N-am vazut in viata mea asa un topogan! Era unul printre blocurile copilariei mele mici, de piatra, inalt cam de cinci metri, galben murdar cu tente rosiatice pe la margini, semana cu un elefant urias. Desi imi era teribil de frica de el, ca atare nici nu l-am onorat niciodata cu fundu-mi de copil, iar dintre animalele salbatice pe care copiii le invata din carti si filme sau gradini zoologice, elefantii m-au atras intotdeauna, poate si pentru ca am crescut mare foarte repede,fac o paranteza in care spun ca eram si eu un mic elefant printre copiii de varsta mea fapt ce mi-a dezvoltat un complex de care am scapat abia printr-a opta si motiv pentru care, in ciuda rezultatelor mele onorabile de la scoala, am fost numita de invatatoare stegarul de sex feminin al clasei in defavoarea altor functii mai prestigioase ca sef de grupa sau de detasament, inchid paranteza, deci cu toate astea, topoganul gigantic interzis al copilariei mele mici mi se arata in continuare paradoxal ca un elefant pe a carui trompa generoasa copiii alunecau in chiote de extaz. Si chiar daca am in memoria afectiva imuabila acel mic-mare monstru de piatra, pot sa afirm cu siguranta ca cel din parcul Floreasca, pe care l-am vazut abia ieri, il depaseste si il lasa mult in urma pe elefantul meu de piatra, desi cred ca s-a nascut in aceeasi epoca de piatra sau mai bine de beton pe care unii dintre noi am cunoscut-o din pacate copii fiind. Dar asta ar putea fi categoric pentru mine un cosmar, acum. El este o constructie din beton, de data asta si mai inalta decat celalalt, eu ii dau cam sapte-opt metri, iar amprentele amatorilor de graffiti abia de il indulcesc o picatura, este foarte abrupt, nu se intinde pe orizontala mai mult de trei-patru metri si, ca efectul de groaza sa se amplifice, ii cuceresti varful urcand pe doua scari laterale verticale cu treptele goale, ametitoare.

Am ajuns aici impreuna cu Felix pentru care perspectiva de a zburda in parc tine in loc chiar somnul daca nu si rasuflarea, chemati fiind de catre Horica, ce sarbatoreste ultima zi de scoala impreuna cu doi prieteni la mesele de ping-pong, alaturate gigantului din beton. Il vedem amandoi usor si rapid pe Horica, poarta un tricou rosu, rosu care ajuta la recunoastere, daca mai era nevoie. Joaca tenis de masa si nici prin gand nu-i trece sa incerce vreo senzatie abrupta pe topoganul exceptional. Simt ca l-as sfatui sa nici nu incerce, dar ce rost are sa il incarc cu alta frica dintr-ale mele, o fac totusi cu cea mai atenta discretie, dar ce, crezi cumva ca Horica-i prost? Oricum, rasuflu usurata, copilul asta a venit aici sa se intreaca la tenis cu copiii, ce topogan visez eu? Intre timp ezit intre a imi scoate o carte din geanta, a butona internetul pe telefon si a imi fixa privirea pe alt rosu miscator, sapca lui Felix. Aleg ultima varianta care oricum imi deseneaza pe retina cadru dupa cadru dupa cadru, toate vii si concrete, nelasandu-mi nici un blank pentru idei si imaginatie. Asa ca, imi las privirea purtata haotic de sapca rosie, impulsurile vizuale sunt numeroase, cum am mai zis, si de aceea imi arata un film cu sincope regulate care nu sunt nelinistitoare intrucat acestea se intercaleaza armonios cu cadre clare, tematice. Apoi, suna telefonul, e taticash, ne lansam intr-o discutie entuziasta, dar stresanta despre scoala, profesori, note, sisteme, astfel ca simturile mele se activeaza pe duble cai si pierd astfel firesc din acuitatea senzoriala vizuala. Ca atare, cand ochiul este, dupa o pauza de secunde putine, excitat de sapca rosie pe care o vede aproape cucerind varful monstrului din beton, glasul meu se exprima brusc si necontrolat prin amplificarea decibelilor, dand frau liber temerilor mele ancestrale cu ajutorul celor patru cuvinte tembele, Felix, ce faci acolo? Sunt intr-o clipita lipita de scara inalta, dar ce departe in sus de mine este copilul meu, si nu stiu cum sa procedez, sa o iau in sus, sa il chem in jos, sa il trimit mai departe? Oricum, toate scenariile se condimenteaza cu imaginea copilului prabusindu-se la picioarele gigantului, creata de mintea mea infricosata. Fiind deja in varf, il las sa alunece pe topogan pana la mine si, pe cand o face, ii vad zambetul inghetat de adrenalina pe fatuca, ii vad ochii inchisi si falcile batand ca doua aripioare din cauza vitezei coborarii. Il primesc in brate, Felix rade in continuare, nu ma pot abtine, frica imi scrie pe ochi, frunte si nas, si il intreb daca i-a fost teama. Imi raspunde ca lui nu i-a fost teama, doar inimii lui i-a fost. Cu copilul in brate il sagetez cu privirea pe monstrul ademenitor si ii intorc spatele. Cu coada ochiului ii vad ranjetul multumit pe chipul din beton si, intoarsa inca cu spatele ii simt freamatul amenintator. Am auzit vorbindu-se ca ar fi un monstru bun, dar, dupa ce mi-a pacalit baiatul mic intre noi doi nu mai exista cale de reconciliere.

 Deşi nu este ceea ce pare a fi, ar putea să devină realitate cândva. Tra-la-la. 
 
 Pisicile sunt noaptea negre toate, iar clapele apăsate ale pianului împreună cu corzile ciupite ale chitarei scot sunete armonioase în fotografie. Lie-lie.
 
 Gravele sunt solemne, profunde ca Kiti, aşa cum înaltele sunt zglobii, vesele ca Felix. Ics-ics.

***

Horica e gata de petrecere. Horica a prins şopârla, deci e gata de petrecere. Şopârla e gata de petrecere în cutia de jucării, şopârla e cadoul lui Horica pentru Theo. Theo e motivul petrecerii şi verişoara lui Horica. Horica pleacă de acasă pentru seară, noapte, dimineaţă şi prânz, în această ordine, e gata de petrecere fiindcă şi-a luat ghiozdanul mare şi umflat în spate. Horica uită să îşi ia pijamaua şi periuţa de dinţi în ghiozdan, deşi ghiozdanul e mare şi umflat. Nu uită şopârla. Horica nu ştie ce are în ghiozdan, eu mă mir, cum nu ştii, el mă linişteşte, vreau să îmi fac o surpriză. Simt că mi-e dor deja de el, nu pleacă la petreceri extinse pe două zile de obicei. Omul, cât trăieşte, învaţă. Mama, cât trăieşte, învaţă. Şopârla s-a răzgândit, nu mai pleacă la petrecere. A plecat , în schimb, din cutie. Horica se lasă consolat de observaţia mea că şopârlele caută petrecerile în aer liber, aşa că nu văd de ce n-ar da măcar de una şi unde se duce el. Cât îl aşteaptă pe fratele meu în maşina cu care pleacă la petrecere, Horica se lasă surprins de conţinutul ghiozdanului său. Gadgeturile aflate în ghiozdan îsi merită calitatea de a fi surprinzătoare ieşind la iveală, îl bucură pe Horica. Maşina cu Horica pleacă la petrecere. Cu noi rămân în seara asta Kiti şi Felix. Şi şopârla e pe-aici, pe undeva.

 Există oameni pe Pământ, nu mă corectaţi, există oameni şi pe planeta dinozaurilor, care au picioare de nişă. Prea mici, prea mari, prea subţiri, prea late, cu al doilea deget prea lung, cu noduri osoase neaşteptate şi altele. Oamenii cu picioare de nişă urăsc încălţămintea cu calapod globalizat. Ei urăsc convenţia socială a purtării obligatorii a încălţămintei. Şi frigul, desigur. Deasemenea pe marii producători de pantofi. Atunci când aceştia, în pofida faptului că sunt extrem de bogaţi, nu sunt destul de empatici încât să plătească modele, alese dintre persoanele cu picioare de nişă. Există chiar o nişă în nişă, populată de copii şi adolescenţi, viitori, poate, candidaţi la ieşirea din rândul persoanelor cu picioare de nişă, a căror dimensiuni şi forme ale picioarelor nu sunt standardizabile. Găseşti în rândul acestei ultime nişe, picioare lungi şi subţiri, caraghioase, ce-i drept, dar cât de anevoios de încălţat. Bunăoară, Kiti, iată un exemplu de copilă cu picioare de nişă, pentru care găsirea unei încălţăminte potrivite este o adevărată provocare pentru atenţia la detaliile tehnice, evident, nu prea cunoscute de căutătoare. Dacă nu ar fi aşa, mama copilei, posesoarea fericită, atât cât poate fi de fericit cineva care se poate confunda cu încă câteva milioane de semeni, a unei perechi de picioare de dimensiuni cât se poate de banale, deci mama copilei nu ar fi cumpărat a treia pereche de sandale deja pe sezonul ăsta pentru prunca ei, adevărat fiind însă faptul că a treia e şi cea mai bună, semn cert că subsemnata ştie să înveţe din erori, care a treia pereche de sandale, deşi se mulează foarte frumos în stil roman pe picioarele între două vârste ale pisicuţei cu picioare de nişă, îi transformă vădit mersul, creând un spectacol hilar sau provocator de milă, în funcţie de abilitatea empatică a privitorului. Aşadar, priviţi-vă picioarele, căutaţi în memorie episoade chinuitoare de purtător regulamentar de încălţăminte şi, dacă găsiţi, bucuraţi-vă, nu sunteţi singuri, bine aţi venit în rândul nişei oamenilor cu picioare de nişă!

 Iunie. Nu am cunoscut această lună a anului până acum zece ani. Îl ştiam pe septembrie bine, auzisem de februarie, mai, octombrie şi august. Dar de iunie nu mi-a spus nimeni, nimic. Până când a apărut ea, Kiti. Hai să îi spun astăzi aşa cum i-am spus pentru prima oară, acum zece ani: Catinca Maria. Ne-am trezit cu Catinca Maria în braţe la un început blând de iunie, acum un deceniu, atunci pe când iunie venea parcă ceva mai molcom cu căldurile ei văratice. Am admirat până atunci zeci de flori frumoase prin curţi şi grădini, pe câmpuri şi poieniţe…în iunie, neştiind că e iunie. Cred că atunci iunie s-a supărat pe mine, ştiţi, lunile pot citi gândurile, apoi, văzând totuşi că mă emoţionează frumuseţea şi delicateţea florilor, mi-a dăruit o floare deosebită, o floare de o frumuseţe şi o sensibilitate rară căreia i-a legat de o tulpiniţă firavă o etichetă cu o dată de ţinut minte: 8 iunie. Mi-am strâns floarea în braţe, am sărutat-o pe creştetul moale, apoi i-am citit eticheta fiindcă eu întotdeauna citesc etichetele. 8 iunie. Aha, mi-am spus în gând, opt şi iunie, un număr rotund şi drag mie, care transformă numele de lângă el, atâta ignorat, într-unul simplu şi frumos. Încântată de cunoştinţă, Mihaela Maria, şi i-am întins o mână rotundă de atâtea mângâieri; încântată de recunoaştere, Iunie, şi mi-a zâmbit. 
 
  
 
 La mulţi ani, floare frumoasă! 

Petrecere de ziua lui Kiti in câteva poze:

Masa e pusă, să inceapă petrecerea:

Horică işi etalează măiestria in faţa verişoarei lui, Theo, sărbătorită alături de Kiti, al treilea an la rând (la cât mai mulţi!):

Kiti, cu prietenul ei care-o inţelege cel mai bine, Bicu-bunicu:

Cele două verisoare, sărbătoritele inceputului de iunie si torturile lor. Fiecare cu al ei, să nu se supere nimeni:

Si mama cu copiii ei, la un deceniu ai mult de suflat, nu glumă:

 Recorduri: să începem cu cel mai mare copil şi, poate, record, Horica. Ieri, bătut propriul record.

Ora 18:30, la masă, alături de frate şi soră, ambii mai mici. În faţa fiecăruia, banală, ţărănească şi, de ce nu, gustoasă, mâncare-ghiveci de legume pasate cu furculiţa pentru fiecare în parte de mama vegetariană convinsă.

Ora 18:40, Kiti îşi termină mâncarea din farfurie şi începe să-l pândească pentru început pe fratele mai mic. Spre disperarea nemancaciosului nostru Horica ce îşi suflă în barbă, n-am eu norocul lui Felix. Mai trec 10 minute, termină şi Felix tot din farfurie, se ridică şi pleacă. La joacă. Kiti rămâne pe baricade, nu se ştie niciodată de unde sare norocul. Îndrăznesc să îmi arunc privirea în farfuria lui Horica, au trecut totuşi cel puţin douzeci de minute, am şi eu dreptul acum să sper, dar rău fac, chiar şi eu mă crucesc, mâncarea din farfuria lui Horica este tot mai multă pe măsură ce mănâncă din ea. Iată un subiect de poveste pentru copiii mofturoşi şi nemancaciosi, se făcea odată ca niciodată că un băieţel firav şi palid refuza orice gustare oferită de mama lui, plângând şi implorând, ‘nu vreau să mănânc, pot să mă ridic de la masă?’, iar mama lui se perpelea de supărare de fiecare dată când băieţelul făcea asta, obosise de mult să îl mai roage, haide, dragul meu, încă trei linguri, şi nu mai găsea în ea nici cea mai mică putere de convingere. Venise chiar cu soluţia să îi încarce farfuria cu mai puţină mâncare doar-doar o mânca şi el mai uşor. Până într-o bună zi (aici puteţi folosi expresia într-o frumoasă zi de vară, dar nu e obligatoriu), când, aflat ca de obicei în faţa farfuriei cu mâncarea cea mai delicioasă din întreaga lume, pentru că, am uitat să spun, de când se născuse băieţelul mofturos, mama lui absolvise muuuuulte cursuri de perfecţionare într-ale gătitului, primise acum doi ani chiar şi un premiu de excelenţă pe care i-l înmânase nimeni altul decât Jamie Olivier în persoană, şi toate astea numai pentru ca să îl determine pe micuţul mofturos să mănânce mai mult şi mai cu poftă ca să se facă mare şi puternic aşa cum s-au făcut ceilalţi copii din sat. Aşadar, în acea zi, băieţelul stătea trist la masă cu farfuria de mâncare în faţă şi, cu furculiţa în mână, mai lua o dată la cinci minute câte o îmbucătură, pe care o mesteca, şi o mesteca, şi o mesteca. Resemnat, ştia că mâncarea din farfuria lui se va termina odată şi-odată, aşa cum se termina de fiecare dată aşa că mesteca şi mesteca cu încetinitorul în continuare, pierdut în gândurile lui hrănite cu aer şi apă rece. Dar, aşa cum v-am spus, mama căutase şi căutase de mii de ori să creeze mâncarea perfectă pentru fiul ei, până când, iată că descoperise reţeta magică. După această reţetă, mama găti o mâncare fantastică, aceasta nu era doar desăvârşită din punctul de vedere al senzaţiilor gustative oferite, însă avea proprietatea să se genereze singură în permanenţă pe măsură ce băieţelul mânca din ea. Astfel încât cu fiecare furculiţă luată din ea, mâncarea se înmulţea, crescând în farfurie. Însă baietelul, resemnat şi plictisit cum l-am lăsat, ştia că mâncarea din farfurie se va termina până la urmă, aşa că atâta vreme cât se afla la masă, timpul lui stătea în loc, gândurile lui hrănite cu aer şi apă rece oboseau să se mai producă, de aceea mesteca, şi mesteca, şi mesteca, cu încetinitorul şi fără vlagă. Numai că faptul că timpul lui stătea în loc era de fapt doar o iluzie, întrucât mâncând el alene şi mâncând din mâncarea magică inepuizabilă, se făcu noapte, apoi începu o nouă zi, o nouă noapte şi tot aşa până când băieţelul deveni băiat, iar furculiţa cu care începuse el să mănânce din mâncarea fermecată rămăsese mult prea mică pentru dimensiunile pe care le căpătase băiatul. Mă rog, de aici  povestea poate urma mai multe căi, de exemplu putem zice că băiatul îi vedea zi după zi prin fereastra din faţa mesei, unde el nu mai contenea cu mâncatul, pe prietenii lui jucându-se şi bucurându-se de copilărie, ceea ce i-a dat prima oară o motivaţie puternică să se străduiască din răsputeri să mănânce mai repede ca să se bucure alături de ei, iar forţându-se să mănânce mai repede, a observat că mâncarea fermecată începe să piardă din magie şi să se împuţineze. Sau altfel.
 
 Dar să revin la recordul lui Horica, aflat inca, după o întreagă oră, în faţa amărâtei de tocane, Felix între timp a alergat zece ture în jurul casei, a escaladat de şapte ori biblioteca şi a citit trei cărţi, iar Kiti, mare amatoare de gustări şi furtişaguri din farfuriile comesenilor, a cedat până şi ea şi s-a retras în camera de joacă să-l sâcâie pe tati. Eu mi-am făcut de lucru prin bucătărie, m-am înarmat cu răbdarea cea mai răbdătoare din întreg universul şi l-am asistat şi descurajat pe Horica în dorinţa lui de a-şi bate propriul record. N-am reuşit să îl descurajez, m-a descurajat în schimb el pe mine clintind şi cea mai răbdătoare răbdare din întreg universul, însă m-am consolat ceva mai târziu când, plângându-mă la tati lui Horica, acesta m-a asigurat că cunoaste vinovata pentru situaţie, si anume o genă îndărătnică, întrucât el însuşi, pe când era copil, nu găsea ceva mai respingător pe lume decât mâncarea.

Edukid.ro va invita la un nou concurs pentru copii! Citez de pe siteul Edukid:

“Dragi parinti, voi stiti secretul. Cum care secret? Ca pe edukid.ro gasesti numai jucarii educative atat de necesare educatiei copiilor de toate varstele.
Credem ca merita si alti parinti sa afle despre EDUKID, asa ca te invitam sa participi la concursul nostru cu premii in valoare de 300 de lei.
Ce trebuie sa faci?
Spune-le altor 5 parinti despre http://edukid.ro trimitandu-le acest mesaj:
“Îți recomand jucăriile educative de pe http://edukid.ro/. Participă și tu la concurs spunand secretul mai departe. Afla mai multe detalii de aici: http://edukid.ro/loc-de-joaca/concurs-spune-secretul-edukid”
Ai doua modalitati de a trimite mesajul:
Prin e-mail: trimite un e-mail si adauga adresele a 5 parinti, cu virgule intre ele + adresa contact@edukid.ro sau…
Pe facebook: posteaza pe wall-ul a 5 parinti mesajul nostru, apoi revino pe pagina noastra de facebook: http://www.facebook.com/edukidro si scrie numele prietenilor carora le-ai spus secretul si…
…intri automat in tragerea la sort din data de 15 iunie!
Sigur ca te si premiem!
Ai de ales intre 4 jucarii educative:

 O privesc cât de tenace refuză căciuli, şepci, pălării pe cap, asociez observaţia asta cu faptul că e la fel de încăpăţânată şi cu ideea de a purta mănuşi sau chiar încălţăminte şi încerc să înţeleg cât de puternic trăieşte Kiti într-o lume a senzaţiilor şi cât de frustrante sunt toate acţiunile ei raţionale ce nu se armonizează cu simţurile. De exemplu, purtarea unei căciuli pe cap, iarna. Este o adevărată provocare întrucât exacerbez mental senzaţia, neplăcută şi chiar chinuitoare uneori, de mâncărime şi limitare pe care ţi-o poate da o căciulă de lână trasă adânc pe frunte şi urechi, iar această trăire apăsătoare anulează sau cel puţin diminuează simţitor alte senzaţii, ca cea de frig şi rece. Este ştiut faptul că durerile noastre se pot estompa prin învăţarea tehnicilor de autocontrol, din păcate aceste tipuri de lecţii sunt neutilizabile în cazul fetiţei noastre.
 
 Dar, să ne ţinem de căciulă, şapcă, pălărie şi să trecem la alt tip de comportament cu origine poate ceva mai puţin senzorială decât cel de mai sus. Ca atare, cu mâinile strâns legate de şepcile aflate în poziţie funcţională, adică pe capetele celor doi băieţi, Felix şi Horica, enumeraţi în ordine inversă faţă de apropierea de Kiti, se întreabă râzând şi tremurând de frica atacului ce va să vină în orice moment, dar care o fi acela, eu sau tu? Suntem în maşina care ne duce la şcoli şi grădiniţă, da, ne duce, maşina mea merge pe pilot automat sau poate trăieşte în mine un tip cu meseria de pilot automat, nu ştiu, copiii stau ca întotdeauna pe locurile lor din spate. Kiti, care în acest moment priveşte peisajul schimbător prin geamul lateral, ne transmite prin mimica ei o mulţumire arogantă şi oarecum sadică caracteristică prădătorului aflat cu prada în gheară, eu nu pot să nu mă amuz, îşi joacă atât de bine rolul, iar băieţii râd, dar nu e râsul lor cel mai liber, doar se recunosc lesne ca viitori prădaţi de şepci. Căci asta urmăreşte Kiti de vreo câteva minute, să le smulgă şepcile de pe cap şi să le arunce cât mai departe. Horica e foarte drăguţ să creadă că intenţia surorii sale este bună, în definitiv ea însăşi refuză şapca pe cap, şi nu are nicidecum a face cu vreun gând de răzbunare pentru încercările noastre eşuate de a-i lega casca de biciclist pe cap lui Kiti de aseară. Părerea mea e diferită, cred că Kiti reia întreaga succesiune de paşi, mimarea indiferenţei, atacul şepcuţei portocalii, atacul şepcii roşii şi hohotele de râs, numai pentru a simţi bucuria jocului cu fraţii ei. Cert e că e distractiv, mai ales pentru că asaltul asupra lui Horica este însoţit de replicile neputincioase şi întotdeauna inutile ale fratelui mai mare. Asta îmi aminteşte de “luptele” mele cu fraţii de pe vremea când eram copii şi îmi întăreşte convingerea că abilitatea de compasiune scade în rândul fraţilor de la mare la mic.

 Kiti a ridicat de pe jos bebeluşul de jucărie, l-a aşezat cu capul pe unghiul dintre braţul şi antebraţul ei stâng şi l-a antrenat într-o legănare brutală, stânga-dreapta, stânga-dreapta, într-un ritm milităresc care probabil ar speria orice bebeluş real, aşa cum a aflat ea, fără să vrea, că se face cu un bebeluş de jucărie. Eu i-am atras atenţia să îl mângâie şi să îl pupe pe obraji, Kiti m-a ascultat aşa cum ascultă de cele mai multe ori şi şi-a lipit buzele trandafirii de creştetul capului din cauciuc. Apoi, prin deschizătura largă a ferestrei din camera ei, acolo unde ne aflam, cu un gest rapid şi neaşteptat, a apucat bebeluşul de cap şi l-a proiectat fără greş, cu precizie de baschetbalist, înspre mijlocul curţii. Instinctiv am sărit la fereastra deschisă, m-am aplecat peste pervaz căutând, de acolo, de la etaj, păpuşa, victimă colaterală, cu privirea. Am dat repede de ea, părea la fel de senină ca cea care a trimis-o în covorul de iarbă, de fapt, aproape aş putea să jur, am zărit pentru o fracţiune de secundă primul ei zâmbet în colţul gurii de cauciuc vopsit, probabil semn de înţelepciune, în cele din urmă, deşi bebeluş, păpuşa este o jucărie, iar jucăriile sunt naive doar o perioadă scurtă după fabricaţie, odată ce ajung proprietate a copiilor, ele capătă o înţelegere aproape părintească a universului nesfârşit al celor pe care îi bucură necondiţionat. Felix, martor al întâmplării, l-a strigat cu nerăbdare disperată pe Horica, vino repede, să vezi ce haioasă e Kiti. Horica, prompt, nu ca la apelurile ordonatoare ale mele, a apărut instantaneu în pragul uşii camerei lui Kiti, bănuind şi sperând la ceva extraordinar, distractiv şi original, aşa cum surioara lui mai ciudăţică l-a obişnuit. Întâmplarea s-a ridicat la nivelul aşteptării sale, s-au ambalat amândoi băieţii într-un râs molipsitor, iar apoi, curajul şi sângele rece dovedite de Kiti constituie adevărate motive de
 
 jos-pălăria la adresa autoarei unei astfel de grozăvii pentru nişte băieţi năzdrăvani. Ba mai mult, Horica ne-a dezvăluit dorinţa ascunsă şi arzătoare de a chinui bebeluşul înţelept, dorinţă pe care o nutrea de ceva vreme. În continuare, ne-am lăsat purtaţi pe valurile de intensitate tot mai mică ale energiei acumulată de întâmplarea comică din camera lui Kiti, iar odată cu risipirea ei, a energiei, am realizat subit că suntem oarecum în întârziere, ah, funcţionarea după program, motiv pentru care ne-am legat la priză ca să ne continuăm activităţile de spălare, îmbrăcare tipice dimineţilor noastre din cursul săptămânii fără vacanţe.

Eu nu mai plâng la grădiniță ,mami, dar câteodată sunt trist când mă gândesc la voi, dar știi ce fac atunci? Mă gândesc mami e frumoasă, Kiti e frumoasă, Horia e frumos, tati e frumos, Bicu și Ică sunt frumoși, Buni e frumoasă, Teo e frumoasă, Tudor e frumos, tanti Ghizela e frumoasă și mă simt mai bine. Câtă dreptate ai, și pe mine mă binedispune frumusețea în general. Dar, pentru asta, trebuie mai întâi să fiu atentă, să deschid ochii, urechile, în general, să-mi ascut simțurile, să le pregătesc să primească stimulii din jur. Dar să îi primească, pentru că mi se mai întâmplă uneori să fiu înțepată de stimuli din toate părțile, iar eu nici măcar să nu îi simt, mă străbat pur și simplu fără urmă ca pe femeia din lada străpunsă de săbii a magicianului de la circ. Să fii atent la ce mișcă sau stă imobil în jurul tău este un exercițiu bun pentru descoperirea frumosului. Când te uiți la detaliile lucrurilor, ale ființelor începi să înțelegi că frumusețea poate fi descoperită și în locuri despre care nici nu știai că există. Cu alte cuvinte, începi să vezi mai clar, mai mult, mai plin, începi să descoperi trăsături fine, unice ale lucrurilor, ființelor. Dar știi care e tristețea mare? Noi, oamenii începem să distingem foarte detaliat, un ton al unei voci, o culoare de iris, o delicatețe a unei mângâieri, apoi alte detalii minuscule ale lucrurilor de dimensiunea unui firicel de nisip, după care multitudinea de nuanțe se suprapun și formează culori care deși nu sunt uniforme, sunt percepute astfel din cauză că ne pierdem atenția pentru detaliile colorate individualizat ale vieții. Înțelegi tu, iubitul și meu băiețel? Înțeleg, cea mai frumoasă mămică a mea din toată lumea și universul!

 O aşteptăm pe Kiti. E seara de miercuri, e ziua cea mai lungă pentru ea. Se întâlneşte la şase cu tati la metrou de unde pornesc amândoi spre casă. Masa din bucătărie e aranjată doar pe bucăţica lui Kiti, treimea din mijloc, de pe partea copiilor, de masă. Pentru că masa noastră de bucătărie este una dreptunghiulară echilibrată, adică cu lungime şi lăţime bine proporţionate, înaltă încât folosim scaune, şi ele înalte, de bar, are o suprafaţă atât de mare cât să nu îi permită cu uşurinţă lui Kiti să se servească nepoliticos, din farfuria persoanei de vizavi, şi fără limite, din platoul cu bunătăţi aşezat strategic către unghiul cel mai îndepărtat de Kiti al mesei. Una dintre cele două lungimi ale dreptunghiului descris de masa noastră de bucătărie aparţine copiilor, ale căror locuri au fost desemnate după o analiză atentă a posibilelor consecinţe ce ar decurge din respectivul aranjament. Masa noastră de bucătărie este ataşată cu şi pe o lăţime de perete astfel că locurile copiilor au următoarele poziţii: lateral perete, mijloc şi lateral bucătărie. E ca o problemă de matematică de clasa a doua sau de grădiniţă, hmmm, nu contează. Iată cum stau lucrurile: o mamă vrea să aranjeze trei copii, pe H, K şi F, pe trei locuri la o masă ca cea de mai sus. Aflaţi cum îi aranjează mama la masă pe cei trei copii ştiind că: doi dintre copii adoră arta rupestră, iar diferitele soluţii alimentare existente pot constitui, împotriva voinţei mamei, ideale materiale colorante; băieţii tind să se ciondănească uneori chiar şi în timpul mesei, deci ei nu trebuie aşezaţi în proximitate imediată unul de celălalt; F şi H sunt de acelaşi sex, diferit de al lui K, iar H este cel mai mare dintre copii. Hi, hi, e gata pentru rezolvare problema mea. Aşadar, treimea de masă pregătită pentru Kiti, care vine de la şcoală întotdeauna însetată şi înfometată, o aşteaptă curată şi atrăgătoare datorită rotundului roşu de cauciuc ce ţine farfuria încă neîncărcată cu mâncare. Obişnuită fiind să o aduc zilnic eu acasă pe Kiti, în fiecare miercuri seara, când apare în uşă însoţită de taticul ei, mă emoţionează. E obosită după o zi plină, bucuroasă să fie acasă în sfârşit, uşor nerăbdătoare să ducă repede la bun sfârşit paşii ce o aduc în bucătărie şi anume să-şi ducă pantofii pe raft în debara ( nu se descălţă întrucât Kiti face compromisul să stea încălţată numai când este absolut necesar, iar când călătoreşti cu maşină nu ai neapărată nevoie de încălţăminte), apoi să se spele la baie pe mâini şi atât. Se aşează întotdeauna pe locul ei din mijloc, iată că am dezvăluit o parte din soluţia problemei de mai sus, şi aşteaptă cuminte. Uite-o şi acum cât de frumos stă la masă, cât de delicat ţine furculiţa între degetele ei lungi şi subţiri, cât de discret se ajută cu două degete pentru a-şi umple furculiţa cu mâncarea ei preferată. O vezi, tati? O văd, cât de mult o iubesc! Kiti mănâncă mai frumos decât oricând parcă în seara asta, eu îmi ocup locul pe lăţimea liberă a mesei, iată-mă şi pe mine localizată în bucătărie, şi îi vorbesc cu gura, îi zâmbesc cu ochii şi îi mângâi părul din creştet cu mâna dreaptă. Da, la şcoală a fost frumos, îmi arată calm şi zâmbitor, da, sunt obosită puţin, îmi răspunde cu vocea ei groasă şi pâine, te rog, îmi cere cu vorba şi cu mimica ei de fetiţă cumsecade. Îşi termină tot din farfurie, se şterge pe degetele uşor mânjite cu sos şi pe guriţa roşie ca o căpşunică cu şerveţelul pregătit pentru ea pe care îl duce la coşul de gunoi fără să îi cer asta şi revine la masă. Îl strig şi pe Felix care a aşteptat-o răbdător pe Kiti pentru desertul constituit din pepene verde, rece din frigider, pe Horica nu îl strig, el se înfruptă deja din desertul lui, cântă la chitară în camera de muzică şi Kiti începe să râdă. Aşa râde Kiti, când vede un pepene verde. Şi mie îmi vine să zâmbesc şi chiar o fac când înfig cuţitul cu lama lată în coaja pepenelui copt la auzul sunetului înfundat de pocnitura sănătoasă ce îl scoate atunci când se sparge şi se dezvăluie în toată splendoarea texturii sale promiţătoare de senzaţii gustative excepţionale. Mi se face brusc o sete de nestăvilit, îmi simt lăcomia de care mi s-a povestit că mă caracteriza copilă mică fiind răbufnind, ca atare îi înţeleg şi aprob chiotul de fericire lui Kiti, mai ales că e atât de molipsitor încât şi Felix pare în culmea fericirii. E atât de bine să fii liber! Binenteles că dăm gata toţi trei aproape tot ditamai pepenele, eu sunt dirijorul care invită pe rând trei guri la desfătare, nu înainte de a elibera de impurităţi materia binefăcătoare simţurilor noastre gata de a fi ostoite.
 
 Cina fetiţei noastre harnice se încheie cu rearanjarea mesei pe care o realizăm împreună. Spăl două farfurii, câteva furculiţe şi o tavă sub atenta observare a lui Kiti, o pup iar pe obrajii rotofei şi părăsim bucătăria pe ziua de azi. Aici ar fi trebuit să închei, însă nu pot să o fac până nu dezvălui soluţia problemei din text. Horica ocupă locul de la perete, Kiti stă la mijloc, iar Felix are locul dinspre capătul liber al mesei noastre de bucătărie. Şi trebuie, simt asta, să îl plasez şi pe tati undeva, la masa noastră de bucătărie: la perete, vizavi de Horica. Uff, ce relaxare!

(sursa imaginii)

 Mâine, ziua şcolii. Nici măcar nu ştiu câţi ani împlineşte, poate aflu totuşi după aproape cinci ani de când îl găzduieşte pe Horica. Pesemne că şcoala mea s-a născut în vacanţă, eu nu îmi amintesc de o astfel de aniversare în copilăria mea, pe de altă parte e de înţeles, eu vin dintr-un oraş modest, deci fără fiţe-n cap precum capitala. Aşadar e ziua şcolii, vom avea un program încărcat cu ‘bunatati’: muzică de mai multe feluri cântată profesionist sau mai amatoristic de elevii şcolii, scenete din piese de teatru celebre sau scrise de autori nu prea cunoscuţi, în limba română şi engleză, poate şi alte limbi, apoi o festivitate de premiere a copiilor ce au obţinut rezultate bune la olimpiade şi concursuri şi, binenteles, multă distracţie pentru copii. Ziua şcolii este întâmplător sau strategic foarte bine aleasă, este debutul sfârşitului de an şcolar, este startul pentru libertatea de exprimare vestimentară, jos uniformele, este începutul verii, bucuria copiilor.
 
 Şi familia noastră, precum şcoala lui Horica, pregăteşte o aniversare, Kiti schimbă în curând prefixul sau, corect, începe cu prefixurile. În câteva săptămâni Kiti va număra zece primăveri trecute cu tot felul de trăiri, mai bune, mai rele, mai ascuţite, mai rotunde, mai albastre sau mai roz şi cu multă dragoste din partea familiei şi a prietenilor ei. Dar asta mai târziu, n-am plănuit să iasă acum la iveală, doar s-a nimerit şi potrivit cu contextul aniversar. Căci aşa scriu eu aici, ca într-un jam session, mai bine, mai prost, mai neinspirat sau mai inspirat, de mai departe sau de mai aproape. Se pare că îmi vin astăzi multe contraste în minte, de fapt nu e prima oară când gândesc antonimic, contrastele îmi plac pentru că îmi deschid perspectiva şi nu mă închid pentru perceperea nuanţelor.
 
 Horica scria teme la masa din sufragerie. Felix încerca să-i capteze atenţia cumva. A ales modalitatea sigură, directă, fără menajamente. I-a trosnit un pumnişor cu valoare de pumn direct în ureche, neaşteptat, dureros, scandalos de mişeleşte administrat. Horica l-a primit, nici nu avea cum să-l refuze, a venit prea fulgerător, dar s-a supărat pe fratele mai mic. L-am înţeles, dar l-am şi mustrat totodată pentru lipsa lui de reacţie în faţa acţiunii distrugătoare subite, referindu-mă la inabilitatea lui de anticipare şi nicidecum la reacţia la pumnul primit. Şi-au aruncat cuvinte grele unul altuia, supărarea a rămas în Horica până dimineaţă când Felix l-a îmbrăţişat sincer, iar Horica l-a îmbrăţişat iertător. Acum sunt din nou prieteni buni, până când oare?

 Bate un vânt de vacanţă. E dulce, promiţător de zile calme de odihnă şi lejeritate, are totodată din tristeţea oricărui final, acum a sfârşitului, vesel şi lipsit de grijile tezelor şi examinărilor, de an şcolar. Sentimentul nu e explicit, cel puţin nu pentru Horica, dar e acolo şi e ambiguu. E ca o febră musculară a membrelor inferioare. O moleşeală dulceagă ce te face chiar să râzi îţi opreşte picioarele de la orice activitate fizică promiţându-ţi o vacanţă scurtă de totală relaxare, dar şi o durere stranie pe care o resimţi la fiecare scurtă mobilizare, absolut necesară pentru propria-i anulare. Eşti supărat, eşti trist, eşti îndrăgostit, te doare ceva? Şi tot atâtea răspunsuri de nu, nu, nu, nu şi nu, plus un dar am, aşa, o stare… Perfect, atunci ia de la mine un paracetamol şi o să vezi că te vei simţi mai bine. Şi i l-am dat sub formă de tenişi Converse negri, deşi am încercat să-l motivez iniţial cu un Nurofen, adică o pereche de tenişi Diesel, că prea multă lume abuzează zilele astea de paracetamol. M-a refuzat, a preferat să rămână pe paracetamol, am acceptat uşor, în definitiv la vârsta lui nu e rău să joace şi în echipă câteodată. Şi s-a înveselit.

 
 Ce poate fi mai rău decât o bombă? O bombă atomică! Ce poate fi mai rău decât o bombă atomică? Mai mult bombe atomice! Dar decât mai multe bombe atomice? Mai multe bombe atomice otrăvite! Dar să nu glumim cu aşa ceva, de fapt nici Felix nu glumeşte când ne povesteşte faptele războinice ale imaginarului său prieten, deja cunoscutul Spotu-dinozaur care este mereu în defensivă, dar ce defensivă! Am aflat că surioara lui Spotu-dinozaur, aşa-numita Kiti-dinozaura sau fetiţa lui Spot, a învăţat între timp să vorbească, deci este într-un stadiu evolutiv al limbajului mai avansat decât a noastră Kiti, dar acest amănunt nu mă miră chiar deloc întrucât faimosul, perfectul Spotu-dinozaur este întruchiparea a tot ceea ce ai vrea să fii în cele mai frumoase vise ale tale, iar calităţile remarcabile pe care le posedă acest dinozaur în vârstă de patru ani jumate, născut în acelaşi an, aceeaşi zi, aceeaşi oră cu Felix, însă la un spital de dinozauri cu doctori dinozauri, aflat în Italia-dinozauria, sunt motiv de gelozie pentru fratele uman al lui Felix şi alt motiv de indiferenţă pentru surioara de acelaşi tip a lui. Şi tind să îi înţeleg sentimentele negative de gelozie lui Horica deoarece dacă acesta din urmă cântă frumos un cântec la chitara lui electrică, atunci Spotu-dinozaur o cântă de zece ori mai frumos la chitara lui infinit mai specială, sau dacă Horica a descoperit într-o tabără de paleontologie o fosilă de nu-ştiu-ce-insectă, atunci Spotu-dinozaur a descoperit fosila mai valoroasă a mamei acelei nu-ştiu-carei-insecte a lui Horica şi aşa mai departe. Cu alte cuvinte, nimeni nu are nici cea mai mică şansă să se pună cu mister perfect, alias Spotu-dinozaur, cum care dinozaur, ăla care dacă vrea, vine în cinci minute din America de Nord în America de Sud învârtindu-se în cap. Şi încă multe altele.

 Au înflorit macii! Horica a presărat seminţe de mac prin curte, vom avea o curte plină de maci, ceea ce ne va da o permanentă stare de beatitudine în mai şi iunie. A trecut ceva vreme de când Horica a împrăştiat seminţele uleioase prin curte, acum e la lac cu prietenul cu care de aseară şi până azi-noapte au construit pentru un concurs de fizică un dispozitiv prin care demonstrează existenţa forţei electromagnetice. E dimineaţă, dar încă nu au demonstrat. Şi alt timp de altă măsură s-a mai scurs de când au plecat amândoi la lac, acum au revenit acasă cu un crap gras şi arătos în mâini şi nişte feţe pline de bucurie pentru captura neaşteptată realizată cu un fir de nylon pus preventiv în buzunar şi o râmă aventurieră întâlnită în cale, au revenit pentru celebra fotografie a pescarului victorios cu prada în mâna norocoasă şi au fugit înapoi, la lac, ca să elibereze peştele pentru oare a câta lui nouă şansă.
 
 Mai de curând, îl întreb dimineaţa pe Felix ce a visat şi, pentru a nu ştiu câta oară, îmi răspunde: că te pupam. Şi eu am visat ceva la fel de concret şi anume nişte fotografii, de data asta abstracte, rupte în zeci de bucăţele gata să le recompun. Pe care le-am tot recompus până când, până când cineva mi-a şoptit la ureche ‘mami, te iubesc’,apoi am deschis ochii şi nu mi-am mai luat telefonul ca să văd ce oră este, ştiam că este şase fix, doar mi-a spus cât se poate de clar, deşi şoptit că mă iubeşte. I-am răspuns că şi eu îl iubesc, ăsta e secretul nostru, ne-am zâmbit şi ne-am frecat nasurile unul de altul în ritm molcom de sforăieli, fond sonor asigurat de Kiti, cuceritoare absolută a locului meu din pat. Am continuat să ne şoptim tandru unul altuia, el, că de ce are nume de om când el este pisică, eu, că recunosc, este greşeala noastră, a părinţilor, greşeală stupidă de altfel să credem că numai înfăţişarea umană poate da identitate de om, mai ales că aveam anterior naşterii lui experienţă de părinţi, din nou el, lasă, zicem că Felix e nume de pisică, eu, păi, de fapt, chiar poate fi, apoi din nou zâmbete lungi plus frecări uşoare de năsucuri sau nasuri şi…tot aşa până la şase patruzecisicinci când ţârrrrrr, sună alarma, hrrrrr, sforăie mai abitir Kiti deranjată de alarmă şi se trezeşte şi ea privindu-ne suspect, ce-aţi pus voi doi la cale, parcă zicând.
 
 Au înflorit şi trandafirii, unii dintre ei, a înflorit şi Kiti în rochiţa albă, înfoiată, e soare şi cald, îmi dă un feeling bun, mă simt chiar mai slabă decât sunt aşa că îmbrac rochia mea cu lungime deasupra genunchilor şi plec sărind printre macii şi trandafirii înfloriţi. Nu sar neapărat de bucurie, sunt forţată să o fac pentru că se pavează aleea din faţa uşii noastre.

Copiii noştri mai uită. Auzi ce-mi face Horica! Uită să-mi spună că mâine merge la un film cu clasa! Şi de câte ori nu l-am atenţionat, notează-ţi în carneţel informaţiile relevante? Da, dar mi-am uitat carneţelul acasă! Aha, putem inventa un carneţel pentru acasă în care să ne scriem să nu uităm carneţelul de notiţe pentru şcoală când plecăm. Buuun, să-mi notez în agendă:’să cumpăr carneţel’.
 
 Copiii noştri sunt impulsivi uneori. Felix a fost pe punctul să dea cu dvdul de pământ ieri, când nu a reuşit să-şi pornească filmul preferat. E zgâriat, pitic nervos şi neînţelegător ce eşti, îţi repet, dvdurile nu sunt jucării de învârtit pe deget sau de rostogolit pe parchet, ai înţeles? Da, dar vreau să meargă! Acum! Şi, poc, poc, două bătăi scurte din picior.
 
 Copiii noştri sunt câteodată uşor de distras. Ce altceva înseamnă faptul că, în timp ce joacă tenis cu profesorul său şi ridică privirea împreună cu tot corpul, gata pentru un smeci, uită pentru ce s-a pregătit numai pentru că aproape de traiectoria mingii pluteşte spectaculos un uliu în picaj? E Horica şi pierderea subită a atenţiei este perfect explicabilă din perspectiva pasiunii sale ornitologice. Sau ce, chiar totul trebuie explicat?
 
 Copiii noştri îşi mai pierd concentrarea pentru ceea ce fac şi cad în visare cu ochii deschişi. Sunt, aşadar, visători uneori, mai puţin motivaţi pentru ceea ce fac alteori, hoinăresc liberi şi nestingheriţi prin alte lumi. Tu le testezi cunoştinţele gramaticale, ei se strecoară cu imaginaţia în ere geologice îndepărtate desenate pe marginea testului. 
 
 Copiii noştri şi ai voştri au voie să uite, să viseze, să fie de nestăpânit, distraţi sau lipsiţi de motivaţie câteodată, fără să piardă vreo cursă nebunească vitală sau, mai rău, fără să rişte să li se dea vreo etichetă-diagnostic cu care să îi împovărăm pentru o viaţă întreagă ( în legătură cu un articol medical despre supradiagnosticarea cu ADHD şi toate implicaţiile emoţionale, fiziologice şi patologice ce decurg din asta).

Copiii noştri au voie si au dreptul sa fie copii!

 Nu am colecţie de parfumuri. Am unul singur. De fapt, în cutia din pânză verde de la Ikea mai găsesc încă vreo două-trei sticlute cu parfumuri, dar, de cele mai multe ori, nici nu le văd, de-aia ele nu există pentru mine. Se întâmplă, observ, ca pe la începutul timid al verii să simt cu predilecţie olfactiv. Totul porneşte de la mirosul proaspăt şi viu al firelor de iarbă crudă, prima oară tăiate în sezon.
 
 Am chinuit, poate omorât, în parfumerie atâţia receptori ai mirosului din nasul meu încât îl simt mai suplu, aproape că am aripile nasului unite între ele, asta mă face să par rea şi ascuţită, mieau! Sunt rea, am nasul ascuţit, dar miros fenomenal. Proaspătă ca citricele, discretă şi uşoară ca o briză, exotică precum fructele de mango sau florile de lotus, dulce-acrişoară, fără accente nenaturale cum adesea mă îmbracă parfumurile, aşa mă găsesc pe mine însămi într-o reflexie olfactivă imaginară de fiecare dată când mă parfumez cu noua mea descoperire. Este un parfum franţuzesc cu un nume fermecător şi este felul în care mă alint în începutul ăsta timid de vară. Sunt într-Un Jardin Sur Le Nil!
 
 Am ajuns aici cu ferryboat-ul. Felix a sosit cu ferrybotul românesc. A vrut să afle cum se spune la ferrybot în engleză. I-am răspuns că ferryboat este de fapt cuvânt englezesc, dar el nu a fost mulţumit cu observaţia mea şi mi-a comunicat răspicat că el nu ia ferryboatul ci ia ferrybotul ca nasul animalelor. Ok, foarte bine, între timp mi se lăţise nasul înapoi şi pierdusem destul de multă răutate în Marea Mediterană sau poate chiar şi în Nil, astfel că i-am acceptat să privească zarea din zona românească a ferryului, bună, caldă, fericită, îmbătată şi, binenteles, parfumată.

  Zice ăla micu’: mami, te rog, plantăm o junglă la noi în curte?, desigur, iubitule, dar de unde luăm maimuţele, îl  întreabă mamiţa, gata oricând (sau aproape oricând) să mulţumească şi să exagereze pentru prunc. Oooo, dezamăgit el, pruncul. Lasă, că avem destule şopârle şi şerpi de casă, el, celălalt băiet, salvator. Până confecţionăm jungla de la noi din curte, ne aventurăm în jungla din afara curţii, la o aruncătură de săgeată (de arc de la Decathlon) de gardul nostru:

 Egreta (da, egretă) nu se lasă (încă) pozată cumsecuvine, adică din prim plan. Până la acea dată fericită din viitorul (apropiat sperăm), iat-o în zbor. Egreta, albă şi frumoasă, face parte dintre animalele sălbatice “bune”. Ea e bună după criteriul: atâta frumuseţe nu se împarte decât unei fiinţe bune. De aceea, pe ea nu o serveşte la prânz Spotu-dinozaur, care, evident, vânează doar animale “rele” ca şerpi sau lupi. “Ce bine e să fii Alain Delon/ cu ochii verzi ca ceaiul de Ceylon”:

Felix, sfătos: eu merg atentă pe lângă lac.
 
 Mami, grijulie: atent, mergi atent!
 
 Felix, explicativ: merg atentă, ai uitat că sunt pisică?
 
 Mami, uşurată: miau!

  Ce ne facem dacă ne atacă animalele de pradă, întreb ca să încercăm senzaţii cât mai armonizate cu expeditia din închipuirea băieţilor. Eu am briceagul la mine, ăl mare! Eu am o bâtă, ăl mic, cu stuful în mână. Ok, suntem înarmaţi, să vină animalele sălbatice! 

Tu cum te-ai pregătit pentru expediţia noastră, Kiti?
Expediţie, ce expediţie, eu credeam că am ieşit doar un pic la plimbare! 

Sfarsit de expeditie. Inapoi in realitate.

 …sau ce se întâmplă când îţi trec gânduri prin cap şi ai blog.
 
 
 E luna mai, luna pomilor în floare şi luna ieşirii mele din cizme. Regulă: nu dai cizmele jos până nu ai o confirmare certă că primăvara a sosit organic şi nu doar superficial. Să trăiţi, am înţeles, aşa de spălată pe creier sunt când îmi vorbeşte lăuntrul meu. Pe de altă parte chiar am încredere în el, m-a învăţat că ştie câte ceva. Ceea ce aş putea să vă doresc şi vouă însă mă abţin, poate nu toţi sunteţi atât de îndrăgostiţi de voi înşivă ca mine. Glumesc, binenteles, nici n-aş putea altfel, în definitiv aş reuşi să îi înşir instantaneu eului ‘destept’ din mine câteva erori de logică pe care mi le-a servit ca adevăruri inexorabile de-alungul, să zicem, anului trecut. Dar să revin, precum pomilor le trebuie câteva săptămâni bune de soare şi apă ca să înmugurească, la fel îmi trebuie şi mie câteva săptămâni bune de soare şi apă (da, aţi înţeles bine, şi apă!!!) ca să mă descalţ, ceea ce nu se întâmplă cu îmbrăcămintea mea. Ea se subţiază mult mai repede, ce n-aş da să îmi subţiez talia la fel de îndrăzneţ. De aceea, pot să declar: picioarele sunt cele mai conformiste dintre părţile corpului meu. Kiti, ei bine, deşi îmi seamănă atât de mult, e complet opusă mie din punctul de vedere al picioarelor şi, mai ales, al nevoii de libertate a picioarelor ei. Anotimpurile,pentru picioarele lui Kiti, nu există. Sau există şi e unul singur: anotimpul picioarelor libere, desculţe. Gestul înduioşător prin care, după ce desface şiretul, deschide fermoarului ochi cu ochi sau desface scaiul lipit haotic pe sârma-pereche, aruncă victorioasă pantoful/cizma/ sandaua din picior preferabil peste cât mai înalte obstacole are din măreţia şi patetismul gestului războinic de învingător. Mi-ar plăcea să am atâta curaj pentru frivolitate măcar pentru ca să scap mai repede din cizmele mele, calde atât cât sunt gata să le pot simţi.

* Kurt Vonnegut, Cutremur de timp

 Pic, pic, pic, mi-ai promis ieri că azi n-o să plouă, asta e un wishful thinking pentru că nu am spus decât că dacă nu va ploua…, dar tu ai înţeles ce ai vrut şi, încă o dată, vezi de ce e greu pentru sufleţel să îndure realitatea, pentru că crezi ce vrei şi nu eşti pregătit pentru ea, realitatea, aşa de tare s-a cramponat de rutina lui în care mami îl duce la grădiniţă dacă nu plouă, de ce?, nu contează acum, aici, încât, încât abia a acceptat să îl ia tati de dimineaţă, la plecare; abia?, spune mersi că a acceptat totuşi, chiar şi abia, da, dar asta nu e tot, tati a îndrăznit să mai demoleze încă o treaptă a rutinei, iar cu două deja a exagerat, cum, să îl lase pe el primul la grădiniţă şi nu pe Kiti la şcoală, aşa, ca de obicei, la ce mai există atunci obiceiuri dacă ele nu sunt respectate? şi dă-i cu chiote, cu plânsete, cu picioarele, cu braţele, cu capul, pleacă repede de-acolo, ţi-am spus, ignoră-i comportamentul, spune-i pa şi pleacă, pleacă! trrr, sun la grădiniţă, staţi liniştită, Felix nu mai plânge, mulţumesc, nici nu mă aşteptam să mai plângă, dar mă aşteptam ca după opt luni de grădiniţă să nu se mai smiorcăie, însă ăsta e un wishful thinking, am înţeles ce-am vrut, vezi de ce e greu pentru sufleţel să îndure realitatea, pentru că cred ce vreau şi nu sunt pregătită pentru ea, realitatea.

* parafraza dupa o replica dintr-o povestire de K. Vonnegut

 Îl văd în intersecţie de la prima oră a dimineţii. Prima mea oră, a lui nu am aflat a câta este a zilei. Poartă pe cap o pălărie şi ţine într-o mână un baston. Deşi locul în care stă este cu aproximaţie mereu acelaşi, îl văd câteodată deplasându-se de pe o parte a străzii pe alta şchiopătând uşor. Îmbrăcămintea este potrivită cu vremea de afară, trebuie să fie, pentru că el e prezent în intersecţie la prima mea oră a dimineţii în fiecare zi a săptămânii mele. El stă la intersecţia a două străzi respectabile ale oraşului nostru autentic. Poartă o pălărie pe cap şi un baston într-o mână, dar, cel mai important, poartă permanent un zâmbet pe faţă. Nu, poartă multe zâmbete pe faţă şi, zicând asta, îmi dau seama de ce vremea nu îl împiedică să vină întotdeauna la întâlnire. Pe care le împarte generos copiilor, dar nu doar lor. Bună ziua, plus un zâmbet fetei frumoase cu părul castaniu, lung până spre mijloc. Bună ziua peste alt zâmbet celor doi adolescenţi cu mustăcioare şi păr vâlvoi. Bună ziua, zâmbet şi o îmbrăţişare fetei cu fustă creaţă şi tenişi în picioare. Tinerii, binecuvântaţi parcă de bineţea dată de omul nostru din intersecţie, cotesc toţi, rând pe rând, în jos pe străduţă către liceul lor. 
 
  
 
 Stă în intersecţia de străzi, dar stă şi în intersecţia unor lumi şi idealuri. Clădirea liceului, renumitului liceu bucureştean, stă ascunsă, uşor arogant graţie geometriei asimetrice a străzilor oraşului, doar la câţiva metri în jos de intersecţie. Mai simplă, mai obosită, deşi, poate, nu chiar atât de bătrână ca cea de mai sus, clădirea unei alte şcoli îmbracă mare parte a curburii de la încrucişarea de străzi. Este o şcoală specială, aşa îi zice şi nu este o clădire cu nimic mai specială decât  alte vecine ale ei. Şi copiii ce învaţă aici trec pe lângă omul nostru. Şi copiii ce învaţă aici, poate mai degrabă părinţii sau însoţitorii lor, primesc salutul şi vorbele bune ale generosului om. Cu atitudinea şi comportamentul său amiabil, dar cu neobişnuita sa prezenţă constantă şi sigură aici, el face din intersecţia cu pricina mai mult decât o încrucişare de străzi, aceasta devine o intersecţie vie şi vibrantă de speranţe, tot atâtea câte suflete acolo.

 E bătrânul din intersecţie, cu pălărie pe cap, baston în mână şi zâmbet pe faţă şi îi înţeleg bucuria de a împrăştia zâmbete.

M-am uitat astăzi la copilul nostru mare şi am văzut un extraterestru. Dar nu unul mic, verde, cu ochii bulbucaţi, urechi clăpăuge, voce metalică şi butoane pe piept. Ci unul ce ne seamănă, poate mai mult nouă, părinţilor lui, decât vouă, fiinţelor umanoide terestre, dar, ne seamănă! O fi rău? O fi bine? Bănuiesc că nu e cel mai rău, în definitiv mi-e greu chiar şi mie uneori să mă văd în armonie cu ce e în jurul meu. Poate e chiar foarte bine aşa, poate axioma fericirii este chiar asta: cu cât pari mai mult de pe altă planetă, cu atât eşti mai fericit. Sau poate că, aha, asta este, chiar suntem nişte extratereştri când apărem pe lume şi apoi, pe măsură ce creştem, devenim tot mai tereştri, atât de tereştri până ce ne confundăm cu el, Pământul.
 
 
 Extraterestrului H-008 îi place pe Pământ. De când a sosit aici a învăţat atâtea lucruri fascinante încât consideră că nici ziua de odihnă a pământenilor, duminica, nu merită să fie irosită de somn. Mersi, el îşi permite luxul asta, e extraterestru, are o sursă energetică în plus faţă de noi, ceilalţi. Mai mult, fiind extraterestru, nu are obligaţiile predeterminate ale oamenilor. Singura şi entuziasmanta lui rânduială este descoperirea plină de sensibilitate a bucuriilor prea uitate ale vieţii. Aici e cazul să ne împăunăm puţin noi, oamenii, pentru că tot ceea ce H-008 descoperă cu fascinaţie pe Pământ este al nostru, ne caracterizează pe o rază destul de generoasă de sistem galactic; dar totodată, ar trebui să îi fim recunoscători lui H-008 şi tuturor celor asemenea lui, în paranteză fie spus, H-008 nu e singur la noi pe Pământ, deci ziceam să îi fim recunoscători pentru că ne reaminteşte în permanenţă să ne emoţionăm în faţa fenomenelor şi a actorilor vieţii aşa cum am învăţat încă dintr-un trecut ancestral  pentru că, deşi replicăm invenţia asta cu ocazia fiecărei noi ontogeneze, noi, fiinţe grăbite în vâltoarea vieţii, uităm uşor şi închidem ochii ce privesc înăuntru preferând,uneori involuntar, să ne rătăcim pe drumuri drepte. 
 
  
 
 Extraterestrului H-008 îi place pe Pământ, deşi când a căzut aici, vedea în ceaţă, abia desluşea nişte umbre, fapt ce îl făcea să se simtă mizerabil. Însă, fiind extraterestru, H-008 şi-a folosit o încărcătură considerabilă de energie ca să îşi anuleze nefericirea trecătoare de la început, apoi a desluşit un sunet limpede de bunătate şi bucurie, s-a agăţat de el şi l-a înghiţit cu nesaţ ca pe un nectar al vieţii, după care a zâmbit. Zâmbetul său, gest nemaivăzut în lumea lui extraterestră, a constituit un trigger puternic pentru o serie de senzaţii extraordinare, de beatitudine. Oamenii din jurul lui l-au copleşit cu răspunsuri la fel de intense precum propriile lui simţăminte făcându-l pe el, extraterestrul H-008, să gândească în limba lui misterioasă că planeta Pământ este un loc în care vrea să rămână ca să trăiască.
 
 
 
 Extraterestrului H-008 îi place în continuare să trăiască pe Pământ, deşi oamenii din jurul lui îi răspund tot mai confuz la bucuria lui. El a învăţat să îşi mai limiteze entuziasmul din respect pentru gazdele sale a căror bunătate este prezentă dar s-a estompat în timp. Râde încă mult, e în continuare un tip fericit, dar seamănă tot mai puţin cu extraterestrul H-008 de la începutul fericirii sale. Asta pentru că în timp i-a crescut centimetru cu centimetru un înveliş nou peste cel de extraterestru, împingându-l pe cel din urmă tot mai mult spre interior. Din fericire pentru el, dar şi pentru oamenii din jurul său, învelişul de extraterestru este constituit dintr-un material cu calităţi nemaipomenite, atât de deosebite şi de tainice încât nici un om de ştiinţă terestru nu a reuşit să îl analizeze în profunzimea lui intimă, calităţi care îi asigură aproape-eternitatea. El ştie asta şi cât timp se vede încă din exteriorul imediat măcar cateodata că este un extraterestru nici nu o va uita. Ceea ce îl poate face fericit. Măcar din timp în timp. 

(sursa)

 Cu o trenă albă din borangic, strălucitoare sub razele calde de soare ale dimineţii, mireasa, ascunsă sub vălul translucid ce îi accentuează delicateţea, pluteşte către perechea sa. Este sfioasă şi voioasă. Este frumoasă ca o prinţesă adevărată. Copiii îi zâmbesc instinctiv, ar vrea să o prindă şi de aceea aleargă către ea cu braţele deschise. Decorul nunţii ei a fost pregătit cu mare grijă pentru detalii, covorul roşu este de data asta verde-smarald, te pierzi în el când îl priveşti, este grandios şi preţios, buchetele de flori stau înşirate pe drumul către altar şi înfloresc ca prin minune de la un minut la altul, chiar şi poziţiile oştenilor, ce străjuiesc falnici alaiul, s-au determinat exact cu ruleta, nimic nu poate exista şi respira în dizarmonie cu însăşi întruchiparea perfecţiunii. Suntem căţăraţi pe scena naturii verzi, o admirăm şi adulăm, îi anticipăm la unison respiraţia vitală. Am dori să îi atingem miresei rochia mătăsoasă, să îi simţim fineţea în palmele noastre aspre, dar, deşi atât de aproape, fiinţa ei ne este inaccesibilă. Ne hotărâm să îi respectăm zborul în şi spre libertate şi ne aruncăm plasele deoparte. Stăm spectatori pe covorul moale şi ne bucurăm în dimineaţa celestă a renaşterii naturii de zborul a doi fluturaşi strălucitori.

  Aproape numai dintr-o respiraţie: ‘să ştii că Spotu-dinozaur a fost odată într-o gaură neagră cu un avion din al unălea război mondial şi nici măcar nu i-a fost frică, dar, ştii, există şi o gaură pătrat şi o gaură triunghi şi când se iau la trântă gaura neagră cu gaura pătrat, gaura pătrat câştigă întotdeauna.’  Cred şi eu, între două găuri, una pătrată şi una triunghi, aş merge şi eu pe cea pătrată!
 
 ***
 
 Ai zice că e un banc. Nu e. Dar e Felix: ‘Stii cum face Spotu-dinozaur toate sporturile?’ Ha?!?  ‘ Deodată!’ Rectific: A-ha!
 
 ***
 
 Horica, ce înseamnă ‘talent’?, întreabă Felix (n.a. fără legătură cu ‘talentul romanesc’ de care se tot vorbeşte zilele astea). Horica: atunci când faci ceva cu uşurinţă foarte, foarte bine înseamnă că ai talent. Felix: aha, eu am talent la haltere! După cantitatea de cărniţă de pe oasele lui firave, n-aş zice. Dar, mai ştii?
 
 ***
 
 Fratele meu spre băieţelul surorii noastre, Tudor, 3 ani: diverse ‘scamatorii’ cu degete rupte şi lipite înapoi etc. Mai târziu, fratele bate insistent în uşa de la baie persuadand-o pe sora mea şi pe Tudor, aflaţi în baie,  să iasă odată. Tudor: ‘dacă e scamator, de ce nu poate să intre singur în baie?’ Morala: dacă până şi un copil de trei ani se îndoieşte de calităţile tale profesionale, mai bine lasă-te de meserie.
 
 ***

La şcoală. Vine fosta dirigintă la clasă să o ia pe Kiti la ora de logopedie. Nu-i place ‘asistenta’, astfel că însoţitoarea lui Kiti este rugată să rămână în clasă. După câteva minute după plecarea lui Kiti din clasă, sună telefonul. Este logopedul, o cheamă pe însoţitoarea lui Kiti în cabinetul ei să fie mijlocitor (la propriu, adică să stea în mijloc, între Kiti şi logoped) în interacţiunea cu Kiti. De ce??? Pentru că  Kiti e uşor răcită şi i se întrevede un muc curgător din nara stângă. Morala: fără, dar cu acronimul wtf urmat de câteva semne de exclamare.  

***

 Paşte, sărbătoarea Învierii, Christos a înviat, ce înseamnă ‘înviat’?, adevărat a înviat, cioc-cioc cu mine, cioc-cioc cu tine, cioc-cioc cu el, îhî, îhî, pe când toţi mesenii se întrec care mai de care în duritatea cojii oului roşu ales cu grijă din coşuleţul multicolor, Felix plânge supărat şi neaşteptat că oul lui nu s-a spart şi vrea să îl mănânce. E o larmă inimaginabilă la masa bogată a Duminicii sfinte, se vorbeşte nedesluşit, se vorbeşte în perechi, se tace cu zgârcenie. E gălăgia grea, dar preţioasă a reuniunii  familiei mari. Vacanţa de primăvară, poate vacanţa care se termină cel mai optimist dintre toate, pentru că finalul ei coincide de cele mai multe ori cu adevăratul început al primăverii. Vacanţa de primăvară, nu e prima oară când plecăm în vacanţă în cizme şi ne întoarcem acasă în pantofi sau sandale.Vacanţa de primăvară, fără grijile şi alerta zilelor obişnuite, doar cu lentoarea şi tihna pe care ţi le dă prezenţa în casa părintească. Vacanţa de Paşte, ce bine e să mai fii copil alături de copiii tăi!