Decor- mic spaţiu de joacă pentru copii.

Actori- evident, copii şi părinţi, aceştia dispuşi la periferia spaţiului de joacă.

Intrigă- doi copilaşi la vreo 18 luni se joacă în paralel pentru început, apoi ajung să ‘se joace’ unul cu celălalt.

Acţiune- cioc-cioc, bate unul cu ciocănelul din lemn cilindrii coloraţi din suportul de jucărie. Haţ, înhaţă celălalt ciocănelul din mâinile primului copil şi începe să bată şi el. Uaaa, uaaa, răcneşte băiatul unu, victimă pentru acum, ciocanul meu!!!

Răscruce- căi de urmat în funcţie de temperametul şi educaţia părinţilor copiilor unu şi doi, de acum în relaţie tensionată. Drum a, poate cel mai simplu, expectativă din partea părinţilor şi test pentru abilităţile de rezolvare a situaţiilor conflictuale ale progeniturilor. Drum b, intervenţia părinţilor, fie a tatălui lui unu cu împăcarea fiului agresat prin smulgerea ciocănelului şi îndreptarea atenţiei acestuia spre o altă jucărie interesantă, fie a mamei lui doi cu persuadarea fiului propriu pentru înapoierea obiectului luat pur şi simplu din mână colegului de ţarc, fie a ambilor părinţi prezenţi la faţa locului. Drum c, intervenţia tatălui lui unu cu îndemnul ‘smulge-i, tată, ciocanul şi tu din mână’!

Continuarea acţiunii- alegerea căii c, a treia şi nu cea mai bună, soldată cu schimbarea ordinii de forţe din agresat în agresor a băiatului unu. Dar cum echilibrul se păstrează în natură, mai ales atunci când actorii implicaţi sunt aproape de starea în care au fost când i-a lăsat Dumnezeu pe Pământ, băiatul doi reacţionează prompt, chiar mai prompt decât un creier pătrat de vită ascuns sub un cap de om ar putea să anticipeze şi îi arde o palmă peste cap băiatului unu. Acum simt nevoia să reamintesc cititorului că actorii principali au maxim 18 luni nu de alta dar nu vreau să creez oportunitatea pentru formarea de simpatii faţă de unul sau altul dintre copii. Ca urmare a gestului spontan şi destul de obişnuit vârstei în discuţie a băiatului doi, posesorul creierului mai sus menţionat şi anume pătrat de vită ascuns într-un cap aproape de om sau tatăl lui unu, cu cap susţinut de un gât cu vene gâlgâind de furie, îi dă din nou indicaţii educative copilului carne din halca sa, anume să-l omoare în bătaie pe junele doi, folosind simpaticele cuvinte, Eric, omoară-l, ACUM să te duci să-i tragi una în cap! Evident, sub o astfel de autoritate, cine s-ar opune unei astfel de brute, copilul unu se conformează şi aplică marele pumn, motiv de bucurie nestăvilită pentru animalul de tac-su.

Paranteză- martoră involuntară a acestei scene, mi-aş fi dorit din suflet să mă ridic de pe scaun, să am la mine întâmplător în geantă pantofii cu toc cui împrumutaţi de la soră-mea pe care să-i încalţ tacticos, după care să mă deplasez cu încetinitorul sau măcar ca Steven Seagal către tatăl-cap-de-bou şi, cu o piruetă elegantă potrivită cu încălţările, să-i ard un toc sau două în capul ăla mare şi prost, apoi doi pumni de beton în fălcile hidoase, după care să-mi scot din poşetă bâta de baseball şi să-i ard decisiv marea lovitură. Din păcate, n-am făcut nimic din toate astea în realitate, ci doar am asistat intrigată la deznodământul acţiunii ce a constat în alte îndemnuri de agresare a lui doi, ah, bietul doi şi mama lui, apoi cu înhămarea familiei lui bovină la viaţa ei de violenţă adultă şi tânără, în devenire. O, sărmane victime!

 De o vreme încoace e tare neliniştită. În tot ceea ce face se vede o agitaţie nestăpânită care parcă îi aruncă în aer comportamentul. Nu contează starea în care se află, de o fi satisfacţie pentru gustarea care urmează sau bucuria jocului cu fraţii sau supărare pentru cine ştie ce disconfort fizic, toate i se întâmplă pe un fond de agitaţie. De cam trei săptămâni încoace Kiti simte exploziv şi haotic. E peste tot şi nicăieri. E veselă şi tristă. E în priză şi deconectată de realitate. Şi cu toate astea se străduieşte. Se vede că se străduieşte să ne facă pe plac însă există în ea o voinţă mai puternică decât străduinţa de a fi la locul ei. Ieri am găsit ceva mai greu resurse să-mi stăpânesc temerile şi durerea pentru chinul ei. Totuşi am găsit, m-a ajutat şi tati al copiilor să o fac şi e atât de bine să fii optimist! Eu nu cred că Dumnezeu dă fiecăruia atât cât poate duce ci cred că Dumnezeu îţi dă tăria să duci ceea ce primeşti. Ştiu că neliniştile astea tulburătoare din Kiti se vor risipi într-o zi şi ştiu că atunci vom fi cu atât mai încrezători că întotdeauna încape şi mai bine, important e să cauţi până găseşti. Şi pentru că Kiti simte tot ca noi, ceilalţi, de lucrul ăsta sunt sigură, l-am învăţat de-alungul anilor, pot să garantez că Kiti iubeşte, suferă, se bucură, se întristează, glumeşte, agreează, preferă, în general simte, deci trăieşte, de aceea îmi pun serios întrebarea oare nu îi este la fel de dificil şi unui copil sensibil să treacă prin adolescenţă. Pentru că dacă aşa e, răbdarea şi înţelegerea părinţilor trebuie să fie chiar mai mari decât în perioada copilăriei mici, iar suportul afectiv este crucial pentru dezvoltarea copilului. Mă gândesc la celălalt preadolescent al nostru, Horica, mă gândesc la toate micile, deocamdată, furii şi dezechilibre care îi îmbracă unele acţiuni. Mă gândesc la temerile lui, la neliniştile şi tumultul din sine, mă gândesc la unele replici tăioase şi conclusive de-ale mele, de-ale noastre, ale părinţilor lui ca răspuns la micile sale rebeliuni, mă gândesc cât sunt de nedrepte şi cât de tulburătoare pot ele fi. Mai ales când el, copilul rebel fără voie, se străduieşte. Pentru că aşa cum Kiti nu poate să-şi reţină unele comportamente, e posibil ca nici Horica să nu poată pur şi simplu. Astfel că închei acest text ca un îndemn şi o promisiune pentru mine în primul rând să fiu mai înţelegătoare şi, neapărat, mai calmă. Pentru că, pe probate, când îţi vine să îţi iei lumea în cap de nervi şi oboseală şi frustrare, starea de calm poate înfăptui minuni. Doamne ajută!

 Am visat-o pe Stephanie, tundea iarba. Era tare frumoasă grădina lui Stephanie. Îngrijită şi frumoasă. Şi ăsta nu era un lucru simplu căci avea trei copii înafară de grădina ei, şi ei, îngrijiţi şi frumoşi. Stephanie era un om crescut şi educat să iubească şi să aprecieze lucrurile frumoase. De aceea tot ceea ce interacţiona sau se intersecta cu Stephanie se învăluia de o lumină frumoasă, căpăta o strălucire misterioasă şi greu de explicat, devenea pur şi simplu mai frumos sau mai frumoasă. O urmăream fascinată pe Stephanie din umbra gardului meu, gard lipit de al casei în care ea locuia, o urmăream cum îşi transfera energia vitală cu generozitate florilor, ierbii şi copiilor ei dragi şi din locul în care mă aflam îi puteam simţi chiar şi parfumul franţuzesc delicat ceea ce mi se părea straniu întrucât nu îmi puteam explica raţional cum o mireasmă atât de fină şi discretă poate înghiţi atâtea alte arome pregnante ale naturii şi să rămână la fel de uşoară şi neinfluenţată. Stephanie era o femeie cam la treizeci de ani, frumoasă, cum altfel, roşcată cu părul moale şi strălucitor, tenul alb, atât de alb cum nu am mai văzut, curat, fără pistruii comuni roşcatelor cu ten alb, şi cu trăsături ale feţei şi curburi ale trupului impresionant de dulci şi de bine proporţionate. Dacă ar fi să o descriu pe Stephanie într-un singur cuvânt sau două aş spune despre ea că era întruchiparea feminităţii absolute. Atâta armonie degaja printr-un simplu gest sau o privire decorată de zâmbetul ei fermecător, de fapt prin întreaga fiinţă a ei! Mă simţeam pur şi simplu electrizată de aura pe care o împrăştia Stephanie. Aşa că nu vă puteţi închipui deznădejdea şi îngrijorarea pe care le-am trăit atunci când am văzut-o într-o bună dimineaţă in grădina ei cu un aer mohorât şi preocupat şi fără seninătatea obişnuită a feţei! Ţinea în braţele ei albe şi armonioase mânerele metalice şi imense ale unui monstru de maşină de tuns iarba pe care o plimba neconvingător şi cu gândurile departe dinainte înapoi pe covorul verde. Mi-am dat seama că i se întâmplase ceva pentru că, deşi tot frumoasă, lui Stephanie îi lipseau în dimineaţa aceea aura, zâmbetul, limpezimea. Eu nu îndrăznisem până atunci să îi vorbesc sau să îmi adun atâta curaj încât să îi atrag şi să îi susţin privirea îndreptată înspre mine, de aceea când am strigat-o pe nume nici măcar eu nu am auzit strigarea. Mergând resemnata inspre casă, am auzit de sub huruitul brutal al maşinii de tuns iarba un suspin sfâşietor care mi-a îngheţat mersul şi mi-a suprimat resemnarea. M-am întors din drum şi fără raţiune am strigat-o pe Stephanie. M-a auzit pentru că s-a oprit din tuns şi s-a întors către mine. I-am zâmbit timid iar ea a izbucnit în plâns. M-am trezit din somn speriată. Unde şi ce mai face oare Stephanie?

 Ne plac şepcile. Sunt confortabile, se mulează perfect pe curburile craniene, protectoare, ne apără de vânt, soare, ploaie, şic, sunt confecţionate din materiale diverse şi colorate, ce mai, sunt adevărate accesorii cu roluri multiple. Cui plac şepcile? Nouă ne. Ca atare, plac. Băieţii, cel puţin, le poartă pe cap trei sferturi de an, zi de zi, după chiloţi si sosete reprezintă cel mai îmbrăcat obiect vestimentar. A început sezonul şepcilor sau, mai potrivit, s-a încheiat vacanţa şepcilor, ura! Kiti, ea nu poartă şapcă decât în caz de forţă majoră, de exemplu un caz de forţă majoră este când o prinde ploaia în drum, fără glugă sau umbrelă şi, binenteles, ea sau cine o însoţeşte are o şapcă în plus. Există oameni cu extrasepci. Nu credeţi? Noi suntem unii. Deci Kiti, deşi nu poartă obişnuit şapcă, adoră şepcile. Veţi crede că exagerez. Probabil că aşa şi este, ok, nu le adoră ci doar le agreează. Este ca şi cum ne-ar bucura aroma cafelei proaspăt preparată pentru promisiunea gustului amărui-dulceag ce ni-l oferă o cană de cafea fierbinte. Asta pentru că, să presupunem, poate ştiţi, sunt ghidată în acţiunile mele de un spirit analitic bine dezvoltat ca atare iau în calcul diverse variante posibile de desfăşurare a vieţii concrete încercând să fiu exhaustivă, aşadar să presupunem că Kiti stă în maşină, regulamentar, pe bancheta din spate şi tot aşa cum se cuvine, legată cu centura de siguranţă (amănunt neinteresant însă necesar de transmis întru păstrarea unui tip de ordine interioară paranoidă ce mă caracterizează), stă încadrată de fraţii ei, aha, băieţii cu chiloţi şi şepci mai mereu, evident în contextul acesta, cu şepci pe capete. Şi precum aroma cafelei te atrage ca să o guşti, la fel şi cozorocurile (sau cozoroacele) şepcilor celor doi fraţi o ademenesc pe Kiti să le cucerească. Ceea ce şi face mai ales când se află într-o stare de graţie, atunci când zâmbeşte şi râde, când se uită atent şi urmăreşte sau când pur şi simplu ne iubeşte necondiţionat. Aseară, în drum spre casă, Kiti-plină de veselie, maşina-plină de veselie, e inutil să menţionez că sunt cele mai fericite clipe cu şi fără copii, pusă pe şotii, Kiti, mare fizic, mai mare decât fratele mare pe care îl domină fizic şi ,nu rareori, chiar mai mult decât atât, îl ‘ataca’ neaşteptat cu o mişcare agilă de felină, nu degeaba i-am zis pisicuţa, inhatandu-i şapca şi aruncându-l cu nasu-n poală pe Horica de îi sar ochelarii de pe faţă. Horica, cocoş bătrân şi mândru de 11 ani, se înfurie că e impulsiv, nu contraatacă că e blând dar se smiorcăie spre autoritatea absolută a momentului respectiv, adică mama lui, eu, mama. Kiti, cine o poate deranja în bucuria jocului ei, să recunoaştem, destul de brutal, râde nevoie mare. Hi hi hi şi de peste drum de Kiti, adică din stânga ei. Aha, eşti şi tu acilea, vin’ la baba să te pape, zice cu ochii ageri spre Felix, fratele mic sau fratele pradă-sigură pe care îl ia de cozoroc şi îl aruncă în pod ca pe o muscă, hihihi, adică îl mişcă uşor în scaunul de maşină dar piticului îi place la nebunie să-l scuturi, la propriu, numai să nu fie altfel decât pentru joacă. Asta duce la creşterea nivelului de zgomot pe unitate de stat cu fundul în maşină peste limita admisă şi încă nu suntem toţi în maşină (tati nu-i cu noi) deci oricum am fi avut voie în plus. Zgomot de râs, normal, că râde cea cu ideea, Kiti, râde cel căciulit, Felix, râde şi celălalt sapcalit, ăsta mai ales că nu e el cel jumulit şi râde şi şoferiţa, că doar n-o plânge de data asta!
 
 
 Aşa că vedeţi voi de ce nouă ne plac şepcile aşa de mult încât să le punem pe capetele băieţilor aproape la fel de des ca pe chiloţii dumnealor?

Le spun mereu copiilor sa stea pe o raza de cativa m in jurul meu oricand suntem intr-un spatiu public, cu atat mai aproape cu cat spatiul e mai populat. Am deseori clipe cand inghet intr-o disperare cumplita doar imaginandu-mi diverse grozavii in legatura cu copiii. Felix e cel mai mic deci cel mai nazbatios, ma tine suficient de tensionata cand suntem printre oameni si ma determina sa il mai atrag inspre mine din cand in cand. Vino, Felix, langa mine, il chem iarasi. De ce sa vin, azi e ziua de furat copii, e raspunsul lui intrebator, chiar serios de altfel. Doamne fereste, ii zic si-l strang repede in brate.

Şi tu ai fost bebeluş, mă întreabă cu tonul lui grav pe care îl ia când reflectează asupra vieţii, da, am fost mică-mică, mai mică decât tine. Şi bunicii au fost bebeluşi, îşi duce raţionamentul mai departe, da, chiar şi ei au fost mici de tot şi tot aşa , îi confirm bănuiala. Aha, concluzionează el, deci toţi oamenii în afară de piraţi şi cavaleri au fost bebeluşi. !?!
 
  
 
  Mami, de ce doi oameni şi un animal ne aduc cadouri? Ha??? Ce vrea să zică copilul ăsta? Ridic ochii de la băiat şi văd nişte iepuraşi multicolori imenşi care ne zâmbesc cu promisiunea unor cadouri de Paşte şi înţeleg. Felix îmi confirmă: da, Moş Crăciun, Nicolaie şi iepuraşul. Chiar aşa, de ce doi oameni şi un animal?

Later edit: Primul lucru dupa trezire: mami, cand au fost mici politistii erau oameni? Se pare ca starea filozofica in care s-a aflat ieri persista.

 Nu ştiu ce a supărat-o într-atât încât să plângă cu lacrimi reale aproape tot drumul până acasă. Mai ales cu cât am lăsat-o zâmbind în faţa şcolii de dimineaţă şi am aflat că nici cât a învăţat nu a părut neliniştită sau iritată. Eu în faţă, la volan, ea în spate, lângă frăţiorul ei mic. Am fost poate singura conducătoare auto din Bucureşti care şi-a dorit semafoare cu roşu aprins cât mai mult ca să îi pot ţine mâinile în mâinile mele, să o mângâi pe picior, să îi şterg lăcrimioarele de pe obraji. I-am vorbit, am întrebat-o ce o supără şi fiindcă nu mi-a răspuns am izbucnit în plâns. Şi, surpriză, când m-a văzut aşa plângăcioasă, a zâmbit, apoi a râs de-a binelea. Şi eu am râs, cu plânsul încă în ochi. Dintr-o slăbiciune i-am reconstruit zâmbetul.

 Stare uşor astenică. Notă accentuată de diferenţele mari de temperatură dintre dimineţi şi dupăamieze. Plus cantitate insuficientă de somn. De curând reprezint o ţintă pentru cele mai mici două treimi ale copiilor abia începând cu ora şase antemeridian. Mulţumesc. Carevasazică mă smiorcăi inutil de lipsă de somn când de fapt e mai bine. În plus, chiar dacă ne înghesuim capetele pe o lungime de 50cm de pernă Felix, Kiti şi cu mine, reuşim totuşi să mai dormim măcar o jumătate de oră înainte ca alarma să ne dea deşteptarea. Mai sunt şi dimineţi când chiar eu sunt cea care se trezeşte prima. Ca astăzi. Şi crezi cumva că pot să-mi infrang impulsurile egoiste de a îi lua la pupat cu riscul să-i trezesc şi pe ei?
 
 
 Sunt rea şi bună aproape în acelaşi timp. Când sunt rea, sunt rea. Indiferent de faptul că cerşesc anularea atributului primit spontan. Felix e bun, îl anulează repede, nu stă mult pe gânduri. Mai mult, îl schimbă radical: acum eşti bună. Dar eu ştiu că o face de dragul meu şi nu împotriva motivului ce l-a făcut acum un minut să mă numească rea. Pentru că ştiu că voi mai fi rea şi altădată. Dar sunt şi bună. Chiar sunt. Întrebaţi copilul, el nu minte, cel mult păcăleşte. Păcălelile lui sunt ceva de genul ‘mami, vreau să-ţi spun ceva acolo, pe mână!’ Da? Ce vrei să-mi spui? păcălesc şi eu că nu ştiu. Şi ţoc, mă pupă pe mână, în locul indicat. Tot el, haha, ce te-am păcălit! Aşa că, vezi, el atât poate să mintă cel mai tare.
 
 
 Ai un buboi roşu pe nas! Ce păcăleală de întâi aprilie idioată am găsit să-i fac lui Horica! Alta mai bună nu mi-a venit în clipa în care mi- a venit să-l păcălesc. Ai putea trage concluzia că aş fi impulsivă. Uneori sunt. Horica sare ca ars spre oglindă, nici nu ajunge să se vadă că, miloasă cum sunt (când n-am motive de milă, mi le creez singură), dezvălui, hei, e întâi aprilie! Horica verifică totuşi în retrovizor, nasul e la fel de mic cum l-a lăsat de dimineaţă în oglinda din baie. Înainte de asta, poate de-aia m-a cuprins grija cu păcăleala, era oţâră mohorât. Ce ai, eşti îndrăgostit? NU, ce întrebare stupidă! Şi, în plus, cine să se îndrăgostească de mine cu faţa asta? Cum adică, ce faţă ai? Păi, mi-au zis mai mulţi colegi într-a cincea, ce faţă ciudată are ăsta! Cum, vrei să zici că eşti urât, aşa ţi se pare când te uiţi în oglindă? Nu neapărat! Îhî, îhî, mă prefac că plâng, suntem nişte urâţi toţi că doar semănăm, ştiam eu că e ceva… Nu-i adevărat, intervine şi Felix, poate cel mai pământean pe moment, tu nu eşti urât Horica! Eşti foarte indragostibil, întăresc şi eu iar Horica mustăceşte cred că împăcat cu sine.
 
 
 Da bobârî babârî bobârî babârî bo, scuze tata dar risc să te fac celebru, sunt versurile unui cântecel ‘compus’ de tata. Copiii îl cântă de câteva zile la baie, bucătărie, în timp ce se îmbracă, stau pe wc, ba au încercat să-l pună şi pe note la chitară. GATA, m-am săturat! Nu şi însă de Kiti încercând şi ea să-l cânte! Da- da, bobâra-bo bâ ba, zice şi ea acolo cum poate. Pare chiar mai simplă decât vorbirea. Cântă Kiti, cântă!
 
 
 
 
 *Henry de Montherlant via M Tournier (again, că-mi place)

 S-a trezit năucă într-o casă ai cărei proprietari trăiau respectând nişte reguli stricte şi erau inacceptabil de neînduplecaţi cu cei care le încălcau. Nu exista să nesocoteşti cumva chiar şi cea mai neînsemnată regulă, trebuie să menţionez că nu existau alte criterii de ordonare a regulilor în cartea ce le conţinea decât acela al creşterii importanţei regulii în funcţie de îngroşarea literelor cu care erau aşternute pe hârtia cu iz de document, deci odată ce ai fi avut nesăbuinţa să ignori o reguloaie, regulă sau regulita erai izbăvit numai prin acceptarea şi executarea unei pedepse. În carta proprietarilor cu feţe inflexibile stătea scris cu litere maxim îngroşate pedeapsa primă, medie şi ultimă, una şi aceeaşi pentru toate păcatele, multiplicată însă suficient de mult încât să asigure iertarea dar totodată şi să împiedice o eventuală viitoare abatere de la regulă. Şi anume, de ai fi fost tânăr sau bătrân sau slab sau gras, de ai fi fost pitic sau uriaş sau floare sau insectă, atunci când călcai strâmb, făceai una, două sau mai multe genuflexiuni. Aici trebuie să mă opresc puţin întrucât mi se pare remarcabilă intenţia proprietarilor cu reguli în cap de a contribui la bunăstarea fizică şi socială a naţiunii, ei fiind nişte luptători şi susţinători acerbi ai valorilor democratice şi a drepturilor omului şi deasemenea fiind încrezători în reuşita unui demers în care regulile există pentru a fi respectate nu atât pentru valoarea lor coercitivă de dragul coercitiei ci pentru ordinea pe care o asigură. De aceea ei au şi creat acest model miniatural de societate ideală, casa lor cu reguli stricte. 

 Bine-ai venit pe la noi, au asigurat-o pe vizitatoarea ce picase ca de pe Marte în casa aceasta, ei fiind totuşi, în ciuda aparenţelor rigide, nişte oameni ospitalieri şi au poftit-o înăuntru aşezând-o la masă nu înainte însă de a îi citi CARTEA. Deşi obosită, chiar extenuată după drumul anevoios şi destul de neaşteptat până aici, fetiţa, căci vizitatoarea cu aer năuc era o fetiţă, a ascultat cu interes regulile casei, citite de către însuşi stăpânul ei. Dar la fel cum oamenii aceştia trăiau fericiţi pentru şi după nişte reguli clare, fetiţa, sosită cel puţin din alt oraş dacă nu chiar de mai departe, crescuse învăţând paradoxal că regula primordială după care se trăieşte pe această lume este ‘trăieşte fără reguli’. Cu toate astea însă, ea îşi privea gazdele cu aerul celui mai silitor elev atent la lecţia predată, ba chiar încuviinţa dând uşor din cap din când în când pe cititor. 

 Masa decurse fără întâmplări deosebite, totuşi gazdele nu putură să nu remarce timiditatea exagerată a fetei manifestată prin stilul ei rezervat de vorbire, privirea îndreptată înspre farfurie şi mina prea gravă neconcordanta cu acţiunea prozaică de a mânca. Însă odată cu terminarea mesei, deci cu potolirea foamei, fata redobândi starea energetică de normalitate şi redeveni copilul crescut şi educat în oraşul ei natal astfel că, pe când se retrăgea cu vioiciunea recăpătată înspre camera de zi a casei, zări pe o consolă sculptată din lemn de sheesham câteva fotografii înrămate de către proprietarii casei, fotografii pe care, din cauza dezgustului inexplicabil resimţit faţă de ele, le întoarse şi le culca cu dosul în sus aşa încât să nu le mai vadă. Din păcate, tocmai dorinţa proprietarilor de a vedea şi admira câteodată fotografiile respective i-a determinat să le inrameze şi să le etaleze, de aceea gestul brutal al fetei i-a lăsat perplecşi pentru câteva secunde. Odată cu scurgerea secundelor respective s-a scurs însă şi patima ce le-a întunecat gazdelor raţiunea, scurgerea patimei bărbăteşti făcându-se cu o viteză ceva mai mare decât a celei femeieşti motiv pentru care bărbatul rosti cu o voce aspră susţinută şi de o mimică la fel de aspră şi indicând ameninţător cu degetul genunchii fetei: “zece genuflexiuni!”. Luată prin surprindere, fata zâmbi cu voie bună şi, fără să crâcnească, începu să-şi numere şi să-şi execute pedeapsa. Bărbatul, impasibil ca o stâncă, îi ţinu fetei o scurtă lecţie despre importanţa respectării regulilor într-o comunitate iar fata îl aprobă păstrând încă un zâmbet pe faţă.

 Albastru, verde, maro, negru, ROZ, albastru, verde, maro, negru, ROZ, albastru şi tot aşa mai departe se înlănţuiau bucăţele de ţesătură colorată unele de celelalte formând un covor dreptunghiular din lână care acoperea podeaua camerei în care gazdele şi oaspetele lor pălăvrăgeau vrute şi nevrute în jurul unor pahare cu suc de portocale. Fata sorbea sucul din pahar, îşi asculta respectuoasă gazdele dar privirea îi era atrasă regulat de rozul din covor pentru care simţea o fascinaţie crescândă greu de descris şi care izbucni într-un impuls de nestăvilit de a îl atinge cu degetele, ceea ce şi făcu. Gazdele, îşi aruncară priviri subînţelese prin care conveniră să ierte acest exces însă fata, neapreciind ca atare gestul gazdelor sale, îşi luă elanul necesar pentru forţarea norocului şi îndepărtarea ispitei roz şi, apucând cu ambele mâini covorul şi ridicându-l în braţe, îl aruncă într-un pachet dezordonat departe de ea. De data asta proprietarii amuţiră într-o furie oarbă şi instantaneu îi ordonară fetei: “douăzeci de genuflexiuni!”. Iarăşi fata le execută destul de senină însă odată cu terminarea lor glasul şi respiraţia i se modificară, primul devenind mai stins, a doua devenind mai frecventă.

Mulţumiţi şi încrezători în izbânda lor, proprietarii casei cu reguli şi pedepse stricte îşi contemplau creaţia şi îşi întăreau convingerile oricum suspect de tari chiar şi pentru nişte convingeri. Şi pe când făceau asta cu o autosuficienţă demnă de câteva zeci de genuflexiuni, iată că fata născută şi educată cel mai probabil într-un oraş situat la o mare depărtare şi picată năucă la poarta casei aceleia, se ridică zâmbind cu gingăşie, apucă cu ambele mâini covorul cu pete roz, îl ridică pe braţe şi îl aruncă departe de ea într-un gogoloi dezlânat şi dizgraţios. Şi începu să râdă bucuroasă. Culoarea din obrajii gazdelor dispăru ca prin minune, recăderea este întotdeauna mai dureroasă decât căderea pentru că este mărturia continuităţii şi persistenţei răului, şi, aşa transparenţi la faţă, proprietarii strigară într-o voce, şi ea destul de spartă: “treizeci de genuflexiuni!. Copila, cu trup atletic apropo, începu să-şi ispăşească pedeapsa numărând conştiincios genuflexiune după genuflexiune. Le încheie cu zâmbetul pe buze, e adevărat, uşor mai palid însă prezent acolo. Deznădejdea şi panica îi cuprinse pe proprietari, e cu neputinţă să nu-i găsim un leac acestei rebele, ziseră ei din nou la unison. Numai că rebela le râdea cu poftă şi gingăşie iară ei, bieţii creatori de reguli de necălcat, nu vedeau decât un rânjet batjocoritor pe chipul fetei.

 Război îţi declarăm, rostiră emfatic gazdele în faţa fetei.Neimpresionata de tonalitate, fata acceptă bucuroasă provocarea şi, fără să stea pe gânduri, aruncă bietul covor pătat cu roz hăt departe, tocmai în colţul camerei. Patruzeci de genuflexiuni, cincizeci de genuflexiuni strigă echipa iar fata le execută fără împotrivire şi tot aşa, avură loc mai multe bătălii. Cum, de fiecare dată, fata cea veselă sfârşea prin acceptarea şi executarea pedepsei primite se poate spune că proprietarii au câştigat toate bătăliile. Numai că, tot ei, proprietarii, au sfârşit epuizaţi de perseverenţa şi consimţământul fetei de a se supune regulii pedepselor şi au capitulat în dezonoare pierzând propriul război, în propria casă, cu propriile arme. Au luat covorul cu pete roz, l-au depus în braţele fetei ca pe un trofeu în braţele învingătorului, au strâns din dinţi şi au închis ochii iar fata l-a aruncat departe cu zâmbet glorios pe faţă. După care au deschis cartea cu reguli stricte la pagina în care regula scrisă cu litere de grosime medie indica coordonatele fixe ale dispunerii pe podea a covorului cu pete roz din camera de zi şi au tăiat-o cu regret. Dar şi cu o umbră abia perceptibilă de bucurie, ssst.

 Ce este o ‘asteptare’? Definesc ‘asteptarea’ ca fiind un sentiment de speranţă în realizarea unei anumite dorinţe a noastre, dorinţă în a cărei îndeplinire deseori noi, cei cu ‘asteptarea’, nu suntem implicaţi direct, nu o putem influenţa decisiv. Faptul că se întâmplă ca uneori, deşi nu suntem implicaţi direct în producerea unui eveniment dorit, să trăim totuşi emoţia ‘asteptarii’ demonstrează că ‘asteptarea’ în acest caz este complet iraţională şi nu ţine seama de realitatea înconjurătoare. În anumite împrejurări favorabile, dorinţa vizată într-o ‘asteptare’ se suprapune cu un eveniment petrecut în realitate iar efectul acestei suprapuneri este pervers întrucât acţionează ca un feed back pozitiv pentru încărcarea emoţională cu alte ‘asteptari’ şi amplificarea lor. Deasemenea îi perturbă purtătorului de ‘asteptari’ capacitatea de percepţie a realităţii înconjurătoare contribuind decisiv şi negativ la scăderea abilităţilor lui de înţelegere şi cunoaştere. Deşi ‘asteptarea’ este un sentiment, în fapt nemăsurabil, îi putem atribui însemnătate de entitate fiindcă ea există, se poate defini chiar dacă numai subiectiv şi are o valoare în esenţă pozitivă. Din cele de mai sus reiese direct proportionalitatea în valori absolute dintre ‘asteptare’ şi efectele ei într-un anumit timp. De aici rezultă că scăzând ‘asteptarea’, minimizăm efectele negative asupra capacităţii noastre perceptive, deci realizăm o adaptare emoţională şi raţională mai convenabilă la mediu. ‘Asteptarea zero’, o formulă ‘oximoronica’, reprezintă de fapt un deziderat pentru că presupune o analiză raţională şi obiectivă a şanselor ca un eveniment să se producă, ceea ce minimizează impactul emoţional negativ ce îl poate avea o apreciere fundamental afectivă a unui fenomen sau întâmplare. 

Un exemplu de fapt ce conduce la crearea de ‘asteptari’ este folosirea exemplului personal izolat, deseori cu bunăvoinţă, ca argument unic şi hotărâtor pentru dreptul de a generaliza şi încadra alte întâmplări relativ asemănătoare sub aceeaşi ‘umbrela’.  Părerea mea!

 Verde este culoarea mea. Ok, e şi a ta dar verdele, slavă Domnului, este abundent aici, pe Pământ. Sau ar trebui să fie. Sau ar fi putut să fie. Astfel că îl pot împărţi cu tine. Azi mă simt verde, nu doar pe exterior dar şi prin interior. Nu e verde de furie, nici verde de rău, e doar verde de calm şi primăvară. Verdele este copilul soarelui şi al mării. Verdele este copilul. Chiar şi când îmbătrâneşte el păstrează din vitalitatea tinereţii, el aduce optimism şi speranţă. Şi gust aromat. Sunt o tulpină de pătrunjel, evident, verde. Prietenoasă, familiară, potrivită. Şi, binenteles, parfumată cu discreţie. Horica e un firicel de leuştean. Cu frunza zâmbitoare şi cu esenţa bine închisă în adâncul frunzei are un temperament mediteranean. Seamănă cu mine, frunză de pătrunjel ce sunt! Ah, ce frumos miroase! Catinca (când e verde e Catinca) este o frunză de busuioc, mătăsoasă şi lipicioasă. Şi sensibilă. Toţi visăm la splendoarea verdelui ei ce vine din libertate! Felix este proaspăt, ascuţit, cochet. El e un cuceritor venit ca fratele lui dinspre Mediterană, te seduce vindecându-te. E o tulpiniţă de rozmarin. Şi tati este o tulpină de cimbru. O să-l numesc timian pentru că e temperamental şi îi recunoşti aroma dintr-o mie. E adânc ancorat în pământ, ne aduce curajos şi ordonat lângă el pe toţi. Când zburăm împreună, o facem într-un buchet inedit de plante aromatice. Azi ador până şi muzica verde. Nu e important dacă e jazz sau e primăvara lui Vivaldi, atâta timp cât e verde, e cuceritoare. Astăzi simt şi gândesc verde, vă invit să faceţi la fel sau măcar să…mă-ntelegeti!

* Michel Tournier, Jurnal extim

  Nu e cea mai frumoasă zi pentru grădinărit dar ca să nu folosesc o negaţie zic este una dintre cele mai câinoase zi pentru grădinărit, iată că de la o negaţie am trecut la un enunţ cu înţeles negativ deci am rămas cam pe loc, ceea ce mă îndreptăţeşte să fiu deschisă pentru negaţie şi să reiau rugându-vă să mă iertaţi: nu e cea mai minunată zi pentru grădinărit dar bunica mea mi-a trimis zeci, da, zeci, de trandafiri de la treisute de km depărtare şi ei trebuie trataţi cum se cuvine, adică luaţi şi plantaţi în grădiniţa noastră de flori. Abia aştept să îi văd crescând, să le simt parfumul, să le admir frumuseţea, cu mintea, ochii şi cu nasul pot deja să îi văd crescuţi, să le simt parfumul şi să îi admir în toată splendoarea lor. Sunt cu un ochi înspre fereastră ca să văd când termină taticash de scos gazonul de pe o suprafaţă rotundă ce va constitui un rond de flori care va fi încercuit de unii dintre trandafirii bunicii. Mai am un trandafir îmbobocit pe care îl aştept să crească şi să înflorească, e Kiti care a imbobocit de ieri dimineaţă, de atunci de când i-am tăiat, ah, cât de dureros e să tai şuviţe ondulate de treizeci de cm lungime, părul scurt, atât de scurt cât îl avea pe la doi ani, cred că o dată la şapte ani e bine să fie tuns dar tuns un păr lung şi greu şi ars de atâtea ori de soare, foen sau bătut de vânt şi chinuit de atâtea elastice şi agrafe de păr. E foarte drăgălaşă şi aşa, lui Felix îi place noua coafură a surorii lui, Horica, şi el, o place însă o preferă cu părul lung. Am încercat să îl ajut pe taticash la scos gazonul dar, credeţi-mă, e o muncă fizică foarte grea astfel că am preferat să iau chitara lui Horica în braţe, asta e o muncă fizică uşoară, să mă aşez pe mânerul fotoliului din camera de muzică, să trag perdeaua, să-mi concentrez privirea spre taticash ca să văd când termină de săpat şi să mă apuc de cântat. Eu voi planta florile, aşa că e inutil să vă duceţi cu gândul la o anumită fabulă cu un greiere şi o furnică .

 Nici n-am clipit bine şi din iarna geroasă ne-am trezit aruncaţi de soarele generos de mijloc de martie direct în curtea noastră cu lopeţi şi săpăligi în mâini, cu pomi şi trandafiri în braţe, gata să recunoaştem ferm plecarea anotimpului rece prin argumentul de neclintit al conectării trainice, ancestrale a plantelor cu pământul. Un sentiment de neînţeles de compasiune m-a cuprins pe moment pentru petecul stingher de zăpadă rămas într-un colţ însă am scăpat urgent de el ignorându-l, aşa cum Felix nu a făcut-o, el preferând şi reuşind mai degrabă să pătrundă cu lopata lui din plastic în zăpada inoportună decât în pământul compact şi încă amorţit după frig. Horica s-a îndeletnicit încântat cu cotrobăitul prin cutiile pline de surprize ale garajului, lăsat şi el cu mărinimie să respire în voie ore în şir, apoi cu scoaterea şi pregătirea bicicletelor pentru sezonul lor şi, nu în ultimul rând, cu scormonirea după râme şi şopârle împreună cu Felix, atras ca un magnet de ideile şi acţiunile fratelui său. Kiti a căutat veselă soarele şi, pe un scaun în proximitatea noastră, a regăsit plăcerea de a lenevi în căldura lui şi de a simţi firicelele încă palide de iarbă. Orele petrecute în curte, viitoare grădină de flori dar şi de pomi, ne-au încărcat cu energie în ciuda faptului că ne-au şi ostenit braţele neantrenate pentru o astfel de activitate, energie pe care nu puteam să o lăsăm neconsumată cu folos, ea oricum se iroseşte în caz contrar, şi anume am pus-o cu drag pe toată în întâlnirea de duminica dupaamiaza cu prietenii noştri vechi şi ai copiilor noi. 

Alt an scolar, acelasi concurs de interpretare muzicala pentru copii, alta chitară, acelaşi Horica. Clasa a şasea, băiat mare, smells like teen spirit, chitară s-a schimbat într-una electrică, albastră, frumoasă de a stârnit ea însăşi aplauze. Filmul-cvasiacelasi, eroii-aceiaşi plus Alina, sosită cu Kiti de la plimbarea onor primăverii, luată instantaneu în primire de Felix ca partener ideal de joacă şi băgată astfel în gura cea rea a lupului, doi aparţinători mai în vârstă a unui alt copil care, tupeisti cum se ştiu, i-au recomandat agresiv să îl scoată pe Felix din sala în care şoaptele, râsetele şi, în general, atmosfera copilărească era dominantă. Dar ăsta nu e decât un exemplu nesemnificativ de comportament atât de bine întipărit în ADNul comunist al românului şi ca atare să-l uităm că e urât şi eu vreau să scriu aici frumos, aşa cum Horica a cântat la chitară, fără voce de data asta, cum Kiti a stat pe scaun şi a savurat de-a dreptul reprezentaţia fratelui mai mare şi cum Felix a condimentat dupăamiaza noastră cu câte un mieunat lansat în momente potrivite sau mai nepotrivite sau alte năzdrăvănii pe care cine îl ştie poate să şi le imagineze sau nu.

Am apreciat pozitiv prin răspunsurile mele la chestionarul de la grădiniţă programa lor, pregătirea profesională a educatoarelor, comportamentul lor faţă de copii dar le-am împărtăşit şi o mare nemulţumire: Felix nu îşi doreşte (încă) să meargă la grădiniţă. Pisicilor nu le plac grădiniţele.
 
 Am apreciat negativ întreaga caracterizare, cu fişă psihologică şi de evaluare educaţională, primită de la şcoală şi întocmită cu lipsă de competenţă lui Kiti şi am făcut această apreciere conştientă de faptul că pentru cei ce o semnează, părerea părinţilor nu contează. Profesorilor nu le plac copiii.
 
 Horica a scăpat fără să vrea sau să îşi dorească asta de grija de a cânta cu vocea mâine la concursul de interpretare. Profesoara de muzică nu l-a auzit niciodată cântând, cu vocea, şi nu îşi poate lua un asemenea risc. Fără să ştie, a scăpat şi ea de-o grijă. Acum am glumit. Pentru Horica e precizarea asta. Profesorilor de muzică nu le fac bine necunoscutele într-ale cântatului.
 
 Horica are tot timpul din lume care încape în trei, hai cinci, minute ca să se dezlănţuie pe corzile chitarei sale. Atât şi nimic mai mult. Ne place generozitatea lor.
 
 Catincai i s-a strâns (iarăşi) tot bretonul într-o floricică albă de primăvară şi odată cu soarele, i s-a luminat şi ei faţa frumoasă. Unora ne plac bretoanele dacă nu stau prea mult pe frunţi. 

Am înţeles să apreciez puţinul ca mult ca să zâmbesc mai des. Nu crezi că zece grade pe fond de soare plin e mult? Eu da! Pisicilor le place căldura. Dar mamelor de pisici şi mai şi!
 
 
 E martie cu soare şi maşina mea e iar curată! Ura, a sosit primăvara!

Cu Felix am luat azi prânzul la măsuţa circulară din jurul micului spaţiu de joacă din restaurantul Ikea. Am profitat de mişcările domoale de pui de ardelean cu care Felix şi-a ronţăit degeţelele de (alt) pui şi şi-a împărţit elegant, cu cuţitul şi furculiţa, cartofii fierţi în bucăţele ca să îmi odihnesc puţin mintea obosită după o săptămână înnebunitoare care a trecut într-alta poate ceva mai echilibrată decât anterioara dar cu suficientă doză de vioiciune în ea ca să mă ţină conectată pe modul hiper şi să nu mă scutească zi lumină, Doamne fereşte. Şi când mintea se odihneşte, carcasa ei apare ca o casă lăsată singură cu obloanele trase aşa încât nici o muscă nu poate pătrunde dincolo de ferestre sau uşi. Şi când mintea se odihneşte, carcasa ei apare ca o zână bună, nu că zânele nu şi-ar folosi mintisoarele lor sclipitoare dar zânele împart cu generozitate zâmbete şi priviri strălucitoare de jur împrejur. Şi când mintea se odihneşte, ea stă degeaba dar nu chiar degeaba, mai produce încă conexiuni cu un consum minim de energie, atâta doar cât să observe pasiv şi cu zâmbetul neutru pe buze interacţiunile băiatului ei cu ceilalţi copii din ţarcul roşu. 

Cu mintea odihnită am sosit acasă în dupăamiaza asta, sunt numai bună să primesc la volum maxim direct în cap acorduri de chitară electrică de cât mai zgomotos rock cu putinţă de la cel mai nezgomotos rocker cu putinţă, numitul, renumitul nostru Horica-ochelarica, tot el care se pregăteşte pentru marea ieşire în public de vineri, vineri când se reeditează festivalul de muzică al şcolii lui şi-al altei(or) şcoli din Bucureşti şi când domnişorul nostru îşi scoate instrumentele pe scenă. Acum repetă, cum spuneam, iar mâinile îi alunecă foarte bine pe corzile chitarei, vocea însă îi mai scapă pe alături mai ales că are pasaje când aproape ţipă, nu alta. Una peste alta, adică voce peste acorduri, sperăm ca vineri să primească aplauze de la colegii lui căci de la noi patru susţinători direcţi sigur va primi oricum. Yeah!

Cu masca aparatului de aerosoli pregătită să arunce particulele minuscule de soluţie salină în calea respiratorie a lui Kiti, tati o pândeşte pe fetiţa lui, speriată uşor nu atât de zgomotul aparatului cât de ploaia fină şi inofensivă lansată spre faţa ei destul de trasă după o săptămână cu febrilitate, tuse şi nas curgător. Ascultătoare şi cuminte cum este, Kiti vine cu tot corpul înspre mască însă odată ce îşi simte nasul şi gura circumscrise de plasticul transparent emite cu o intonaţie clară şi la un volum neobişnuit sunetul “u”. Apoi se retrage speriată din ‘capcana’. Este foarte amuzantă, noi râdem de ea şi, ca într-o spirală, râsul se amplifică şi o cuprinde chiar pe Kiti însăşi, care la rândul ei se lasă îmbogăţită de moment şi multiplică sursa bucuriei generale repetând iar şi iar figura. Totuşi curăţarea traseului aerului de respirat rămâne scopul principal al acţiunii noastre de aceea este nevoie să găsim o modalitate prin care să o determinăm pe Kiti să accepte mai mult decât una-două secunde masca binefăcătoare. Căutările de orice fel aduc descoperiri şi soluţii. În cazul de faţă ideea găsită a fost de a număra rar, la început doar până la trei, mai târziu chiar până la zece, timp cât Kiti să-şi ţină nasul în bătaia stropilor salini. A funcţionat pentru că a număra este o activitate familiară lui Kiti şi în plus este o activitate uşor predictibilă având un start, un parcurs şi un final evidente, deci orice ar face Kiti, atâta timp cât numărăm ştie că se termină în curând. Ura!
 
 
 
 Şi tot după o săptămână aproape întreagă acasă stă şi Horica şi îşi aduce la zi lecţiile. La limba română bunica îl ajută şi cu câte un test săptămânal iar în cel de azi i-a cerut, printre altele, să facă şi o scurtă compunere despre sosirea primăverii în care să folosească adjective diverse. Cu un tip aparte de originalitate, compunerile lui Horica par sosite, precum primăvara noastră cu zăpadă, de pe Marte sau alt spaţiu extraterestru. În plus, fără să ţină cont neapărat de tema aleasă, Horica ajunge cumva în compunerea sa să descrie una sau mai multe imagini cât se poate de concrete din viaţa animalelor. Cam astfel arătând compunerea realizată, bunica l-a rugat să o refacă arătându-i şi nişte modalităţi ce îl vor ajuta să fie mai sensibil în descrierile sale. Horica a primit deschis provocarea şi cu foaia în mână s-a retras la masa din sufragerie cu vedere generoasă către întinderea câmpului numai bună pentru stimularea sensibilităţii creatoare. De data asta compunerea s- a colorat cu epitete, chiar metafore, “mireasmă îmbietoare”, “nuanţa fantastică”, “miei zburdalnici”, “iarbă zemoasă”. Compunerea despre primăvară începea promiţător cu flori, pomi înfloriţi, iarbă, miei. Din păcate odată cu mieii şi-a mai făcut apariţia în scenă şi un lup înfometat şi de aici încolo, stai să vezi prăpăd! Amplificat şi de şorecarul care dă iama “cu ciocul fioros” şi cu cruzime în stolul de porumbei veseli de venirea primăverii. Rezultatul? Încă o încercare, a treia, rezervată pentru deseară, după somnul liniştitor de prânz. Acuma, ce să zic, nu sunt foarte optimistă mai ales că de dimineaţă, pe când Horia făcea primele compuneri, strălucea un soare primăvăratic pe cer, numai bun de visare şi de adus ode în scris primăverii iar acum cerul arată de parcă e iarăşi încărcat de zăpadă. Vom vedea:).

Deşi martie e pe noi, am profitat de iarna aflată pe ultima ei sută de metri ca să ne virusam cu toţii puţin. Nu că am fi avut nevoie de vreo confirmare a faptului că în martie urâm iarna dar pentru a marca temeinic momentul metamorfozei naturii ce va să vie cât de curând. Astfel că ne lăfăim de două zile pe canapeaua întinsă a camerei de zi legaţi unul de altul în diverse combinaţii, copiii şi cu mine (tati îşi duce mai puţin confortabil viroza în spate la serviciu) bând ceaiuri cu lămâie, butonând deviceuri electronice, citind sau urmărind vreun film. Am şi o listă mâzgălită pe pagina doi a unui caiet pentru diverse notiţe pe care scriu, ca să nu uit, orele şi medicamentul pe care l-am administrat fiecăruia dintre noi ca să nu dau cumva prea multe chimicale vreunuia dintre noi sau să nu încurc cumva copiii printre siropele colorate. Remarcabil comportamentul lui Kiti care întinde fruntea spre mine şi îmi acordă timpul necesar pentru măsurarea temperaturii si frumos fiindca, si mai pisicuta decat era, ea se lipeste de mine si toarce fericita in varful patului. Horica arată după o zi jumate mai bine, i-au rămas doar buzele roşii ca macul, în curând o să aibă însă şi ochii la fel de roşii de cât priveşte ecrane mai mari sau mai mici. Când nu visează cu ochii deschişi, la propriu, poate din cauza temperaturii, visează cu ochii deschişi, la figurat, la concursul de instrumente muzicale de vinerea viitoare unde se imaginează un mic Jimmy Page înconjurat de o mulţime frenetică de fani. Deasemenea remarcabil este şi comportamentul lui Felix care se menţine intact, cu activitate constantă şi voioşie în ciuda febrei care îi micşorează doar ochii, nici un moment guriţa. El a luat cu ultimul val viroza năbădăioasă astfel că acum conduce în grade Celsius. Ştie că trebuie să-l doară şi pe el ceva, doar toţi ne plângem ba de cap, ba de muşchi, ba de gât, aşa că a zis deja repetat de m-a făcut să-l controlez la piele, ‘pe mine mă doare piciorusul’. Acum, după duşul de seară, l-am înfăşurat strâns în prosop şi l-am întrebat dacă simte cumva frig pe undeva. A răspuns ‘da’ şi mi-a indicat vârful degetului arătător de la mâna dreaptă. I-am îndesat urgent şi vârful degetului index drept în prosop, l-am îmbrăcat în pijama şi l-am pus în patul lui.

 Nu ştiu dacă cele minus zece grade de dimineaţă mi-au perturbat capacitatea perceptivă, cert este însă că aşteptând într-unul din holurile şcolii pentru o întâlnire cu un profesor, am avut ocazia să observ îngrijorată o serie de comportamente şi să ascult cu un sentiment neliniştitor dialogurile unor copii de 11-12 ani. Nu îmi doresc să cad în capcana comună a părinţilor şi bunicilor, cea în care aceştia emit sentenţios şi cu o tristeţe resemnată cunoscuta concluzie care începe cu ‘pe vremea mea’ şi conţine în general o înşiruire de caracteristici pozitive ale trecutei tinere generaţii, caracteristici antitetice celor ce definesc actuala tânără generaţie deoarece nu cred în asta şi pentru că procedând astfel nu aş face decât să fiu superficială şi să ignor impactul proceselor complexe evolutive dinamice, influenţate de continua modernizare asupra dezvoltării umane. Şi cu toate astea, privind interacţiunile dintre copiii aceia, am remarcat că ele se produc sub chipul unor comportamente verbale şi non verbale grobiene, nu ţin cont de sex şi sunt generalizate. Am observat că deşi am perceput o fărâmă de bunăvoinţă în copiii din faţa mea (iar la aceasta nu se poate spera decât dacă ne adresăm politicos şi, neapărat, cu un zâmbet sincer pe faţă), totuşi discrepanţa dintre atitudinea complezenta şi comportamentul categoric lipsit de delicateţe şi politeţe este prea mare. De unde trag, dacă mai era nevoie, din nou concluzia tristă că educaţia din şcoală dar şi cea de acasă este în derivă. 

 Tot într-o derivă, acum este însă vorba despre altfel de derivă, se află şi copilaşul nostru gradinitar iar oscilaţiile care îl duc când spre sentimente de tristeţe şi supărare vizavi de grădiniţă, când spre emoţii pozitive legate de petrecerea timpului între colegii de aceeaşi vârstă sunt frecvente în special în preajma sfârşitului de săptămână şi ele se limitează reciproc. Supus acestui pattern, astăzi, luni, zi după duminică, a debutat din perspectivă sufletească prost pentru Felix, concordant cu vremea geroasă de afară, vreme, la rândul ei, în contrast cu timpul pe care îl îmbracă şi anume ultima zi de februarie. Starea băieţelului nostru s-a accentuat şi din cauza febrei ce a chinuit-o întregul weekend pe Kiti şi ca atare de ţinerea ei acasă schimbând cu susu-n jos echilibrul, din ‘este bine să fii sănătos ca să mergi la scoala’ în ‘este rău să fii sănătos fiindcă mergi la grădiniţă’. Cu toate cele rele de mai sus, ferice de cei pentru care maximul de rău este acesta, precum ziua cu îmbrăcăminte geroasă de toi de iarnă dar cu tonus şi mimică de început de primăvară, oo, ce dor mi-a fost de o zi însorită, tot aşa şi lacrimile de pe obrăjorii lui Felix de dimineaţă s-au transformat într-o lumină de bucurie pe chipul lui dată de iubirea cu care mi-a confecţionat şi de mândria şi nerăbdarea cu care mi-a scos din gentuţă şi mi-a desfăcut plicul cu ‘secretul’. Iar ‘secretul’ nu a putut să constea, în atari condiţii de trăiri intense de reciprocitate, decât în forma concretă colorată a mărţişorului-felicitare lucrat de mânuţele lui mici întrucât dorinţa de a mă încânta este prea-bine cunoscută şi apreciată. Şi chiar mai frumos decât atât, singur cu mintisoara lui, Felix s-a gândit şi hotărât să îi confecţioneze şi surioarei sale, încă bolnavă acasă, un mărţişor surpriză la grădiniţă. Iată-le, cele mai dragi mărtişoare:

 Tare ca un zmeu şi grijulie ca o zână bună am fost până la urmă astăzi când, întâmplător sau nu, s-a, ca un făcut, făcut ca trupa noastră de copii să înceapă/termine şcoli sau grădiniţe, după caz, un picuţ peste miezul zilei şi exact acelaşi picuţ pentru toţi trei, în trei locuri la fel de diferite precum diferiţi sunt şi ei. I-am dus, i-am luat şi i-am făcut în ciudă provocării de azi cu măiestrie şi fără întârziere. Şi cu Felix în maşină, că la el am plănuit prima oprire, întotdeauna e indicat să aranjez astfel programul încât povestitorul nostru înfocat să mă vadă înainte de doişpe jumate pentru evitarea lacrimilor inutile. Cu un pupic şi cu ‘pot să-ţi spun o poveste’ ne întâmpinăm aproape mereu, apoi cu noutăţi de la grădiniţă şi cu povestea de care zicea înainte ne umplem timpul în maşină până acasă. Poveştile sunt lungi şi aventuroase iar unele detalii descriptive sau explicative sunt amuzante. De exemplu, acela în care Felix îmi arată cum mama lui Spotu-dinozaur încearcă să nască un bebeluş dintr-un ou şi găseşte această experienţă neplăcută, motiv pentru care preferă să nască puiul ‘direct’. Sau acel amănunt care zice că tornada se învârte cu curent din baterii şi că se poate intra în tornadă pe o parte şi ieşi pe cealaltă parte. Pe-asta, ultima, am experimentat-o chiar eu, de dimineaţă, când am intrat într-o tornadă invizibilă, dar ce tornadă, ce mi-a dat o cruntă şi intensă durere de cap de care am scăpat relativ repede după ce am bâjbâit cu ochii miciţi de disconfort până am dat de uşa pe care după ce am deschis-o şi am trecut prin ea, am realizat că era chiar uşa de ieşire a tornadei. Deci se poate! Pot să pariez că şi Kiti mai nimereşte ocazional în câte o tornadă, de fapt a făcut-o chiar ieri noapte când la patru treizecisicinci tornada a luat-o şi atât de nemilos a centrifugat-o încât mi-a fost imposibil să pătrund înăuntrul ei să o salvez, tot ce am reuşit să fac a fost să privesc neputincioasă din afara ei. Dar chiar şi tornadele au părţile lor bune iar ce se poate considera bun în plin proces distructiv este că durează foarte puţin şi lasă în urmă o stare de calm şi relaxare. Dar şi ce frustrare pentru motivele care o declanşează creează! Dar până la urmă viaţa-i viaţă, chiar şi cu mătreaţă, ca să-l parafrazez pe Horica, poetul din copilăria mică, deci viaţa e frumoasă, aşa că ce ne-ar determina să stăm în loc de tornadele ce ne mai cuprind pe toţi câteodată?