Numerele întregi negative nu sunt concepte intuitive, aşadar operaţiile cu ele , mai ales acum, la început, pot fi dificile pentru Horica. Mă rog, nu atât dificile cât solicitante pentru atenţia şi concentrarea de care e capabil după o zi aproape trecută. Catinca stă cu noi la masa din sufragerie şi ne priveşte uşor amuzată parcă ar zice sâc, sâc, pe mine nu mă-ntreaba nimeni de numere întregi. Horica îi înţelege motivul de amuzament şi îi mai aruncă câte o privire tăioasă surorii lui de parcă ea ar fi de vină pentru tot efortul ce îl depune el. Nu mai zic cât se enervează, râzând totuşi, când îl aude pe Felix care orbitează în jurul mesei zicând ‘haide, Horrrica, că nu e greu’. E abia începutul noului semestru, perioada testelor şi olimpiadelor e în toi, astfel că elevii sunt provocaţi să înveţe şi să se întreacă. Fizica devine şi ea atrăgătoare odată cu introducerea noţiunilor de viteză, distanţă, timp şi a problemelor cu acestea. Horica s-a ‘batut’ cu mai mulţi colegi pentru un loc la tablă pentru rezolvarea unei astfel de probleme şi a câştigat dreptul de a păşi în faţa clasei după criteriul ‘azi e 21, al 21-lea iese la tablă’. Bun şi criteriul ăsta, mai ales că a adus primul zece în catalog pe semestrul doi. Apoi, la romană, mi-a plăcut ce autoportret şi-a făcut pentru că a reuşit să fie obiectiv şi autoironic zicând “în oglindă văd o faţă cu trăsături frumoase dar banale, ochi căprui, păr şaten, dinţi strâmbi. Port întotdeauna ochelari Ray-ban pe nas şi am o freză de bleg. Deşi nu se văd în oglindă, am şi trăsături negative care vin din interior, sunt arogant uneori şi leneş. Mă caracterizează foarte bine versurile piesei ‘Heartbreaker” a trupei Led Zeppelin.” Sau cam aşa ceva. Horica, the good, old, funny, smart, responsible Horica.

După un sfârşit de săptămână plin de matematică şi romană, Horica e gata să intre în noua săptămână de şcoală. Mă rog, aproape gata pentru că mai are de organizat un portofoliu pentru ora de desen şi să recapituleze o poezie pentru autodictarea de astăzi. Şi, să nu uităm, testul la matematică de pregătire pentru concursul Arhimede de sâmbăta viitoare. După care poate să îşi ia sandwichul şi mărul în ghiozdan şi să plece fericit la şcoală. Trăiască şi înflorească şcoala românească! Şi bieţii elevi, care-or ţine, cu ea odată! Aţi fi tentaţi, poate, să spuneţi hei, ce-i cu nebunii ăştia, dar vă avertizez, noi suntem cu mult mai rezonabili decât mulţi alţi părinţi. Şi toate astea pentru că astăzi, copiii nu îşi mai permit luxul să înveţe din plăcere, să experimenteze gustul dulce al cunoaşterii de dragul cunoaşterii pentru că sunt nevoiţi să vâneze note mari. De fapt nu despre orice note mari vorbesc aici ci concentrarea maximă este pentru nota zece. De nu eşti ‘zecist’, eşti un mediocru, în sens peiorativ, evident! Iar abordarea ‘chinezeasca’, aş putea-o numi chiar românească, a părinţilor este cât se poate de raţională până la urmă, în fond, cine nu îşi doreşte tot binele pentru copilul său? Pentru că admiterea la liceu se face pe baza unei note în a cărei calculare o pondere foarte mare o are media anilor de gimnaziu. Aşa că, părinţi, nu deveniţi prea entuziaşti dacă copilul vostru cunoaşte din veritabila şi fascinanta sa curiozitate naturală tot felul de amănunte referitoare la viaţa păsărilor să zicem. Nota 9 sau chiar 8 la biologie poate apărea în carnetul de note din cauza omisiunii în testul copilului a unei ramuri dintr-una din multitudinea de clasificări pe care, nu-i aşa, elevul silitor ar fi trebuit să o memoreze în ciuda faptului că aceste clasificări se vor fi uitat deja până la testul următor. Apoi, dragi părinţi, nu fiţi nici mândri maeştri ai copiilor voştri într-ale cinstei şi onoarei întrucât învăţăcelul înrudit cu voi va observa relativ repede că nota zece, pe care i-o cereţi cu îndârjire, se poate obţine de către unii elevi şi în mod fraudulos iar acestor copii ce poţi să le reproşezi? Zece trebuie, zece aducem acasă!  De aceea copilul vostru cinstit şi pasionat de biologie, ca să respectăm exemplul de mai sus, va avea a se măsura pentru a îşi obţine un loc într-un liceu şi o clasă bună şi cu frustrarea ce decurge din cele scrise în enunţul anterior. Succes dragi copii albi şi robotizati, succes în dobândirea cât mai multor automatisme de supravieţuire în condiţii decente şi în uitarea creativităţii! Succes şi vouă, părinţilor, succes în uitarea blândeţii naturale înspre copilul vostru căci bunătatea stă în calea performanţelor copiilor şi, implicit, a voastră! Succes şi celorlalţi, neelevi şi nepărinţi de copii şcolari, succes în viaţa de zi cu zi într-o societate îmbolnăvită şi netratata în care în viitorul apropiat, foştii elevi performanţi de astăzi vor fi emigrat de mult în gând şi de curând în realitate iar ceilalţi ,rămaşi cu frustrare şi cu uitare şi nici măcar cu nişte automatisme, se vor constitui în conducătorii şi conduşii săi. 
 
  
 
 Acum mă scuzaţi, vă rog, fug repede să îl învăţ repede pe Horica o şmecherie la algebră că doar nu avem timp să îl lăsăm să caute singur să arate cum 99 la puterea 2008 se poate scrie ca sumă de trei cuburi perfecte!

 

 Sună telefonul lui Horica. E Z., un coleg de clasă, care îl invită în parc împreună cu ‘foarte mulţi alţi colegi de clasă’ pentru 2-3 ore după şcoală. Ce să facem acolo, întreabă Horica, la care i se răspunde ‘stam, povestim…’. Horica are un ton neutru uşor spre prietenos, îmi dau seama că nu e încântat de idee, replica lui îmi confirmă presupunerea. El zice: ‘stii Z., am o treabă de rezolvat şi, în definitiv, astăzi există atât de multe reţele de socializare…’ Mă amuz împreună cu el după ce încheie convorbirea telefonică şi remarc stângăcia refuzului său, mai ales că Horica nu are timp de pierdut în ‘reţele de socializare’ mai mult decât cinci minute la 2-3 zile pe facebook. 
 
  
 
 Horica la stomatolog. Ar putea fi un titlu prozaic pentru descrierea experienţei trăite de Horica acum o săptămână şi ceva. Nu că n-ar mai fi intrat băiatul într-un cabinet stomatologic până acum, dimpotrivă, şi-a petrecut chiar zeci de ore în cabinetul lui Bicu, bunicul său, încă de când era mic-mic şi vroia să devină paleontolog. Dar să simţi confortul de a vizita cabinetul unui dentist ca prieten al medicului nu are nimic de a face cu a-l căuta în calitatea indezirabilă de pacient, calitate de care s-a folosit în cazul cu pricina mai mult forţat decât voluntar. Din fericire pentru el, acum la 11 ani, Horica nu are şi nu a avut încă nici măcar o singură carie la vreun dinte temporar sau definitiv, în schimb, din cauza unei stări paroxistice de frică, o frică prostească aproape, nu m-a lăsat aproape patru ani de zile să mă ating de micul incisiv lateral superior pe care îl poartă cu mândrie încă de la 11 luni în guriţă, pesemne s-a ataşat excesiv de el, care, deşi era mobil, a blocat erupţia omologului său definitiv. Aşa că am simţit cu toţii că sosise momentul adevărului: era momentul în care Horica a trebuit să afle că amânarea chiar pentru scurt timp a deciziei de a îşi etala curajul bărbătesc-incipient pe scaunul stomatologic va duce inevitabil la o erupţie obraznică dar totodată justificată în cerul gurii a incisivului definitiv, erupţie cu care şansele ca Horica să revină des şi prieteneşte în încăperea pregnant şi specific mirositoare vor tinde spre zero, revenirile lui rămânând dese dar nu şi prieteneşti. Aceste specificări s-au dovedit convingătoare  astfel că l-au dus pe băiatul nostru plin de temeri în cabinetul bunicului. Aici însă frica organică resimţită de erou s-a pus în scenă ca un spectacol comic de circ, cu chiote, icnete, plânsete amestecate cu râsete, tremurici, tresăriri la vederea celor mai inofensive instrumente şi  urlete tragice telenovelistice de implorare adresate noului Bicu cu cleştele în mână îndreptat tocmai spre el, nepotul! Încărcătura emoţională s-a accentuat şi datorită prezenţei mai multor membri ai familiei distribuiţi în evantai în jurul personajului preadolescentin purtător de dinţisor de bebeluş în gură. Şi cu tot chinul şi teama cu care s-a prezentat în cele din urmă să-şi dovedească curajul, parte din reprezentaţia oferită de Horica, eu îmi luasem bilet la comedie, s-a născut din plăcerea lui de a fi histrionic. Şi tot de-asta, cine credeţi că inventează acum poveşti de groază cu schiori pe munte pentru colegi si profesori ca să motiveze spaţiul ştirb de la intrarea în gura lui Horica? Aţi ghicit, chiar el însuşi!

 Mă gândeam azi că, aşa cum este ea, Kiti a crescut şi îşi petrece mai mult timp în afara casei, are colegii ei la şcoală, are prieteni noi la grupul unde socializează de săptămâna asta, are şi prietenele ei mai vechi care se rotesc în programul ei după un ritm destul de constant astfel că nu e deloc bulversant. Miercuri seara, plecase de la 8 dimineaţa de acasă, am mai văzut-o după ce am lăsat-o la şcoală abia spre şapte seara, venea frântă de oboseală acasă, fetele îmi spuseseră că şi aţipise puţin în metrou, şi spre bucuria mea era capabilă încă să ne zâmbească. S-a spălat pe mâini şi s-a aşezat la masă, pe locul ei din mijloc, m-am aşezat lângă ea şi am mitraliat-o întrebare cu întrebare automat, vroiam să ne împărtăşească din noua ei experienţă de la grupul de socializare. Nu ne-a dat foarte multe detalii însă ne-a transmis pe canalele doar de noi cunoscute multă veselie materializată prin zâmbete şi pupici ca răspuns la fiecare întrebare. Felix, care ne-a însoţit la masă, s-a distrat şi el copios pentru că Kiti răspundea mereu prin câteva cuvinţele, un zâmbet dar mai ales cu înclinarea capului spre mine astfel ca obrazul ei, bucălat după vacanţa alături de Bicu, să atingă buzele mele pregătite cu câte un pupic binemeritat. 
 
 
 Şi nu doar atât, Kiti chiar e o adevărată domnişoară, nici nu mai îndrăznesc să  privesc spre hainele pentru 9-10 ani, ieri, de exemplu, i-am cumpărat o pereche de blugi de 13-14 ani pentru care mi-am făcut griji până ce i-a încercat acasă şi am constatat că îi sunt potriviţi, aşa de strâmţi îmi păreau a fi pentru Kiti. Iar dacă pantofii pe care îi cumpăr de-acum pentru Kiti pot fi la fel de bine şi ai mei şi invers ăsta e un motiv de bucurie pentru mine întrucât prea multe haine în dulap mă enervează dar prea mulţi pantofi în debara, dimpotrivă.

 Felix e pisică, ştie toată lumea. Cine nu ştie şi îl întâlneşte va afla curând întrucât el nu vorbeşte ci miaună. De cele mai multe ori miaună ca o pisică dar uneori spune ‘miau-miau’ pe un ton lătrător. Mă întreabă în faţa oricărui aliment dacă pisicilor le place acea mâncare şi foloseşte pentru aceasta corect forma pentru dativ a substantivului pisici. Recunosc că exagerez intenţionat lista de preferinţe ale pisicilor cu scopul de a-l impulsiona pe Felix să mănânce. Uneori exagerările mele sunt credibile, alteori ele nu pot impresiona nici măcar un băieţel de patru ani. Mai complicată devine treaba când Felix insistă să-şi mănânce gustarea precum pisicile adevărate, adică cu limbuţa aşa cum a văzut el în pisicile aristocrate. A reuşit până la urmă astăzi să-şi termine în stilul menţionat tocăniţa de pui de la bunica , a durat doar un pic mai mult decât de obicei.
 
 
 Felix e gradinitar, ştie toată lumea. Cine nu ştie şi îl întâlneşte va afla curând întrucât are statură de gradinitar. Chiar dacă miaună politicos şi timid la prima întâlnire, el se dezlănţuie verbal relativ rapid scornind spontan câte o poveste. Domnişoara de la casă din Carrefour ştie despre ce vorbesc, aşa cum ştie de astăzi şi că cele două avioane mici de la Băneasa au aterizat direct din Indiana ‘Jongs’ şi chiar dacă în film era doar un singur avion, la noi au sosit două fiindcă sunt mici şi au vrut să aducă pe toţi oamenii din film. Şi tot ca un gradinitar temerar-iar- m-a avertizat azi că va începe să-mi spună o poveste luuunga despre întâlnirea lor, a lui şi a prietenului său Spotu-dinozaur, cu doi piraţi buni şi mici, nu inamici, şi marea lor aventură în mijlocul oceanului gigantic, acolo unde o ambulanţă bună plângea disperată cerând ajutor după ce fusese apucată cu răutate de către un crocodil cu mâini şi împinsă cu botul în apă. Şi orice aş face eu în casa asta, atâta vreme cât copilul nu doarme, şi nu doarme decât la opt jumate seara, el este la un metru depărtare de mine şi turuie fără încetare. Iar elocvenţa cu care îşi exprimă gândurile fanteziste mă fascinează şi mă bucură în aceeaşi măsură. 

Sus pe munte, o parte dintre schiorii familiei:

 La rate cu un zambet special, ala de poza cu rate:

 La patinoar cu pinguinul, profesorul de patinaj al copiilor:

 Tot la patinoar, cu bunicul:

 Pe schiuri, primul an cand se poate spune ca a schiat:

 In apartamentul inchiriat, la dans de dragul dansului dar mai ales de dragul lui Kiti care, desi arata un pic de dispret pentru maimutarelile fratelui mai mare, il priveste totusi fascinata:

 Bunica cu cei mai mici dintre nepoti:

Horica, intr-o pauza de respiratie (pe nas):

Kiti, la baza, asteptandu-si parintii si fratele sa coboare muntele pentru tura a doua de schi a zilei:

Schi la partia mica de la baza cu doi frati:

Acasa gasesti intotdeauna, chiar si dupa ce vacanta e istorie si istorioare, cel putin cate o bucatica de bine pentru fiecare. Cu cat esti mai mic, cu atat bucatica ta este mai mare, cel putin relativ. Nici n-am deschis bine usa casei ca fiecare copil a fugit nerabdator in felul lui spre zona de interes a casei noastre: Felix a ajuns intr-o suflare sus in camera lui, acolo unde nenumarati si foarte dezordonati prieteni il asteptau deja de mai bine de doua saptamani, Horica s-a grabit si el spre camera lui chiar daca acolo Broschi inca nu il astepta, broscuta fiind inca la verisoara copiilor iar Kiti nu s-a grabit nicaieri , in schimb s-a grabit sa se bucure din toata inima ca, in sfarsit, a ajuns acasa. Bagajele de haine inca nu sunt despachetate si cred ca vor ramane in aceeasi stare pentru cateva zile. In schimb restul gentilor au disparut din holul casei care astfel nu mai are aspectul de receptie de hotel de azi dimineata. Pana si Horica, desi a trecut brutal din vacanta direct in sala desemnata pentru olimpiada de matematica , a reusit sa faca sa dispara cei doi rucsaci plini de gadgeturi pe care i-a avut cu el la munte.

Gata cu schiul, ieri ne-am mutat pe gheata patinoarului. Doi euro de pereche de patine, inca doi pentru pinguinul greu cu schiuri si manere pentru primii pasi pe gheata ai copiilor si nimic pentru accesul pe patinoar. Interesant, desi Kiti nu a mai incaltat ghetele cu patine cam de doi ani, m-a refuzat insistent in garderoba cand am incercat sa o descalt. Nu si nu, haide Kiti, totusi, am rugat-o si am trecut peste refuzurile ei. A acceptat, ce era sa faca cu o mama si mai insistenta, si ne-am indreptat spre gheata, eu cu picioarele prea libere in ghetele de imprumut in care am intrat cu o usoara retinere iar Kiti, banuiesc ca nici picioarele ei nu si-au gasit cel mai confortabil loc, pasind nesigur, pe o traiectorie serpuinda ce I-a incolacit membrele inferioare in plan frontal si totodata i-a desenat niste curbe de mers atipice si in plan vertical din cauza faptului ca gleznele cedau din cand in cand deasupra lamelor subtiri ale patinelor. Recunosc ca ne-a distrat teribil imaginea nesigurantei mersului ei chiar daca ne-am dat seama ca nu prea o sa tina faze cu patinatul. Ceea ce chiar asa a si fost. Odata ajunsa pe gheata, Kiti s-a apucat strans cu mainile de manta si a inceput sa planga. Degeaba am incurajat-o, I-am zambit, a primit priviri intelegatoare si de la ceilalti patinatori, nu si nu, Kiti s-a lipit de marginea salvatoare ca de un colac in mijlocul oceanului continuandu-si jalea. Realizand ca nu mai e nimic de facut intru aducerea unui spirit zen deasupra lui Kiti patinatoare, am condus-o paralel cu manta spre iesire iar odata cu scoaterea brusca a patinelor din picioare am regasit aproape instantaneu zambetul delicat pe fata-i frumoasa. Drept urmare, cu aceeasi multumire, doar scapase de calvar, Kiti s-a asezat pe o banca din cele dispuse in amfiteatrul cu privire spre patinoar. In continuare m-am ocupat de initierea intr-ale patinatului a lui Felix desi de acest lucru s-a ocupat mai competent pinguinul de doi euro de mai sus si mai mult chiar decat atat, pinguinul m-a sustinut generos si pe mine intrucat nu mi-am regasit in memorie siguranta mersului pe gheata pe care m-am bazat cand mi-am inchiriat patinele. Horica ,desi nesigur si el cocotat pe patine, cu entuziasmul specific copilaresc, s-a lansat intr-o cursa nebuneasca pe gheata cu el insusi soldata evident cu cateva cazaturi usoare cat se poate pentru o cazatura cu fundul pe gheata dura. A mai cazut si Bicu o data, de data asta ceva mai dur dar nu pentru ca s-ar fi lovit tare ci pentru ca s-a prabusit cu un zgomot si niste gesturi exagerate care a adus in afara de oameni din familie si straini in jurul lui, hohote de ras si I-a aruncat sapca de care nepotii se simt inexplicabil atrasi hat departe la cativa metri departare.

Obosita de parca am … schiat ore, stau intinsa in patul de inchiriat in casa austriaca,austriaca doar pentru ca aici se afla si numai de-asta, stau si imi admir fotografiile luate cu telefonul multifunctional de pe muntele pe care l-am ales fericit sa ne tina alunecarile cu schiurile pentru vacanta noastra de iarna. Si vad in ele bucuria copiilor imbujorati in ciuda efortului de a cara incaltarile grele ale schiorilor sau a durerii date de degetele neinmanusate pline de zapada. Si vad, nu ca azi dimineata cand ochii coplesiti de atata stralucire nu desluseau mai nimic din cadrele camerei de pozat, vad pana si linistea desavarsita din varful muntelui. Si tot obosita dar ce oboseala dulce, dupa ce l-am carat pe Felix cu babyliftul intre picioare ca apoi sa-l tin complet sub control in coborarile noastre multiplu-paralele si anume corp cu corp, schiu cu schiu cu schiu cu schiu. Reviu.

Nu vreau sa schiez de sus in jos, e de parere Felix, atunci schiaza de jos in sus, e sarcastica mami, ba nu, o sa schiez pe drum drept, sic, aduce baiatul raspuns de bun simt in discutie. Bine, bine, atunci iti iau schiuri, casca, clapari, ochelari, in bagaj vreau sa zic, pe toate le are de la Horica de cand acesta era si el asa de mic ca fratiorul acum. Asadar plecam spre munte cu zapada. Chiar in clipa asta tati boscorodeste in timp ce cara bagajele spre masina, iarasi sunt prea multe bagaje? Eu zic ca avem un maxim 20 la suta bagaj in plus care surplus vine doar din bagajul copiilor, pentru ei intotdeauna trebuie sa iau o rezerva. Asa ca, stati linistiti, boscorodeala este doar un ritual necesar de eliberare si nu se interpreteaza ad litteram. Acum e randul nostru sa ne imbra(ar)cam, pe curand!

 Compunere de clasa a şasea. Horica, pe tema ‘o întâlnire cu ministrul educatiei’. A scris-o rapid sa apuce sa o citeasca in fata clasei.
 
  
 
 “M-am urcat în tren. Ca prin minune, am nimerit în compartimentul lui Funeriu. Îl vad şi zic:
 
  -Bună ziua, Măria Voastră, mă numesc Horia şi dacă tot v-am întâlnit aş dori să comunicaţi cu mine!
 
 -Sigur băiatule dar trebuie să-mi spui ‘sarut-mana’!
 
 Mi-am spus în gând:’ hei, ăsta nu ştie prea bine româneşte???’ Mai târziu gândul meu avea să se adevereasca.
 
 -Dumneavoastră sunteţi domnul Daniel Funeriu?
 
 -Încă n-am murit!!!
 
 -Bine, pentru că am ceva de lămurit cu dumneavoastră!
 
 -Ce anume?
 
 -Aţi auzit de şcoala specială nr 10 din Bucureşti?
 
 -Logic! Dăăă! Lol!
 
 -Aţi auzit şi de consilierii lui Băsescu?
 
 -Îhî!
 
 -Nişte părinţi l-au rugat pe un consilier să vă întrebe ceva în legătură cu o sală în această şcoală. De ce nu i-aţi dat nici un răspuns? De ce nu le-aţi dat aprobarea să folosească acea sală? Părinţii respectivi aveau mare nevoie de ea. Copila lor suferă de autism!
 
 -Şi…care-i faza?
 
 -Faza este că un ministru bun nu ar face o prostie ca asta.
 
 -Bă, am decât 40 de ani. Te aştepţi să fiu inteligent?
 
 -În orice caz, măcar un pic. Dar vacanţă de ce nu ne-aţi dat pe 24?
 
 -Bine că eşti tu deştept! Să ai o zi bună!
 
 -Mersi, pa!
 
 -Pa! “

Doar cu două zile înainte, pe când copilul mic mânca Lego, tot mic, mă uitam afară şi îmi spuneam că iarna e urâtă şi, chiar dacă nu e atât de urâtă, m-am săturat de ea. Din partea mea, poate să plece! Dar a început să ningă iar şi, chiar dacă puritatea de astăzi, cu a ei frumuseţe, ne va costa noroiul de mâine, zăpada proaspăt căzută e încântătoare. Pentru noi, dar mai ales pentru copii, căci Felix, dar şi Kiti s-au repezit de dimineaţă spre pervazul ferestrei deschise de la camera fetiţei unde şi-au aruncat mânuţele calde să ridice câte un strop de zăpadă. Uite, mami, ce degete reci am, a strigat Felix cu bucurie, ia să văd, l-am pipăit pe mâna mică, da, eşti rece, ha, ha, ha. Cred că iar vine Moş Crăciun, a mai zis el şi de ce vine Moş Crăciun numai iarna, apoi. Horica doarme încă, dar ştiu că şi el se bucură când ninge, e încă un copil, aseară, după ce l-am tuns, am insistat să mă lase să îi spăl eu părul, a acceptat în cele din urmă cu condiţia să poarte chiloţii pe el, l-am spălat pe cap şi, pentru că fac asta seară de seară cu Kiti şi Felix şi nu mai fac asta de multe seri cu Horica, nu mi-a venit să cred ce copilaş e încă şi băieţelul meu mare! Nu ştiu dacă pot generaliza, dar dacă aş putea, atunci as zice: nu vă aşteptaţi ca la 11 ani copiii să nu mai fie copii!
 
 
E sfârşit de săptămână, e linişte, e acasă, e pauză de lecţii la Kiti în program, e taticash acasă căci e pauză şi la serviciul lui, e Kiti neîndurătoare cu al ei tătic, căci aşa fac copiii cu părintele pe care-l văd mai puţin timp, e neîndurătoare în insistentele ei rugăminţi de a primi biscuiţi, atât de neîngăduitoare cu refuzurile lui încât tati nu-i poate rezista, pentru că limitele sunt aproape de noi întotdeauna şi uneori voinţa de a le sări este mică. Şi totuşi, chiar şi tati, în bunătatea lui, o roagă să înceteze, apoi o refuză ferm pe Kiti, atât, de-acum ai exagerat, Kiti! Ei bine, pe moment Kiti se retrage mai mult resemnată decât înţelegătoare, poate acum se potoleşte, gândeşte poate tati. Însă, surpriză, Kiti nu e deloc resemnată, cu atât mai puţin înţelegătoare, ea stă gânditoare pe canapea şi născoceşte un plan, oare cum aş putea să-l impresionez pe tati să îmi dea biscuiţi? Dacă aş fi într-o telenovelă sud-americană sau de oricare altă origine, telenovelă poliţistă, aş arăta gândul ăsta ‘parsiv’ al lui Kiti şi aş încheia brusc episodul lăsând bietele amatoare de filme poliţiste să se viseze detectivi şi să scornească soluţii ce să o ajute pe eroina lor preferată, frumoasa actriţă, Kiti. Şi pentru că aşteptarea ar năuci telespectatoarele, în ciuda faptului că dorinţa de fraternizare cu personajul principal al acestei telenovele neobişnuite este suficient de mare, ele nu ar putea vreodată, cel puţin aşa cred eu, dar poate mă înşel, deci nu ar putea vreodată să inventeze SOLUŢIA, soluţia cu litere mari descoperită de Kiti. Şi pentru că suspansul şi-a căpătat intensitatea scontată, iar vouă, cititoarelor amatoare de telenovela mea, nu pot să vă încerc răbdarea mai mult de-atât, am să vă dezvălui soluţia, soluţia miraculoasă care l-a rupt pe tati de laptopul lui şi l-a dus înmuiat de hohotele proprii de râs şi ale lui Kiti direct şi neîntrerupt spre dulapul cu bunătăţi din bucătărie, de unde a scos un biscuite pe care i l-a dat cu drag şi cu un pupic fetiţei lui dulci. Iat-o: stând aşa gânditoare pe canapea, Kiti şi-a amintit că deseori, mai mult chiar decât atât, aproape de-o viaţă de fetiţă, ca să obţină ceea ce îi place, fetele şi mami şi profesorii ei în general îi cer să fac ceva, ba să arate ceva, ba să identifice pe cineva, ba să numere, ba să strângă jucăriile etc aşa că a vrut să facă ceva deosebit ca să-l impresioneze pe tati. Şi-a învârtit ochii în jurul camerei până când a dat cu ochii de consola de pe perete, preferata mamei, pe care, printre altele, cele două sfeşnice din cristal se înălţau deasupra celorlalte obiecte din jur graţie lumânărilor verzi şi înalte pe care le ţineau. S-a ridicat, a apucat ambele sfeşnice cu câte o palmă perfect mulată pe contururile subţiri şi a traversat toată camera de zi cu ele în mâini îndreptându-se spre tati, căruia i le-a oferit ca pe nişte daruri alese, cu cel mai fermecător zâmbet diafan din lume, aşa cum voi, dragele mele cititoare, o cunoaşteţi deja pe Kiti. Iară tati, la fel ca noi toţi de altfel şi precum am mai zis, a răsplătit-o pentru cadoul primit pe cea care, cu atâta originalitate, şi-a obţinut recompensa râvnită, încheind fericit şi, de data asta, fără suspans un alt episod din telenovela noastră.

yeahhhh!!!

 Oare ne scrie în gene la câte năzdrăvănii de-ale copiilor noştri să rezistăm fără defecţiuni importante? Sau în funcţie de potenţialul fiecărui copil, admirabilul proces de adaptare îşi succede fenomenele pentru a ne scăpa pe noi, bieţii părinţi, de vreun colaps de-a pururi năucitor? Aş merge pe a doua variantă deşi nici amprenta genetică a fiecăruia dintre noi nu e de neglijat, ba dimpotrivă. Şi pentru că nu întâmplător am ajuns astăzi aici, zic că dacă doi copii n-au fost de-ajuns ca să ne convingă că se nasc pe lume şi copii mai năzdrăvani (şi nu doar ‘prost crescuti’) atunci a fost nevoie să apară pe lume şi al treilea, da, Felix se numeşte el, ca să învăţăm din propriile experienţe despre o altfel, până atunci neştiută, diversitate. O diversitate la fel de cuprinzătoare este şi cea a poznelor pe care iubiţii de ei, copiii noştri, le fac de dragul şi în virtutea cunoaşterii şi a experimentării întru cunoaştere. Şi noi toţi, ah, părinţii, trecem inevitabil aproape (pentru necredincioşi se adjudecă 3-4-5 copii) prin experienţa metamorfozanta a spaimei, groazei, apoi prin cea a impulsului vital de resuscitare proprie şi, Doamne-fereşte, a copilului.
 
 Dar să vedem la ce test de vigilenţă ne-a mai supus băieţelul jucăuş iarăşi? Păi, era o zi frumoasă de vară, ah, pardon, de iarnă, poate nu chiar aşa de frumoasă căci ceaţa ne învăluia misterioasă de jur împrejur făcând ca puţinele grade Celsius existente să se simtă chiar mai putine decât erau, deci era o zi îmbătrânită de iarnă, ceţoasă şi rece iar două treimi din copii şi cu mama lor se îndeletniceau sub acoperişul roşu al casei lor, roşu ca într-un desen de copil, cu diverse activităţi, unele mai intelectuale decât altele după cum urmează, de la cea mai intelectuală , la cea mai puţin intelectuală: Kiti scria liniuţe şi cerculeţe în camera ei, Felix meşterea la un avionas din Lego mic iar mama lor trebăluia în bucătărie pentru a da gata în timp record celebra supă familiară şi familială de pui. Şi pe când toate aceste îndeletniciri îşi urmau cursul firesc şi fără de cusur, dirijate de ritmicitatea căderii pe pământ a mingii de tenis din televizorul aprins neobişnuit pentru această perioadă din zi, mama a auzit un ţipăt ascuţit urmat de tuse amestecată cu plânsete puternice si neincetate şi s-a îngrozit pentru că instantaneu a ştiut că Felix a păţit ceva. A fugit cât de repede a putut la băieţelul ei care plângea aşa cum nu plânge de obicei şi l-a întrebat ce s-a întâmplat. Felix i-a răspuns printre sughiţuri că a înghit o piesă de Lego iar mama lui i-a verificat urgent căile respiratorii superioare şi funcţia respiratorie care erau în regulă, din fericire. Sperietura zdravănă l-a afectat si pe Felix care i-a dat ascultator mamei lui toate detaliile despre piesă şi faptele ce l-au adus aici şi l-a făcut să promită că de astăzi înainte nu îşi va mai desface piesele Lego cu dinţii sau măcar că nu va mai încerca să vorbească, cânte şi mănânce în timp ce desface Lego mic cu dinţii. 
 
 Între timp noi vom aştepta cu interes explicabil ieşirea la lumină a piesei verzi (măcar de-ar fi fost galbenă) de Lego pentru restabilirea ordinii fireşti a lucrurilor, la fel ca si Felix care m-a rugat în timpul duşului să îi dau cu duşul pe la fund, poate iese, ca apoi in pat, la culcare, s-a gândit să stea într-o parte că poate îi cade în timpul nopţii din ureche.

Later edit: de dimineata,pe cand ii aranjam patul lui Felix, am gasit langa patut o mica piesa de Lego verde. L-am strigat plina de entuziasm, ‘Felix, vino repede ca ti-a cazut piesa azi-noapte din ureche!’ Ghici cine a ajuns intr-o clipita sus in camera sa vada minunea?

Ana mi-a facut onoarea sa nominalizeze Doi lei si-o pisicuta in topul blogurilor, motiv pentru care ii multumesc si ii raspund asa cum mi-a cerut si anume intocmind si eu lista mea de preferinte. Inainte de asta sau dupa, puteti citi despre leapsa, caci o leapsa este, aici. Si acum, la treaba:

1. Marele premiu – Pentru că-mi place: il acord fara sa clipesc blogului Mintea de ceai deoarece…imi place, imi place foarte mult.

2. Blog literar (cu trei secţiuni: critică, jurnal, creaţie): este pentru Lola dream factory, sectiunea jurnal pentru descrierile calde si frumoase ale oamenilor si locurilor cu care autoarea intra in contact si comuniune si pentru Mintea de ceai, sectiunea creatie pentru istorioarele cu talc, fantezie si pline de originalitate din el.

3. Blogul cu cel mai mult umor: il acord mai multor bloguri astfel: blogului Human after all, in special pentru anumite postari, cred ca cele scrise de partea masculina a autorilor. Deasemenea blogului Jurnal de Mutunau (si Mamituni), acesta, se pare, este in acordul mai multora dintre noi ca este haios. Umor destul de mult, uneori involuntar, are si blogul Jurnal de “explorator”, inclusiv prin ghilimelele din titlu, va rog sa ignorati un anumit grad de rudenie existent intre mine si autorul celui din urma blog citat, in definitiv e blogul meu si fac (aproape) ce vreau cu el. Si ma mai amuza pe alocuri, intr-un neobisnuit puseu de narcisism, propriu-mi blog, numitul Doi lei si-o pisicuta caruia ii acord doar o copie a acestor premii.

4. Cel mai bun cititor/comentator: detasat, asa ca Federer si Nadal fata de pluton, este Alina, autoarea Vorbelor in vant, pe care o imbratisez iar si o admir pentru eleganta, atentia si iscusimea cu care (ne) comenteaza. Pe locul doi trebuie sa o mentionez pe autoarea lui Dudu mic si capos…gargarita mea iubita.

5. Cel mai bun blog de păstrarea memoriei: iata un alt premiu de impartit intre mai multe bloguri si anume: Vorbe-n vant, ta-naaa; About Eva, ta-na-naaa; Lada cu minuni, ta-ta-na; In joaca, ta-na-na-na.

6. Cel mai bun Blog politic/Blog economic

7. Cel mai informat blogger se acorda numitului taticash care, din pacate, nu imi da voie sa ii divulg identitatea virtuala:(

8. Cel mai simpatic blogger/bloggeriţă, evident, copilul din spatele Jurnalului de “explorator”
.
9. Cel mai bun blog al unui ziarist:

10. Cel mai bun blog de discuţii/dezbateri

11. Cel mai bun blog vizual (foto, grafică) este pentru blogul Armonii si pentru Colouredsounds. Imi mai incanta privirea cateodata si About Eva, felicitari.

12. Cel mai bun blog de sport

13. Cel mai bun blog de muzică este al Sabinei desi nu ne prea rasfata cu minunatiile pe care le stie:)

14. Cel mai combativ blog- nu stiu, e cumva cam liniste pe-aici?

15. Cel mai activ blogger cred ca este Ada. Da, sunt sigura ca ea este!

16. Cel mai bun pamfletar dintre bloggeri

17. Blogul pasiunii (profesiune, hobby). Aici vor intra blogurile culinare, de modă, de design, grădină, cîini-pisici, călătorii, colecţii. Desigur, juriul va putea să acorde mai multe premii, dacă va fi cazul. Stiu foarte repede: Poarta-ma, mami!, Dulce casa, Mami, alapteaza-ma.

18. Premiul de popularitate: Vorbe-n vant. Am zis. Aplauze!

 Nu poţi să te aştepţi de la un copil să plângă de sete, am zis să plângă realmente de sete şi nu să se smiorcăie pentru a obţine atenţie, aşadar să plângă de sete cu sticla de apă lângă el, cel puţin nu dacă se numeşte Felix şi este copilaşul nostru. Căci l-am lăsat câteva minute singur în bucătărie şi i-am mai şi refuzat paharul de plastic de la Ikea cu apă în el doar pentru un scurt timp în care mi-am schimbat îmbrăcămintea de stradă cu cea de casă şi i-am adus o păturică lui Kiti adormită pe canapea după o zi grea, pesemne, la şcoală. Şi pentru că acest copil nu duce lipsă de inventivitate, a găsit şi a pus în practică rapid soluţia pentru alinarea setei astfel că l-am găsit cu cana de plastic de la Ikea în mână, aceea pe care a vrut-o şi numai pe aia, cană pentru a cărei scoatere din bufetul suspendat am chiar şi eu nevoie de o ridicare elegantă pe vârfurile picioarelor şi pentru care băiatul şi-a târât un scaun de pe care a coborât o cutie plină de dulciuri şi nişte reviste ca să se caţere pe el. După care , acolo urcat fiind, a încercat probabil să pompeze apa din sticla de 5 l şi nu a reuşit, de aceea a deşurubat pompa de pe sticlă şi şi-a dat-o la o parte. Am intrat în bucătărie la momentul potrivit întrucât  dacă aş fi făcut-o mai devreme m-aş fi îngrijorat să-l văd cocoţat iar mai târziu, aş fi fost nevoită să scot mopul din debara asta pentru că Felix îşi aşezase cana  pe scaun şi încerca să ridice sticla grea şi să toarne din ea apă prin capul larg cunoscut. Ce să mai vorbesc, copilul ăsta are abilităţi de supravieţuire!

Horica. Mi-a trimis un sms să-mi spună că a fost cel mai uşor examen din viaţa lui. Mi-a mai trimis încă unul ca urmare a tăcerii mele întrebându-se de ce nu zic nimic. Horica. Încă un sms a venit chiar înainte ca al meu să plece spre el. Îi ştiu nerăbdarea de a împărtăşi o veste bună. Aştept deseară să văd subiectele de la olimpiada de matematică, ce fază a fost astăzi, nu ştiu, pe şcoală, locală? Aştept deasemenea să îmi cunosc noul telefon mai bine astfel încât să pot fi la fel de promptă în răspunsuri la smsuri pe cum îmi apar în minte. Mă bucur când copiii văd lucrurile mai clar, când mânuiesc tot mai uşor instrumente cu care desluşesc din tainele naturii, căci la ce e bună matematica dacă nu pentru asta? Îmi pare tare rău când mă mai răstesc la Horica atunci când lucrăm împreună, o fac doar din cauza propriilor mele emoţii şi temeri dar întotdeauna reflectez la ele, încerc să îl fac să-mi înţeleagă slăbiciunile şi să mă ierte pentru ele. Dar ce e nou în asta? Bine-am sosit în cercul părinţilor interesaţi şi îngrijoraţi de greşelile lor in educaţia copiilor. 
 
   Ziua de azi a copiilor este atât de armonios echilibrată prin compunere încât mă întreb la ce nivel trebuie să funcţionăm noi, părinţii, încât să nu stricăm vreo ordine superioară. Horica, concentrat pe concursul lui şi numai pe el, Felix, în schimb, cu uşurinţa cu care te îndrepţi cu pijamaua în gentuţă spre grădiniţă pregătit pentru fun week, şi anume pentru ziua de petrecere în pijama iar Kiti, ei bine, Kiti, sosită acasă după 7 ore de şcoală ca dintr-o excursie prin ‘ziua extremelor’, aşa cum mi-a descris-o simplu şi suficient M, însoţitoarea ei de la şcoală. Iată aşadar cât de dreaptă este ziua de azi , dreaptă ca una dintre laturile unui triunghi isoscel sau poate neisoscel, desenată cu mâna mea experimentată sau cu rigla lui Horica. Iata asadar cat de rotunda este ziua de azi, desi rotund nu poate fi mai mult sau mai putin, rotund ca cercul din problemele de-a sasea desenat de mana mea la fel de experimentata ca pentru o dreapta sau ca iesit din compasul lui Horica. Si iata cat de relativ e echilibrul, la fel de relativ ca frumusetea, dar nu ca frumusetea pe care o vad eu ci ca frumusetea pe care o vedem noi. Noi doi.

Ziua unu: a început cu trezire devreme, ca de obicei, cu şcoală şi grădiniţă pentru copii, serviciu pentru tati şi îndatorire pentru mami dar s-a dus spre seară cu aer proaspăt de început, început de sfârşit de săptămână, cu muzică din cele mai diverse genuri graţie youtube-ului conectat la staţie, cu dorinţa de a da o petrecere inhibată doar de prea-plinul sau mai degrabă prea-golul de somn strâns gram cu gram, adică minut cu minut, în zilele muncitoare ale săptămânii, cu veselie ca urmare a ‘marii’ noastre descoperiri cum că muzica la nivel auditiv şi ascultativ calitativ poate să vină direct de pe internet, cu nostalgia amintirilor din anii copilăriei şi adolescenţei creată tot prin mijlocirea directă a muzicii, cu bucuria revederii după noaptea anului nou dintre Felix şi vărul Tudor, de gradul 4-3 şi a noastră, a părinţilor copiilor de mai sus, rude de gradul ll. De Kiti nu am spus nimic pentru că bucuria ei merită o frază independentă întrucât aceasta este rară atunci când se manifestă integral, intens şi spontan. Aş îndrăzni să îi acord chiar şi a doua frază în care să descriu în amănunţime ochii strălucitori de fericire, zâmbetul maxim de bucurie, întrega mimică scânteietoare, în plus cu acord deplin şi prelung de atingere a mâinilor ei de mâinile mele şi mişcări absolut incredibil de fluide şi naturale, aşa cum rar vezi la Kiti, şi toate astea pentru un singur întreg dans. Şi, mă scuzaţi chiar pentru a treia, o Kiti energetică cu o imensă dorinţă, un copil bucuros.
 
 
 Ziua doi: a început mai târziu decât cele anterioare ei, sunt recunoscătoare pentru asta în special copilului Kiti care, deşi s-a prezentat după obişnuinţă la mine în pat la o oră pre-matinală, şi-a continuat somnul alături de mine şi, deasemenea, copilului Felix care, şi el dis-de-dimineaţă, s-a prezentat la slujba pentru care pregătirea lui îl recomandă fără îndoială, adică în camera lui de joacă, cruţându-mi astfel şuviţele de păr din ceafă, cele pe care cu bodogăneală i le întorc în faţă ca să mă mai lase să moţăi un pic şi cele pe care le mângâie între degete de când, sugar fiind, a întins prima oară mâna spre mine şi a dat de ele. Copilului Horica nu am de ce să îi fiu recunoscător că mă lasă să dorm de dimineaţă întrucât el însuşi se îndeletniceşte cu asta, aşa cum toţi copiii noştri ar fi bine să o facă dar de ce să fiu/fim nemulţumiţi fiindcă nu avem ceva, când mai sănătos ar fi să ne bucurăm de ceea ce avem. Care va să zică ne-am trezit în ziua doi (şi numai dacă vă uitaţi în sus veţi realiza că această dimineaţă a zilei doi chiar a fost una cu trezire mai târzie) după care am desfăşurat, analizat şi rezolvat nişte probleme de matematică în vederea olimpiadei de marţi, Horica şi cu mine, am obosit şi prea impresionat ochii cu desene animate pe Boomerang, Kiti şi cu Felix şi am alergat şi strâns pietriş în faţa casei, taticash şi cu Xoco. Şi toate astea numai şi numai pentru ca să ne câştigăm dreptul la o după amiază de relaxare, tot la noi acasă, tot cu familia surorii mele la un pahar de vin roşu şi o cafea.
 
 
 Ziua trei: duminică, zi de odihnă prin definiţie şi origine. Cu descoperirea la primele ore ale dimineţii a minunăţiilor lui HTC dorinţă din partea mea, cu somn prelungit de refacere din partea lui taticash şi cu o şuetă amestecată cu joc şi iar joc la Felix în cameră din partea celor trei copii buni şi în pijamale. Cu notabila frază auzită de mine, venită de sus, de la şueta spontană, şi venită de la Felix, copilul cu (încă) fraze notabile în cap, frază care exclama, cerând aprobare fratelui mai mare, că “ce blegi sunt părinţii ăştia că ei cred că azi e weekend dar de fapt e vacanţă, nu-i aşa Horia, ha, ha, ha”. Şi cu altă frază simpatică emisă de Horica la telefon după micul dejun către sora mea care a sunat cam aşa:” ne-am gândit să vă invităm şi a treia oară la noi, la o cafea dar de data asta să plecaţi mai repede acasă că e duminică şi trebuie să ne pregătim pentru a doua zi!”. Şi, din nou, cu a treia consecutivă cotidiană întâlnire cu familia surorii mele, într-adevăr mai scurtă în timp decât precedentele soldată cu acelesi, deja obişnuite, dezastre din camera lui Felix şi cu o discuţie interesantă despre educaţia performantă a copiilor, susţinută chiar de material scris argumentativ, discuţie iscată de rezultatele şcolare şi extraşcolare deosebit de bune ale fetiţei fratelui nostru (felicitări Theo!). Apoi oaspeţii au plecat la casa lor, copiii au mâncat şi au dat jos tensiuni acumulate de-alungul zilei în câte un duş binefăcător din cap până în picioare, duş care l-a adus fulgerător ca Fulger Mcqueen pe Moş Ene pe la gene şi care, la rândul lui, sper să le aducă vise frumoase concordanţe cu atitudinea pozitivă a sfârşitului de săptămână care tocmai a trecut sau încă mai trece. Pe săptămâna viitoare!

 M-a întrebat ‘eşti om?’ şi, deşi iată una dintre certitudinile vieţii mele, am cedat impulsurilor analitice care mă fac să mă îndoiesc de tot şi de toate şi mi-am pus mai mult decât un papagal întrebarea:’sunt om?’. Nu mi-au trebuit mai mult de câteva secunde să ajung la o concluzie, din fericire aceeaşi la care speram să ajung, am zâmbit cu superioritate şi i-am răspuns cu complezenţă dar încă intrigată, ‘da, sunt om, dacă nu mă crezi, uite ce ştiu eu să scriu!’. Căci această calitate de a scrie este una suficientă, deşi nenecesară, pentru a mă defini ca om. Se pare că scriitura mea nu l-a convins că sunt om întrucât s-a îndoit de mine şi mi-a mai pus o întrebare. De data asta m-am ambiţionat să îi dovedesc că da, sunt om, aşa că mi-am concentrat efortul de a desluşi literele tremurate şi înghesuite cu şiretenie pe ecranul din faţa mea şi le-am redat într-o ordine fără cusur şi cu o siguranţă arogantă, aşteptând răspunsul inevitabil din partea lui. S-a ruşinat de îndoiala pe care mi-a arătat-o pentru că n-a recunoscut explicit, ‘da, eşti om’, dar mi-a oferit acces direct şi nemijlocit la bunătăţile lui, ale lui Twitter.

 Şi Felix m-a întrebat, în adevăr mi-a cerut doar să-l aprob, că nu-i aşa că părinţii de pe Pământ sunt mici? Nu ştiu exact ce-a vrut să spună cu asta dar bănuiesc că s-a referit doar la statura noastră, a părinţilor pământeni care, într-adevăr, este una de dimensiuni modeste în raport cu entităţi gigant precum Soarele, Luna sau planetele. Pentru că despre (şi cu) ele a fost povestea din bucătărie de dinainte de masă deşi te aştepţi ca poveştile din bucătării să fie despre morcovi, cartofi, cărniţă, brânză şi lapte. ‘Eu am creat Soarele, Luna şi planetele’ a zis grav Felix şi am căscat ochii mari spre el fără să schiţez vreo altfel de mimică decât surprindere şi curiozitate. ‘Şi tot spaţiul ezixtent’, a continuat el deschizând prin mimetism ochii la maximum de păream doi extratereştri cu ochii bulbucati picaţi pe Lună din spaţiul creat de Felix. ‘Inainte era doar praf, ca acolo unde trăiesc cămilele. L-am luat pe Scooby doo, ştii, mami, care este numele de familie a lui Scooby doo? Scooby snack, că-i place mâncarea. Şi am luat şi pe pisicile aristocrate în Hummerul lui Starchy şi Hutch care nu era negru închis, era negru mijlocal. Şi am stat o mie de zile în spaţiu ca să luptăm cu extratereştrii răi care ne-au atacat cu bombe. Atunci am scos fierăstraiele, şi Scooby doo şi-a scos fierăstrăul, şi pisicile aristocrate şi-au scos fierăstraiele şi le-am tăiat nava extratereştrilor în patru bucăţi mici. Ne-am întâlnit şi cu extratereştrii buni care au dat cu bombele fix în nasul extratereştrilor răi care au căzut cu nasurile în cafea. Pe urmă ne-am bucurat şi pisicile aristocrate au început să cânte everybody wants to be a cat.’ …Pe urmă am mâncat supa din bucătărie, supa bună, că supa rea a primit un pumn în nas de la mine şi apoi ne-am alergat prin casă cu şi pentru nişte biscuiţi, şi ăştia buni, biscuiţi răi nu există sau încă nu mi-a povestit Felix nimic despre ei. Şi, să ştiţi că există chiar şi o Kiti rea, pe lângă Kiti bună, Kiti rea este însă mult mai mică decât Kiti bună. Şi astăzi Kiti rea , aşa mică şi neînsemnată, a supărat tare nişte domnişoare şi doamne bune (ele sunt întotdeauna bune, cel puţin în raport cu Kiti fiind terapeutele ei), protestând împotrivă activităţilor practice migăloase pe care n-a avut încotro şi a trebuit să le îndeplinească toată dimineaţa. Ea nu a plâns, nu s-a supărat dar a râs uşor isterizată şi, mai ales, a pigulit scamă cu scamisoara cu firicel şi cu aţişoară în continuu, cu o mare de atenţie numai pentru asta şi cu compulsiune, încât a scos din sărite până şi pe cea mai calmă şi mai răbdătoare dintre fiinţe. Apoi în drumul ei spre şi de la logoped s-a oprit de nenumărate ori să îşi aranjeze ceva nevăzut la ciorapul din cizma dreaptă. Bad, bad girl! Hi, hi. Că tot cu hi, hi m-a bucurat Kiti când ne-am întâlnit în piaţa Romană şi, deşi mă aşteptam să găsesc o Kiti mică-mică, aflasem la telefon de Kiti cea rea care, nu uitaţi, e tare mică, am întâmpinat-o de fapt pe Kiti cea bună şi mare. 

Mai ştiu o abilitate suficientă dar nu neapărat necesară a omului, aceea de a se uita în direcţia indicată de degetul întins şi am realizat asta când, stupid din partea mea, i-am aruncat lui Xoco fără ca aceasta să vadă o bucată de pâine şi apoi am aşteptat să se ia după degetul meu care îi arăta locul unde a căzut.pâinea. La care m-am gândit după ce l-am auzit pe HR Patapievici amintind o cugetare indiană care zice că omul deştept se uită în direcţia pe care o indică degetul întins iar omul prost se uită la deget. As zice ca indienii s-au pripit de data asta intrucat cunosc oameni care nu sunt proşti deloc şi cu toate astea se pot uita direct şi în plin la degetul întins ignorand ceea ce de fapt vrea să arate acel deget. De aceea aş corecta această zicere pe care aş transforma-o în: cine se uită în direcţia indicată de degetul întins este un om educat iar cine se uită la deget poate fi câine. Cu umilinţă, părerea mea!

Nu era nici o oglindă pe-acolo. Ochii minţii mele nu se consideră, ei mă văd dacă nu tânără şi frumoasă, măcar tânără, hai, şi drăguţă. Dar aveam meci de tenis cu o fetiţă mică, mai mică decât Horica, care va să zică, eram şi eu mică, poate nu atât de mică, însă totuşi mică. Şi ne aflam într-o cameră de zi întunecată, cu covoare urâte de plastic, deci dublu-urâte. Şi eu ţopăiam pe două picioare, cu racheta de tenis în mână, alesesem să joc cu rachetă, aş mai fi putut alege un beţişor, aşa cum alesese adversara mea, fetiţa mică-mică. Şi eram foarte nerăbdătoare să sune soneria de start. Şi eram atât de nerăbdătoare să aud soneria de start încât nici nu am auzit-o deşi ea suna, de două minute tot suna. Şi pentru că suna neîncetat, m-am trezit din somn până la urmă, cu un uşor regret că n-am mai jucat meciul cu fetiţa chiar dacă el era plănuit doar în vis. Însă în afară de regrete visul mi-a mai dat o stare de spirit copilărească, deci optimistă cu care să merg în ziua asta. Apoi am zâmbit cu ochii grei de somn adânc de dimineaţă, de la optimismul de mai sus mi s-a tras, altfel aş fi bodogănit ursuz, şi am aprins lumini după lumini ca să trezesc echipa (echipă se numeşte astăzi nu inerţial sau clişeistic ci în spiritul visului meu, spirit ce mă va domina toată ziua). Coechipierii n-au părut la fel de zâmbitori ca mine însă mi-au dat credit, ştie ea ce ştie, şi rând pe rând au deschis ochii mari concomitent cu deplasarea spre bucătărie. Acolo unde i-am îndulcit pe copii cu nişte lapte şi miere sau lapte şi gem de caise astfel că au început şi ei să vadă viaţa în roz aşa cum este dealtfel de aşteptat să o facă la vârsta lor. Taticasul lor s-a îndulcit singur cu nişte alimente sau poate prin autosugestie şi a rămas aşa pentru o scurtă perioadă, atâta cât mi-a luat mie până să-mi amintesc de probleme triviale ale zilei dar şi-a revenit relativ repede la starea de graţie datorită unor fapte de interes personal cu impact favorabil. Puncte, puncte. Pe drumul spre şcoli copilaşul încearcă trucuri imposibile de genul rugăminţi fierbinţi să las copiii în ordine descrescătoare a vârstelor pe la şcoli astfel ca el să fie ultimul care părăseşte aripa confortabilă a mamei. Din păcate asta nu se poate întâmpla, mereu Kiti e prima, apoi el, apoi Horica. De aceea, după ce o lăsăm pe Kiti la şcoală, mă roagă ca, dacă tot e rândul lui să coboare din maşină, măcar să oprim la Starbucks să îmi iau o cafea că ştie el că n-am băut azi nici o cafea. Asta nu pot să i-o refuz. La grădiniţă e frumos şi bine că doar azi e marţi, o zi fără sfaiănsfan , o zi ce se termină la doişpe jumate, yeiiii! Problema e însă că de după anul nou Felix crede că doişpe jumate e la ora doişpe şi douăzeci. Cam atunci simte Felix că e ora la care trebuie să apară zâna lui cea bună, fără coşite aurii sau rochie lungă, strălucitoare dar cu o baghetă magică fantastică sub chipul unui zâmbet. Şi dacă orele ceasului nu-i dau băiatului decât maxim un reper virtual în spatele căruia să-şi descarce toate temerile, fixurile şi de care să îşi sprijine nevoia de certitudine şi reconfirmare a iubirii materne, atunci e de înţeles cum cursa circulară interminabilă a bietului arătător îl lasă indiferent şi, deşi arătătorul încă n-a trecut a treisprezecea oară pe ziua în curs de cifra şase, lui Felix încep să-i curgă şiroaie lacrimile pe obraz, se scurg apoi de pe bărbie pe picioare, picioare care încep să se scuture nervos de podea. Degeaba să-i explic că arătător, că şase, că patru e înainte, că uite am venit chiar mai repede, la arătător pe cinci, că degeaba, Felix susţine că trebuia să vin la doişpe jumate şi n-am venit. Şi încă mă mir cât de exact se percep intervalele de timp la vârsta lui întrucât cred că venirile mele repetate tot mai devreme de doişpe jumate din ultimul timp l-au adus aici.

Strânge jucăriile din camera ta, zic şi eu aşa, poate, cine ştie, am noroc şi mă ia în serios Felix, în timp ce usuc pletele tot mai lungi proaspăt spălate ale lui Kiti. Mami, ce somn mi-e e, se pisiceşte el, e clar, tot pe mine mă aşteaptă nebunia din camera lui. Aşa cred eu şi o las să se dezumfle, nu am la ora asta puterea să duc o ‘batalie’ câştigatoare cu piticul. Numai că, singur, Felix se aruncă pe câmpul de război căci îşi continuă pisiceala şi îmi zice să nu îl spăl astăzi pe cap. Nu mă grăbesc să declar că nici nu am prea mult chef să-i spăl ariciul de pe cap pentru că îmi vine în minte un gând parşiv de şantajare pe care îl materializez în vorbe mieroase: dacă strângi jucăriile din camera ta, nu te spăl astăzi pe cap, zic eu. Pisiceala se transformă în văicăreală, paşii însă îl duc spre camera lui, concentrarea mea este momentan doar spre Kiti care înfruntă aerul cald ce-i atinge şi faţa cu tot felul de mimici caraghioase. O ciufulesc cu o mână ca să îi desfac şuviţele ude, o mai pup pe guriţa ca o căpşunică, o strâng de obrăjori şi iar îi arunc părul dintr-o parte într-alta. Atenţia mea se împarte, îl văd pe Felix agăţat de gratiile scării răcnind după tati al lui care apare sus şi el după o vreme. Odată ajuns la etaj, tati nu mai poate să îi întoarcă spatele fiului său astfel că cedează insistenţelor lui Felix de a îl ajuta la strânsul jucăriilor. Eu continui să mă joc în părul lui Kiti mulţumită că am scăpat şi de jucării, şi de spălatul lui Felix pe cap. Pentru moment…

Fetiţa cea mare îşi ţine surioara mai mică de mâini şi o conduce în ritm alert şi molipsitor de jive. Ambele sunt îmbrăcate în rochite croite din acelaşi material uşor, cu un imprimeu aducând cu pielea de leopard, cu franjuri ce se mişcă dezinhibaţi în ritmul sincopat al suportului muzical. Sunt foarte frumoase amândouă şi dansează la fel. Sunt prietenele copiilor noştri şi noi toţi le admirăm de pe fotolii, de pe masă. Kiti stă lipită de mine, suntem ambele pe masă. O ţin uşor dar ferm de braţ ca să nu stricăm reprezentaţia fetelor. Spre finalul celui de-al doilea dans îi eliberez lui Kiti braţul şi ea începe să-şi mişte capul şi corpul într-un ritm apropiat celui cântat, apoi se ridică şi spontan intră pe ‘ringul de dans’. Aici ţopăie în stilu-i obişnuit, dansează. Nu e cazul să mai amânăm introducerea lecţiei de dans în programul ei!

Aplauze, zâmbete, complimente. Apoi joacă, intensiv. Kiti preferă compania adulţilor, cea a copiilor o agită şi o face să se supere puţin. Restul copiilor, băieţii noştri şi fetele prietenilor se joacă de-a spionii, de-ascunselea, sar cu mingea mare, apar în viteză jos cu diverse măşti pe feţe, se caută unii pe alţii în grupuri, mai ţipă, se şi lovesc, sunt bucuroşi. Felix o urmează pe dansatoarea cea mică, o fetiţă cu patru ani mai mare decât el, peste tot, mangaindu-i părul lung şi şoptind timid ‘imi place de tine’. E frânt de oboseală deşi nu e foarte târziu, o să adoarmă instantaneu odată ce ajunge în patul lui. Horica râde şmechereşte când observă pasiunea bruscă a frăţiorului său şi îl tachinează. Felix nu pare să se supere dar revine la prima lui mare pasiune, la mami în braţe. Prietenii pleacă, îi conducem cu toţii în holul de la intrare. Închidem uşa în urma lor şi intrăm pe rând la duş. Până să ajung eu aici Felix şi Kiti au aterizat deja în lumea viselor. Horica se linişteşte înainte de nani cu Ipadul în braţe.

Câte zile de când brăduţul a intrat în casa noastră au trecut fără ca vreun şoricel sau pisicuţă să îi dea târcoale dar iată că tot n-au fost destule ca să acopere întreaga existenţă a pomului în sufrageria noastră, asta pentru că de ieri Kiti e de neoprit, îl dezbracă tot mereu de podoabe colorate pe unele dintre ele chiar spargandu-le. Avem şi câini în sufragerie ca să alerge pisicuţele şi şoriceii din jurul bradului dar cei din urmă sunt mai agili, abilităţile lor de furişare fiind mult mai bine adaptate şi perfecţionate. Dar avem câine şi în jurul casei, ce mai, Xoco a devenit pe nesimţite câinele nostru dinafara gardului. E atât de recunoscătoare (e fetiţă) pentru bucăţile de pâine sau mâncărurile adevărate pe care le primeşte încât îşi arată devotamentul într-un mod tare simpatic: ori aleargă ca disperata în urma maşinilor noastre de fiecare dată când plecăm departandu-se periculos de casă (pericolele sunt reprezentate de haitele fioroase de câini ale altor vecinătăţi, deh, ăştia suntem noi, oameni şi câini) ori ne întâmpină lătrând antrenant şi linguşitor sau chiar sărind eroic întru prinderea vreunui fazan aflat întâmplător în zonă şi plonjând spectaculos sub o ploaie de pene maronii. Nu mai avem frică de Xoco, dacă am avut vreodată unii dintre noi, totuşi Horica încă se teme să îi ofere cina cu câinele de faţă, preferă să se strecoare discret afară din curte, să-i lase mâncarea şi să îl strige. Măcar a depăşit faza Păcală în care arunca ciorba sau ce-o fi fost direct din curte, prin gard, ciorbă care inevitabil şi previzibil împroşca greţos fereastra sau parbrizul maşinii mele parcată, cum altfel, cât mai aproape de poartă ca nu cumva să fim sfâşiaţi de haita nemiloasă de câini a propriei vecinătăţi. Între timp am spălat maşina şi am crescut copilul. Şi deasemenea am alungat haita fiind îndurători doar cu numita Xocoatl, alintată Xoco.