
A fost odată ca niciodată o prinţesă frumoasă şi bună (ca orice prinţesă de altfel). Dar ea nu ştia că este frumoasă, deşi toţi îi spuneau asta din când în când. Ba chiar era aproape speriată de imaginea ei din oglindă, de aceea evita să se privească atunci când întâlnea vreo oglindă. Totuşi, dacă o urmăreai pe ascuns cu mare atenţie, observai că uneori aruncă câte o privire scurtă fetei de dincolo de perete. “Oare cine eşti tu şi ce vrei de la mine?” părea că o întreabă temătoare fetiţa cealaltă. Era un fel de Cenuşăreasă căci n-avea nevoie de oglindă să se admire. Şi tot ca în Cenuşăreasa, s-a găsit şi în povestea asta o zână bună care cu bagheta magică (ei, poate magică e e o exagerare) a transformat rochiţa prinţesei într-una de basm. Îmbrăcată cu rochiţa cea nouă, prinţesa a devenit deodată atentă. Ochii au început să strălucească la fel ca rochiţa, degetele subţiri au mângâiat pietrele preţioase cusute pe rochie, guriţa s-a dezlănţuit într-un hohot de bucurie. Prinţesa a plecat urechea la exclamaţiile supuşilor “sunteţi nespus de frumoasă”, “străluciţi ca o stea” şi, fericită, a fugit spre sala oglinzilor. Timidă, prinţesa a ridicat privirea spre peretele cu oglinzi. Apoi i-a zâmbit fetiţei din oglindă. Iar pentru că aceasta i-a întors zâmbetul perfect, prinţesa a îmbrăţişat-o cu drag. Şi a început să dănţuiască bucuroasă, cât se poate nedezlipindu-şi privirea de imaginea din oglindă, până în zori. Şi de atunci, prinţesa nu s-a mai uitat niciodată ruşinată în oglindă, ea trăieşte fericită şi este la fel de frumoasă şi bună şi în ziua de azi.
În rolurile principale:
Kiti, în rolul prinţesei;
Luminitza, în rolul zânei celei bune;
dormitorul, in rolul salii oglinzilor si
mami, în rolul povestitorului, ocazie de care profit pentru a îi mulţumi cu drag mai noii mele prietene, zâna cea bună, pentru gândul ei bun pentru Kiti, fetiţa pe care (încă) nu a cunoscut-o, dar pe care şi-a imaginat-o ca pe o prinţesă frumoasă din poveste.



