Nu-mi plac în mod deosebit carnavalurile. Când eram copil îmi plăceau, abia le aşteptam. Nici nu mi se pare amuzant să cumpăr costumul gata confecţionat din magazin. E şi foarte scump de obicei. Dar e chiar distractiv să ne gândim împreună la cum putem improviza şi coase unul. Sau doua.

Pentru mâine, e ziua de dinainte de vacanţă şi se serbează Halloween la grădiniţă dar şi la şcoală la Kiti, am pregătit două costume. Kiti, la ideea bineprimita a lui L., va fi o pisicuţă. Neagră ca noaptea de Halloween. Pisicilor negre le face o deosebită plăcere să se plimbe în seara de Halloween pe străzi. Ele sunt frumoase dar periculoase. Ocoliţi-le prudent dacă le întâlniţi sau, în cazul în care e prea târziu, zâmbiţi-le respectuos iar ele vă vor saluta cu un mieunat dulce.

Felix se va costuma într-un vrăjitor destul de colorat pentru un vrăjitor dar dacă îi spunem vrăjitorul bun, atunci dominanţa nuanţelor de portocaliu din costumul său este justificabilă. Ei, gradinitarii, au confecţionat diverse obiecte tematice pe care le vor expune într-un bazar în care putem negocia lucrările respective pe bomboane şi bombonele. Cu partea asta dulce dar, mai ales, abundentă nu prea mă împac, contez însă pe buna înţelegere a lui Felix întru stabilirea unui raport (dez)echilibrat bomboane/copil. Iarăşi îmi bine-amintesc de pe când Horica era mic, adică măricel şi aflându-se el într-un magazin, nu mai ştiu pe unde, i s-a oferit o bombonică de către o vânzătoare drăguţă, gest care l-a contrariat pe elevul-Horica, elevul-silitor-Horica vreau să spun sau, şi mai bine, elevul-silitor-brainwashed de către mama sa-Horica şi care contrariere l-a făcut să spună sfătos că bomboanele nu sunt alimente sănătoase în special pentru dinţii copiilor care se pot caria. Mi-a fost milă de biata vânzătoare care a rămas cu o mână întinsă şi o bombonică, şi ea nefericită, înmuiate şi devenite spontan amare.

Vreau să îi fotografiez pe copilaşi şi am s-o fac numai dacă nu voi uita să cumpăr patru baterii pentru aparat. Şi dacă am s-o fac pagina asta se va colora de la vrăjitorul-bun şi va străluci de la pisicuţa-neagră. Cât despre frăţiorul cel mare, el va rămâne el însuşi sau nu, oricând e timp şi loc pentru a juca un rol.

Am încheiat sondajul, vă mulţumim tuturor celor care v-aţi exprimat părerea şi ne-aţi dat un sfat. Din răspunsurile primite 60% au fost pentru reclamaţie iar restul au considerat că este mai importantă educaţia copilului pentru a evita situaţii conflictuale cu profesorii săi.

Din comentariile primite deduc că aproximativ jumătate din cei care au scris l-ar reclama pe profesor iar cealaltă jumătate ar încerca să rezolve problema pe cale amiabilă, printr-o discuţie cu profesorul, urmând ca numai în cazul în care acest lucru s-ar dovedi a fi fără un rezultat scontat sau chiar imposibil să se treacă la sancţiuni prin escaladarea problemei. Încă o dată, mulţumesc!

Am încheiat odată cu acest sondaj şi problema care a dus la crearea lui. Pentru că tati a ales varianta paşnică, deschisă şi neaugmentata material în nici un fel şi anume o discuţie calmă în care a descris tipul de educaţie (neviolentă) în care credem noi şi a accentuat că suntem o familie care apreciază şi practică sportul. Credem că după această întâlnire Horica va fi ferit de palme şi pumni, fie ele şi prieteneşti şi sperăm să nici nu mai rişte micşorarea mediei sale generale mai ales că l-am atenţionat să nu mai iasă în evidenţă (negativă) atunci când nu este cazul să o facă.

Mulţumesc!

http://catincamaria.wordpress.com/2010/10/27/grup-de-terapii-creative-de-socializare/

Pe Felix îl enervează că Veneţia e un oraş care stă pe ape, el crede că Andrei Moraru vine de la moară, iar o moară este o comoară. Apreciez că are dreptul să fie cuprins de orice sentiment, chiar şi de iritare, în legătură cu un oraş al lumii, deasemenea găsesc că legătura pe care a descoperit-o între un nume şi substantivul de provenienţă este surprinzătoare şi înclin să atribui acestui tânăr vorbitor un simţ lingvistic fin, iar repetiţia din expresia ‘moară este o comoară’ nu face decât să întărească cele scrise anterior întrucât nu pot fi suficient de raţională ca să accept că habar n-avea ce înseamnă cuvântul moară. Evident, sunt glumeaţă, dacă nu reiese din text, vă somez să mergeţi pe încredere, aşa cum, vedeţi bine, îi dau şi eu înainte în scris cu încredere.

Şi, că am luat avânt, să vedeţi de unde mi-a venit să folosesc aşa un verb înspăimântător cum este ‘a soma’. Păi de la şcoală de la Kiti şi, ca să fiu şi mai specifică, exact din cabinetul medical al şcolii, acolo unde se mai aşteaptă doar un mic pic până să fiu somată direct acolo unde locuiesc, ca să aduc fişa medicală a Catincai. Cadrele (ah ce peiorativ sună) medicale s-or cruci ele că fetiţa mea nu are nici o fişă medicală, precum nu au făcut-o nici un moment atunci când nu mi-au trimis niciodată, dar niciodată, vreo înştiinţare sau vreo invitaţie la vaccinarea copilului ori la vreun alt fel de înregistrare medicală formală. Motiv pentru care ne-am ocupat informal de întregul program medical firesc al Catincai şi am suportat de bunăvoie costurile implicate. Aşa că, somaţi-mă, dragilor, în bunul vostru obicei supus cu evlavie dictonului nici usturoi n-au mâncat, nici gura nu le miroase!

Si, in final, lansez o invitatie la un sondaj care testeaza parerile voastre referitoare la o problema destul de comuna in scoala romaneasca si anume violenta fizica a profesorilor si reactia parintilor la ea. Si, ca veni vorba, va urez sa nu ajungeti acolo!

Cu mult drag a acceptat Horica să fie azi invitatul lui ‘star of the week’ al grupei lui de grădiniţă ca să le vorbească copiilor despre dinozauri. Aţi ghicit, eroul săptămânii la grădiniţă (şi eroul permanent acasă) este (încă) Felix şi, ca orice erou care se respectă, are privilegiul de a-şi chema într-una din zilele săptămânii lui pe cine doreşte ca să facă orice, numai interesant şi distractiv să fie. Ei bine, Horica s-a gândit să fie pentru o jumătate de oră profesorul de paleontologie al copiilor de patru ani şi pentru asta s-a pregătit serios aşa cum face orice profesor, pentru că pregătire serioasă se numeste timpul de 45 de minute pe care l-a petrecut aseară la birou desenând şi colorând o scenă de mezozoic, căutând un mic velociraptor urlător pe fundul cutiei de jucării de mult neexplorată şi alegând şi răsfoind una dintre multele sale cărţi despre dinozauri colecţionate încă de pe când zicea ‘potogan’ şi ‘potrocala’.

Fără să exagerez şi cu o doză de obiectivitate necaracteristică unei mame ce sunt, spun cât pot de sincer că Horica a arătat, chiar şi fizic cu ochelarii lui rotunzi pe nas dar nu despre asta este vorba, exact ca un mic om de ştiinţă, susţinându-şi cursiv, antrenant, interactiv discursul cât se poate de specific încât până şi pe noi, adulţii, ne-a captivat cu detalii interesante. Felix, din rândul doi, şi-a ascultat atent frăţiorul, a şi mimat cu degetele sale, ca toţi copiii dealtfel, gheara letală a unui raptor aşa cum i-a îndemnat Horica, motiv pentru care a fost uşor ‘zgariat’ de vecinul său a cărui ‘gheară’ s-a dovedit a fi chiar mai ‘letală’ decât a lui Felix. Iată cum a găsit copilaşul meu motiv întemeiat să izbucnească în plâns mai ales că a simţit că prezentarea lui Horica este spre terminate şi că urmează foarte în curând să fie din nou lăsat ‘de izbeliste’ de mama şi fratele lui la grădiniţă. Astfel că am părăsit grădiniţa oarecum în pripă, în cor de glasuri de copii mulţumindu-i ‘profesorului’ acompaniat de un solo binecunoscut de urlete.

Poze am făcut câteva cu telefonul pentru că Horica, profesorul distrat, mi-a adus aparatul lui de fotografiat fără baterie încărcată. Bun şi telefonul deşi nu atât de bun pe cât m-aş fi aşteptat eu să fie la cei cinci megapixeli cu care se mândreşte pe spate. Bravo, Horica scump!

Oribile, ca nişte fete machiate strident şi într-un spirit al unor vremuri triste şi trecute pe nişte feţe obosite şi nespălate, zău că aşa mi-au răsărit în faţa ochilor blocurile Căii Moşilor privită în perspectivă. Te poate lua chiar ameţeala dacă insişti să le priveşti. Au intenţionat să le înveselească şi au reuşit să le batjocorească. Parcă tot mai bine îi vine griul Bucureştiului.

Vedem prea multe lucruri urâte în jurul nostru. Nu suntem educaţi în spiritul frumosului. Suntem leneşi ca să încercăm să înţelegem. Ajungem să ne placă produsele pseudoartistice. Suntem superficiali şi îndărătnici. Prea mândri ca să primim feed-back. Sfătoşi şi ca urmare deseori ridicoli. Agresivitatea se vede începând cu grădiniţa şi culminează cu cea demonstrată de sexul frumos care suferă tot mai mult de defeminizare. Răutatea se hrăneşte cu răutate şi creşte până explodează. Oraşele şi toate locurile în care trăim sunt urâte ca noi şi frumoase tot ca noi. Cum frumuseţea şi urâţenia sunt percepţii subiective constatăm că urâtul pare tot mai frumos. Aşa că, schimonositi cum suntem, ne vedem strălucitori. Ochiul nostru autocritic a orbit.

S-a speriat degeaba tăticaş de vremea de dimineaţă. N-a plouat, a fost şi destul de cald. Pentru alergat.

La al treilea Maraton Internaţional din Bucureşti:

In plină criză economică există încă două joburi de pe alte vremuri în şcoală. Sunt joburi obţinute uneori şi de persoane care nu le doresc. Tot ceea ce trebuie să faci ca să te califici pentru aceste joburi este să trăieşti în mediul şcolii câteva ore pe zi. Aşa că nici nu te aştepta la vreo recompensă deosebită dacă iei vreunul dintre ele. Poate doar că stai izolat de haosul educaţional şi informaţional multidirecţional în ziua respectivă. Căci o zi sau, mai bine, jumătate de zi ţi-e rezervat privilegiul (sau din contră) de a fi omul jobului cu pricina. Odată ce te-a desemnat şeful tău să fii tu acela, te vei numi elevul de serviciu.

Elevul de serviciu are întotdeauna o dublură auxiliară. Cei doi elevi de serviciu ai dimineţii. Cei doi elevi de serviciu ai dupaamiezii. Ei se completează reciproc, unul sau niciunul nefiind de ajuns pentru a nu face nimic. Nimic, trebuie să recunosc, este totuşi, contrar aşteptării, o entitate infinitezimală, aşa cum nimicuri sunt multe din lumea reală. Pentru că regulat, o bucăţică mai mică de jumătate dintr-un mic minut, unul dintre cei doi elevi de serviciu atinge cu indexul său, de cele mai multe ori el foloseşte indexul întrucât într-un mediu izolat şi pustiit de fiinţe umane, pentru cele animale nu mă pronunţ, nu este necesară eventuala impresionare a cuiva prin utilizarea a altceva decât indexul pentru un astfel de proces banal, deci apasă butonul care declanşează soneria şcolii după care se desprinde de buton şi se recufunda în profunzimea jobului său. Între timp sau, de ce nu, în acelaşi timp, al doilea elev de serviciu afundă cu fundul (mi-a sunat repetiţia bine) un scaun neafundabil dacă se poate spune aşa despre un scaun de lemn şi, de multe ori în vremurile pe care le trecem voioşi, butonează (iată poate una dintre abilităţile necesare elevilor în general şi celor de serviciu în special, abilitatea de butonare) propriul telefon mobil, crispat într-un joc alienant şi acaparator. Rolul acestui al doilea elev de serviciu este poate ceva mai deosebit aşa că atunci când se alege perechea de elevi de serviciu se stabileşte şi o ierarhie informală neexprimată. De ce, pentru că elevul numărul doi este la post în faţa cancelariei. Wow sau uau, ce privilegiu! Să fii doar la un pas de zona interzisă! Şi să ai chiar şansa reală de a face pasul înăuntru atunci sau dacă cineva, oricine, doreşte să întâlnească vreun profesor! Căci în acel caz EL, elevul de serviciu, este cel care cu umilinţă îndrăzneşte să treacă pragul şi să anunţe ceva. Din păcate momentul ăsta de glorie este volatil si degraba trecator, el dispare complet odată cu încheierea misiunii sale, mesagerul fiind de cele mai multe ori ignorat. Este chiar mai trist decât pare pentru că el tânjeşte la fructul oprit din faţa ochilor lui de copil. Chiar şi femeia de serviciu a şcolii îl patronizeaza pe oropsitul elev de serviciu din postul de portar, ba nici nu îl observă pentru că îi trânteşte insensibil şi zgomotos şapte cutii sigilate pe biroul pe care elevul îşi ţine mâinile şi telefonul ratându-i-le astfel doar milimetric.

Ei încă există, elevii de serviciu. Există pentru a învăţa să devină responsabili. Există ca să îndeplinească nişte sarcini. Există poate şi din inerţie. Sau din necesitate. Necesitatea de a învăţa că joburile sunt făcute şi ca să stai ca prostu’ şi să nu faci nimic.Am zis.

Horica a lipsit ieri de la şcoală după ce a consultat medicul oftalmolog care i-a administrat nişte picături în ochi care i-au înceţoşat vederea pentru jumătate de zi. A lipsit şi de la ora de educaţie fizică când s-a dat un test. Astfel că astăzi, la cea de-a doua oră de sport a săptămânii, s-a dus la profesor să se scuze pentru ieri. Profesorul lui se afla în discuţii cu alt profesor de sport.

‘Domnule profesor, să ştiţi că nu am venit ieri la test pentru că am fost la oftalmolog care mi-a pus nişte picături în ochi şi nu am mai văzut bine câteva ore.’

Celălalt profesor a devenit interesat de elevul amicului său: ‘Asculta, tu nu mai vii la sport fără adeverinţă medicală, ai auzit? Ai miopie?’

‘Da, dar să ştiţi că am dat scutirea doamnei diriginte.’ Aşa a răspuns Horica crezând că e vorba de motivarea absenţei de ieri.

Profesorul însă era vădit îngrijorat şi părea că nu vrea complicaţii. ‘Bai, noi nu suntem responsabili de nimic dacă nu vii cu scutire, ai auzit?’ Apoi, tot el, către colegul său: ‘Poate i se sparge vreun vas de sânge în ochi, nu ştii cu ăştia…’

Atunci, nu ştiu ce îl mână pe Horica cel ultravorbaret şi deschis la maximum, să continue conversaţia alunecată brusc în Jack-knife şi să zică: ‘Da, da, ştiţi că şi tatălui meu i s-a spart odată un vas de sânge în ochi şi a avut ochiul roşu câteva zile?’

Asta l-a convins pe profesor că treabă stă exact cum consideră el şi îl face să încheie suveran către coleg: ‘Ti-am zis eu, au vreo genă!’…

Kiti, lasă-mă în pace şi taci din gură cu maneaua ta, aşa a strigat nervos pe surioara lui, Felix care făcea eforturi mari să îşi continue povestea lui interminabilă pentru care îi concura aproape fără succes ‘iii’urilor stridente ale lui Kiti. Mie însă nu mi se pare că melodia familiară a ‘iii’urilor aduce a manea şi am ţinut ca Felix să ştie asta neapărat. Cum nu vrea să mă necăjească, chiar în glumă de e vorba, a replicat prompt, să ştii că există şi manele bune, uite, Buzz şi Led Zeppelin cântă una frumoasă. Şi eu am fost o jucărie şi am cântat într-o trupă cu Buzzul bun, Buzzul rău, Woody şi Led Zeppelin. Şi noi ne iubeam fiindcă lui Buzz cel bun îi plăcea de mine, m-a îmbrăţişat şi mi-a zâmbit. Uite aşa mi-a zâmbit. Şi să ştii că atunci când eram jucărie am sărit cu hidroavionul deasupra capului lui Buzz, deasupra capului lui Woody şi deasupra capului lui Led Zeppelin.

Astfel că, pe când era Felix jucărie şi cânta cu prietenii lui, buni şi răi, manele frumoase, doar ştim cu toţii că Led Zeppelin cântă frumos, era tare minunat să fii pentru că ajungea doar să clipeşti şi cel mai năstruşnic vis putea deveni realitate. To be continued din când în când că nu pot să mă reţin.

Later edit: mami, aşa-i că tu eşti frumoasă? Că doar nu e Kiti frumoasă degeaba!

A ştiut că mergem la vaccinare şi şi-a pus ochelarii de soare pe nas “ca să nu mă recunoască nimeni”. Din păcate pentru el l-au recunoscut şi l-au înţepat.

Kiti nu s-a ascuns în spatele niciunei perechi de ochelari întunecaţi. Şi-a primit înţepătura strâmbând uşor din nas şi atât. Mai târziu, poate moleşită după vaccin, şi-a lăsat drăgăstoasă obrazul pufos pe umărul meu stâng. I-am mângâiat celălalt obraz, de fapt i-am acoperit obrazul cu palma cât am putut de fin, aşa ca să-i simt toată rotunjimea. M-a acceptat.

Şi ca să rezolv dintr-o mişcare toate problemele medicale ale copiilor, l-am adus şi pe Horica la vizita bianuală la oftalmolog şi cu asta am reuşit să ne facem auziţi. Când se joacă cei doi băieţi împreună îi văd mai apropiaţi de vârstă, Felix parcă creşte brusc cu 2-3 ani, Horica parcă se face mai mic tot cam cu atâta. Şi fiindcă sunt cam la fel, se întrec să acapareze aceeaşi jucărie. În micul spaţiu de joacă din clinică sunt destule jucării, chiar prea multe încât să o atragă şi pe Kiti printre ele. Pe când băieţii călăreau măgari, cai de iarbă , foci, Kiti stătea pe scaun lângă mine şi îi urmărea interesată. Totuşi, din timp în timp, se ridica brusc, ferindu-şi anticipatoriu braţul ca să nu o reţin eu pe scaun, şi păşea hotărâtă spre câte o jucărie pe care o lua şi o reaşeza într-o lumină mult mai agreabilă, cel puţin pentru ea. Apoi revenea la scaunul ei cu aerul că a mai rezolvat o problemă. Ce fel de ordine îi asigură confort vizual e greu de stabilit, cel puţin după astfel de gesturi.

Nota: mami e usor mai prafuita!

De ieri lui Felix i-au crescut urechile. L-am tuns.
Dimineaţă Kiti s-a trezit cu picioare mai lungi. Sarafanul de şcoală este prea scurt.
Horica s-a rotunjit, e ca un balon. I-am scos haina de iarnă cu puf din dulap.
În casă a venit primăvara. Am împărţit florile printre mai multe camere. Baia e norocoasă, şi ea a primit un ghiveci.
Felix ne arată limba şi înjură. Când o face aşteaptă reacţii. Grădiniţa este una dintre şcolile vieţii.
Kiti poartă la şcoală ecuson în piept. Este în clasa a treia la şcoala ei. Ecusonul e modest.
Horica şi-a vărsat năduful ieri pe limba germană. E prea greu. Azi a luat un zece la germană.
Am agăţat tabloul nostru de suflet pe perete în sufragerie. E un desen al Bisericii Romano-Catolice din centrul Ljubljanei. L-a primit Cătă de ziua lui de la un prieten.
Kiti joacă un joc nou. Scoate bambusul din vază şi fuge cu vaza cu apă. Dacă îi e şi sete, o bea. Ei i se pare un joc distractiv.

Ce resort interior ne aduce minciuna pe buze şi ce rezolvăm minţind?

Când m-am oprit în faţa biroului agentului manager de vânzări şi i-am spus uşor mustrător ‘asteptam un telefon de la dumneavoastra’ acesta a scos instantaneu ca pe o ‘servita’ minciuna din gură cu o abilitate îndelung antrenată aparent deoarece, să minţi uitându-te în ochii cuiva cu atâta naturaleţe şi fără a fi trădat de gesturi, mimici şi alte manifestări cât de discrete de teamă, chiar este o abilitate.

Iată cum, în acest caz, persoana minte în primul rând pentru a se apăra întrucât prinsă asupra faptului de a nu-şi fi respectat angajamentul, întrevede posibilitatea de a fi agresată şi reacţionează prompt. Mergând mai departe cu analiza observ că mai mult chiar decât funcţie de apărare, în definitiv cât de fioroasă sunt eu sau alţi mulţi clienţi ca mine, minciuna apare ca un comportament social învăţat sau, exagerând uşor semnificaţia, chiar ca o autostimulare. Să mă explic: ca un comportament să se repete, el trebuie să fie urmat de alt comportament cu valoare de recompensă. Cu alte cuvinte, minţim şi ca urmare suntem recompensaţi. Ciudat, nu? Voi aţi auzit de cazuri în care persoane mint în CV-urile lor şi ca urmare obţin un post mult râvnit? Sau de minciuni linguşitoare către şef urmate de mărirea salariului? Sau poate de copii care mint pentru a scăpa de o eventuală corecţie? Sau chiar de părinţi care îşi mint proprii copii? Apoi, cum poate o minciună să fie autostimulanta? Păi, iată cum: un comportament este autostimulativ atunci când acesta se produce pentru a-ţi crea o plăcere, adică o senzaţie plăcută sau o stare de bine. V-aţi uitat vreodată în oglindă şi v-aţi spus ‘cât de frumoasă esti’, mintindu-vă deliberat? Sau v-aţi aflat vreodată în faţa unui necunoscut căruia i-aţi declarat poate că nu ştiu ce scriitor este şi scriitorul vostru preferat doar ca să păreţi mai interesanţi? Dacă da, sunteţi siguri că nu pe voi înşivă aţi vrut să vă păcăliţi? Ei bine, pentru faptul că uneori minciuna ne face bine continuăm să minţim.

Problema mea însă nu este cu faptul că mai şi minţim din când în când, mai ales dacă o facem inofensiv. Ce mă deranjează sunt minciunile flagrante şi grosolane de tipul celei spuse de agentul meu manager de vânzări, minciuni sfruntate, jignitoare care îţi paralizează logica şi îţi terfelesc bunul-simţ. Aceste minciuni completează tabloul simptomatic al unei boli acute generalizată a societăţii româneşti în care trăim şi prin repetarea lor nenumarabila au aspect eruptiv maculo-papulos dezgustător pe chipul ei şi pe tot trupul. Oamenii împreună sunt un trup enorm îmbolnăvit iar minciunile despre care mă plâng se înghesuie să erupă dizgraţios pe toată suprafaţa lui. Trupul îmbolnăvit nu respectă reguli simple de igienă şi ca urmare a dispreţului pe care îl arată se autodistruge.

Ruşinată de situaţie, aberantă din punctul meu de vedere, mă îndrept spre uşa magazinului şi, ca un fel de motivare a vizitei mele acolo, atrag atenţia vânzătorului că am sunat toată dimineaţa degeaba la telefonul lor. Surprinzător sau poate nu, agentul manager de vânzări, intenţia mea când repet cu obstinaţie funcţia omului este ironică, deci agentul manager de vânzări mă minte din nou, de data asta absolut iraţional. Sau din nou poate că nu. Îmi spune ‘v-am spus să mă sunaţi pe numărul de mobil de pe cartea de vizită’. Asta în condiţiile în care nu am primit nici o carte de vizită, mi s-a cerut numărul de telefon şi nu mi s-a dat. Deasemenea trebuie să ştiţi că acest magazin mare de lămpi şi lampadare are câte un client la, nu ştiu la cât timp însă mereu am fost singură pe-acolo. Îmi imaginez astfel, după o interacţiune de scurtă durată cu acest om, durată marcată în mare parte de neadevăruri, că lumea lui este de o autenticitate egală cu cea a funcţiei pe care o deţine şi anume, agent manager de vânzări. Şi precum această funcţie pompoasă există în scriptele unei companii dar găseşte vag acoperământ potrivit pentru bieţii noştri vânzători needucaţi, pe atât de neverosimilă este si lumea omului nostru creată artificial din minciuni.

In concluzie ma intreb oare cat de mult ne mai putem degrada si care este limita peste care incepem sa reconstruim?

E toamnă şi ghetele sunt încă ude, e toamnă timpurie şi aerul de respirat este prea rece. E iarasi toamnă şi Kiti nu se plânge nici de pantofiorii ei prea subţiri, nici de vântul pătrunzător. E cuminte şi blândă ca o căprioară. E înaltă pe picioare puternice şi totuşi delicată. Atentă la lumea din jur, o priveşte circumspect, parcă cu o frică nepalpabila care i se observă discret doar în ochii limpezi de căprioară. Faţa ei se destinde în zâmbete calde. E atât de bine când e aşa!

Cu ghiozdanul simetric pe spate coboară treptele din faţa casei şi atinge uşor cu mâna umărul lui Felix. Pleacă amândoi, unul la şcoală, altul la grădiniţă conduşi de tati. Mersul ei este ritmic, sensul de mers este spre maşină, direcţia se schimbă de câteva ori ca să facă mereu acelaşi ocol prin iarba moale, umedă şi verde.

Mai târziu aflu că a ajuns la şcoală la fel de împăcată cum a fost toată dimineaţa. Parcă ar fi un simbol al păcii, căprioara dragă. Bună dimineaţa!

Nu este un titlu de telenovelă sudamericana şi nici o replică dintr-o piesă de teatru. Nu e nici măcar titlul vreunui tango pasional. Deşi ar putea fi oricare dintre ele. ‘O să te oblig să mă iubesti’-aşa m-a alintat azi după-amiază copilaşul meu. Cu patetism, ca să înţeleg. Îi e iar un pic mai greu la grădiniţă după o săptămână de stat acasă. Astfel că mi-o zice şi cu dor. Băiatul meu cel iubitor! Pam-pam!

Nu mi-e frică de viruşii paragripali ai copiilor. Nici lor de mine. Sper într-o remiză cu două-trei comprimate de paracetamol şi nişte vitamina C. Aseară se părea că remizez şi cu problema de geometrie plană primită în dar de la nepoata mea de dimineaţă după ce părinţii ei s-au încurcat în unghiuri şi, mai ales, unghiulete. Acum însă am învins-o frumos şi bucuria de a o rezolva mi-a ridicat nivelul de energie cât să pun vasele la spălat şi deasemenea şapte kile de haine în maşina de spălat. Ca să vezi, dacă mai era nevoie, cât de puternic poate fi capul (nu doar al meu ci şi al vostru) dacă se străduieşte.

E octombrie, obosisem de atâta septembrie chiar dacă e printre lunile mele favorite. Obosise şi Horica aşa că întâi i-a dat aripi pe terenul de tenis. S-a simţit atât de energetic încât a ‘pus vina’ pe racheta împrumutată. L-am asigurat că oricât de mult i-ar plăcea racheta de azi nu ea este cea care l-a făcut să joace fără greşeală. În schimb, faptul că s-a bucurat de ea i-a dat entuziasmul. Tot mintea zice şi în sport.

Felix visează la vapoare de cinci metri din lego mic. Kiti chiar a petrecut azi o după-amiază frumosa într-unul. Nu ştiu câţi metri avea, se poate măsura, e vaporul de la MacDonaldul din Buzesti. La ziua unei colege împreună cu Alina s-au distrat mâncând (da, Kiti se distrează mâncând mackakaurile), s-au pictat pe feţe, mâini, au dansat, au băut şampanie. Nu ştiu ce şampanie era că atunci când am trecut pe acolo, Alina şi Kiti râdeau în hohote şi abia de am putut vorbi cu ele. Apoi, pe drumul spre logopedie Alina i-a prezentat un coleg cu care s-a întâlnit pe stradă şi Kiti s-a ridicat pe vârfuri să îl îmbrăţişeze. Deseori e surprinzătoare!

‘Uite-o pe Iustina pe geam’ a remarcat-o Felix pe sărbătorită, colega lui Kiti. ‘De ce e ziua ei’, m-a întrebat el pornind asaltul cu ‘de ce’. Pentru că s-a născut într-o zi ca asta acum câţiva ani, ştii, şi tu ai o zi de naştere. ‘Da, dar ştii că Spotu-dinozaur şi Spot căţelul au aceeaşi zi de naştere!’ s-a gândit, de fapt nici nu s-a gândit Felix să zică. I-am dansat pe melodie, da?, şi am venit să completez cum că ştii doar că şi tu şi cu Horica v-aţi născut aproape în aceeaşi zi, tu, într-o zi şi Horica, a doua zi. Felix, auzind asta, s-a deschis ca o floare şi mi-a spus cât de cald poate el: ‘mersi!’. La o astfel de reacţie m-am simţit mândră că i-am născut la o zi diferenţă. Mă rog, bucuroasă.

Acum o mare parte dintre noi doarme, Felix n-a lăsat nici sub duş hârtiuţa cu flower power primită de la Horica aşa că o ţine împăturită între degete şi în somn, Kiti doarme şi ea, a obosit de atâta ping pong jucat cu mine, eu o înveleam, ea se dezvelea şi iar şi iar. Horica urmăreşte interesat nişte tehnici de supravieţuire la televizor, i-am sugerat să înceapă înainte cu nişte tehnici de apărare de câinii din jurul casei iar eu scriu aici, păi nu?, până aterizează avionul cu tati când dau o fugă să îl iau de la aeroport.

Lumea lui Felix populată de personaje reale şi imaginare este în continuă creştere aşa cum dealtfel normal şi este pentru că şi experienţele în care el se găseşte sunt din ce în ce mai diverse. Află mereu lucruri noi, personaje inedite îşi găsesc loc în mintea sa, jucării noi, eroi din filme, colegi şi educatori din grădiniţă. De curând, Spot şi gaşca lui de căţei de pluş nu mai sunt singurii pomeniţi de Felix în poveştile sale. A apărut un personaj din Toy Story, e vorba despre space ranger Buzz Lightyear, un fel de Chuck Norris atotputernic, Buzz care binenteles este prietenul de nădejde al celebrului Spot. Aceştia sunt eroii făcători de fapte extraordinare aşa cum deunăzi au anihilat o haită de raptori deţinători de gheare letale. Raptorii nu au fost singurii constituiţi într-o haită, Felix a mai întâlnit pe câmp şi alte haite ca de exemplu o haită de elefanţi sau o haită de extratereştri. Şi extratereştrii din haită aveau câte o gheară ascuţită şi nu m-am încumetat să îi cer lui Felix să îi descrie mai mult de atât.

Dacă Horica ne povesteşte visul pe care l-a avut cu o noapte în urmă, atunci Felix ne va povesti imediat după, cele 7 vise ale lui care, neîntâmplător, sunt deseori asemănătoare ca decor cu visul fratelui mai mare. Aşa am aflat că în visul său era o broască ţestoasă mare care a depus patru ouă în gură, ouă din care au ieşit patru broscuţe ţestoase mici care avea fiecare câte o sfoară. După ce au ieşit din ouă, broscuţele s-au legat cu sforile de taticul lor şi s-au căţărat pe ele ca să îşi îmbrăţişeze şi sărute taticul. Şi norocul lor a fost foarte mare pentru că, acolo sus la pieptul (sau carapacea) părintelui protector, au fost salvaţi de mânia neexplicabilă dar devastatoare a lui Zurk (acesta este regele diabolic al răului care vrea să distrugă universul şi rivalul suprem al lui Buzz din Toy Story), Zurk care a fost îmblânzit de cuvintele şi poveţele blândei sale mame, personaj dealtfel inexistent în Toy Story şi numit de Felix mama lui Zurk. Recunosc că Felix m-a introdus în lumea fantastică a viselor sale pe când eu conduceam maşina cât se poate de real, motiv pentru care am întrebat de mai multe ori la rând ce mai zicea mama lui Buzz fiind corectată aproape cu iritare a nu ştiu câtă oară, ‘hei, e mama lui Zurk, nu mama lui Buzz!’. Mai recunosc că m-a amuzat destul de tare chestia cu mama lui Zurk, eu una negandindu-mă nici o clipă că Zurk ar putea avea o mamă iar că această mamă mai este şi un înger, nici o şansa şi de aceea am mai greşit şi intenţionat numind-o pe mama lui Zurk, mama lui Buzz. Nu-i aşa că e din ce în ce mai greu? Hi, hi, hi.

Dar să revenim, după masa de prânz, dorind eu să termin cât mai repede cu strânsul mesei, i-am sugerat lui Felix să plece din bucătărie să se joace cu Kiti. Mi-a răspuns că ar vrea să se ducă la joacă cu Kiti dar înainte trebuie să îmi termine povestea. Cum nu ştii ce poveste, povestea cu Spot şi Buzz şi camionul de biscuiţi. Şi, ce să vezi?, zic eu încercând să îl parafrazez pe Felix. Acesta replică, nu, nu se începe povestea cu şi, ce să vezi, asta se spune mai târziu, stai şi ascultă. Mi-am luat buretele de vase într-o mână, farfuriile şi tacâmurile rând pe rând în cealaltă mână, mi-am ascuţit răbdarea şi auzul aşa cum mi-a indicat copilul şi am ascultat. Se făcea că un camion care transporta cutii de biscuiţi pentru copii, pe când se deplasa pe strada Fermei, s-a prăbuşit în Jack knife. Dezastrul ar fi putut avea dimensiuni considerabile, copiii plângeau şi strigau după biscuiţi, dacă prin preajmă n-ar fi trecut chiar, cine crezi, Spot şi cu Buzz care au ridicat remorca răsturnată deîndată. M-am arătat sceptică în ignoranţa mea, reuşind, regretabil poate, să temperez exuberanta imaginaţie a copilului trăgând-o stupid spre tărâmuri concrete cu enunţul: mami, dar nu cred că e posibil ca doar Spot şi cu Buzz să ridice un ditamai camionul răsturnat. Felix a cântărit ideea mea şi mi-a dat dreptate: da, de fapt Spot şi Buzz mi-au cerut şi mie ajutorul şi de-aia am scos camionul din Jack-knife. Sic.

Acestea şi încă multe altele sunt nişte întâmplări reale petrecute într-o buclă atemporala creată de imaginaţia fascinantă şi inepuizabilă a lui Felix, imaginaţie croită pe scheletul vieţii sale cât se poate de reale dar totodată plină de personaje fantastice, o viaţă de copil plină de inputuri sociale şi emoţionale de toate felurile. Aceste întâmplări denumite de povestitorul lor original, eu fiind doar un simplu re-povestitor, poveşti, deci aceste poveşti sunt foarte valoroase şi valoarea lor nu este estimabilă pe nici o piaţă liberă sau impusă întrucât ele nu sunt de vânzare.

Zi de toamnă cu soare şi tenis în Bucureşti, la arenele BNR, acolo unde ajungi după ce te încurci puţin pe străduţele umbrite de copaci bătrâni şi case frumoase din loc în loc, străduţele cu nume de doctori ascunse în spatele Bisericii Sfântul Elefterie. Eu nu m-am încurcat, l-am plimbat cu căruciorul lui de bebeluş pe Horica mult pe străduţele alea. Nici Felix nu s-a încurcat în străduţe pentru că m-a însoţit pe mine, scos mai devreme de la grădiniţă astăzi pentru motivul ăsta. Nici chiar Alina cu Kiti nu cred să se fi încurcat în prea multe nume de doctori celebri sau mai puţin fiindcă nu s-a plâns de asta şi a avut la ea instrucţiunile mele clare.

Deci doi dintre copii m-au însoţit la sferturile de finală ale turneului Bcr Open. Ne-am ales o lojă, cea mai apropiată de accesul în tribune ca să fiu prevăzătoare şi să ne asigurăm ieşirea urgentă din mediul în care liniştea desăvârşită este obligatorie în cazul în care unul dintre copii ar strica vreun echilibru înconjurător, oricare ar fi acela. Alina a condus-o doar pe Kiti până la mine astfel că am ajuns în loja respectivă singură cu copiii aşa cum Căti, m-a asigurat, n-ar fi avut îndrăzneala s-o facă vreodată. Mărturisesc că nici eu nu aş putea să o duc pe Kiti oricând, oricât şi oriunde să fie spectator iar astăzi, dacă drăguţa a avut ce aplauda a fost numai pentru că era într-o dispoziţie propice, în plus fiind şi cam obosită fizic după o plimbare lungă, dar lungă.

Eu am ocupat un loc în loja aleasă, Kiti l-a ocupat pe cel din dreapta mea iar Felix n-a ocupat nici un loc, în schimb a cucerit două loji, pe cea în care ne-am instalat şi pe cea alăturată, goală deci atractivă. El nu poate să stea nemişcat în astfel de cazuri aşa încât a urcat şi a coborât scări, a mers în patru labe pe culoarele lojelor şi chiar s-a târât pe sub scaunele de-acolo culegând şi fărâmiţând bucăţi sparte de vopsea de pardoseală. L-am lăsat în pace deşi am fost nevoită să îl atenţionez să scadă volumul şi să ascundă mişcarea de mai multe ori. Kiti a urmărit mişcarea de pe terenul de tenis, nu cu prea mult interes dar cu suficientă detaşare ca să mă lase să mă relaxez. În timp, s-a făcut tot mai mică pe scaunul ei şi s-a scurs din el uşor până capul împopoţonat cu o bentiţă roz cu floricică lateral şi-a găsit pernă caldă în picioarele mele, acolo unde a şi adormit tun de nici exploziile de aplauze survenite ritmic nu au clintit-o. Felix şi-a continuat joaca şi foiala până ce somnul plin şi greu al surioarei lui l-a molipsit şi pe el. Aşa că, cu singura mână abia pe jumătate disponibilă i-am tras între scaune geanta mea plină de haine, jersee şi şaluri şi i-am oferit-o pe post de altă pernă. La început Felix a refuzat-o dar mai apoi oboseala acumulată în mai mult de jumătate de zi a învins şi l-a adormit şi pe el aproape instantaneu cu acceptarea pernei improvizate. Mi-ar fi plăcut să îmi facă cineva o poză cu piticii dormind mai mult sau mai puţin pe mine şi în afară de faptul că mă ţineau aproape imobilizată, am putut să urmăresc încântată meciul adevărat de tenis.

Până când a trecut ceva vreme de când prea bine adormiseră copiii şi am început să mă întreb oare ce mă fac dacă se trezeşte Kiti însetată şi cerând apă şi Felix încă doarme. Care treabă chiar aşa a stat, deci Kiti a deschis brusc ochişorii, m-a apucat de bărbie şi cu voce îngroşată de somn mi-a cerut apă. I-am răspuns că apă nu mai avem încă de acum mai bine de o oră, atunci când ai băut-o tu pe toată şi, bucuroasă că a renunţat înţelegătoare la apă, m-am hotărât să trezesc piticul ca să o iau înaintea…dar să nu cobim. Toată această mişcare s-a produs cu discreţie maximă şi consideraţie pentru regulile impuse. Numai că Felix, indispus de trezirea forţată, a început să plângă smiorcăit şi doar cu mângâieri şi dragalasenii gândite am reuşit să îi ţin volumul la minim pentru încă câteva minute până am profitat de o pauză ca să ieşim rapid din scenă.

Înapoi în maşina noastră încăpătoare ne-am regăsit liniştea şi am pornit-o spre casă unde l-am aşteptat pe Horica şi Căti cu masa.

Nişte poze de la tenis, Felix într-o pauză cu muzică şi dans, Kiti scrutând zarea gata să cadă în vise şi tot Kiti urmărindu-l pe fratele mai mare de dimineaţă la antrenament şi visând cu ochii deschişi în maşină.

Iată că, surprinzător, găsim veşti bune la şcoală, la Kiti. Pentru că odată cu noul an şcolar s-a schimbat şi profesoara principală de la clasă iar diriginta clasei, deşi a rămas aceeaşi, nu se mai ocupă decât de problemele de dirigenţie şi de terapiile individuale şi anume, logopedie iar acest fapt îi oferă un spaţiu mai confortabil de acţiune. Noua profesoară este mult mai tolerantă cu Kiti în primul rând datorită faptului că a văzut şi a lucrat în trecut şi cu alţi copii cu autism. Apoi, pentru că nu caută nici o scuză ca să nu mai predea la clasă, din contră, a venit aici ca să stea. Şi când scriu asta îmi dau seama că de fiecare dată când diriginta clasei mi s-a plâns de-alungul anului trecut de Kiti, de fiecare dată a specificat că ea nu este învăţătoare (de parcă respectul primit de la părinţi depinde de diploma de facultate) şi că ea este pregătită să ofere sprijin copiilor individual, în ore de diverse terapii. Şi parcă toată frustrarea asta a dirigintei s-a revărsat în capul lui Kiti şi al nostru, cei din jurul ei. Şi parcă, iar, nu copiii sunt cei pe care vrem să îi educăm într-un mediu cât mai prietenos şi armonios ci profesorii sunt cei pe care vrem să îi menajăm şi să îi scutim de ‘probleme’. Dar a trecut furtuna, sperăm, şi acum percepem mediul şcolar al lui Kiti mai detensionat. Echilibrul parcă nu mai stă atârnat într-un fir de aţă.

Felix a uitat astăzi să plângă la grădiniţă. Nici măcar nu s-a smiorcăit. Medicul pediatru care îi vede pe copii de două ori pe săptămână mi-a spus că Felix încă refuză zâmbitor să se lase examinat. Când este rugat să deschidă gura, el spune ‘nu’ şi zâmbeşte. Atât. Nu plânge, nu fuge, nu dramatizează. Doar zâmbeşte mulţumit, ‘nu’, un fel de ‘nu, mersi’. Ce poate să facă medicul, că doar n-o să-i forţeze guriţa, nu? La şedinţă, părinţii se întrebau şi le întrebau pe educatoare ce fac copiii lor la grădiniţă şi de ce aceştia nu vor să povestească nimic din ce se întâmplă. De fapt, sunt sigură că, la fel ca Felix, ceilalţi copii povestesc de la grădiniţă, îţi trebuie însă atenţie ca să îi asculţi şi ca să le surprinzi momentele când vor să o facă. E destul de nerealist să aştepţi de la copiii de patru ani să răspundă complet şi complex la întrebarea seacă ‘ce-ai făcut azi la grădiniţă?’ Ei bine, Felix a stors azi portocale şi lămâi la grădiniţă cu un storcător care se învârtea singur atunci când ţineai portocala strâns în mână. Şi sucul lui a ieşit cam acru. Şi n-ai mai adăugat miere? Nu, am pus doar puţină într-un pahar de hârtie mai mărişor, nu în cana lui de plastic pe care scrie Felix. Şi la ‘science fun’ vulcanul a explodat şi mai tare decât data trecută şi toţi copiii am râs foarte tare. Şi astăzi au venit şi mai puţini copii la grădiniţă decât ieri. Pola nu a venit astăzi. Şi am fost la pescuit. ??? Am pescuit în supă o carne care plutea pe sub supă. Şi nu am mâncat bobiţele alea mici şi verzi. Şi câte şi mai câte.

Şi, ca de obicei, şi despre Horica câte ceva. Cum a fost azi la şcoală? Pentru că e destul de mare ca să poată să îmi răspundă explicit, dacă vrea, la întrebare. Gălăgie, profesorii ţipă prea mult. Mihnea ma chinuie de multe ori pe zi, de exemplu trece pe lângă mine şi îmi trage un şut din senin. Mai că-mi vine să îi sugerez lui Horica să-i tragă inapoi un şut în fund data viitoare, de fapt o şi fac, apoi îmi retrag spusele. Copiii îi spun lui Alex, prietenul meu, ‘gay’ pentru că e serios, retras şi îmbrăcat mereu în costum. Şi aşa mai departe, the same old story.

E în pielea goală înainte de duş: ‘mi-e frig, nu vezi că am piele de oiţă?’.

Povesteşte: ‘Pepi a plecat în concediu departe, în America, cu metroul. Şi când mergea el aşa, ce să vezi, pe câmp a întâlnit o bombă atomică foarte periculoasă fiindcă era extrem de ascuţită.’ Mă amuză, ba mai mult, dar îi explic, bombele atomice sunt arme care fac foarte mult rău oamenilor şi locurilor în care ei trăiesc. Atunci Felix, impresionat, schimbă povestea: ‘ha, ha, de fapt nu era o bombă atomică adevărată ci era una din plastic, de jucărie, aşa de mică’, arătându-mi cu degetul mare şi cel arătător de la o mână cât de mică jucăria era.

Horica recunoaşte ruşinat,’mami, am pierdut florile pentru doamna dirigintă’. Mă uit la el nedumerită, cum poate cineva să piardă în două ore de dirigenţie din prima zi de şcoală un ditamai buchetul de flori? Totuşi mă asigură,’dar stai liniştită pentru că am pupat-o de două ori!’. Mă pufneşte râsul imaginându-mi copiii făcând coadă la catedră cu buchetele de flori în mână aşteptându-şi rândul fiecare pentru a le oferi dirigintei şi pe Horica printre ei, fără flori dar cu doi pupici în vârful buzelor. Buni şi ăia! La cină, tati cu nasul lui de detectiv a descoperit cum s-au pierdut florile. Horica, cu buchetul în mână, a fost rugat (mă rog, solicitat) de o învăţătoare să o ajute să-şi ducă zecile de buchete de flori în cancelarie. Banuiţi unde a rămas buchetul lui Horia.

Kiti a început şcoala. Aceeaşi şcoală că multe variante nu avem dar cu un program redus la 3 zile pe săptămână. Am anunţat-o de vineri pe diriginta clasei că venim. Luni la 9, când erau aşteptaţi toţi copiii la şcoală şi când am sosit şi noi, în clasa lui Kiti lipsea o băncuţă. Când ne-au văzut, au lipit încă o băncuţă de celelalte cinci. La plecare, Alina a întrebat-o politicos pe dirigintă când să mai vină Kiti. Răspunsul a venit pe nerăsuflate: vineri. Hmmm.

Kiti poartă ciorapi lungi coloraţi pe sub rochite şi fustiţe. Astăzi, în ciorapii ei roz şi cu tricoul tot roz, Felix a vrut să o mănânce, ‘mmm, ce bombonică uriaşă!’. După amiază, spre casă, am oprit la magazinul de ciorapi coloraţi ca să înlocuim perechea de bombonică, ruptă în parc accidental. În timp ce am solicitat domnişoarei ce vindea acolo să caute să afle dacă mai putem beneficia de promoţia cu o pereche gratis la două cumpărate, am fost nevoită să ‘dansez’ în ritmul alert impus de Kiti ca să îi opresc mâinile neliniştite ce ajungeau neîncetat şi apucau necontrolat câte un ciorap, din raft în raft, mâini prelungite generos de două braţe lungi şi subţiri. Şi pentru că tot ce atingeau aceste două mânuţe obraznice se lipea de ele, am produs un mic haos în încăpere, cu ciorapi căzuţi pe podea, fetiţă agitată de un joc neobişnuit şi mamă disperată să oprească cumva amiabil nebunia. A încetat oricum de la sine când am achitat cele două perechi de ciorapi şi am părăsit magazinul cu trei perechi de ciorapi coloraţi în pungă, un copil dormind în cărucior, obosit de atâta grădiniţă şi o fetiţă râzând mulţumită.

Felix şi-a dat ciorapii jos, am sesizat şi i-am spus că e destul de rece să umble desculţ. S-a oprit, s-a aşezat pe parchet şi mi-a răspuns că nu umblă desculţ ci că s-a descălţat doar ca să îşi numere degetele de la picioare. Încă le numără în două limbi. Are zece în română şi opt în engleză.

Mă cheamă şi Mihaela, şi Maria şi am şi o zi de naştere. Cu două nume de sfinţi aş putea să am patru zile pe an doar ale mele. Dar am ‘doar’ trei pentru că m-am născut de Sfânta Maria aşa că ziua de naştere s-a îmbogăţit neintenţionat cu o zi de nume. Şi ce nume! Mi-e foarte drag numele de Maria chiar dacă nimeni în afară de străbunica mea şi, ocazional bunicii mei, nu m-a chemat aşa. Nu mai e nevoie să explic de ce pe Kiti o cheamă şi Maria. Şi sunt foarte norocoasă să pot să împart toată bunătatea ce o primesc de ziua mea în urările voastre cu fetiţa mea dragă. Ca să nu mă simt copleşită. Vă mulţumesc pentru gândurile frumoase pe care ni le-aţi trimis!