Imaginea asta nu doar pare dintr-o poveste ci chiar este dintr-una, nu contează care este povestea, de fapt sunt multe-multe poveşti frumoase, indrăgite de mai toti copiii de cinci ani sau de alte vârste acolo, acolo la Disneyland. In calendarul meu de Crăciun, fotografia zilei de 8 decembrie este tot un dar căci amintirea bucuriei lui Horică la 5 ani chiar asta este, un dar.

*Calendarul pentru Crăciun va avea 24 de pagini corespunzând primelor 24 de zile ale lui decembrie şi, pentru că 24=11+9+4, unde 11, 9 şi 4 reprezintă vârstele copiilor noştri, paginile calendarului vor ilustra printr-o fotografie toate vârstele fiecărui copil, de la 1 an şi până la vârsta actuală, şi vor fi înşiruite în ordinea în care s-au întâmplat aniversările lor. Pentru că Horia este primul născut, 1 decembrie=poza lui Horia la 1 an. Următoarea aniversare din familia’mica’ a fost tot a lui Horia, deci 2 decembrie=poza lui Horia la 2 ani. A urmat aniversarea de 1 an a lui Kiti , adică 3 decembrie=poza lui Kiti la 1 an şi aşa mai departe.

O pagină din calendar şi o altă poveste inspirată de surpriza din oul Kinder primit în dar împreună cu o pereche de şosete de Felix de la Moş Nicolae la grădiniţă. Jucăria-surpriză, un inel în formă de mânuţă în culorile Franţei, este semnul de prietenie adevărată între Felix şi un velociraptor din pădurea ce se zăreşte de la fereastra din bucătărie. (Atenţie, Sara şi Sasha susţin cu tărie că dinozaurii nu există însă Felix ŞTIE că ei există pentru că a văzut chiar cu ochii lui un dinozaur zburător astă-vară). Şi deoarece prietenii împărtăşesc în afară de interese, gusturi, locuri comune, şi semne-simboluri ale legăturii ce îi uneşte, Felix i-a dăruit velociraptorului trei inele asemănătoare cu cel descoperit în oul Kinder, două în culorile României şi Italiei pe care le poartă pe degetele de la mâini iar al treilea în culorile Americii pe care carnivorul îl duce mândru pe ‘gheara letala’ de la picior. Primind acest dar, velociraptorul a tremurat de emoţie, l-a îmbrăţişat pe Felix şi amândurora au început să le iasă mii de inimioare roşii din tot corpul. Tot din prea multă iubire şi prea strânsă îmbrăţişare, au căzut amândoi la pământ văzând stele…galbene. Aici povestea s-a terminat cu happy end pentru că, deşi eroii au văzut stele galbene, acestea s-au amestecat şi au fost înghiţite de inimioarele roşii, şi ele plutitoare prin aer căci aşa e în general în luna decembrie, atunci când ‘love is in the air’. Şi, că tot am pomenit de luna decembrie acum câteva cuvinte, zic că ajunşi într-a şaptea ei zi, o cifră-simbol pentru linişte şi pace şi o cifră magică de poveste, se cade să o onorez cu imaginea unei mici prinţese de o delicateţe şi bunătate speciale, calităţi care îi modelează un chip angelic de fetiţă de trei ani. E Kiti la 3 ani:

*Calendarul pentru Crăciun va avea 24 de pagini corespunzând primelor 24 de zile ale lui decembrie şi, pentru că 24=11+9+4, unde 11, 9 şi 4 reprezintă vârstele copiilor noştri, paginile calendarului vor ilustra printr-o fotografie toate vârstele fiecărui copil, de la 1 an şi până la vârsta actuală, şi vor fi înşiruite în ordinea în care s-au întâmplat aniversările lor. Pentru că Horia este primul născut, 1 decembrie=poza lui Horia la 1 an. Următoarea aniversare din familia’mica’ a fost tot a lui Horia, deci 2 decembrie=poza lui Horia la 2 ani. A urmat aniversarea de 1 an a lui Kiti , adică 3 decembrie=poza lui Kiti la 1 an şi aşa mai departe.

Întins complet cu burta şi picioarele pe ciment se târa către cabina de probă privind atent în urmă pentru a se feri de urmăritorii săi. La numai doi paşi de uriaş de cabină s-a ridicat şi a ţâşnit în fugă ascunzându-se după perdea cu totul sau aproape tot corpul în afară de un ochi şi o ureche (de aceeaşi parte), ochiul pentru a urmări, urechea pentru a asculta inamicul.

‘Iesi de-acolo, nu-i voie!’ i-a întrerupt brutal jocul de-a războiul imaginar vânzătoarea.

‘Puf, puf, puf’, cu guriţa adunată şi cu braţele întinse şi împreunate înainte a ieşit Felix ofensiv din ascunzătoare, îndulcind astfel brutalitatea vânzătoarei şi s-a căţărat drept pe faţa anterioară a tejghelei magazinului de copii, un singur pas rămânându-i să ajungă şi deasupra. L-am dat jos, binenteles, ca pe un căţeluş şi am glumit cu vânzătoarele spunându-le că l-am lăsat ieri să vadă filmul ‘Home alone’, de parcă mai era nevoie s-o fac, mi-am zis şi în sinea mea. Adică ‘Singur acasa1’, am completat ca să umplu golul şi, recunosc, am adăugat intenţionat numărul 1, putea să fie orice alt număr până la 5, ca să uşurez efortul fetelor de identificare a filmului. Am gândit bine pentru că imediat după completarea mea au urmat râsete şi eu, împreună cu pruncul, am plecat satisfăcuţi din magazin. Satisfăcuţi parţial întrucât tricou de marinar tot n-am găsit pentru serbarea lui Felix dar nu-mi fac cine ştie ce griji fiindcă are el un tricou cu mâneci scurte, alb cu dungi negre ce pot părea cu indulgenţă bleumarin.

Mai departe am poposit şi într-un magazin de decoraţiuni interioare şi nu sfătuiesc pe cei mai slabi de inimă să o facă însoţiţi de un copilaş neiesit din casă de două zile, obosit şi nedormit de nouă ore şi, în general, mai neastâmpărat. Nu de alta dar îţi poate creşte nivelul de stres încât să te doară ceea ce, din fericire, n-a fost cazul meu deşi copilaşul a ridicat ceşcuţe, văzute, bibelouri şi alte obiecte mai mult sau mai puţin artistice după o curbă exponenţială, cu o curbură dependentă de gradul mare de nehotărâre al mamei sale care în final, după mai bine de jumătate de oră în care şi ea, la rândul ei, a ridicat ceşcuţe, văzute, bibelouri şi alte obiecte mai mult sau mai puţin artistice tot de atâtea ori ca şi fiul ei, deci care în final a plecat exact cum a venit, încărcată cu geci, geantă şi copil şi fără nici o plasă în plus. Nu pomenesc de disperarea domnişoarei de acolo deoarece e subînţeleasă şi de înţeles.

Acasă am asistat( şi chiar am intrat şi eu) la o minidiscoteca de anii ’60 pornită din iniţiativa lui Horica, venit cu muzica, şi a lui Kiti, iniţiatoarea dansului şi a stilului său aparte. Întâmplător sau poate nu am constatat cu ocazia asta că Kiti se mişcă în stilul anilor pomeniţi, aş putea chiar să o numesc provizoriu miss sixty. De aceea dar şi îmbiaţi de muzică i-am ţinut isonul cu Horica şi cu Felix bucurându-ne de iniţiativa ei. Miss sixty s-a dezlănţuit aruncând mâini în aer, apoi chiar şi picioare pentru scurt timp şi ajutată de canapeaua din bibliotecă, acolo unde s-a produs improvizaţia, iar băieţii au demonstrat chiar şi mai şi talente neştiute de dansatori. Intensitatea fiind mare, durata a fost mică şi ne-am prăbuşit extenuaţi cu toţii pe canapeaua neîncăpătoare. Miss Sixty a redevenit Kiti şi băieţii au rămas ei înşişi doar ca să pot eu să închei relatarea liniştită. Ceea ce şi fac. Punct.

Horica la 4 ani, hmmm, mă uit la el şi, deşi părul i-a crescut, ochii s-au dublat cu o pereche de ochelari, din dinţii temporari frontali ce i se arată pe sub un zâmbet mai în toate pozele de copil mic nu i-a mai rămas decât unul care se încăpăţânează să plece sau, mai degrabă, nu pleacă de frică, deşi decorul şi încărcătura feţei şi capului lui Horica s-au modificat, el e tot Horica al meu, băiatul cumsecade şi iubitor dintotdeauna. Astăzi este sărbătoare, e ziua Moşului Nicolae iar pagina din calendarul meu primeşte astfel încă o valoare. Şi cum aş putea altfel să celebrez această zi dacă nu aşezând în dreptul datei ei fotografia lui Horica, băieţelul pentru care magia sărbătorilor creştine de iarnă a durat cel mai mult în timp, rezistând incredibil şi intactă până de curând?

Un Moş Nicolae bun şi înţelegător cu toţi copiii cuminţi sau mai năzdrăvani să fie!
Şi…Horica la 4 ani

*Calendarul pentru Crăciun va avea 24 de pagini corespunzând primelor 24 de zile ale lui decembrie şi, pentru că 24=11+9+4, unde 11, 9 şi 4 reprezintă vârstele copiilor noştri, paginile calendarului vor ilustra printr-o fotografie toate vârstele fiecărui copil, de la 1 an şi până la vârsta actuală, şi vor fi înşiruite în ordinea în care s-au întâmplat aniversările lor. Pentru că Horia este primul născut, 1 decembrie=poza lui Horia la 1 an. Următoarea aniversare din familia’mica’ a fost tot a lui Horia, deci 2 decembrie=poza lui Horia la 2 ani. A urmat aniversarea de 1 an a lui Kiti , adică 3 decembrie=poza lui Kiti la 1 an şi aşa mai departe.

Zi de zi dăm paginile calendarului şi iată-ne în 5 decembrie. Astăzi, ce să vezi (aşa cum ar zice Felix dacă ar fi in vreo poveste de-a lui), o vedem pe Kiti cam cu aceeaşi făţucă de acum două zile, dar cu părul ei ondulat ceva mai lung, cu atât mai lung cât abia să se ţină o agrafă roz de el, aici încă doar decorativă, ceva mai încolo şi în scopuri funcţionale. La cât e de mică, în special în poziţia în care stă, nu ai zice că ar fi avut vreme să îşi roadă tenişii în vârfuri aşa cum reiese din fotografie şi, de fapt, nici n-a facut-o, ci frăţiorul Horica, de la care a împrumutat pantofiorii, a contribuit decisiv la aparitia rosăturii. Guriţa strânsă şi fruntea încruntată îmi amintesc de începuturile ei ‘atletice’ cu rezultate pe cât de drăguţe, pe atât de caraghioase. Deci, Kiti la 2 ani:

*Calendarul pentru Crăciun va avea 24 de pagini corespunzând primelor 24 de zile ale lui decembrie şi, pentru că 24=11+9+4, unde 11, 9 şi 4 reprezintă vârstele copiilor noştri, paginile calendarului vor ilustra printr-o fotografie toate vârstele fiecărui copil, de la 1 an şi până la vârsta actuală, şi vor fi înşiruite în ordinea în care s-au întâmplat aniversările lor. Pentru că Horia este primul născut, 1 decembrie=poza lui Horia la 1 an. Următoarea aniversare din familia’mica’ a fost tot a lui Horia, deci 2 decembrie=poza lui Horia la 2 ani. A urmat aniversarea de 1 an a lui Kiti , adică 3 decembrie=poza lui Kiti la 1 an şi aşa mai departe.

Într-a patra zi a lunii decembrie e rândul lui Horica la 3 ani să umple pagina calendarului meu. Şi, fiindcă azi e şi ziua lui taticaş, am ales o poză de care cred că se va bucura pentru că ea nu vine doar cu draga apariţie a blândului nostru Horica ci mai vine încărcată cu nişte amintiri frumoase, şi nu mă refer neapărat la tractorul din hambar pe care băieţelul îl încalecă cu atâta fericire, deşi chiar acesta, în sine, poate fi motiv de simţăminte plăcute dar ştiu că îi va evoca sărbătoritului nostru de azi o perioadă foarte încărcată de bine şi prietenie. La mulţi ani, taticaş!

*Calendarul pentru Crăciun va avea 24 de pagini corespunzând primelor 24 de zile ale lui decembrie şi, pentru că 24=11+9+4, unde 11, 9 şi 4 reprezintă vârstele copiilor noştri, paginile calendarului vor ilustra printr-o fotografie toate vârstele fiecărui copil, de la 1 an şi până la vârsta actuală, şi vor fi înşiruite în ordinea în care s-au întâmplat aniversările lor. Pentru că Horia este primul născut, 1 decembrie=poza lui Horia la 1 an. Următoarea aniversare din familia’mica’ a fost tot a lui Horia, deci 2 decembrie=poza lui Horia la 2 ani. A urmat aniversarea de 1 an a lui Kiti , adică 3 decembrie=poza lui Kiti la 1 an şi aşa mai departe.

Obosit tare dar înmuiat totodată, aşa de parcă el ar fi cusut de zor ‘from scratch’ patru feţe de pernă, cum tot de la zero am dat drumul şi noii mele maşini electrice de cusut, ba chiar de la -3, acolo pe unde s-a întâmplat şi deschiderea cărţii ei tehnice, adică a noii mele maşini electrice de cusut, de care cred că am mai spus, deci ziceam că deşi Felix pare că ar fi meşteşugărit de dupăamiază, adevăratul cusător îndemânatic am fost eu. Iară el, Felix, nu pare ostenit degeaba în poza de mai sus pentru că s-a ‘fortat’ şi el să stea cu ochii în televizor preţ de 2-3 derulări a ‘Pisicilor aristocrate’ care îi place mult şi pentru că identifică personajele principale cu personajele familiei lui şi anume mama cu cei trei copii şi tati. În timp ce urmăreşte filmul mai întreabă ‘ce-a zis Kiti?, referindu-se la pisicuţa Marie sau ‘ce frumos cânţi tu, mami’, atunci când delicata Ducesă îi acompaniază pe cei trei pui cu vocea ei catifelată sau ‘Horia, de ce pictam eu pianul?’, când pisoiul Berlioz varsă nişte culori pe claviatură. Acum sunt în aşteptarea celorlalte materiale pe care le-am comandat de undeva din Spania care vor desăvârşi canapeaua din camera de zi. Totul până la Crăciun.

A treia zi a lunii e cu o fetita bucalata, cu carlionti tineri, ochi mari si rotunzi si inca cu o gurita mai mica decat nasucul.

Kiti la 1 an:

*Calendarul pentru Craciun va avea 24 de pagini corespunzand primelor 24 de zile ale lui decembrie si, pentru ca 24=11+9+4, unde 11, 9 si 4 reprezinta varstele copiilor nostri, paginile calendarului vor ilustra printr-o fotografie toate varstele fiecarui copil, de la 1 an si pana la varsta actuala, si vor fi insiruite in ordinea in care s-au intamplat aniversarile lor. Pentru ca Horia este primul nascut, 1 decembrie=poza lui Horia la 1 an. Urmatoarea aniversare din familia’mica’ a fost tot a lui Horia, deci 2 decembrie=poza lui Horia la 2 ani. A urmat aniversarea de 1 an a lui Kiti , adica 3 decembrie=poza lui Kiti la 1 an si asa mai departe.

Ideea pe care am găsit-o pe pagina asta mi-a plăcut foarte mult şi, chiar dacă suntem uşor în întârziere, vreau să îmi creez şi eu un calendar al lunii care să numere zilele până la Crăciun. Şi pentru că acestea sunt în total douăzecişipatru, adică unsprezece plus nouă plus patru sau, altfel spus, chiar vârstele copiilor noştri, paginile calendarului vor fi reprezentate de câte o fotografie a fiecărui copil, pe rând la fiecare vârstă, în ordinea în care le-au împlinit. Adică încep cu Horica la 1 an, Horica la 2 ani, Kiti la 1 an, Horica la 3 ani, Kiti la 2 ani, Horica la 4 ani, Kiti la 3 ani şi aşa mai departe. Şi fiindcă suntem un pic în întârziere încep astăzi cu fotografiile de ieri, 1 decembrie şi de azi, 2 decembrie. Iată-le:

1 decembrie, Horica la 1 an:

2 decembrie, Horica la 2 ani:

Ce calendar frumos! Este cadoul meu pentru Mos Craciun!

Hotărât, noiembrie şi decembrie se urăsc iar noi, cei care numim zilele, suntem nişte instrumente în mâinile lor, altfel cum să explic de ce cu atâta ciudă şi răceală deja din prima ei zi, luna decembrie ne dă în loc de o ninsoare blândă, albă şi feerică, un îngheţ aspru, translucid şi respingător. Tot în tonuri contrastante, copiii s-au culcat ca să crească mari aşa cum rar se mai întâmplă dupăamiezele dar dupăamiaza de 1 decembrie s-a făcut mică-mică, aproape a dispărut de tot. Lângă laptop e cana mea care mai ţine doar urme de cafea decofeinizată iar cofeina din urmele de pe cană, căci chiar şi cafeaua decofeinizată conţine cantităţi mici de cofeină, revigorează o muscă îngheţată. Feţele eroilor din Toy Story de pe tricoul lui Felix pălesc tot mai tare cu fiecare spălare iar obrajii băiatului ce poartă tricoul sunt tot mai îmbujoraţi. Mămica lui abia şi-a cumpărat maşină de cusut electrică, se simte bine s-o încerce la treabă iar ciorapul rupt al băieţelului ei se bucură degeaba, mămica nu mai vede altceva în faţa ochilor în afară de corpul solid şi alb al maşinii şi bucata decupată de material de încercare. Un copil, nu ştiu care pentru că sunt călare unii pe alţii, sforăie încetişor pe când taticaşul lor sparge mai hotărât gheaţa de pe maşini amplificând efectul acustic de ritmicitate. Chiar şi în problemele lui Horica discutăm rezultatele după paritatea numerelor şi asta nu face decât să ne simplifice deducţiile întrucât opţiunile sunt limitate. Spre deosebire însă de alegerile copiilor care numai limitate nu sunt pentru că sky is the limit iar uneori nici măcar ăsta nu-i de-ajuns pentru imaginaţia unui copil, nu-i aşa?

Odată intraţi în librărie, cu privirile atrase de rafturile încărcate şi colorate, n-am observat altă mişcare decât cea a propriilor noastre picioare. Horica a ţintit întâi cu privirea, apoi cu tot corpul colţul cu jucării-porcării-pentru copii să-şi caute Tek-dekul, un miniskateboard foarte popular printre copiii de şcoală, poate chiar mai popular decât UGGurile Australia printre fetişcane, iar eu m-am apropiat de tejgheaua în spatele căreia stau îngrămădite creioane, pixuri, gume, mine, caiete, liniare şi câte şi mai câte. Şi o foaie milimetrică speram să existe printre câte şi mai câte dar, neavând acces în spatele tejghelei, am căutat o privire prietenoasă care să-mi rezolve problema. N-am găsit. În schimb, dintr-un ungher întunecat sau poate chiar din faţa mea, căci cu o figură aproape complet imobilă şi un trup încremenit, cu greu aş fi putut să-mi imaginez că fiinţa aceea chiar se mişcă, ca o guşteriţă uriaşă şi flămândă, femeia din librărie mi-a orăcăit răstit şi autoritar de mai să mă treacă un fior de teroare care însă nu m-a traversat căci s-a întâlnit, înainte de start, cu un simţământ hazos dat de ridicola şi inutila răţoială. Ştiam că îmi voi lua binemeritatele urecheli în continuare de la atotputernica vânzătoare dar am riscat cerându-i lămuriri cu privire la suma datorată pentru o foaie milimetrică şi o cutiuţă de mine zero şapte, asta pentru că, surprinzător sau ba deloc, majoritatea celor cu care facem schimb de bani se încăpăţânează să amestece leii vechi cu leii noi iar amalgamul rezultat poate deruta o persoană ca mine, persoană care dacă i se cer trei lei pentru o coală de hârtie, fie ea şi milimetrică, ea chiar dă acei unu, doi, trei lei şi nu zece, douăzeci, treizeci de bani. Astfel că am suportat, de dragul absurdului din fază, ultimele tonalităţi ameninţătoare şi am părăsit pusă la punct zona, cu capul plecat şi hârtia în mână, ca să-l caut pe Horica, Horica deja scufundat de surescitare printre cutii şi cutiuţe căutând disperat Tek-dekul visurilor sale. N-a fost această librărie să fie împlinirea visurilor lui Horica dar cine îşi mai împlineşte visuri în librărie în ziua de azi?

Treceam timp de-o suflare, strângând din dinţi şi apăsând zgomotos paşii de podea, de camera bibliotecii luminată natural doar de un ochi ascuns de ferestre ca să ajung la baie. Cu cât noaptea era mai aproape, cu atât suflarea era mai scurtă. Drumul înapoi spre camera de zi era parcurs chiar mai fulgerător de-atât iar odată aflată în faţa uşii despărţitoare dintre spaimă şi siguranţă, paşii fugareţi se metamorfozau într-un salt uriaş direct în barca de salvare, camera de zi luminată şi populată. Asta se întâmpla când eram mică, dacă mică se poate numi chiar şi spre vârsta de 16-17 ani. Tot ca mine, Felix a fost aproape terifiat în zilele astea de locuri uşor mai îndepărtate de zona in care ne aflam ceilalti membri ai familiei iar odată cu înserarea vizitele la baie au devenit motive solide de plâns şi teamă. Degeaba i-am tot explicat că nu există monştri sau krampusi, de ăştia din urmă a avut Horica grijă să îi citească sâmbătă la prima oră a dimineţii, degeaba i-am demonstrat cum mă avânt neînfricată în necunoscutul întunericului din camerele casei noastre, că tot nu am reuşit să-i alungăm fricile. M-a rugat să îi repet că monştri nu există iar eu mi-am întărit enunţul spunându-i că, de fapt, nici măcar dinozauri nu există dar s-a revoltat strigând ‘ba da, există dinozauri buni la noi în România!’.Totuşi la culcare l-am mai domolit trăgând uşor draperia câteva zeci de centimetri permiţându-i becului aprins al străzii să-şi arunce nişte ochi şi în pătuţul lui Felix. Din fericire, obosit cum e la 7 jumate seara, nici n-am apucat să ies de la duş bine că i-am şi auzit respiraţia ritmică din somn.

Practice makes perfect zice o vorbă şi când Horica ţinea printre primele dăţi chitara electrică în braţe studiind-o şi admirând-o cu mult drag şi apoi căutând printre piesele de studiat pe una mai uşoară, aşa, ca pentru început, i-am sugerat să încerce Europa, Santana, nu că ar fi simplă ci fiindcă îmi place iar copilul s-a conformat. S-a desumflat destul de repede rugându-mă să nu mă supăr dar este prea greu de învăţat pentru el. Ieri, după două luni în care a cântat mai rar din cauza programului însă cu regularitate pentru că nu poţi să te abţii atunci când faci din plăcere, a revenit singur la Europa şi, neaşteptat, a început să sune deja binişor. Astăzi la masa de prânz Horica mi-a zis că el crede că pe măsură ce cântă la chitară i se deschide anvergura degetelor ca în evantai, sincer, habar n-am dacă se produce vreun fenomen de acest gen, bănuiesc că nu, în schimb cred că abilităţile sale motorii fine sunt mai dezvoltate pe măsură ce se antrenează iar faptul că e în creştere ar fi alt motiv.

Tot ieri, că teza la romană a trecut cu bine, concursul de matematică de asemenea iar teza la matematică este caca-maca, Horica a cântat pentru prima oară şi Satisfaction, Rolling Stones, piesă-cadou de Crăciun pentru Bicu, bunicul lui care a declarat că îi place. Aşa că, uşor-uşor, repertoriul îi creşte la fel ca şi îndemânarea, deasemenea şi simţul artistic şi sensibilitatea. Că e un copil sensibil dar totodată conectat cu realitatea concretă a zilelor noastre, altfel nu-mi explic de ce astăzi, după piesa de teatru pentru copii pe care am urmărit-o cu toţii, aşa frumos ca-ntr-o duminică dimineaţă de noiembrie, mi-a împărtăşit îngrijorarea şi mila lui pentru bieţii actori inimoşi care, ştie el, că nu câştigă suficient de mult ca să ducă o viaţă decentă şi lipsită de griji precise şi palpabile de supravieţuire.

Din spaţiul nelimitat al viselor s-a trezit deodată aruncat în patul finit al mamei lui pe care o şi îmbrăţişa deja, abia aterizat. I-a şoptit cu voce groasă că e cea mai frumoasă mămica, pesemne îi fusese dor de ea fiindcă n-o mai văzuse şi n-o mai pupase de o noapte întreagă dar mai ales pentru că acolo, pe tărâmul viselor n-o întâlnise, surprinzător, de data asta. Vorbise însă la telefon cu Sara, fetiţa de la grădiniţă, iar mama s-a bucurat că prin locurile pe unde zboară el când apasă pe un buton au început să se ivească şi alte chipuri în afară de cele familial(/r)e fiindcă oamenii buni se găsesc şi în exteriorul familiei.

Nici nu i-a deschis bine uşa de la intrare lui tati că s-a şi lăudat cu stricăciunile pe care le-a realizat el, Felix, împreună cu Kiti. Să faci o năzdrăvănie în gaşcă cu surioara ta simpatică e extraordinar şi merită împărtăşit! Mai ales dacă şi Kiti îl întâmpină râzând complice spre Felix pe tati. Şi ca orice tătic impresionabil şi, deci, manipulabil, cei doi vor o recompensă de la el şi o cer în cor:’bite’. Că şi lui Felix îi plac biscuiţii aproape la fel de mult ca lui Kiti şi de aceea îmi cere zilnic cinci biscuiţi la snackul de la grădiniţă. Dar merele din frigider? Ele au fost bune prietene cu Felix nu de mult, să ştii că au plâns toată noaptea acolo, în cutia lor din frigider. Cu ochii şi mai mari decât de obicei Felix pare brusc îngrijorat. Eu sunt prietenul merelor, că foloseşte foarte bine cazul genitiv încă de acum un an şi mai bine, nu vreau să fie supărate pe mine. Hai împreună să vedem ce mai zic ele, merele, şi deschidem amândoi frigiderul, acolo unde şapte mere roşii-galbene, se uitau triste unele la altele. Un merişor mititel şi roşu aprins, însă, a ridicat ochii spre Felix şi, cu o privire sfioasă dar hotărâtă să îşi spună oful, i-a zis: mă cheamă Merică şi mi-a fost tare dor de tine, Felix! L-am ridicat în palmă şi l-am dus la chiuvetă unde l-am spălat bine-bine, el mi-a mulţumit şi a insistat să îi dea lui Felix un pupic rugându-l să îl mănânce astăzi pe el. Felix l-a pupat şi el, a fost un pupic deosebit de gustos şi de aromat, apoi l-a îmbrăţişat cu tot dragul pe Merică uitând de biscuiţii zilnici. Kiti, de pe scaunul vecin cu scaunul lui Felix, a fost şi ea atrasă de Merică şi chiar l-a chemat: ‘mă’. Merică i-a dat şi ei un pupic iar Kiti i l-a întors fără să-l muşte. Ce-o mai fi din Merică la ora asta nu ştiu, e acolo cu Felix, poate se joacă cu copiii.

Scrisoarea pentru Moş Crăciun e scrisă şi desenată, cine-o fi Moş Crăciun ăsta oare şi cum vine el la noi dacă iarna n-a sosit încă? E un moş roşu pe care Felix cu prietenii lui Buzz, Rex şi Andy l-au întâlnit în pădure. Ele, jucăriile, erau cu jeepul la vânătoare, el, Moşul, era cu sania, cu renii şi cu darurile pentru copii. Dar, vai, jucăriile l-au dezarmat pe Moş Crăciun, se pare că era un moş responsabil cu armă pentru autoapărare, furându-i sacul cu cadouri şi lăsându-l singur în pădure. E tare războinic copilaşul ăsta dar văzându-mă uimită m-a asigurat că el , de fapt, a aşteptat în jeep până prietenii lui au luat sacul moşului şi că, acum clar e nevoit să dezvăluie surpriza, ei , adică ele, jucăriile, au furat darurile ca să le ducă tot unor copii dar mai repede, cu jeepul. Mi-a zâmbit candid alungându-mi afişata nefericire.

Cum te cheamă, Felix, câţi ani ai, patru, mergi la grădiniţă, caca-maca.

Mă joc, dansez, desenez, construiesc. Şi ce mai faci tu, Felix? Caca-maca!

Salut sărut-mână, salut bună ziua sau salut…caca-maca.

Caca-maca- un fel de totul şi nimic, un fel de glumă serioasă, un fel de pol bipolar, adună în el derizoriul şi ironia vieţii. Nu ştiu de unde l-a importat Felix dar mie îmi vine mai nou pe buze în tot felul de circumstanţe. Caca-maca. Sau totul e o glumă. Caca-maca. Sau haz de necaz. Caca-maca. Sau esenta. Plus un zâmbet.

In misiune de salvare a prietenului lor, jucariile s-au trezit brusc in fata unei usi incuiate. ‘Use your head!’ i-au strigat dinozaurului Rex, un tip cam fricos pentru specia inspaimantatoare din care face parte, lasandu-ne astfel sa credem ca Rex ar putea nascoci cu mintea sa o solutie pentru a trece de usa. Acesta, terifiat, a strigat ‘I don’t wanna use my head’ si il inteleg perfect intrucat prietenii lui i-au folosit la propriu capul pe post de arma de distrugere a usii ce le statea in cale.

Aceasta este o scena din Toy Story 2, film pe care Horica l-a vazut atat de des intre 3 ani si 5 ani incat putea sa reproduca fraze intregi, dialoguri complete intre diverse personaje. Evident, nu e nimic iesit din comun sa invete pe de rost niste replici cand le repeta si le repeta iar si iar, poate doar ca sunt in engleza iar el nu era inca vorbitor de engleza pe atunci.

Mi-am amintit de astea urmarindu-l astazi la ora lui de tenis exprimandu-se mult mai coerent si mai inteligent decat a facut-o pana acum si realizand ca maturizarea copiilor se produce in trepte destul de clare pentru niste ochi atenti si grijulii pentru dezvoltarea lor. Stiu ca tot ceea ce face el, ca si ceilalti copii, contribuie decisiv la educatie fie ca e lectia de istorie sau romana, romanul in limba engleza pe care-l citeste, piesa de rock pe care se straduieste sa o desluseasca din partitura ca sa o redea cu chitara, orele de tenis, problemele de matematica pe care le discutam impreuna. Si descopar cu bucurie ca efortul de atentie si concentrare depus in fiecare activitate isi merita tot chinul. Mintea devine o biblioteca mai organizata, conexiunile ce te duc spre gasirea de solutii la probleme sunt mai numeroase, creativitatea este stimulata. Sa-l ajuti pe copil sa constientizeze daca (inca) nu sa si accepte dificultatile lui specifice in rezolvarea unei anumite probleme este un alt pas spre o dezvoltare armonioasa.

Si sa leg faza din Toy Story de ora de tenis si educatia lui Horica ne-am distrat de dimineata impreuna concluzionand ca jocul de tenis al lui Horica a aratat mai putin bine pana de curand intrucat acesta a refuzat fiind un tip mai fricos sa isi foloseasca mintea in joc copiind temerea lui Rex cum ca ‘I don’t wanna use my head’. In cele din urma a cedat la rugamintile si insistentele mele si si-a pus concentrarea, mintea la treaba iar uimirea de a nu i se sparge capul atunci cand il foloseste l-a coplesit.

Si ca sa vedeti ca si copiii, ca si Rex, se mai plang disperati cateodata ca they don’t wanna use their heads, la fel si Horica, mai cracneste uneori. De aceea de fiecare data dupa ce terminam problemele de matematica (cel grele, de concursuri) il intreb incurajator daca, nu-i asa, ca dupa ce terminam te simti un pic mai destept? De obicei sta un pic pe ganduri, apoi e de acord cu mine.

E miezul noptii si se doarme din toate părtile. Un mormăit ritmic dinspre partea cealaltă a patului, o sforăială intelectuală dinspre alt dormitor, hmmm, data viitoare cand mi se face poftă de o cafea o sa ma uit la ceas inainte. Măcar dacă mă tinea trează să urmăresc sfârşitul filmului. De citit, nu pot să citesc în dormitor pentru că Felix nici nu concepe să plece în camera lui cu pat cu tot (încă). Şi să-l trezesc nu am chef, mai bine îl las pe el să mă trezească pe mine. Da, dar pentru asta ar trebui să adorm înainte, nu? Să cobor e iarăşi neconvenabil dar şi dificil. Mă ţine ceva legată de pat, un fel de lene dulce, o oboseală blândă şi o durere ilariantă de picioare. Neconvenabil este pentru că degeaba adorm cu telecomanda în mână pentru că apoi trebuie să mă trezesc ca să ajung la culcuşul meu.

***

Ha, ha, ha, ha, astea-s hahaielile care îmi atrag atenţia în noapte că tocmai era să adorm. Adică un fel de aer rece şi aspru în plină iarnă când ieşi din maşină, după ce ai condus câteva ore, ca să te dezmorţeşti la trup şi minte. Sunt eu, omul cu poftă de cafea, e Kiti, fetiţa cu poftă de râs hodoronc-tronc. Acum mi-e somn iar ea vrea să râdem. Înainte nu mi-era defel somn iar ea dormea adânc. Taci din gură, ha ha ha, du-te la tine în cameră, ha ha ha, sunt obosită şi mi-e somn, ha ha ha. Cocoţată lângă tati al ei, Kiti are chef de râs. Îl trimit pe tati să sforăie liniştit în altă cameră şi sper astfel să îi ţin capul lui Kiti lipit de al meu, aşa cum îi place ei să doarmă dimineaţa. Hahaielile se transformă în hlizeli mai rare şi mai delicate, de ar adormi odată!

***

Reuşesc totuşi să adorm şi să dorm puţin sau aşa mi se pare şi asta numai fiindcă şi Kiti o face. Mă ridic să sper că ceasul îmi arată încă o oră sau două de noapte, ceasul de pe ecranul telefonului îmi aprobă intenţia de a mai dormi puţin, e patru fără cinci însă Kiti mă simte, deschide ochii odată cu ridicarea capului de pe pernă şi…începe să râdă. Cred ca râde de mine, aş râde şi eu cu ea de mine dacă n-aş pica de somn.

***

La şase jumate dimineaţa sunt ca nouă, aşa funcţionez eu dintotdeauna. Kiti s-a alăturat grupului sforăitor, e în camera ei, oare cum am reuşit, din fericire nu are şcoală şi pot să o las să se odihnească după distracţia de azi-noapte.

***

Felix e convins că vine iarna mâine. Şi când eram eu mică iarna venea brusc într-o noapte. Te culcai toamna şi te trezeai cu iarnă cât vedeai cu ochii, ce bucurie! L-a văzut pe Moş Crăciun într-un autobuz, apoi într-un avion, într-o maşină, pe o motocicletă, toţi sub formă de globuri multicolore şi strălucitoare. Hmmm, ‘eu vreau să vină cu sania!’.

***

Mai sunt doua ore si mai bine pana la miezul noptii. Se schimba oare anotimpul asa cum isi schimba si azi statutul in ieri, precum ar vrea Felix? Probabil ca nu chiar acum dar in curand.

Lui Felix îi place la grădiniţă dar i se face dor de mine din timp în timp când îl apucă nefericirea. Aşa că încă îmi atrage atenţia în fiecare seară la ce oră să îl iau de la grădiniţă a doua zi: mâine să mă iei la doişpe jumate, mâine să mă iei la trei, imediat după sfaiănsfan, adică science fun. Acest ‘sfaiănsfan’ este reperul după care împarte săptămâna pentru că, atunci când are cursul, stă până la ora trei, adică mai mult. Asta se întâmplă luni şi joi. Felix, să vedem dacă ştii zilele săptămânii! Le ştiu, mami, prima zi am sfaiănsfan, urmează fără sfaiănsfan, apoi fără sfaiănsfan, cu sfaiănsfan, fără sfaiănsfan şi vacanţa de weekend. Ura! Le ştie!

Ieri, azi, mâine… se înlănţuie perfect şi se înlocuiesc unele pe altele cu fiecare noapte. Cum nu ştii despre ce carte e vorba? Aminteşte-ţi, Felix, ce am citit noi ieri! Ieri, ieri, mai lasă-mă, mami, sunt prea mulţi ieri şi nu mai înţeleg!

Aseară. Ies în curte să scutur faţa de masă. Ce cald şi plăcut e afară, haideţi să ne plimbăm! Felix: eu nu vin că seara e periculos la plimbare, ies liliacii!

La micul dejun: Kiti, cum îl cheamă pe frăţiorul tău mai mic? Kiti: Feti! Felix: mie nu-mi place cum mă strigă fetiţele cu probleme!

Felix a învăţat să îşi pună dvduri. Deşi n-are voie să o facă, şi-a pus unul aseară. I l-am închis şi s-a supărat. De supărare mi-a tras repede două palme. I-am explicat că mă doare şi că nu mă simt bine că m-a bătut. După vreo oră-două îmi zice: mami, să ştii că pisicuţele de patru ani nu ştiu să se poarte aşa de bine ca pisicile adulte dar vor să înveţe. Pisica adultă şi-a luat pisicuţa în braţe şi a lins-o pe caputul moale de pisicuţă.

O clipă mi-a scăpat din ochi şi a sărit ca o felină înfigându-şi ‘ghearele’ în biscuitele băieţelului de doi ani, o treime pe înălţime să fi fost din Kiti, domnişoară aparent, fetiţă mică prin acest comportament, biscuite pe care l-a introdus instantaneu aproape în guriţa ei care zâmbea extrem de încântată de gust dar şi de ghiduşia comisă. Doar o clipă n-o urmărisem aşa că în clipa imediat următoare îmi şi ceream scuze bunicului băieţelului prădat mişeleşte care nici măcar nu observase faza şi mă chestiona surprins şi dezaprobator ‘cine-i fata aia?’. E fata mea, scuze încă o dată către bătrânel ca peste un sfert de oră să-l aud, pe acelaşi teren de joacă, strigându-i piciului al cărui însoţitor era ‘Andrei, ia-i mingea fetei că şi ea ţi-a luat biscuitele!’. Au plecat mai apoi bunicul şi victima lui Kiti, după alt sfert de oră de bătut mingea, poate echivalentul în timp a biscuitelui prădat.

Oricum, comportamentul ăsta de a fura bucăţele de mâncare de oriunde, neincurajat, de fapt mai mult decât atât, de către noi, este atât de puternic, atât de greu de zdruncinat încât nu avem încotro, trebuie să fim vigilenţi cu Kiti în preajma diverselor snackuri. Pot să îmi imaginez cât de surprins trebuie să fii ca brusc, de nicăieri, în timp ce îţi savurezi gustarea, gândindu-te de obicei la altceva, să îţi sară în snackul tău două degete făcute pensă, aduse de o mână dintr-un braţ al unei domnişoare drăguţe, bine îmbrăcată şi chiar naiv-surâzătoare. Îmi pare rău să sperii astfel pe cineva şi ştiu că acea persoană are tot dreptul să se supere măcar puţin dar trebuie să spun aici, acum: atenţie, se plimbă liberă, deşi însoţită, o domnişorică slobodă la degeţele, fără inhibiţii şi cu o foame şi un drag mare de tot de bucăţele de diverse gustări care atacă fulgerător şi nepreferenţial când ţi-e pofta mai mare şi mai aproape de a fi satisfăcută, fără milă dar mai ales fără comprehensiune a convenţiilor sociale care înfierează aceste gesturi. Că, poate nu strică uneori să ştii la ce să te aştepţi.

Inchei cu ha, ha, ha, ca nu cumva sa se creada altceva:).

Lupilor care trăiesc în podurile caselor le-a crescut in timp cate o lanternă pe frunte care se aprinde când aceştia sunt flămânzi şi caută şoareci.

Copilul nostru, al meu (sunt sigură că e al meu deşi el îşi aminteşte un pic altfel) zice că el a apărut pe pământ din burta unui dinozaur ierbivor bun, acolo unde era mare haiul cu atâta frunziş şi ierburi. Pesemne că, mare şi nătâng, cum era acel dinozaur ierbivor ce-l ţinea pe Felix în burta lui, dar şi flămând şi disperat să mai ia o gură de verdeaţă, odată cu salata ce-a prins-o între fălcile rumegătoare a mai luat intamplător şi niscaiva insecte lucitoare, un fel de licurici preistorici sau poate cât se poate de ancoraţi în istoria recentă sau actuală, întrucât ca distracţia dintr-o burtă imensă şi întunecată dar atât de verde să fie intensă sunt necesare şi nişte artificii luminoase. Părerea lui. A lui Felix.

În stolul de ciori de pe câmp Felix a văzut o cioară cu viteză la zburat. ‘Uite o cioară de curse!’

La micul dejun Horia ne zice despre o epistolă eminesciană. Felix râde cu superioritate, hahaha, şi spune cu vocea îngroşată printr-o guriţă strânsă într-un botic: ce pistol?, Buzz are o mitralieră şi un minigun!

Felix către Horica: ‘Horia, ştii cum îl numeşte pe ăsta?’, arătând către Buzz Lightyear, din Toy Story.
‘Cum?’
‘Buzz Lightyear, ca pe mine!’

Materiale multicolore din diverse fibre, culoare si pe fetele fine de copii, masti, motive de toamna si de Halloween cu dovleci sculptati sau fabricati din hartie si multe, prea multe dulciuri. De la gradinita si pana la scoala, cu costumatii de la dragalase pana la infricosatoare.

Iata, pentru cei interesati, link la faptele care au dus la intreruperea (speram din nou temporara) cursului organizat de noi pentru copii cu afectiuni din spectrul autismului.