Cling-cling, sun la soneria grădiniţei şi stau şi aştept să îmi deschidă cineva. Cineva nu se găseşte să mă audă şi pe mine, explicabil deoarece sunt singura, cred, care iau copilul la ora asta de la grădiniţă aşa că îmi afund faţa cu nasul extrareceptiv în floricelele mici şi galbene din ghiveciul din dreapta uşii, repet gestul simetric în partea mea stângă şi mă străduiesc să reţin aspectul floricelelor discret şi plăcut parfumate ca să le găsesc undeva şi pentru casa noastră. Nu mă aude încă nimeni, mai sun odată, cling-cling şi iar mă las ademenită de mireasma atrăgătoare, deja de la 1 septembrie am repetat gestul descris de vreo zece ori, sper că dacă prin absurd mă urmăreşte cineva să nu devină suspicios în legătură cu potenţialul îmbătător al acestor floricele nevinovate. Oricum cine a împodobit scara de la intrarea în grădiniţă cu cele două ghivece ce încadrează uşa poate fi mulţumit pentru efectul obţinut şi anume binefăcător asupra mai multor simţuri. Deci, că m-am lungit, cling-cling din nou plus ştiţi voi ce (nasu-n flori dar nu mai repet că devine obositor) dar această a treia oară nu mai aştept să mi se deschidă uşa pentru că aud din spatele casei o smiorcăială binecunoscută. Când îndoi trunchiul pe după zid atârnată într-un picior ca să văd de ce (şi nu cine) plânge, ce să vezi, e chiar Felix cu ochii roşii, al treilea copil într-un şir indian de copii de patru ani aliniaţi în spatele educatoarei lor, gata să vină din curte spre clădire, deci Felix plângând şi cerându-i Danei, educatoarea, să mă sune pe mine ca să mă ia la rost de ce nu am venit să îl iau aşa cum i-am promis, înainte de masa de prânz. Dana îl refuza spunându-i că mama lui sigur va veni aşa cum i-a promis şi că trebuie să fie liniştit şi să aibă încredere. Îhî, îhî, a mai miorlăit de două ori Felix până ce privirea i-a fost atrasă ca de un magnet înspre sus, acolo de unde chipul mamei lui îi zâmbea cuceritor. Mami, mami, a chiuit Felix şi picioarele au primit comandă instantanee să îmi sară în cap şi braţe. Freza mea compusă şi creată neinspirat de data asta de către propria-mi mână a explodat într-o arătare prostească sub mâinile lui Felix isterizate de atâta bucurie a regăsirii. Mulţumesc, mami, că ai venit să mă iei, mi-a mai spus Felix şi eu i-am mulţumit că mi-a mulţumit dar i-am reamintit că nu trebuia să-mi mulţumească întrucât plăcerea de a-l revedea atât de curând este şi a mea, simţită la aceeaşi intensitate. El, în răspuns, mi-a mulţumit încă o dată şi eu am oprit şirul mulţumirilor pentru a nu intra într-o buclă din care am fi putut ieşi însă cu ceva dificultate. Steluţa multicoloră încă nu a obţinut-o deoarece aşa o recompensă valoroasă nu este destinată decât marilor învingători şi anume copiilor care îşi înving teama şi tristeţea de a se despărţi pentru scurt timp de familie şi care şi demonstrează acest lucru prin nevarsarea nici măcar a unei singure lacrimi. N-aş putea spune că Felix îşi doreşte cu ardoare steluţa multicoloră, motivaţia lui se menţine sub un nivel mediu, deocamdată.

Terminam ieri povestea despre acomodarea lui Felix cu gradinita spunand ca “daca nu maine, atunci sigur in curand”. Ei bine, azi pot sa reduc din incertitudine: sigur nu azi!

Cu pantalonaşii lui scurţi programaţi încă de la 35 de grade afară şi cu cămaşa lui nouă de 4-5 ani, un pic cam lungă şi, nu mai zic, largă, încălţat peste şosete cu pantofiorii lui noi cumpăraţi de bunica oarecum din necesitate , căţeii mâncându-i sandalele accidental cu două-trei seri înainte, apoi cu o haină de toamnă gri-petrol plină de buzunare pentru surprize şi gadgeturi, asta neprogramată, tot de pe la 35 de grade şi, în fine, cu geantă verde-brotăcel purtată ca un postaş încărcată ca pentru prima zi de grădiniţă, Felix a coborât hotărât, cu zâmbetul pe buze şi cu încrederea pe faţă, deci mândru din maşina parcată în faţa grădiniţei. M-a asigurat că va fi bun şi nu va plânge, aşa cum şi eu l-am asigurat că voi reveni foarte curând, după o oră, să îl iau acasă. Întâmpinaţi de mai multe doamne şi domnişoare în holul grădiniţei am căutat dulăpiorul lui Felix, i l-am arătat ca să ştie de el şi i-am căutat în geantă opincutele din piele albastră cu care va sta încălţat toate orele petrecute acolo. Opincutele l-au ajutat conducându-i sigure picioarele, ele, deşi nu au mai trecut vreodată pe acolo, au cunoscut acum şapte ani în amănunţime viaţa de gradinitar petrecută într-o grădiniţă aşa cum se percepe ea de la nivelul picioarelor căci a mai încălţat o dată mai demult un rând de picioruşe de gradinitar, cele ale lui Horica. Opincutele astea sunt pentru gradinitarul Felix ca un something old şi something blue deopotrivă pentru o mireasă americancă.

În continuare am fost conduşi către sala de clasă pentru copiii de 4-5 ani, grupa lui Felix, acolo unde băiatul meu de grădiniţă mi-a îmbrăţişat şoldurile ascunzându-şi nasul în ele şi zâmbind timid tuturor celor care îl strigau pe nume dar refuzând să deschidă gura în vreo vorbă. Totuşi culorile tuturor obiectelor din clasă sau poate însele obiectele, jucării, cărţi, ligheane cu diverse materiale, au atras copilaşul ca un miraj făcându-l să se despartă uşor de trupul mamei sale, ba chiar indepartandu-l de el deîndată. Mama a profitat de atracţia simţită de băiatul ei ca să îi ofere un pupic şi a nu ştiu câtă asigurare că se va întoarce cât de curând după el la grădiniţă. Şi a plecat. Şi am plecat. Nu prea departe însă doar urma să mă întorc într-o oră.

După o oră chiar asta am şi făcut. Ne-am întors după eroul nostru mic. Am urcat la clasa lui şi mi-am aruncat discret privirea şi puţin din nas înăuntru. Vai cât îi iubesc capusorul rotund de băiat cumsecade încadrat uşor exagerat de cele două urechiuşe şi ce dragi îmi sunt toate celelalte capusoare printre care se pierde şi cel pe care-l sorb acum din privire! Toate, unul după altul, încadrând simetric măsuţa la care au stat să îşi servească gustarea. Felix mi-a cerut să-i pun un măr în gentuţă. L-a mâncat aproape pe tot. Apoi o educatoare i-a pus sorţuleţul pe el ca să se joace cu apă, nisip, spume în camera special amenajată într-o terasă. M-am strecurat printre prichindei şi l-am urmărit câteva secunde cum îşi înmuia cu plăcere şi curiozitate mânuţele în apa colorată până când mi-a zărit chipul, senzaţie cel puţin, dacă nu mai mult, la fel de plăcută ca înmuierea mânuţelor în apa colorată. Ne-am îmbrăţişat şi ne-am îndreptat spre maşină fericiţi de regăsire şi de reîntoarcerea fără probleme a doua zi la grădiniţă.

Care chiar aşa a şi decurs. Fără probleme. Dar cu planuri mai măreţe. Astăzi Felix va sta tot programul, scurt de altfel. L-am lăsat de dimineaţă din nou liber să exploreze noul spaţiu al vieţii lui tot la fel de interesant, fascinant şi atrăgător ca ieri. Am plecat de acolo să-mi văd de treburi neindoita dar cu un sentiment straniu de incomplet şi pe fondul ăsta orele au trecut în viteză sau lent în funcţie de percepţia asupra lor, superficială sau intensă. Căci atunci e aşteptarea mai grea, când o trăieşti clipă de clipă şi, din contră, mai uşoară când uiţi de ea. Deci, trecut-au orele şi pe când mă gândeam să pregătesc maşina de plecare, gând la gând cu mine mi-a sunat necunoscut telefonul ca să dau de educatoarea lui Felix în el care mă ruga să vorbesc cu fiul meu pe fondul urletelor şi suspinelor acestuia. Cu greu şi cu calm am reuşit să îi închid guriţa plângăcioasă dar nu şi suspinele ca să îi spun că fug la el şi ajung ca vântul să îl strâng în braţe. M-a crezut pentru că s-a calmat, am aflat ulterior, şi chiar m-am convins că aşa a fost întrucât l-am găsit în braţele educatoarei care îi citea cu voce de zână o poveste dintr-o carte viu colorată, singuri în sala de clasă. Cum m-a văzut a sărit într-o clipită direct de gâtul meu şi a început să scoată nişte sunete neobişnuite într-o strâmbătură plină de emoţie, un fel de prosteală de învingător, cu bucurie, mustrare, scăpare, alintare, iubire şi iar bucurie. Când emoţia a scăzut sub incendiar am coborât legaţi şi am găsit hăinuţa, pantofiorii, gentuţa şi şapca pe ultimul scăunel al holului, cel mai apropiat de uşa de ieşire din grădiniţă şi am aflat că Felix a insistat să le aşeze acolo într-un fel de crez superstiţios că fiind mai aproape de uşă, e mai aproape de mine.

Suntem acasă, Felix doarme şi pare bucuros să meargă mâine din nou la grădiniţă. Sunt sigură că dacă nu mâine, atunci în curând.

‘Buna ziua, mă scuzaţi că vă deranjez, sunt… şi v-am sunat ca să vă rog să îi programaţi meciul de mâine al fiului meu după prânz.’, zic azi la prânz în telefonul meu mobil către arbitrul turneului.

‘Baiatul este Horia, aha, să ştiţi, doamnă, că nu se poate pentru că mâine avem de jucat două tururi iar dacă fiul dumneavoastră câştigă în primul meci va mai avea de jucat încă unul tot mâine.’, îmi răspunde arbitrul în grabă, gata să închidă.

‘Da?’

‘Da, la revedere!’

‘Stati,’, strig ‘vă rog, totuşi am o problemă şi nu ştiu cum să o rezolv, ştiţi, băiatul meu cel mic începe mâine grădiniţa şi trebuie să îl duc şi pe el şi mai am şi o fetiţă pe care trebuie să o duc în alt loc. De aceea v-aş ruga să îl programaţi pe Horia un pic mai târziu măcar, tot în cursul dimineţii.’, turui eu cât se poate de repede astfel încât să nu risc să mi se închidă telefonul în nas.

‘Doamna, eu nu mă ocup decât de programul copilului care joacă tenis, cel cu grădiniţa nu mă priveşte.’ zice tăios şi ironic arbitrul.

‘Da, aveţi dreptate dar nu zic decât să îl puneţi ceva mai târziu de prima oră.’

‘Mda, atunci să vină la 9 jumate.’ pare omu’ înduplecat.

‘La 9 jumate?’ întreb. ‘La nouă jumate.’ zic. ‘Ştiţi, se joacă meciuri şi mai târziu de 9 jumate?’ întind coarda cu grijă.

‘Dar unde e grădiniţa, doamnă?’ brusc neaşteptat de cooperant.

‘In piaţa Victoriei.’

‘Perfect, o aruncătură de băţ! Lăsaţi copilul la grădiniţă şi veniţi aici cu Horia.’ bucuros că a mulţumit femeia insistentă.

‘Da, dar…dacă plânge copilul la grădiniţă? Ştiţi, e PRIMA lui zi de grădiniţă!’ şi când zic asta îmi dau seama că arbitrul de la capătul celălalt al firului şi-a reamintit că e şi el om.

‘Bine, doamnă, atunci veniţi la 11. E bine aşa?’

‘Da, e foarte bine, mulţumesc. La revedere!’

‘La revedere!’

Azi copilul a pedalat după mai multe încercări eşuate de-alungul vremii. Nu că n-ar fi putut sau n-ar fi prins ideea dar i s-a părut mult mai fain să încalece bici-, triciclete până acum şi să ignore pedalele dând stoic din picioruşe. Ei bine, azi am redescoperit fosta bicicletă a lui Horica, cea cu roţi ajutătoare detaşabile şi Felix a părut încântat să o încerce în parc. Acum, după ce a pedalat de a obosit chiar şi el, inepuizabilul, este mândru de ce a realizat. La fel e şi Horica ba chiar mai mult, de acum va avea partener de plimbare cu bicicleta.

Regret timpul din trecut în care ieşeam la plimbare cu bicicletele, atunci când Kiti era suficient de mică să încapă pe scaunul ataşat de bicicleta lui tati, Horica în urma lor iar eu şi mai în coadă cu Felix încă plutind în aer. Din păcate acum avem cel puţin o problemă greu de rezolvat ca să ne mai aventurăm în frumoase plimbări în familie pe două roţi. Kiti care a crescut mare şi care nu ştie sau mai bine nu e interesată să dea din pedale. Într-o vreme ne gândeam la o căruţă ataşată de bicicletă pentru ea dar nici astea nu sunt pentru copii prea mari. Oricum ne bucurăm că băieţii s-au găsit şi adunat în activitatea asta atât de plăcută.

Iată-i în poze de azi, iat-o şi pe Kiti pe când era mică, mică şi încerca fără succes să pedaleze:

Nu mă simt deloc ca într-o zi de vineri, sunt puţin rămasă în urmă. Am de recuperat câteva zile pentru că miercuri, săptămâna asta, am fost sigură că e marţi. Azi însă nu e nici gând joi, poate, cel mai fericit, e miercuri. În capul meu. Kiti a fost liberă azi, toată ziua şi fiindcă e trecut de miezul zilei încep să realizez tot mai uşor că e vineri pentru că vinerea după amiază Kiti se tolaneste obosită zâmbind pe canapeaua din camera de zi.

Am cumpărat mere verzi, mi-am spălat două şi le-am pus lângă calculator. Pe unul o să-l împart cu Kiti, sigur trece pe la mine în curând. Am cumpărat şi roşii de la o bătrânică, mi-a spus că e baba cu roaba, e prima oară în vara asta când nu mai am impresia că roşiile pe care le cumpăr de la ţărani sunt luate de la supermarket.

Pe Horica îl doare în gât, l-am dus de dimineaţă la laborator să îi recolteze o probă de exudat faringian. I-am luat pe toţi cu mine şi asistenta cu care am stat de vorbă m-a întrebat dacă sunt toţi ai mei. I-am răspuns că da şi ea s-a mirat ‘aşa de mulţi?’. M-am uitat rând pe rând la fiecare dintre copii şi i-am numărat ‘unu, doi, trei’, apoi m-am uitat la asistentă şi mimand uşor mirarea i-am răspuns ‘sunt trei, da!’. Ne-am zâmbit şi am plecat. Horica trece într-a şasea şi e mare. E şi frumuşel şi poartă părul puţin mai lung. De aceea uneori i se mai spune că este fetiţă fapt ce nu îl măguleşte, la vârsta lui mulţi băieţi urăsc fetele. Astăzi asistenta de la laborator a crezut că îi recoltează proba pentru grădiniţă. Bietul Felix, cât de mic s-o fi simţit în clipa aceea? Horica a comentat faza în maşină ‘câtă imaginaţie!’, eu, tăioasă, am completat ‘sau câtă lipsă de imaginaţie’ şi iar am râs. Că suntem destul de rânjiţi în general. Ce-i drept însă este că asistenta, dacă nu s-ar fi uitat spre Horia când i-a pus mai multe întrebări, ar fi putut lesne să creadă că Horica este gradinitar întrucât el chiar a răspuns ca unul. Păi când te întreabă cineva, doctor, asistentă, profesor, cum te cheamă, nu răspunzi cu ‘Horia’. Sau o faci pe riscul tău, în cazul de faţă, acela de a fi luat drept ‘pinc’, adică mic.

De dimineaţă Felix mi-a povestit că Spot se plimba pe câmp când deodată a auzit un ‘uuuu, uuuu, uuuu’. Când s-a uitat de unde vine zgomotul a văzut un lup rău şi s-a speriat. Din fericire lupul cel rău şi-a dat jos masca de lup şi a rămas un poliţist. Spot a răsuflat uşurat însă nu mică i-a fost uimirea când poliţistul şi-a dat jos pielea de poliţist şi a rămas Pepi (alt căţel de pluş, tatăl lui Spot). Hi, hi, hi, am râs Spot, Pepi, Felix şi cu mine. Acum la prânz, Felix a venit din nou în bucătărie şi m-a întrebat dacă vreau să ascult povestea cu Spot. Am zis da şi am aflat că Spot, pe când se plimba pe câmp a auzit un ‘uuuu,uuuu,uuuu’ înspăimântător. (E ca un banc). Am zis, aha, era un lup rău, nu-i aşa? Nu, a mărit ochii Felix, era un lup şi mai rău care şi-a tras brusc pielea de lup de pe faţă şi a descoperit un alt lup, un pic mai bun pentru că mâncase mâncare de lupi de devenit buni. Spot însă tot speriat era şi atunci lupul şi-a tras masca de pe faţă şi, cine crezi că era, era chiar Brownie (alt căţel de pluş, o rudă de-a lui Spot). Hi, hi, hi. Apoi, după ce a terminat povestea cu Spot, Felix l-a rugat pe Horica să îi pună Jurassic Park şi Horica a acceptat. Ca semn de mulţumire, Felix s-a dus şi l-a pupat pe obraz. A revenit însă supărat la bucătărie plângând că Horica şi-a şters pusiul lui de pe faţă. Horica s-a gândit să îl împace şi l-a invitat să îi mai ofere un pupic promiţându-i că pe acesta nu îl va mai şterge. Felix s-a bucurat şi a repetat gestul fericit. Felix a mai rămas câteva minute lângă Horica ca să supravegheze dacă acesta se ţine de cuvânt. S-a ţinut, cel puţin cât Felix l-a urmărit.

Kiti a trecut între timp pe la mine şi a muşcat de două ori dintr-un măr. Celălalt e deja istorie. Văd că s-a făcut 5 jumate şi acum simt că e vineri. O să-mi fac şi o cafea, deseară am chef să mă uit la Columbo. Poate cu ocazia asta pierd iar noţiunea timpului.

Cocoşei şi găinuşă ne dau trezirea dis de dimineaţă în fiecare dimineaţă. Când e exagerat de dimineaţă cocoşul şef detestă cucurigii şi se retrage aproape în somn în cuibul unuia dintre puişori. Rămâne găina şefă la presat şi gâdilat. Această găină simte o presiune uriaşă în capul ei de găină la fel precum cocoşul dezertor, presiune ce apare ca urmare a strângerii lui între fălcile unei menghini, fălci reprezentate de capul găinuşei şi capul cocoselului mai mic ce se cuibăresc duios pe perna mamei lor. În ciuda faptului că posedă un cap de găină, găina şefă poate scăpa din strânsoare şi chiar o face încercând diverse poziţii în cuibul încăpător. Scapă astfel pentru minute puţine de presiune. Evident că furtuna de dimineaţă din cuibar aruncă pene, paie, fulgi în aer iar vuietul ei trezeşte în cele din urmă întreaga ogradă. Bună dimineaţa!

Uite-l pe iubitul meu Horica cu zâmbetul larg pe faţă în aşteptarea meciului de tenis ce urmează. Ce contează cu cine joacă, nu îl mai interesează asta decât ca să ştie după cine să se uite. Deşi nu e un băiat timid, de fapt este tot ceea ce înseamnă opusul lui timid, de câte ori stă în aşteptarea meciului ce urmează mă roagă să schimb câteva mingi cu el pe unde-om fi, trotuar, şosea, iarbă, adică mă preferă pe mine tuturor copiilor ce stau acolo în aşteptare activă. Horica e copilul visător, curios, responsabil, pasionat, deasemenea uşor stângaci, genul Pierre Richard, dezordonat, un pic fricos, cumnatul meu e de părere că Horica înseamnă inocenţă. Ei bine, ce mult l-am iubit astăzi la tenis redescoperindu-i toate aceste însuşiri! A intrat pe teren alături de adversarul lui, încă descopăr rar câte un băiat de vârsta lui cu mai puţină experienţă, zâmbind, apoi chiar a izbucnit în râs, la fel am făcut şi eu, când s-a împiedicat de, chiar nu ştiu de ce, probabil de nimic sau de sine însuşi şi a căzut cu nasu-n zgură aproape la propriu în timp ce alerga în jurul terenului iar căzătura lui venită de niciunde a contrastat puternic cu mişcările pline de siguranţă şi autoincredere ale viitorului său oponent. Am fost şi încă mai sunt uneori şi eu maestră în crearea de situaţii ‘delicate’ în care protagonista stângăciilor am fost sau sunt chiar eu astfel că buna-dispoziţie pe care mi-o produce o întâmplare de genul ăsta este oarecum justificată şi nu are nimic de-a face cu râsul răutăcios sau mai ştiu eu cum. Până acum a fost ce mi-a plăcut.

Ce nu îmi place? Nu îmi place la turneele astea de copii să văd părinţi proşti şi răi. Am cochetat şi eu la început cu ideea de a deveni un părinte prost şi rău. A cocheta însă nu e cel mai potrivit verb întrucât eu nu am căutat înadins să devin prost şi rău. Dar nici n-am devenit (sic)! Acum că am lămurit că nu sunt părintele pe care nu îmi place să-l văd, aflaţi că observ cum mame sau taţi ambiţioase/ambiţioşi, complet nesportive/nesportivi cel puţin după aparenţe (aici trebuie să subliniez cu tristeţe faptul că destul de mulţi părinţi ce îşi însoţesc copiii la sport sunt ba supraponderali, ba cu ţigara în gură, ba ambele) îşi îndeamnă cu agresivitate şi ignoranţă copiii să joace bine dând sfaturi tehnice pe care le reproduc uneori potrivit, alteori ca nuca-n perete aşa cum le-au auzit ei în gura antrenorilor. De cele mai multe ori copiii destinatari ai acestor impulsuri se răzvrătesc repezindu-şi fără milă părinţii care nu se lasă mai prejos întrucât raportul de forţe în familia neaoşă cu copii este bine înrădăcinat şi cunoscut escaladând prosteşte un conflict inventat din mândrie, prejudecată, lipsă de fair-play şi lipsă de empatie. Asta a fost ce nu mi-a plăcut.

Dar, iară, m-am bucurat de bucuria lui Horica şi m-am amuzat de strigătele de încurajare pe care şi le-a oferit cu generozitate copilaşul meu că tare mai erau din suflet şi din gât tare că l-a făcut pe arbitru să îl admonesteze ‘elegant’, “mai încet, bă, cu strigătele!”. Apoi, condus la sânge la scor de adversarul său mult mai bine clasat, în fapt un scor drept dar neconcludent pentru aspectul bun al jocului, Horica nu mai contenea cu ‘te rog’, în sus, ‘multumesc’, în jos, ‘scuze’, în dreapta, ‘te superi dacă…’, în stânga iar acest tip de comportament este, credeţi-mă, foarte rar întâlnit la copii care se exteriorizează negativ şi necontrolat mult mai uşor decât adulţii. Aşa că aş fi putut să nu mă bucur?

Între timp Kiti a luat metroul spre Sun plaza, oare aşa îi zice?, unde împreună cu Alina au urmărit Toy Story 3 în variantă 2D, dublată, alternativa mai nefericită a lui 3D, nedublată însă mult mai convenabilă pentru păpuşica Kiti care nu poartă ochelari de nici un fel pe nas şi care nu cunoaşte limba engleză. Şi tot între timp Felix care mi-e încă însoţitor permanent (până la 1 septembrie când începe grădiniţă detaşându-se de mine câte 4 ore pe zi) a orbitat haotic în jurul soarelui său, adică eu, găsindu-şi diverse activităţi distractive, exploratorii plin de expansivitate. Ba chiar a îndeplinit cu bucurie şi emoţie sarcina de a se îndepărta 20 de metri de mine să îşi cumpere singur o sticlă de apă plată. Emoţii mi-a dat câteva întrucât s-a căţărat de nenumărate ori pe nişte bănci monstruoase de fier a căror bare formatoare se terminau înfricoşător la capete prin nişte ascuţişuri criminale. Şi care, apart from the point, aşa cum a zis Horica nu contează unde şi când, făceau parte, băncile, dintr-un peisaj absolut terifiant compus militieneste din beton şi fier în abundenţă de te lua cu frig şi ameţeală, peisaj de penitenciar comunist şi anume baza sportivă Dinamo.

Horica şi-a terminat meciul pierdut cu faţa lui zâmbăreaţă şi cu un ultim ‘haide’ uşor autoironic aruncat odată cu mingea finală, după care şi-a pieptănat jumătatea lui de teren şi a revenit la baza-mamă cu care a plecat grăbit în întâmpinarea surioarei pentru completarea echipei diurne a familiei. Şi ca să închei scârţâiala mea de vioară poetic şi rotund spun: iată-l acum pe scumpul meu Horica cu căştile pe urechi şi chitara în braţe stând aplecat asupra metronomului care îi dă un ritm congruent numai de el auzit şi exersând absorbit şi pasionat o bucată muzicală şi care îmi observă privirea aţintită asupra lui pentru care mă răsplăteşte cu faţa lui zâmbăreaţă şi senină.

Iată că nici la vârsta de unsprezece ani nu se termină, din fericire, cu naivităţile minunate ale copilăriei. Aşadar, de-ale lui Horica:

‘Mami, ce este gutaperca?’

‘Este o substanţă cauciucată, deci izolatoare, extrasă din frunzele unei plante tropicale care se foloseşte în medicină, tehnică dentară. Are şi Bicu (bunicul lui) gutapercă!’

‘Cuuum?’, face Horica ochii mari la mine, ‘are Bicu gutapercă?’

‘Da’, zic, ‘ dar de ce te miri aşa, ce ai citit despre gutapercă?’

‘Am citit într-un roman de Jules Verne despre un domn onorabil care avea scalpul din gutapercă! Şi zici că Bicu are gutapercă? Unde?’

‘În cabinet’, răspund.

‘Aaaah’, răsuflă el uşurat, ‘credeam că are o bucată de braţ sau aşa ceva din gutapercă!!!’

‘Ha, ha, ha’, mă distrez eu ca lumea, ‘şi te mirai cum de nu ai observat până acum, nu-i aşa?’

În definitiv copilul avea dreptate să se sperie şi să creadă că bunicul lui ar putea avea vreo proteză pe undeva prin corp din gutapercă după un astfel de context. Să mai zici că nu-i frumoasă si surprinzatoare copilăria!!!

La multi ani fetelor ce poarta numele atat de frumos, Maria!
La multi ani Mariei noastre si mie!

Când copilului mic îi creşte temperatura brusc şi mult peste 38 de grade tu, ca părintele lui, te gândeşti că acesta a contactat vreo viroză respiratorie de undeva, a răcit. Când a doua zi de febră copilul se trezeşte cu o erupţie bogată pe tot corpul, tot tu, părintele copilului, îţi aminteşti de bolile infecţioase ale copilăriei şi, de regulă, suni medicul pediatru. Acesta te invită la cabinet unde examinează copilul şi pune un diagnostic sau pune sub semnul întrebării un diagnostic, asta pentru că formaţiunile eruptive pot să aibă un aspect comun, mai ales într-o fază incipientă a bolii. Astfel că trebuie să se gândească la un diagnostic diferenţial, adică la ce alte afecţiuni pot avea semne şi simptome asemănătoare cu cele pe care le observă în cazul dat intrucat tratamentul poate diferi de la o boala la alta.

Dar ce se întâmplă când lucrurile nu stau tocmai aşa? Să vedem:

Băieţelul surorii mele s-a jucat toată seara cu copiii noştri. Felix, doar cu 18 luni mai mare decât el, a fost principalul său partener de giumbuşlucuri. Dar iată că a doua zi primesc un telefon de la sora mea care mă anunţă că Tudor, băiatul ei, are temperatură mare iar mai târziu îmi spune că acestuia i-a apărut şi o erupţie extinsă pe tot corpul. Copilul primeşte un diagnostic, are varicelă. Eu mă precipit să îl vaccinez cât mai curând pe Felix împotriva varicelei sperând să minimalizez riscul ca acesta să se îmbolnăvească de vărsat de vânt (o viroză destul de păcătoasă prin starea febrilă şi disconfortul dat de erupţia caracteristică). Şi ca atare sun la CMU, clinică la care familia noastră are asigurare medicală. Aici vorbesc direct, la un număr de urgenţă, cu un MEDIC PEDIATRU, din păcate nu i-am reţinut numele, căruia îi spun pe scurt despre problema mea şi cer să fim primiţi de urgenţă pentru vaccinare antivaricela. Sunt întrebată despre vârsta copilului meu şi despre existenţa în istoricul de vaccinări a acestuia a vaccinului ROR? Răspunsul meu este afirmativ, dealtfel majoritatea copiilor sunt astăzi vaccinaţi anti ROR. Dar ce are sula cu prefectura, m-am întrebat în sinea mea iar pe gură emit un timid ‘pai, e vorba despre varicelă, ROR înseamnă rubeolă-oreion-rujeolă!’. Răspunsul primit a fost însă zguduitor prin ignoranţa lui crasă, prin siguranţa lui monstruoasă şi nu în ultimul rând prin incompetenţa lui halucinantă , ‘da, varicelă e rubeolă!’. Ei bine, m-am îngrozit, m-am blocat, m-am supărat şi nu am mai reuşit să îi spun celei de la telefon decât un brusc mulţumesc, la revedere şi am închis. Asta pentru că am realizat, din nou cu surprindere, stupid, stupid me (pentru surprindere), că până la regăsirea vocaţiei pentru meseria de medic pierdută în furtuna timpurilor noastre este o nevoie acută, imperioasa de a pune mâna pe carte. Şi mă refer la cărţile serioase de medicină , nu la revista mami (scuze revistă, n-am nimic cu tine).

Asa ca revin si spun, avem o problema serioasa, cum o rezolvam?

Intorsu-ne-am din locuri de vacanţă cu nisip în sandale şi păr şi iată-ne din nou acasă desculţi în iarba pârjolită de atâta arşiţă, e bine şi acasă, un bine mai monoton dar chiar şi aşa tot bine se numeşte mai ales că e uşor amplificat de rămăşiţele vacanţei de vară deci ni se potriveşte şi expresia home sweet home ceea ce vă doresc şi vouă, cu plăcere. Zâmbeşte, salută, răspunde la întrebări l-am sfătuit pe tantarelul, că e de sezon, meu înainte de a intra în grădiniţa lui adică viitoarea lui grădiniţă astăzi când fără un scop bine precizat mi-am condus maşina într-acolo, maşină pe care recent de cinci zile am constatat cu un uşor tresărit că o conduc la fel dar totuşi diferit, de fapt diferenţa este una extrem de subtilă deoarece nu se poate percepe decât prin examinarea carnetului meu de şofer expirat de şase luni, iar Felix căci el e ţânţarul a zâmbit, salutat şi răspuns la întrebări, ba chiar a şi pus întrebări aşa cum face şi Horia la examenele Trinity de limbă engleză-asta a fost o paranteză greu de înţeles pentru cine nu ştie că la şcoala de limbi străine Lexis pe care o frecventează Horia se dau la sfârşitul anului nişte teste cu examinatori de la Trinity College London la care copiii sunt încurajaţi să pună întrebări profesorilor ce îi testează, închei aici paranteza justificatoare- însă zâmbetele, saluturile şi răspunsurile piticului meu, deşi apreciate pozitiv, au fost umbrite, sper doar superficial, de un final ‘triumfal’ provocat de întrebarea mea mieroasă ce s-a vrut a fi un fel de minge ridicată la fileu şi anume ‘Felix, ţi-a plăcut la grădiniţă?’, întrebare ce a primit un răspuns prompt, la fel de mieros şi ghiduş dintr-o guriţă cam slobodă:’da, ca un caca!’. Roşeaţa din obraji mi-a urcat drept în urechi, acum că îmi pipăi faţa realizez că de fapt nu a urcat, cum cine, roşeaţa, ci s-a deplasat lateral către urechi dar asta e un amănunt pus aici fără nici un sens, puţin totuşi de dragul înşiruirii chiar şi fără noimă a cuvintelor cum mi se mai întâmplă câteodată, ca de exemplu de fiecare dată când o duc şi aduc acasă pe Iuliana numai că , biata de ea, nu are privilegiul de a refuza, aşa cum îl aveţi voi, să citească ce scriu eu pentru simplul, deci evidentul motiv că nu scriu ci vorbesc, dar rămăsesem la roşeaţa ce mi-a inundat tot chipul ruşinată dar şi teribil de amuzată de porcărioară scoasă din puţul proaspetei sale gândiri de către mezinul nostru cel plin de spontaneitate uneori vulgară dar scuzabilă prin lipsa conştientizării acestei calităţi. Nu cred să fim puşi la zid pentru acest mic incident dar mărturisesc că anticipez întâlniri private cu conducătorii grădiniţei în viitorul apropiat deşi posibil să fie doar o senzaţie aberantă căzută în cap şi din cap de mai multă raţionalizare decât ar putea fi cazul mai ales că, deşi Felix ne pare un super trooper al năzbâtiilor, am primit feed backuri contrarii impresiei noastre şi anume pozitive, dar pozitive din punct de vedere al comportamentului său general, dar despre toate astea mai încolo spre toamnă. Atat pentru acum, m-a obosit operatiunea de aplicare a diacriticelor, dupa cum se observa acestea lipsesc in ultima fraza care nu mai poate, din acest motiv, sa se lungeasca la fel de mult ca si anterioarele ca risca sa devina niste terenuri alunecoase si nesigure, asa ca stop, noapte buna cu vise memorabile!

PARTEA INTAI: ALBASTRU:

Am ajuns la mare. Marea e la fel in multe locuri, am identificat-o:

Un mic santier naval cercetat de ochi iscoditori de pe ferryboat:

Despletita in voia brizei marii, frumoasa noastra:

Tot la fel, imparte extazul din barcuta cu fratiorul ei, vegheati de tati:

O broscuta mica-mica si un cercetator-scafandru al faunei marine:

Tarmul impresionant al insulei imblanzit usor de apa:

Drumul paralel cu litoralul, un pic mai scurt decat perimetrul ei:

Marea si cerul, mai multe nuante de albastru:

PARTEA A DOUA: VERDE:

O floare frumoasa in curtea casei in care am locuit. Oare cum s-o numi?

Felix alinat de tati dupa supararea ce a tras-o pentru ca am ras de el. De ce? Pentru ca , stand la masa si asteptand mancarea, vedem la taverna de alaturi un bucatar care lovea cu cruzime o caracatita de caldaram si ne oripilam (imaginea nu e deloc placuta). Imediat dupa asta Felix sfatos spune provocandu-ne rasul: ”Spot (poate va amintiti de catelul lui, al saselea membru al familiei noastre, catelul precoce si genial) a vazut odata o caracatita care se lovea singura cu capul de pamant!”:

Boxerelul proprietarului nostru, Theas, partener de joaca al copiilor:

Un fluturas printre crengute:

Acelasi fluturas la treaba:

Rodiile incep sa se coaca:

Ariciul prins in curte, oare in ce parte i-o fi capul?

Serile calde, prilej de glume, jocuri de copii:

Felix cu mustata din frunze la taverna Faros parca facandu-i reclama cu cartea de vizita in mana:

Pietre culese de la malul marii pentru acvariul lui Horica:

Astăzi Kiti şi-a amintit de senzaţia plăcută a cufundării trupului în apa caldă a mării. Încă de ieri am luat-o pe sus, la propriu, şi am aşezat-o în bărcuţă împreună cu Felix. La început s-a împotrivit, apoi am pus mâinile ferm pe ea şi i-am inhibat neliniştile astfel că brusc s-a aşezat în poziţia ei de relaxare, cu picioarele încrucişate sub ea, într-una din extremele bărcuţei lăsându-i suficient loc în partea opusă şi fratelui ei mai mic. Felix şi-a exteriorizat instantaneu sfătoşenia de a forma o echipă cu surioara lui mai mare exclamând: ‘Kiti e gagica mea!’. Tati i-a ‘tractat’ de o sforicică legată la un cap al bărcii plimbându-i paralel cu ţărmul zeci de metri, cu atenţia ascuţită în primul rând să nu se răstoarne ambarcaţiunea iar în al doilea rând să îi observe chipul lui Kiti pentru a capta cea mai mică urmă de vertij pentru a nu retrăi păţania de anul trecut.

Astăzi însă, după reeditarea plimbării de ieri cu bărcuţa, i-am propus lui tati să o scoată pe Kiti din barcă nu la mal ci chiar acolo unde barca aluneca pe valuri. Tati m-a privit uşor ezitant dar m-a creditat cu susţinere ‘aruncand-o’ pe Kiti în braţele mării. Nu spun ce bucurie i-a provocat contactul cu apa sărată a mării mai ales că în dimineaţa asta am fost răsfăţaţi de ecourile agitate ale furtunii din largul mării de azi-noapte. Evident că încercarea lui tati, deşi reuşită, de a o scoate pe Kiti din apă a primit refuzuri hotărâte din partea ei şi a fost urmată de repetate iniţiative spontane asociate şi cu verbalizari dinspre fetişcana noastră gălăgioasă.

În cealaltă tură de plutit cu barca pe apă marinarii au fost Horica şi Felix, iată unul dintre multele avantaje de a fi cel mai mic. De data asta copiii au luat şi vâslele, la fel cum am luat şi eu sfoara bărcuţei între degete. Căpitanul Horica s-a necăjit ceva cu coordonarea mişcărilor braţelor prelungite suficient de perturbator de vâsle. Ba îi sărea câte una brusc din mare, ba i se bloca alta între curenţii apei mării şi inelul ce o ţinea legată de marginea bărcii, ba îl mai lovea peste cap cu câte o vâslă pe Felix, deci iată cât de solicitant poate fi efortul de a vâsli pentru băiatul nostru. În plus, inedita acţiune, vâslitul pe mare, dar mai ales desfăşurarea dificilă a acţiunii respective au fost însoţite constant de valuri de râsete înecate în valurile mării. Mi-a venit atunci ideea salvatoare gândindu-mă inconştient la soluţii pentru coordonarea braţelor între ele şi a braţelor cu mintea lui Horica. Am strigat fără bătaie de gong ‘se îneacă, trebuie să-i salvam’ arătând doi copii ce se jucau nevinovaţi cam la zece metri de noi în larg. ‘Repede, repede, au eşuat, vâsleşte!’. Horica atunci, fără nici o repetiţie căci a fi actor înseamnă în primul rând a simţi, a sărit în rol şi în vâsle şi a sărit cu devotamentul căpitanului pentru pasagerii şi vasul său în derivă, armonizând subit mişcările anterior dezechilibrate. Am continuat în câteva rânduri acest joc iar ţinta, pentru că am spus-o anterior, plaja este destul de goală aici, a fost mereu formată de acei doi copii completată de bunica lor ulterior, copii care, cred, s-au amuzat destul de nedumeriţi alături de noi.

Acum e după amiază, e linişte şi mai mare pentru că oamenii se odihnesc iar eu pot să stau în curtea largă şi aerisită de o briză binefăcătoare. Salutări!

Din senin: mami, tu esti mai frumoasa decat Horia! Se uita apoi la Horica sa-i vada reactia. Reactia apare intarziat acoperita de urmatoarea replica: dar si Horia e destul de frumos! Hi, hi, hi.

se numeşte mănuşa de lână adusă de Felix în bagajul său pentru mare. ba mai mult decât atât, aceeaşi mănuşă ce îi îmbracă mânuţa din când în când pe durata zilei la peste 35 de grade la umbră. credeţi că pot să i-o scot de pe mână cu una, cu două?

este plin de flori, măslini, pini pe aici. poţi să faci plajă în compania altor oameni sau poţi să stai la soare singur cuc dacă pofteşti. e mult spaţiu de respirat aici şi e o linişte activă, se aud păsărelele, pescăruşii, briza mării, insecte. e marea în stânga şi muntele în dreapta. ne aminteste putin de coasta de azur. pietrele sunt colorate ca nişte flori păstrate ani de zile într-un ierbar. ador să fim doar noi pe plajă, nu că nu mi-ar plăcea compania altor oameni însă mă relaxează fără concurenţă astfel de dimineţi. şi Kiti se simte bine, parcă ar visa la prinţi pe cai albi, cocoţată cu picioarele strânse sub ea pe scaunul de pe plajă. apa o face să zâmbească din toată inima însă parcă îi e teamă de ea, o calcă la mal cu respectul datorat necunoscutului. stările lui Felix alternează de la extaz la frustrarea neputinţei. adică din apa mării, în afara apei mării. stă ore agăţat de pluta lui veche şi dă constiincios din picioruşe, la început îmbrăcat doar cu pantalonii lui de baie plini de peştişori, apoi şi cu tricoul tras pe trunchi. lui Horica nu îi văd faţa mai deloc cât stăm la plajă. are nişte ochelari imenşi de scafandru pe ochi şi nas şi împreună cu capul lui stau ascunse sub apă, pe fundul mării. caută animale marine şi este incredibil de perseverent în acţiunea lui. acum vrea să-i cumpărăm şi un tub dar cu un tub o să-l văd şi mai puţin la suprafaţă şi faţă astfel că eu mă voi opune acestei achiziţii. e adorabil atat de plin de bucurie si sunt recunoascatoare ca am acest privilegiu.

imi dau seama ca oamenii sunt la fel de curiosi fata de bizareriile lui Kiti ca peste tot. pana si o pisicuta a casei-gazda a privit-o indelung pe Kiti incercand sa-i desluseasca ‘iii’-urile. nu mai spun despre ce o fi gandit o biata furnica ce cara bucuroasa o frimitura maricica de paine cand brusc, doua degete de fetita i-au smuls nemilos bucatica de paine din spinare.

sunt flori frumoase si aprins colorate peste tot pe insula. plaja de nisip este mai alba decat obisnuit si pietrele sunt multicolore. si nu sunt ochelarii mei de vina pentru toate astea.

Vineri la prânz nu ştiam încă unde să ne petrecem vacanţa dar spre seară a sosit până la urmă şi la noi vacanţa, nu cu trenul din Franţa ci cu unul din Grecia. Şi ne-a luat şi pe noi duminică de dimineaţă, ne-a luat aproape pe sus că abia am reuşit să prind ultima bancă deschisă sâmbătă dimineaţă ca să transform o hârtiuţă în altele mai valoroase, de siguranţă. Şi duminică de dimineaţă am urcat în maşină bucuroşi nevoie mare, mai ales copiii, wow, mergem la mare! Noroc că locuim un picuţ afară din Bucureşti şi a trebuit să intrăm în capitală ca s-o traversăm fiindcă astfel am avut suficient timp să îmi vină inspiraţia supravieţuitoare de a verifica data de expirare a cardului pe care mă bazam şi să constat că acesta tocmai îmi expirase cu o zi înainte, auch! Ei, dar cum nici întâmplarea de sâmbătă, atunci când pe tati l-a oprit poliţia să îl amendeze că a depăşit puţin viteza şi când, cerându-i actele maşinii şi constatând că îi expirase rca-ul, de fapt acesta fusese reînnoit dar uitase să îl ia, a vrut să îi ia plăcuţele de înmatriculare, deci cum nici măcar poliţia nu a reuşit să ne zădărnicească intenţia de la pleca în vacanţă, la fel, nici cardul expirat nu ne-a ţinut pe loc fiindcă în drum spre Giurgiu am reuşit să împrumutăm nişte euro de la un prieten al surorii mele (ce noroc porcesc, nici n-a fost nevoie să deviem de la rută). Aşa că iată-ne pe insula Thassos, cu suficienţi bani în buzunar astfel încât să nu ne facem griji, încântaţi de frumuseţile naturale ale acestor locuri parcă mai puţin sufocate de turiştii nesătui.

Încă mă străduiesc să găsesc o mică şmecherie să îi mai scot pe băieţi din mare din când în când că tare le mai place acolo dar tremură de frig de fiecare dată când ies forţaţi. Horica a strâns nişte pietre foarte frumoase pentru viitorul său acvariu cu broască ţestoasă şi este tare mulţumit după prima zi întrucât în afară de pietre, Kiti i-a găsit în săpăturile ei după crenguţe şi alge prin nisip şi un cleşte destul de mare de crab. Apoi, acum câteva minute, proprietarul casei în care stăm le-a adus copiilor un arici rătăcit prin curte şi acum copiii îi urmăresc din depărtare aşteptarea prin care ariciul se asigură că nu îl urmăreşte nimeni ca să poată fugi înapoi de unde a venit. Avem şi poze dar n-avem cablu să le descărcăm, aşa că pozele vor apărea cu întârziere. Pe curând!

Vrei să-ţi spun o poveste, l-a întrebat pe Felix Horica şi fiindcă răspunsul a fost da acesta i-a povestit Capra cu trei iezi. Lui Felix îi plac poveştile chiar şi când nu sunt istorisite de el aşa că l-a ascultat pe fratele mai mare cu multă atenţie şi, neobişnuit, fără întrebări sau comentarii. Pesemne că le-a adunat în el pentru că nici n-a apucat capra să se răzbune bine pe cumătrul lup iar Horica să încalece pe şa că Felix s-a şi dezlănţuit cu un torent de vorbe care puse cap la cap au format o poveste inedită. Vreţi să vă spun povestea cu Spot şi cei trei iezi, a început el aşa cu un altfel de a fost odată ca niciodată iar noi, auditoriul, nici să fi avut vreo îndoială că am vrea, n-am fi dorit să îi curmăm bucuria de a povesti astfel că acceptul nostru fiind dat, am primit deîndată valuri-valuri cuvintele lui Felix ieşite parcă din ochii mari şi expresivi şi nu din guriţa mică. Îmi pare rău că nu am ţinut bine minte povestea cu Spot dar ştiu că a ieşit o adevărată parodie după Capra cu trei iezi, parodie în care Spot vieţuia armonios alături de cei trei iezi şi de un lup bun într-o căsuţă de lemn, în care în spatele uşii o capră se chinuia să persuadeze un căţeluş de pluş să îi deschidă uşa dar acesta, în dorinţa lui de răzbunare, pentru ce, nu se specifică, nu se lasă convins de rugăminţile caprei şi nici măcar de anunţul acesteia că este urmărită de un lup rău. Şi totuşi până la urmă Spot, în nemărginita lui umanitate şi înţelepciune, îi deschide uşa caprei căreia i se ascute vocea de atâta jelit lăsându-l astfel neconsolat pe lupul cel rău în răutatea (repetiţia e intenţionată) şi permanenta sa foame şi pecetluind o prietenie trainică între capră, lupul bun (cu prezenţa sa mai mult simbolică) şi cine altul decât Spot, adică celebrul Spot.
Am râs mult şi am râs bine şi iar am râs ca într-un cerc, căci cerc a fost atâta timp cât el zicea şi noi râdeam, apoi fiindcă râdeam, el zicea din nou şi tot aşa.

Asta cu povestea a fost în maşină, că ce poţi să faci mai bine şi mai bine în maşină decât să vorbeşti mai ales vrute dar şi nevrute câteodată. Şi vorbele aleargă ce aleargă după maşină dar când obosesc se mai opresc câte puţin să-şi tragă sufletele şi iată cum le pierdem rând pe rând pe drumul nostru. Am putea să le regăsim de am face cale întoarsă dar săptămâna la bunici s-a consumat şi până data viitoare când refacem calea unele sunt luate de vânt şi duse departe, altele se acoperă de praf şi fum iar altele abia dacă mai pâlpâie. Şi precum vorbele bune ce se sting în zgomotul vieţii dar care îţi rămân veşnic în amintire, s-a stins şi bunicul şi străbunicul nostru drag iar noi am avut bucuria să îi prindem ultimele pâlpâiri ale celor 97 de ani de viaţă trupească binecuvântată. Dumnezeu sa-l odihneasca!

Felix şi Horica, în ordinea asta, şi-au sărbătorit zilele lor de leuţi tot în săptămâna asta, unul după altul şi la fel ca anul trecut ne străduim să îl determinăm pe Felix să răspundă corect la întrebarea câţi ani ai. Horica se simte în sfârşit legitim să spună că are 11 ani şi poza în care suflă în lumânările de pe tort stă mărturie. Înainte cu câteva zile de a împlini noua vârstă Horica a mai realizat ceva: a obţinut prima lui diplomă la un turneu de tenis, diplomă cu locul trei dar, cum bine spuneai, Laura, are şi locul trei farmecul lui. Şi eu, ca elevă, am obţinut premiul trei în clasele întâi şi a cincea şi m-am simţit destul de cool să mai fac câte o pauză de coroniţă, hm, hm.
La bunici am râs, am mâncat bine, am stat desculţi, am fotografiat flori, am jucat tenis, am făcut gimnastică, eu am citit două cărţi, am aflat noutăţi despre pangolin, Horica a cântat la noua lui chitară electrică, Kiti şi Felix au reconstituit puzzle-uri, Horica a pescuit cu Bicu.

Împreună cu sora mea am alergat să prindem nestematele de la piciorul unui curcubeu atât de viu încât maşina, căci cu maşina alergam după el, mergea singură uimită de miracolul de pe cer. Chiar dacă nu am apucat să prindem comoara cred, totuşi, că ne-am îmbogăţit.

Mă duc să fac pipi, ne-a informat Felix într-o doară şi până să procesez informaţia primită s-a şi închis uşa camerei în spatele lui. Chiar dacă ne aflăm la bunici, nu suntem totuşi acasă şi trebuie să îl urmăresc măcar discret spre baie, locul atâtor mistere de desfăcut de copii de toate vârstele. De obicei ajung la el la timp să-l ajut cu ridicatul pantalonilor şi spălarea pe mâini dar în dimineaţa asta Felix este deja afară din baie când ne revedem. Ai şi terminat, mă mir către el dar instantaneu realizez că de fapt nici nu a ajuns până la wc întrucât aud maşina de spălat din baie trăncănind de una singură cu vocea gravă şi cam dogită şi ştiu că s-a speriat de ea. Îl iau de mână şi intrăm salutând-o respectuos pe doamna care ne spală hainele animată de un fir gros şi gri conectat la priză. Felix se prezintă şi eu mă retrag în spatele uşii de la baie pentru că, oricât de înfricoşătoare ar părea bătrâna, atâta timp cât găseşte o vorbă bună de spus către Felix, acesta are ce-i povesti. Trăncăneşte ce trăncăneşte, doamna îi răspunde la întrebări iar Felix remarcă că “ai o voce ca a lui Spot!”, asta în contrast cu hârâială ei neprietenoasă de la început. Felix e gata, mă strigă, eu apar miraculos de repede de după uşă iar el se bucură cu ochii lui mari şi rotunzi deschişi la maximum, maşina de spălat vorbeşte!!!

Cu părere de rău dis de dimineaţă am detonat o autostradă a furnicilor. Din spatele uşii de bucătărie larg deschisă şi până sub frigider, cale de vreo trei metri jumătate de-alungul spaţiilor dintre plăcile de gresie circulau pe două benzi în sensuri opuse zeci de furnici. În trafic se aflau furnici-transportoare, furnici-poliţiste şi, poate, doar furnici simple, fără funcţie, în plimbare. Conduceau regulamentar fără trafic jam-uri, se salutau prieteneşte şi zâmbeau. Le-am invidiat o clipă pentru seninătatea şi fluenţa acţiunilor lor şi am profitat de umbra de invidie ca să le distrug drumul. Pe furnici le-am cruţat. Cu toate astea ele ar putea să-mi poarte pică şi nu m-aş mira să descopăr că ele constituie o forţă invizibilă care a mişcat bionicle-ul lui Felix lăsându-ne pe mine şi pe Horica perplecşi in fata celor trei pasi ireali de plastic. Încă n-am ajuns cu copiii la Toy Story 3 aşa că nu de acolo ni se trage faptul că l-am văzut pe bionicle-ul ambiţios de mai sus deplasându-se singur pe jos prin cameră. Astfel că declar: există niste puteri fantastice ce sfideaza bunul simt care mişcă unele jucării si care atrag copiii in altă dimensiune.

Astăzi, la a doua ei participare la atelierele de creativitate de la Muzeul Ţăranului Român, de data asta la orele de pictură, Kiti a modelat, apoi a pictat mărgele şi trei nasturi pe care abia aştept să îi coasem pe o rochiţă sau bluză potrivită. Din nou vreau să îmi exprim recunoştinţa faţă de doamna Ruxandra Grigorescu pentru că a îndrumat-o şi pe Kiti alături de colegii de atelier în creaţia ei.

Mai jos sunt nişte poze (de o calitate foarte slabă, îmi cer scuze) cu mărgelele, nasturii si geanta cusuta data trecuta.
Asa-i ca sunt frumoase?

Oare ce să vreau de ziua mea, se întreabă de ceva vreme copilul mare. Tu ce vrei de ziua ta, încearcă să se inspire de la fratele mic copilul mare. Nu că nu ar fi lucruri interesante pe care le-ar dori, nu, idei de-astea are des. Cu copilul mic e cel mai simplu, o maşină, fie ea zburătoare, plutitoare sau rulantă şi mai ales dacă ar fi de pompieri, să zicem, l-ar bucura cu siguranţă. Copilul mare, însă, a experimentat multe jucării, ce jucărie l-ar mai putea impresiona suficient ca pentru ziua lui? Apoi, creioane mecanice, stilouri şi, în general, diverse gadgeturi mai mult sau mai puţin pentru uz şcolar, deci cvasi-obligatorii şi care îl atrag de fiecare dată oricum trebuie să primească aşa că de ce le-ar vrea de ziua lui? Alte device-uri electronice superperformante cum au tot mai mulţi copii în ziua de astăzi are pentru că şi-a câştigat unul multifuncţional prin propriile puteri şi cunoştinţe la un concurs şi oricum nu ar îndrăzni să ceară asa ceva.

Şi totuşi, ziua lui se apropie şi este timpul să se decidă. Aşteptându-mă să îmi plătesc coşul cu alimente şi aruncând o privire în vitrina unui magazin de jucării, vede un pistolaş cu biluţe, mic, fragil din cauza materialului prost din care e făcut, de 12 lei. Pe ăsta îl vreau! Mă uit chiorâş la el, cred că glumeşte, mă înşel. Hai, come on, poţi mai bine, zic folosind expresia cu care o încurajez de la doi ani pe Kiti în acţiunile şi răspunsurile ei. Mă rog, mai sunt destule zile până la ziua lui, mă gândesc eu între timp la ceva frumos.

Nu apuc să-mi bat capul cu alegerea unui cadou special de ziua copilului nehotărât, în realitate recent hotărât, că ne revedem cu un prieten după ani de zile. Şi ce-are una cu alta, veţi întreba poate. Ei bine, prietenul află de micul nostru guitarman şi pasiunea sa pentru hardrock şi, coincidenţă, aflăm la rândul nostru de mai recentul hobby al prietenului pentru acelaşi instrument. Nu a durat decât o zi ca să ne reîntâlnim şi ca să creăm o mică scenă la noi acasă, cu două chitare electrice, staţie, amplificator, chiar şi microfon, toate aduse de prietenul nostru, scenă pe care copilul mare, micul guitarman, s-a îndrăgostit iremediabil de chitara electrică şi ritmul de rock. A exersat şi prins repejor câteva elemente de la prietenul nostru iar acum ŞTIE ce îşi doreşte de ziua lui!

Iar noi, părinţii lui, ştiam că un pistolaş de 12 lei, bietul de el, va găsi cumva degrabă concurenţă serioasă! Ouch!

PS Multumesc, Dan!