Se întâmpla mai de mult. Din când în când mă întâlneam cu Kiti în câte-o bună zi şi, fără să mă năucească, firesc şi simplu precum e vorba rostită pentru majoritatea dintre noi, Kiti, aceeaşi Kiti ca cea de ieri, îmi vorbea. Cu aceeaşi voce groasă pe care nu i-o cunoaştem decât din cântările ei şi din cuvintele izolate pe care le extragem şi le absorbim cu nesaţ, cu vocea ei plină, Kiti ne vorbea, iar vorbele ei erau curate, cinstite, nestudiate, ce mai, la fel de naturale ca ale tale sau ale mele. Era câte un vis, din timp în timp, ce mă lăsa cu gusturi amestecate peste ziua de după, amare, de la tristeţe şi durere, dar şi dulci, de la speranţa că poate într-o zi…
 
 
 N-am mai visat de mult fetiţe cu chipuri de Kiti şi glasuri vorbitoare. Poate pentru că m-am învăţat cu gustul amar? Poate pentru că dulcele este uneori greţos? Sau poate pentru că am învăţat de-alungul vremii că vorbele nu vin pur şi simplu în torente, ci ele se dospesc şi se împlinesc cu osteneală?
 
 
 Cu toate astea, truda noastră, dar mai ales a lui Kiti, se înfăţişează tot mai rotundă. Kiti învaţă să lege câte două cuvinte, iar Felix a observat ieri, mami, Kiti s-a chinuit să zică ‘mananca paine’ şi nu putea să scape de ‘o’! Adică vorbele vin şi sunt acceptate în vijelie şi durează iarăşi până se întipăreşte în mintea ei schema conexiunilor neuronale pentru fiecare sunet, silabă, cuvânt. Concentrarea noastră este pe vorbire, cât mai multă, cât mai variată, cât mai mult antrenament de mobilizare complexă a muşchilor mimicii. Parcă se leagă fir cu fir ca într-o ţesătură complicată, iar ţesătoarea, în sfârşit, începe să desluşească modelul, chiar dacă încă desfacem şi refacem ceea ce a cusut.
 
 
 Şi chiar dacă o voi întâlni din nou în vis pe Kiti, iar Kiti îmi va arăta lucrarea ei perfectă de borangic, ţesută cu graţie şi dăruire, ştiu că nu mă voi mai trezi cu gusturi amestecate. Fiindcă gusturilor amestecate le lipsesc savorile proprii, unice şi speciale ale fiecăror entităţi aromatice ce compun mixtura. Şi fiindcă Kiti are un gust bun si ales! 

 Călătoria cu ferryboatul durează atât cât timp îţi trebuie ca să oferi, pufulete cu pufulete, o pungă întreagă pescăruşilor infometaţi, în zborul lor orbital faţă de ambarcaţiunea solidă, zbor domestic, plin de speranţe pentru potolirea foamei fără efortul supravieţuirii dintr-o îndepărtată sălbăticie. Ne şi întrebam, oare există un grup, o familie de pescăruşi care sunt mereu privilegiaţii unui astfel de dejun şi, dacă da, cât de acaparatori şi stapanitori ai cuceririi făcute sunt ei? Oricum, Horica s-a bucurat enorm de hrănirea păsărilor, în ciuda faptului că, în lăcomia lor, pescăruşii l-au mai şi ciupit de degete de câteva ori.

 Acasă. E bine, împotriva sentimentului apăsător de la începutul sfârşitului de vacanţă. Căci, odată cu revenirea acasă după mare, începe ultima parte a pauzei de vară, cu desăvârşirea temelor de vacanţă, cu numărătoarea inversă a săptămânilor, a zilelor…Acasă e bine întotdeauna şi ăsta e un sentiment reconfortant. Chiar şi în semitrezire, a lui şi a mea, l-am auzit pe Felix de dimineaţă, într-o extensie maximă de braţe şi mâini, pe undeva pe la picioare, prin patul nostru mare, exclamând “ce bine e acasă!”. E bine, fiindcă acasă vine cu regăsirea comodităţii dată de toată arhitectura lucrurilor dispuse fără un concept competent, dar cu un concept personal, aducător de linişte şi bucurie. Acasă, e bine şi nu exagerez!
 
 
 Câteva fotografii care să ne amintească de vacanţa la mare, pentru voi toţi care le vedeţi (mai puţin copiii, pentru ei sunt acum ceva de genul: “chiar trebuie să ne reaminteşti?”):

Am construit doua turnuri de sandwichuri, unuia nu-i place sunca, altuia, cascavalul, unul sa nu auda de unt, altul fara combinatii, m-am conformat, desi degeaba, voi avea iarasi greutati in a le alege pe cele potrivite gusturilor fiecaruia. Bagajele sunt in masina, maine dimineata plecam spre casa, vacanta e de cele mai multe ori prea scurta, baietii joaca sah, joaca, adica se joaca cu piesele de sah pe tabla de sah, caii lui Felix necheaza, nebunii sunt peste tot, regele e tratat regeste, regina e frumoasa, turele cum adica sunt ture? Horica chiar joaca sah, ia piesele lui Felix pe banda rulanta, Felix il implora, si eu vreu sa-ti iau ceva, Horica se indura, e generos, ia-mi un pion, si sahul e un joc frumos! Kiti imi canta la urechea dreapta, eu ii pup obrazul stang, ii e parul inele-inele in jurul urechilor, e efectul estetic al apei de mare, ei nu ii pasa de inelusele ei, mie imi sunt dragi, are momente cand exceleaza prin dragalasenie, cum ar zice , poate, prietena mea, Moni, baietii refac aranjamentul pe tabla de sah, de data asta dupa regulile lui Felix, exista totusi o neconcordanta intre asteptarile celor doi parteneri de joaca, cel putin cand vine vorba de sah.

 Şi câteva poze, acum, doar cele făcute cu telefonul, întotdeauna mai la îndemână de lucrat cu ele, se începe cu începutul, a fost odată ca niciodată, şi a rămas de atunci, şi încă mai este, o turmă de capre domestice, şi încă una, şi iarăşi una, ce păştea liniştită, ducându-şi, uşor speriată de privirile mele indiscrete, căprarul, şi mai jos spre mare, şi mai sus, spre munte, printre măslini şi pini şi eucalipţi:

 Fără măcar să-şi dea seama, iată-i pe bărbaţii familiei adunaţi într-un gest trufaş inspirat de fascinantul şi anacronicul cult pentru masculinitate ce se regăseşte prin toate colţurile acestei fermecătoare insule greceşti. Un picior ridicat cuceritor deasupra nivelului mării, gest imitat din tată-n fiu şi-n frate mai mic mi-a scos camera pe nesimţite din geantă:

 Şi cum să nu te îmbeţi cu albastru pe dinăuntru de la atâta mare? Horica nu se dizolvă de tot în apa mării numai datorită senzaţiei pătrunzătoare de prea rece, care i se iveşte când îi e lumea marină mai dragă:

 Dar Felix compensează momentele scurte în care fratele său se încarcă cu soare afară din mare, la fel cum ar face-o orice asistent devotat,şi caută mai departe în “adâncuri” caracatiţa pierdută de idolul său, de data asta însă fără incursiunile şi imersiunile curajoase pe tărâmul cefalopodei, ci doar prin observarea respectuoasă din depărtare a afundului, prin transparenţa plutei sale gonflabile:

 Într-un decor ce îndeamnă la visare, acolo se potriveşte chipul angelic al lui Kiti, iar ţărmul cald al insulei Thassos este unul dintre ele:

 Şi, la final, una dintre priveliştile încântătoare şi ameţitoare de pe insulă, care ne ţine şi ne abţine senzaţia de foame pentru a cărei potolire conducem bucuroşi câte treizeci de kilometri în fiecare zi:

Daca pentru Kiti coafura unui om este un noian de fire de par, luate cate unul sau, maxim, in grupuri mici de sase-sapte, tot pentru ea, multimea nesfarsita de pietre din mare se compune din pietroaie si numai din ele, astfel ca realizez ca Kiti vede pe categorii dimensionale. Ne-am facut plimbarile la ingemanarea marii cu tarmul si le-am imbogatit cu alegerea celor mai atragatoare dintre pietricele colorate, fiecare dupa gustul propriu, caci ce altceva este frumusetea daca nu preferinta subiectiva, placere in functie de complexitatea simtului estetic al celui care percepe. Malul asta insular este cunoscut pentru pietrele colorate aduse de vanturi prin valuri si, pentru mine, culorile cu nuantele lor, de la albul pur, stralucitor si pana la negrul taciune, care trec prin verdele profetic din alte culturi, si portocaliul grecesc de-adreptul, prin etimologie si omniprezenta in flori si fructe si stanca, si galben, si pamantiu, si chiar transluciditate, culorile astea inseamna viata si energie, frumusete si tandrete. Asa ca am ales, am cules, am scaldat in apa sarata, un pumn de pietricele, astazi pe nuante de portocaliu si galben, si le-am antrenat intr-un dans si-ntr-o cantare in mainile mele, pentru senzatii cu folos pentru trup si minte. Kiti si-a ridicat frumusetile ei, iar dintre toate marimile din care se putea alege, ea s-a dus doar catre cele mai mari, cele ce proeminau cu cate un varf indraznet deasupra valurilor scunde, sparte in milioane de bucati sub picioarele noastre libere. Ca atare, pietrele ei fiind grele, Kiti a colectionat numai atingerile, ea aruncand imediat dupa culegere cu un pleosc interesant piatra in mare.

Horica insista glumind sa ii spun numarul firelor de nisip de pe malul marii. Astazi am citit ceva si, inspirandu-ma din cartea mea, pot sa ii raspund: sunt atatea fire de nisip, un numar mare, dar finit, cat sa ne ajute pe noi, atenti in jur, sa ne imaginam ce inseamna infinitul.

Astazi am fost primii si singurii pe plaja pentru cam jumatate de ora. Asa cum ne place noua. Chiar daca am cautat o plaja la vreo treizeci de km de locul unde stam. Macar la mare merita sa ne trezim dis de dimineata si nu e greu deloc sa o facem. Dupa ce ne-am aruncat prosoape, colaci, barci, galeti, ochelari, tuburi, sepci si poate inca alte lucruri pe plaja pustie, am strambat din nasuri vazand-o pe Kiti culegand muc de tigara dupa muc de tigara din nisipul inca neintors dupa noaptea trecuta, de aceea am reincarcat prosoape, slapi, barcute si restul in bratele generoase ale lui tati ca sa mutam intreg echipamentul pro-bai de soare mai departe cu vreo jumate de km, ceea am si facut, tati cu bagajele si masina, evident, pe sosea, iar noi, restul, desculti pe malul marii. Exercitiul diminetii a fost bine si bucuros primit de gasca, poate mai putin de catre Kiti, obisnuita sau mai bine dezobisnuita de plimbarile lungi si binefacatoare de altadata. Totusi a ajuns si ea pe locul patru la locul pe care tati deja montase intreaga instalatie acvatica, dupa mine, Felix si Horica, cel mai antrenat si mai sportiv dintre noi, ceilalti. Ultimii zeci de metri i-am parcurs cu viteza cea mai mica, nu atat din cauza oboselii fizice, oricum nesemnificativa, cat datorita incarcaturii generoase a tarmului cu pietre multicolore si multiforme, care ne-au dus de-atunci incolo cu nasurile bagate aproape in nisip de atata incantare.

Spre pranz, am cedat tot cate un pic si altora din plaja, pana atunci doar a noastra, si, in afara de plaja, am mai dat si o mica reprezentatie cu Kiti in rol principal, reprezentatie anuntata din vreme de cate un chiot izolat, aproape imposibil de atribuit eroinei lui, atat de nascut de niciunde parea, si spectacol fara regie sau cu regie spontana si necenzurata de vreo conventie sociala cunoscuta in locurile noastre. Orisicat, acolo, niste vaicareli cum ca nu, nu in apa, niste sunete disonante, neobisnuite pentru urechi care si-asa greu aud, cam la asta s-a redus showul, dar, se pare, chiar asa, saracacios, a avut impact notabil asupra poporului spectator antrenat pentru senzational. Pentru neconcordanta reactiei publicului cu interpretarea lui Kiti, acord calificativul jenant in special publicului cu origini ruse, dar si romanesti (partial, recunosc), public a carui educatie intr-ale diversitatii umane este inexistenta si care isi perpetueaza brutal si subconstient indecenta si lipsa de empatie. Pana la urma ne-am repliat onorabil, eu mai repede, tati ceva mai greu, Kiti, ca intotdeauna, in cateva minute, si ne-am vazut de baile de soare sub umbrela si de cartile aduse linistiti in continuare, cu grija totusi pentru copiii nostri-pesti, imbracati deja cu bluze bleu antiUV, la vare si-au asortat cochet fiecare cate o pereche de buze vinetii, culoare devenita intre timp comuna familiei, mai ales ca meniul fiecarui pranz contine obligatoriu vinete gatite in cel putin doua feluri.

Salutari albastre-autentic din mare, verzi-mediteranean din maslini si albe-gri din nisip, pe curand!

Stam intr-o livada de maslini, la cincisute de metri deasupra marii, pe care o privim din terasa camerei noastre cu cinci paturi insirate ca-n taberele de copii. Tati s-a obosit sa cerceteze previziunile meteo din saptamana asta, pe mine nu ma intereseaza amenintarea cu ploaia de astazi, e prea frumos pe insula ca sa ne supere cativa stropi de ploaie. Cladirea este terasata, astfel ca, desi la parter, piscina din curte este cu destui metri sub noi, Felix ne cere voie sa inoate in piscina, il refuzam si nu o facem fiindca e miezul zilei, dar pentru ca colacul ii e prea larg si, ah, e inca prea mic si neinvatat intr-ale inotatului. Pe plaja alba de la nisipul maruntel baietii traiesc incantarea in fiecare clipa, nici nu as putea imparti timpul in intervale mai largi decat clipele intrucat ii privim cum isi joaca fiecare moment cu cea mai mare seriozitate si curiozitate intruchipand prin gesturile lor copilaria insasi, Horica scufundat optzeci la suta din timp cu totul sub apa de ii devin buzele vinetii zeci de minute dupa plaja, cautand si descoperind mereu animale marine, iar Felix implicat total in misiunea vietii sale actuale, jocul, acum cu si in apa sarata a marii. Nici Kiti nu pare nefericita, vuietul necontenit al marii este muzica autentica a naturii si isi exercita puternicul efect de calmare si asupra tainicei ei mintisoare. E liniste, e soare, sunt multi leandri infloriti si miresme de eucalipti. Respiram un aer proaspat adus din larguri departate si diferite, dar totodata cu un iz aparte, misterios, ancestral, insular. Suntem a doua oara pe insula Thassos si deocamdata ne apare ca vacanta din vis.

  Răspund la invitaţia Qbebe de a impărtăsi din experienţa mea Despre nastere, despre alegerea unei Maternitati potrivite cu dorinţele şi aşteptările mele şi fac acest lucru într-un moment cum nu se poate mai potrivit, acum, de zilele de naştere ale băieţilor noştri, acum, când ne reamintim fără îndoială împreună, copii, dar, mai ales, părinţi, acele zile, acele întâmplări, acele persoane din jur şi acele trăiri de neuitat.
 
 Ne-am văzut pentru prima oară copilaşii în maternităţi de stat, de aceea, din punctul meu de vedere, comparaţia cu o maternitate privată se exclude. Totuşi, al treilea copil s-a născut într-o maternitate din altă ţară, iar  experienţa acestei celei de-a treia naşteri a devenit, printr-o comparaţie necesară, reperul meu de normalitate. Aş adăuga, din păcate. Aceasta, pentru că:
 
 Pentru că am stat, în special în ultimele săptămâni, cu disconfortul şi temerea că voi fi nevoită să îmi sun, adică să îl deranjez, poate, într-un moment nepotrivit, medicul, iar asta mi-a dat suficient stress, chiar fără să mai adaug faptul că vara, atunci când de trei ori eu am născut, medicii îşi iau şi ei concediu. Să vă explic de ce. Deşi ştiu că încrederea este un sentiment nemaipomenit, dezirabil, iar încrederea în medicul, care se presupune că te cunoaşte şi empatizează cu tine, alină durerea şi te uşurează de frică, nu vreau să îmi pun toată speranţa într-un singur om. Naşterea ar trebui să fie, într-o covârşitoare majoritate, un act de o naturaleţe pură, este un act firesc. Noi, mamele care ajungem în faţa marelui eveniment, nu ar trebui să depindem de disponibilitatea, de multe ori zgârcită (acesta este un eufemism), a unui om, fie el medicul care ne-a urmărit sarcina. Dar, dacă îndrăznim să ne declarăm independenţa faţă de acest om, atunci, să ne ţinem!, ne asumăm riscul de a fi tratate prost, adică fără înţelegere. Asta e realitatea. Pe când, în maternitatea mea-reper, medicul care îţi urmăreşte sarcina în cabinetul lui privat şi plătit de către asigurarea ta, nici nu calcă în maternitate. Pentru că acolo te primeşte medicul de gardă, pe care nu este necesar să îl cunoşti, şi moaşa, care, de altfel, este şi singura care te asistă şi te ajută să te intalneşti cu copilul încă nenăscut, dacă naşterea se întâmplă bine. 

 Pentru că, în maternitatea publică în care am născut, ai mare nevoie de un asistent personal care să îţi înlesnească, prin purtarea unui halat cu buzunare adânci, accesul la latura decentă şi umană a personalului medical, aceasta, în defavoarea sprijinului fizic şi emoţional pe care acel ‘asistent’ ţi l-ar putea oferi şi la care visai înaintea marelui moment. Tatăl copilului nenăscut încă, căci el este deseori ‘asistentul’, are grijile şi întrebările sale, el este un om copleşit de emoţie şi are dreptul, dacă vrea şi vor împreună viitorii părinţi, să fie acolo. În maternitatea noastră am avut acest privilegiu o singură data din două încercări.
 
 Pentru că nu ţi se respectă întotdeauna intimitatea şi integritatea. Tu, cea care naşti, nu eşti personaj principal. Medicul, care te asistă, este eroul filmului. Naşti când vine el la serviciu, chiar dacă vine pentru tine, nici mai degrabă, nici mai târziu şi naşti aşa cum vrea el, fără prea multe explicaţii sau dileme. Îi zâmbeşti recunoscătoare şi cu sentimentul că eşti salvată când îl vezi intrând în sala de naştere, ai vrea aproape să îl aplauzi dacă n-ai fi aşa de epuizată. Unii chiar o fac şi exclamă ‘bine c-aţi venit, că nu mai puteam ţine copilul!’
 
 Şi pentru că ţi se fură momentele unice de după naştere, acelea în care vrei, poate, în ciuda epuizării fizice accentuate, să îţi strângi copilul în braţe şi să îl ţii lipit de tine mult şi bine sau puţin şi bine, dar atât de mult cât vrei şi poţi tu. Nu ei!
 
 Dar să nu fiu prea severă, maternitatea în care copiii noştri s-au născut, Spitalul Universitar Bucureşti, este una dintre puţinele maternităţi ‘prietene cu copilul’ din Bucureşti, ceea ce înseamnă că mama are privilegiul să stea în rezervă împreună cu copilul său nou-născut. Mie mi-a folosit experienţa asta, m-a mobilizat si mi-a paralizat atenţia pentru durerile mele, nu mai spun cât de confortabil m-am simţit să îl ştiu pe bebeluş aproape, să îi admir şi să îi învăţ mimicile încântătoare, să îi simt şi să îi verific respiraţia şi inimioara grăbită şi să îi pot oferi căldura şi siguranţa unei îmbrăţişări la nevoie. Iar pentru că maternitatea această îţi garantează dreptul de a nu te despărţi de bebeluşul tău (mai puţin, nefericit, în primele ore de după naştere), personalul medical, de la medici neonatologi şi până la asistentele pentru nou-născuţi, încurajează şi asistă alăptarea exclusivă la sân. Cel puţin teoretic. Dar şi practic în cazul meu, deoarece am avut norocul să o cunosc imediat după prima naştere pe doamna doctor Ana Culcer, o susţinătoare cutezătoare a alăptatului exclusiv, un om carismatic şi medic cu chemare şi, nu în ultimul rând, o femeie înţelegătoare şi bună.

 Date fiind neajunsurile naşterii în maternităţile noastre de stat, cred că o viitoare mamă şi-ar uşura întâmplarea naşterii ce va veni, întâmplare care se condimentează deseori excesiv cu suferinţă fizică, emoţii puternice, variate şi umilinţă, dacă citeşte, caută, întreabă, ascultă, învaţă şi, în cele din urmă, hotărăşte pentru ea. Pentru că întâmplarea naşterii ei, dacă pentru medicul care o asistă este o căniţă de apă într-un ocean, pentru ea, mama, este oceanul însuşi. 

 Vineri seară am pupat de noapte bună, pe obrăjori, un băieţel mic-mic, cât un pitic. În timpul nopţii m-am trezit fără un motiv remarcabil şi am dat în stânga mea de piticul nostru, care dormea liniştit, ca orice prunc alături de mama lui. L-am sărutat pe obrăjorii rotunzi şi i-am şoptit ‘la mulţi ani, astăzi e ziua ta!’ Apoi am adormit din nou şi am visat frumos. Dis-de-dimineaţă, Felix m-a luat în braţe şi mi-a râs: ‘mai spune-mi o dată ‘la mulţi ani”. Am deschis ochii şi i-am râs înapoi: ‘la mulţi ani’ şi , fără preaviz, Felix mi s-a arătat băiat mare de cinci ani, crescuse între timp. 
 
 Sâmbătă seara târziu, ajunsesem la bunici între timp, am pupat doi băieţi mari înainte de culcare, iar duminică dimineaţă, devreme, unul dintre ei a apărut în uşa dormitorului nostru, zâmbind emoţionat şi aşteptându-şi îmbrăţişările. I le-am oferit prompt, sunt întotdeauna puse deoparte, dar mai ales astăzi, fiindcă e şi ziua lui. La mulţi ani, Horica! La mulţi ani, Felix! Să creşteţi senini şi bucuroşi, scumpii nosti băieţi!

 Jucaţi-vă la umbră, le-am tot repetat iar şi iar, dar cine să mă înţeleagă, în nici un caz doi copii de patru ani (unul aproape de cinci). Cu ăsta din urmă mi-am tot măsurat perseverenţa, de m-am resemnat în cele din urmă cu locul doi din doi. Noroc că ştie lecţia şi îşi aminteşte de ea destul de des, ‘mami, am venit să mă hidratez’. Când Felix se hidratează, restul ne uscăm la soare, poate doar Kiti să treacă peste neajunsul de a  bea apă cu impurităţi de tot soiul, de la nisip, pământ, la firimituri de biscuiţi sau pâine.

 Pisica intră în vacanţă, pisica crede, mai bine spus, că intră în vacanţă că muţenie totală nu se admite pe strada noastră. Totuşi, vorbele naturale, fără structură de lecţie, sunt de vacanţă chiar dacă se rostesc la comandă. Pisica vorbeşte pe voce groasă, ea n-ar fi fost niciodată o soprană de succes. Cu un timbru de contratenor, mai degrabă, şi cu blândeţea ei caracteristică, e nespus de caraghioasă, dar şi dulce atunci când vorbeşte. Kiti vorbeşte este echivalent cu Kiti repetă cuvinte.

 Horica e din când în când şofer pe strada noastră populată de două familii şi jumătate. Horica e un şofer mândru şi emoţionat, ca să nu-i zic semisofer hlizit şi bleguţ, care ţine şi mişcă din volan din picioare, din spate. Eu, mama lui, nu sunt o mamă inconştientă, strada noastră se află în plin câmp deschis până spre linia orizontului. Când Horica dă din volan, ăăă, adică conduce, Felix e un frate mândru şi emoţionat, ca să nu-i zic nici lui hlizit şi bleguţ, asta pentru că în maximum de emoţie bucuroasă, îl trage de fund şi îl gâdilă pe Horica, aşa cum nu se face unui şofer concentrat la drum. E şi mai entuziasmat de imaginea mentală pe care ne-o creează zicând cu voce de răţoi: dacă conducea Kiti, intram direct în gard. Hi, hi, hi, adică grav, ho, ho, ho şi Kiti, de-acolo din spate.

 Mama găteşte în weekenduri preferabil franţuzeşte sau italieneşte, oricum, neapărat mâncare mediteraneană. Invariabil, aromele ce se strecoară afară din bucătărie ademenesc simţurile copiilor. Mama e mulţumită. Copiii o recompensează pe bucătăreasa lor exclusivă mai bogat prin aprecierile iscate de simţurile lor olfactive, decât prin cele ale simţurilor gustative. Mama nu mai e foarte mulţumită, dar îi înţelege pe copiii ei, nici ea, copil fiind, nu a gustat în ruptul capului anumite mâncăruri. Copiii testează alimente noi, gusturi noi. Măcar atât şi mamei îi creşte încrederea iar. Tati pare în extaz şi nu a desfăcut încă sticla de vin. Mama crede că a meritat să suporte fiecare firicel de abur din sauna spontană şi neintenţionată din bucătărie. Mai ales că primeşte aprecieri din toate cele patru zări. Ca ieri, când copiii au mâncat seminţe de coriandru. Felix: ce porcărie! Kiti: mmm, dacă e mic, e bun. Horica: mami, ne-ai gătit mâncare cu parfum? Tati: nici o vorbă, doar freamăte de înfiorare.

 Ca să nu uit. De când (de când? de vreo două luni) vorbim cu Kiti în silabe mai degrabă decât în cuvinte, vorbim intensiv şi vorbim orice, vorbirea a devenit mai accesibilă pentru Pisi, arată cam ca un cerc desenat de Felix la trei ani. Vocalele sunt mai rotunde, consoanele încep să se diferenţieze între ele, combinaţiile de vocale sunt apucate cu mai multă lejeritate de Kiti. Monica a observat foarte atent că dacă lungim silabele atunci când le rostim ca model, Kiti le prinde mai îndemânatic şi reproducerea lor se face mai apropiat de model. Este necesară ca aerul miogimnastica, încălzirea muşchilor mimicii înainte de vorbire este la fel de obligatorie precum încălzirea muşchilor înainte de sport. Dacă pentru Felix, să zicem, guriţa se deschide imediat şi cu uşurinţă aproape înaintea ochilor în primele momente de trezire, pentru Kiti, răspunsul la urarea ‘bună dimineata’ se dă cu intens efort de voinţă, cu pseudodeschidere de gură şi , în general, cu multă greutate. Evident, dezechilibrul dintre teorie (orele de predare) şi practică în vorbire este una dintre cauzele cvasizadarniciei muncii noastre pe verbalizare cu Kiti. Pentru că dacă am considera că o vorbă rostită este o picătură de apă vărsată, atunci un copil de vârsta lui Kiti ar fi izvorul unui râu, pe când Kiti ar fi sursă de apă pentru o stropitoare de grădină. E secetă de cuvinte în grădina lui Kiti, dar e multă bunăvoinţă şi bună purtare totuşi, care ajută la creşterea floricelelor. Ca să nu uit.

 Mi-e dispoziţia cameleonică, depinde esenţial de cromatica lumii mele exterioare. Florile sunt frumoase, florile soarelui sunt frumoase în simplitatea lor şi sincere în veneraţia lor faţă de soare. 
 
  
 
 Nu cumpăr flori din intersecţii în timpii cu roşu ai semaforului. Dar pentru buchetul cu cincisprezece flori ale soarelui unite într-o îmbulzeală aspră de o bandă dură de plastic, am sărit precipitat către portofel, scoţând banii, şi către florăreasă, apucând buchetul cu ambele braţe şi aranjându-l cu atenţie pe locul neobişnuit de liber din dreapta mea.
 
 
 Mi s-a dat instantaneu o stare sufletească galbenă. 
 
 
 Florile ne-au zâmbit timid la început, apoi ne-au râs delicat: ha, ha, ha, pe tonuri înalte. Felix le-a simţit vibraţia şi le-a auzit suflarea. Mami, florile soarelui vorbesc! Sunteţi minunate, vă iubesc, le-a strigat Felix şi chiar astea au fost cuvintele lui. 
 
 
 Dispoziţia galbenă mi-a subţiat vocea neaşteptat, mi-a îndulcit-o şi ştiu sigur că nu îngheţata pe care tocmai o mâncam a făcut asta. Mulţumesc, băiatule, a zis vocea suavă, şi astfel a început un dialog fantastic între copii, flori şi mama lor, a copiilor şi a vocilor florilor soarelui. Căci, cât e el de mare crescut, Horica s-a lăsat sedus de candoarea din vocea şi vorbele florilor şi a intrat voios şi sincer în lumea de poveste, glumind, întrebând, mirând şi râzând hâtru cu noi. Şi ca întotdeauna când e bucurie peste toţi, e bucurie şi peste Kiti care a râs şi a râs odată cu fraţii ei.
 
  
Astăzi sunt şi mai blândă decât de obicei. Sunt prietenoasă şi caldă. Ca floarea soarelui. 

Cum se uită ea la lucrurile din jur? Ce vede din ele şi cum le percepe funcţionalitatea? 
Cât de deformate ne-ar părea nouă, celorlalţi, dacă am vedea lumea cu ochii ei?

Ce sens are estetica dacă emoţiile îi sunt greu accesibile?
Cum decorăm viaţa ei, ca să o bucure frumosul ei, al vieţii?

Nu sunt întrebări stupide sau fără sens, sunt întrebările noastre, ale părinţilor ei, întrebări reale, grele, importante.
 
Am dat astăzi de fotografia asta printre documentele mele. Am decupat imaginea lui Kiti şi mi-am aşezat-o în faţă. Îmi place. Îmi place pentru că o defineşte pe Kiti. Îmi place pentru că îmi dă câteva schiţe de răspunsuri la întrebările noastre aparent fără răspunsuri.
 
Kiti priveşte în jur cu discreţie, reţinerea ei faţă de mediul înconjurător o face să se concentreze pe mici, foarte mici detalii. Kiti găseşte acul în carul cu fân. Doar dacă acul este detaliul fin de care ea se agaţă ca să scape. Din asta pot trage concluzia că atenţia este o însuşire de care Kiti se poate folosi cumva.
 
Frumosul ne ceeaza o emoţie pozitivă. Ce înseamnă oare frumos pentru Kiti? În fotografia mea, Kiti trăieşte armonie estetică în strângerea caldă de mână a Alinei. Corpul ei adunat delicat de braţele cuminţi, de picioarele duios apropiate şi de capul înclinat uşor înainte îmi lămureşte nedumerirea. Kiti simte frumosul din jurul ei şi asta nu poate decât să ne bucure.
 
Dar ştiam deja că fetiţa noastră are capacitatea de a fi atentă, ştiam şi de abilitatea ei de a reacţiona afectiv la stimuli. Şi totuşi, întrebările rămân neraspunse pe de-a-ntregul. Aşa cum vorbele rămân nerostite pe de-a-ntregul. Şi durerile ei neîmpărtăşite.
 
Ăsta nu este un text trist. Am găsit astăzi printre documentele mele o fotografie care îmi place. Delicateţea fetiţei din fotografie mă emoţionează. 

*parafraza dupa, iarasi, preferatul meu, Kurt Vonnegut

 Alb. A venit vremea pentru alb. Nu e încă vacanţa de la mare, dar este atâta lumină şi căldură încât hainele noastre albe nu ne (mai) fac prezenţele stridente. În alb suntem potriviţi cu anotimpul, suntem luminoşi şi senini ca soarele şi cerul de vară. Doar îngheţata de ciocolată cade anapoda pe strălucitorul şi imaculatul alb de vară. Dar petele colorate de pe hainele noastre neatinse nici măcar de culoare se iartă, se subînţeleg şi, mai ales, se spală, de aceea ele nu ne dau bătăi de cap. Ceva bătăi în cap, din exuberantu-i caracter, i-au marcat apăsat însă lui Felix fruntea median, dar precum produsele veritabile primesc câte-un însemn de autenticitate, la fel şi experimentele excesive de cunoaştere şi testare ale copilăriei trebuie să se evidenţieze prin câte o julitură epidermică unicat şi trecătoare. Trecătoare, ca durerea fizica sau ca mâhnirea, deseori acestea trec şi lasă în loc doar o bucurie recunoascatoare pentru binele pe care îl resimţi iarăşi, dar cât durerea stă în noi ne chinuie şi ne amărăşte, ne îndoaie şi ne stoarce de energie vitală. Durerea e rea şi ea devine şi mai rea când chinuie un copil. Durerea este neîngăduit de perfidă când supără copilul care nu ştie s-o spună. Dar durerea trece şi când râde, copilul a şi uitat despre durere. În plus, albul nu doare, albul e uşor, cel mult gâdilă sau mângâie. Şi astăzi e soare, e vară şi noi zâmbim îmbrăcaţi în haine imaculate. Când totul străluceşte, micile pete de îngheţată nici nu se mai văd.

 “Îmi pun ceasul să sune la şase treizeci, mă spăl, beau o cafea şi am fugit. O să ajung la paşapoarte pe la opt fără un sfert, e destul de bine, deschide la opt jumate, intru prima, a doua, termin pe la nouă, cel mai târziu, ajung la birou la nouă jumate. Destul de rezonabil, sefu’ n-o să zică nimic.
 
 
 Zis şi făcut, e opt fără cinci, sunt a treia la coadă, ok, termin repede…. Hai că e deja opt şi douăzeci, bine că au început să ne primească!… Gata, după ăsta, intru eu, iu-huuu! Hei, stai aşa, ce face ăsta, ce crede el, ‘hei, domnu’, domnu’, ah, a intrat, nesimţitule!’ Intră ăştia aşa, cum vor ei, prin faţă? Stai, că văd că iese, ce vrei? Da, şi nu mai pot eu că ţie îţi pare rău că ne rogi să te lăsăm în faţă cu handicapata ta, îhî, îhî, eu trebuie să ajung la serviciu!…
 
 
 Incredibil, au intrat toţi, mai stau mult înăuntru? De ce nu ies odată, mă aşteaptă ăia la serviciu!….E nouă şi se supără sefu’, îhî, îhî, îhî, cât mai aştept aici, am venit de dimineaţă, cine se cred ăştia?…Se deschide uşa, domnu’, nu e vina mea că aveţi un copil handicapat, eu întârzii la serviciu, îhî, îhî, cum, ieşiţi singur, ceilalţi mai stau înăuntru?…
 
 
 Uite-i că ies, îhî, îhî, şi-a luat handicapaţii şi a plecat. ‘Proasto!’…”
 
 
 
 Recunosc, mă simt vinovată când trebuie să intrăm în faţă câteodată, foarte rar de altfel. Trebuie să îi facă poză lui Kiti şi dacă începe să plângă de nerăbdare n-o să îi mai găsească o mimică acceptabilă pentru o fotografie de paşaport curând. Nu mai vorbesc că există lege că avem prioritate. Dar aici nu este vorba de nici o lege scrisă. Mi-e foarte clar, în general, în România, oamenii sunt răi şi egoişti. Iarăşi, nu e vina lor, sunt prost educaţi. Dar nici nu se străduiesc să înţeleagă ce-i cu ei pe pământ. Nici nu ştiu ce să cred, mie îmi e foarte uşor să trec peste frustrările mele egocentrice şi meschine ca să îmi cedez locul unuia care are mult mai multă nevoie de el, dar sunt privilegiată, am învăţat practic această lecţie. Totuşi, cred că lecţia poate fi învăţată şi numai teoretic. Nu este vorba despre biata femeie de mai sus, o femeie tânără, îmbrăcată frumos, care plângea de îi sărea cămaşa de pe ea şi se lamenta că i s-au răpit treizeci de minute din timp, adică despre femeia al cărei univers este mult prea îngust ca să ţină în el mai mult decât a sa persoană, ci despre mulţimea prea largă de oameni autosuficienti şi orbi la ce e în jurul lor, pentru care viaţa şi pământul sunt pline de oglinzi hiperbolizante. Şi cărora le-aş mai da din când în când câte un quiz la care să reflecteze.

Femeii de mai sus i-am pregătit deja unul: spune tu, cu mintea ta şi numai a ta, dacă ar fi să alegi între a fi nevoită o dată, de două ori, de cinci ori, nu mai mult, în viaţa ta să îţi prelungeşti şederea la o coadă cu treizeci de minute în favoarea unui copil cu handicap sau în favoarea oricui are o nevoie mai mare decât a ta SAU  a naşte un copil cu handicap sever pentru care trebuie, nu ai încotro, să te milogeşti la rândul tău de alţi oameni să te lase în faţa lor la o coadă banală, CE AI ALEGE? Nu uita, însă, trăieşti pe pământ şi nu există altă variantă, aşa că, alege!
 
 
 O fi greu? O fi uşor?

 Sunt fricoasă, mă sperie şi umbra mea. Am fost mult mai fricoasă decât sunt acum, mă hazardez şi declar că am fost cea mai fricoasă fiinţă de pe strada mea. (Nu îl număr aici pe iepuraşul vecinilor care tresare chiar şi numai la o adiere de vânt). Frica este o stare de nelinişte şi tulburare provocată de un pericol real sau imaginar, zice dicţionarul explicativ al limbii române. Conform dicţionarului, sunt o fricoasă închipuită, pentru că mă sperie mai ales pericolele imaginate de zona creativă a minţii mele.
 
 
 Era o seară frumoasă de vară toridă. Atunci, în acea seară memorabilă, s-a făcut un început, acelaşi, repetabilul, uimitorul nou început de viaţă şi, imediat după naştere, deseori mai puţin imediat decât ar trebui, s-a mai făcut un început, frăţiorul geamăn al anteriorului, acelaşi, firescul, emoţionantul început de alăptare. Şi dacă întâmplările din spatele cuvintelor ar fi un concert pentru pian, atunci în acest moment candid al eternelor începuturi muzica s-ar cânta allegro.

 Mi-am hrănit, alinat şi alintat la sân bebeluşii timp de treizeci de luni. În total. Sunt trei, tot în total. Fiind fricoasă, cum m-aţi aflat, nu m-am aventurat din prima la maximum, am luat-o cu binişorul. Aceasta, pentru că fricoşii au premise pentru a fi şi încăpăţânaţi. Ca atare, m-am încăpăţânat să învăţ şi să înţeleg singură arta de a-mi alăpta pruncii. Am reuşit! Şapte, nouă şi paisprezece sunt numerele mele, în ordine cronologică. După cum vedeţi, ele sunt ordonate şi crescător. Îmi pare rău pentru cine nu agreează jocul cu numerele şi de atâta părere de rău fac o concesie, dau explicaţii. Am alăptat bebeluşul unu (lăsaţi-mi măcar plăcerea de a numerota copiii) timp de şapte luni. Am alăptat bebeluşul doi nouă luni. Am alăptat bebeluşul trei paisprezece luni (mulţumesc). 

 Fricoasă aproape ca un iepuraş, m-am speriat de bebeluşul unu. Dar nu imediat ce l-am lipit de sânii mei. Nu, la prima întâlnire m-a hipnotizat, apoi m-a îmbrăţişat şi m-a înghiţit cu totul. S-a umflat ca un balon, eu sunt mare şi atunci eram şi mai mare, şi am început să plutim împreună pe norişori pufoşi, prin grădini edenice nemaivăzute, cu zâmbete netulburate pe chipuri. O singură zi mai târziu, mă scuipase în patul meu de maternitate între timp, l-am ridicat din nou pe bebeluşul unu în braţe şi l-am lipit iarăşi voioasă de sânii mei. Am închis ochii să mă las hipnotizată şi purtată într-o nouă plimbare peste nori pufoşi, dar o durere vicleană, organică, ascuţită şi vie m-a ţintuit de pat şi mi-a căscat suprem ochii, aruncându-i până în peretele din faţa patului. Bebeluşul unu a vrut să mă înghită din nou, însă a ratat încercarea. Cu ochii reveniţi în orbite şi umeziţi de lacrimi reflexe de durere, l-am văzut deschizând larg guriţa mică şi făcând un gest rapid şi precis de apucare a prăzii sale de toate zilele acelea fierbinţi de vară. Am uitat instantaneu şi vremelnic de bucurie si m-am înfăşurat în straie de frică. Apropo, acestea sunt galbene violente şi lucitoare. Ca să ştiţi. 

Au urmat întâlniri dese cu bebeluşul unu, resemnate din partea mea, insistente din partea lui. De fiecare dată când încerca să mă înghită îl imploram să fie blând, promiţându-i dedicare veşnică. Bebeluşul unu, am înţeles mai târziu, era tare blajin, dar monştrii din mintea mea hăituită mă chinuiau, înfigându-mi zeci de pumnale ascuţite în piept, iar eu, epuizată de gălăgia din sufletul meu răvăşit de emoţii şi hormoni, ştergeam sângele de pe piept cu lacrimi grele de suferinţă, muşcam din buze şi mă dăruiam.

 Puţin câte puţin, pe măsură ce zilele şi nopţile se scurgeau, m-am desfoiat de câteva straturi de frică, era şi tare cald afară, şi am mai ţinut-o în acorduri lento de ataşare a bebeluşului unu la sân, învăţând că dansul pumnalelor pe pieptul meu este fulgerător, dar moare instantaneu odată cu comuniunea prin conectare a pruncului cu mama lui. În acest fel, mi-am pus la colţ monştrii, n-am vrut să-i ucid întrucât sunt o fiinţă miloasă, acolo unde hrana şi lumina vitale nu sunt îndeajuns. 
 
 
 Şi pentru că oamenii fricoşi, aşa ca mine, sunt vulnerabili şi influenţabili, am mai dus o luptă în timpul domniei bebeluşului unu, de data asta împotriva oamenilor din jur, oameni iubitori de altfel, dar care şi-au trimis solii să îmi trâmbiţeze des şi neîncetat celebra arie din opera universală, “N-ai lapte suficient, îţi moare copilul de foame”, prestissimo de data asta. Mi-am căutat un aliat puternic şi l-am găsit*, dar cât poţi să ţii piept singur unei armate întregi? Astfel că a venit timpuriu şi vremea pentru primul neadevăr servit ca drept bebeluşului unu, înfăţişarea pe o perniţă din catifea roşie aleasă a biberonului în care lichidul alb, cremos, spumos de lapte praf zâmbea ademenitor. Bebeluşul unu n-a murit de foame, ba şi-a crescut obrăjori, picioare şi burtică rotunde, iar taberele adverse au semnat pacea. 

 A mai trecut o vreme, apoi, într-o dimineaţă frumoasă de vară timpurie s-a mai făcut un început, a pornit bebeluşul doi în domnia laptelui fermecat, iar armonia celor două lumi, mamă-copil, s-a desăvârşit din primele zile, tot cu monştri perverşi, pumnale ascuţite, lacrimi sărate de durere, dar şi plutiri pe norişori pufoşi. Mă întărisem între timp, eram o fricoasă mai mică, încă nu suficient de mică însă ca să nu îmi plâng de milă înaintea fiecărei reatasari dureroase exacerbat. 
 
 
 Şi a mai trecut încă o vreme până când, într-o frumoasă dimineaţă de vară toridă, s-a mai făcut un început odată cu naşterea bebeluşului trei, un bebeluş care, chiar din primele lui minute de viaţă pe Pământ, m-a înfăşurat cu urechiuşele lui haioase şi m-a înghiţit într-o clipită, cu calm, bucurie, recunoaştere şi fără monştri, pumnale sau lacrimi şi m-a purtat pe culmi albastre, dar şi verzi. 

 Monştrii mei, ca orice monştri care se respectă, n-au dispărut de tot, sunt doar biete schelete aproape imobile în colţul stingher al minţii mele, iar acum nu mă mai interesează soarta lor. Prea tare. Am devenit o fricoasă mică-mică.

*aliatului meu, despre care voi vorbi intotdeauna cu respect, recunostinta si drag cand va veni vorba despre importanta alaptarii in dezvoltarea copilului si pentru sanatatea mamei, Dr. Ana Culcer.

 Cu un tranzit intestinal sănătos, regulat şi precis precum tramvaiul din Praga, Felix are calitate de ceas deşteptător aşa cum am mai povestit şi în trecut, iar, tot la fel precum tramvaiul din Praga, deşteptarea pe care mi-o dă piticul-pisică se face neîntrerupt fie vară, fie iarnă, fie zi de şcoală sau vacanţă şi este o deşteptare sănătoasă, regulată şi precisă precum tranzitul intestinal al lui Felix, adică una care se produce la ora exactă a dimineţii şi anume şase şi treizeci de minute, punct. Până de curând alarma băieţelului suna astfel: ‘maaami, am făcut caca şi sunt gaaata!’. Dar, deoarece alarma trebuie să mă ducă în baie să îi opresc strigarea şi s-a mai întâmplat să ajung năucă de somn acolo unde Felix m-a mai ţinut câteva minute ca să îşi termine treaba pentru că a interpretat greşit semnalul primit de corpul său, mă asigur înainte de a coborî leneş din pat că băiatul chiar este sigur de faptul că e gata. De aceea noua sonerie de la şase treizeci a dimineţii s-a transformat în cântarea: ‘maaami, am făcut caca şi sunt gaaata şi sunt siiigur!’. Sunt de acord cu alarmele care sună neapărat, sună răsunător şi sună explicit. 
 
  
 
 Poartă o pereche de blugi negri, strânşi pe picioare şi pe fund, este încălţată în nişte tenişi decupaţi să sugereze nişte balerini mai grosolani, în partea superioară a corpului are un tricou movuliu lejer şi o haină subţire trei sferturi, tot mov, închisă deasupra taliei cu doi nasturi îmbrăcaţi în materialul hainei şi îşi poartă părul prins în mai multe cuibuşoare răspândite pe tot capul cu păr şi legate cu elastice multicolore. Duce un zâmbet şugubăţ, dar cu o uşoară tentă imprevizibilă pe faţă şi merge dezlânat şi dezinhibat, fără urmă de cochetărie, în faţa fraţilor şi a mamei ei. Priveşte insistent şi frapant către două fetişcane blonde, genul aspirante timid la statutul de piţipoance, ce se întâmplă să treacă pe lângă ea, iar privirea ei le face circumspecte pe tinerele dichisite excesiv şi globalizat. Kiti le aruncă un zâmbet candid, pun pariu că fetele îl interpretează ca pe un zâmbet ameninţător, altfel nu îmi explic fâstâceala lor. Adevărul e că tinerele nu au de unde să ştie că fata cu mers prea apăsat şi limbaj al trupului prea libertin este în fond foarte delicată, iar pe noi, ăştialalţi din urma fetei, care îi cunoaştem comportamentele contradictorii şi surprinzătoare, Kiti ne distrează de fiecare dată cu ciudăţeniile ei. Şi, ca de fiecare dată când se râde de ea, Kiti intră aproape autoironic în horă. Ceea ce îmi doresc întotdeauna şi de la mine. 
 
 
 De la serbare. Papagal, pisică, albină, urs, maimuţă şi alte animale. Dansuri latino. Muzica din Rio. Aplauze şi multe poze. Ca tot omu’, părinte de gradinitar. Uitat să spun că pisica are costum creat şi cusut de subsemnata. Din seria ce mai coase mami.

Scena intai. In prim plan, un trup de o aparenta fragilitate asemanatoare unei mladite, mititel, ce priveste catre un cap mare, grasut si dragalas, aflat intr-un plan secund. Trupul absoarbe o seva invizibila prin toti porii pielii lui, seva care ii da un soc de crestere, el se intinde si se intinde catre capul mare si dragalas din fundal, acesta din urma beneficiaza si el, insa mult mai neinsemnat, de izvorul de energie al trupului, astfel ca deplasarea celor doi eroi de pe scena este concomitenta, dar neconcordanta. Spectatorul, uimit la inceputul reprezentatiei de neobisnuita discrepanta dintre cei doi actori, devine mai confortabil odata ce simte echilibrul iminent acestei stranii cresteri. E un bebelus, cu piele din plus, ca un vitelus sau un catelus.

Mi-e tare draga cresterea asimetrica a copiilor si cat de evidenta devine ea cand copiii se indreapta spre adolescenta! Copiii nu sunt adulti in miniatura. Daca ar fi, ce aratari bizare si heterogene am fi noi, adultii! Pentru ca, asa cum copiii inchipuie la nivel mic adultii, la fel si adultii ar putea fi imaginea macro a copiilor. Hi, hi, hi, ce lume caraghioasa am compune! Fiecare adult fiind copia unui anumit copil. Dar asta ar insemna ca acel adult e intr-o continua transformare, deoarece transformarea continua a copilului este la fel de certa precum existenta lui. Si, unde ne duce asta? Pentru ca copilul ajunge odata si odata adult si sub ce chip ni se infatiseaza el atunci? Dar adultul acela copiat dupa copil? E prea complicat asa si deja v-am naucit de tot sau nu. Asadar iata de ce mai iubesc eu copiii, pentru toate asimetriile lor pretioase si cuceritoare! Cam asta era ideea.

Deschid brusc ochii in noaptea sparta de un mic triunghi de lumina artificiala, triunghiulet pe care il formez cu precauta intentie din draperii in fiecare seara cand il pup si il invelesc de noapte buna pe Felix, inca aflat cu patul lui la noi in dormitor. Si ca de fiecare data cand ma trezesc nefericit in noapte, ma agat de triunghiul meu de lumina ca sa imi definesc in minte spatialitatea, cat despre temporalitate, densitatea greu de patruns a noptii este prea explicita, nu mai am nevoie de indicii in plus. Mi-e atat de clar ca nu trebuie sa fiu seara prea obosita incat sa adorm mai devreme de unsprezece a noptii precum mi-e sigura nelinistea starii mele singulare de veghe in toiul noptii. Deschid asadar ochii si dupa momentele de definire concreta de care am spus, urmeaza momentele de cautare abstracta a cauzelor iesirii mele oarecum agitate din somnul noptii, cauze pe care le gasesc printre amintirile, nu rareori vagi, ale viselor stranii ce mi se deruleaza ca un film in cap, ah, ce material bogat de studiu ar fi ele pentru un psihanalist, norocul meu ca deslusirea lor nu ma intereseaza mai mult decat sa le anulez daca sunt tulburatoare sau sa le tin daca ma binedispun. Odata ce ratiunea domina situatiunea ( pentru rima e sufixul ultim), constat ca visul, prozaic in general, dar cu note absurde pe alocuri, deci, visul visat nu poate fi nicicum invinuit pentru inadecvarea in care ma aflu, asa ca descopar imediat sursa nepotrivirii mele cu noaptea in pasii ce se aud de peste holul etajului, acolo unde Kiti, ea este huhurezul nostru, intuiesc eu, coboara din patul ei, da jos garduletul pe post de alarma tintuit in usa camerei ei si se indreapta cu pasi apasati spre dormitorul nostru, aici unde se arunca, literalmente, peste mine, aici unde se simte ea bine, lipita strans de mine, fata pe fata, trunchi pe trunchi, picioare pe picioare, de insele respiratiile devin incomode si incomplete. Iar cand asta se intampla, incepe o urmarire tacuta, doar cate un scart al patului mai tradeaza miscarea, in care eu, urmaritul, ma retrag cate putin, daca as indrazni mai mult, cu siguranta Kiti ar simti abisul si s-ar napusti disperata pe mine, de aceea retragerea mea este miseleasca de dragul fetitei urmaritoare. In felul asta castig egoist doar pentru mine cateva minute de izolare in multimea din pat, ele, minutele, nu apuca sa se stranga intr-un grup mai consistent caci Kiti detine un simt aparte al departarii, astfel incat ma prinde degraba din urma si ma inlantuie intr-o imbratisare dulce daca n- ar fi si prea fierbinte de arsita noptii de vara. Ii respect tandretea, dar ii pandesc regularitatea respiratiei somnului adanc, atunci cand fug cativa centimetri mai departe si profit din nou din plin de briza existenta doar prin anularea prea-apropierii. Dar urmarirea reincepe si tine toata noaptea, pe cuvant de onoare, iar dimineate ne prinde, pe mine agatata de lemnul profetic ales cu o latime considerabila a lateralei stangi a patului nostru, iar pe Kiti, binenteles, lipita de mine,mai norocoasa prinzatoare a unei bucati de saltea. Dar exista si dimineti mai blande pentru mine, atunci cand Felix, la randul lui trezit in toiul noptii poate de un monstru oniric, ajunge in stanga mea, iar cu toata transmutarea semiconstienta a noptii, se trezeste el, de data asta, pe lemnul tare ce constituie laterala patului. Ca atare, trag concluzia ca mi se cuvine totusi mie locul tare din extrema si este acolo doar ca sa armonizeze si sa detensioneze toata dragalasenia cu care copiii mei dragi ma coplesesc, asigurandu-mi astfel linistea necesara pentru pastrarea echilibrului vietii mele. Sau, cu alte cuvinte, cu umilinta si gratitudine imi accept rolul de urmarita in noapte, mai ales cand rolul asta imi domoleste nelinistea trezirilor mele nocturne. Copii, veniti la mama!

Horica vorbeste cu un operator Vodafone la telefon, vrea sa fac o setare si nu reuseste.

Vorbesc baietii astia ai nostri, vorbesc mai mult decat tac, si tac aproape tot timpul cand dorm, vorbesc mai mult decat se joaca si, categoric, vorbesc mai mult decat mananca. Si vorbesc si in timp ce mananca. Dar nu cu mancarea in gura, ca nu e frumos. Pana bea o cana cu lapte, Felix scuipa zeci de cuvinte, propozitii, fraze. Uneori e exasperant ca nu se mai termina. Cana cu lapte, nu cuvintele. De aceea am facut o intelegere. Felix a propus, beau, beau, vorbesc, beau, beau, vorbesc, beau, beau, vorbesc, eu am negociat, bei, bei, bei, vorbesti, bei, bei, bei, vorbesti, bei, bei, bei, vorbesti. Am batut palmele, urmeaza sa ne respectam intelegerea.

Horica mai suna o data la Vodafone. N-a reusit setarea.

Progres. Ieri: lui Kiti ii este sete. Ma ia de mana, ma taraste la bucatarie spre bidonul cu apa, spune’apa’. Kiti bea apa. Azi: lui Kiti ii este sete. Se duce la bucatarie, isi ia din bufet un pahar, desface capacul bidonului cu apa, ridica bidonul deasupra paharului, apa
incepe sa curga. Paharul se umple, apa continua sa curga pe bufet. Kiti ridica bidonul, ii acopera gura cu capacul, bea apa. Sterge apa de pe bufet cu mana. Inutil.

Horica e inca la telefon. Serviciul lui Vodafone cu clientii nu il satisface. Ar seta, dar nu stie cum.

La semafor, rosu. In dreapta noastra un jeep mare si negru, condus de o femeie mica si alba intre doua varste. Intoarce privirea catre noi, ii vede pe copii jucandu-se in spate si imi zambeste. Ii zambesc inapoi, nu raman niciodata datoare cu zambete si, apoi, zambetele ma
prind cel mai bine dintre toate mimicile, asa ca, de ce nu? In acelasi timp imi zic multumita, iata ca mai exista si la noi femei intre doua varste, in masini mari si negre, neacrite complet de atata aroganta. Verde la semafor. Banda din dreapta mea incepe deplasarea inaintea noastra. Jeepul mare si negru ne depaseste. Are numar de inmatriculare strain de Romania.

Horica a incheiat a patra convorbire cu Vodafone. Plange. Desigur, nu si-a rezolvat problema. Nici astazi nu seteaza.

Suntem aproape cu totii in vacanta! Al mic mai pregateste saptamana asta serbarea de sfarsit de an de la gradinita, vineri ne-o prezinta, iar de miercuri, poate decalam noi pentru luni, il numim prima oara oficial absolvent. Sau nu il numim asa, da, mai bine nu o facem, ce atata formalizare? Oricum, abia dupa aia suntem cu tot efectivul in vacanta mare cand putem sa uitam putin de programe, orare, drumuri, asteptari…

Imi plac serbarile de la gradinita lui Felix, copiii nu sunt incarcati cu poezii, cantecele, replici multe si grele. Ei danseaza mult, canta mult, se bucura. De data asta grupa lor formeaza trupa de animale din Rio, iar al nostru copilas este, poate nu banuiati, pisica. Va fi o pisica cheala, adica nu va avea nici un fir de par in plus fata de cele pe care le detine pe cap, pentru ca pe scena unde vor dansa ca la Rio va fi destul de cald ca sa nu mai fie acceptabila prezenta vreunei surse suplimentare de caldura ca, de exemplu, o blanita artificiala de pisica. Si cum costume de pisici fara blana nu am gasit, iarasi am improvizat. O sa va arat ce am cusut dupa spectacol. Sau mai repede.

La scoala, copii, invatatoare. Intrebare la ora de muzica: copii, stiti ce este un portativ? Copiii nu prea stiu raspunsul sau nu sunt atenti sau sunt timizi. In afara de unul care intinde un brat la maximum si striga, stiu eu, doamna, stiu eu! Invatatoarea il ocoleste pe copilul interactiv cu privirea cautand macar inca un alt copil gata sa incerce o explicatie. Doamna, eu stiu ce este un portativ, striga din nou copilul cu bratele pe sus, dar invatatoarea pare sa nu il vada, ba pare chiar iritata de insistentele copilului interesat sa raspunda la intrebare. Deoarece copilul nu mai poate fi ignorat, fiind unicul copil acolo, acum, doamna, cu usor dispret pe chip, ii ingaduie sa spuna tuturor ce este un portativ. Vesel pentru nominalizare, copilul se ridica in picioare, isi ia avant si spune: portativul este o chestie…Ce chestie? portativul nu e nici o chestie! striga, adica striga invatatoarea nervoasa, stai jos ca nu stii ce e un portativ, iar copilul se aseaza dezamagit de doua ori, o data pentru ca nu a fost lasat sa spuna, a doua oara pentru ca i-a sters entuziasmul intr-o clipita. In linistea incaperii, crescuta ca urmare a dezlantuirii doamnei, invatatoarea le zice copiilor: fiindca nu stie nimeni ce este un portativ, va spun eu. Portativul este o chestie…

Scoala, copiii si invatatoarea de mai sus sunt, in ordine, scoala lui Horica, clasa lui Horica si invatatoarea lui Horica. Povestea este a lui Horica si s-ar putea intitula Copilul si portativul, ce chestie! Sau altfel.

Cu vorbele astea m-a trezit de dimineata piticul nostru. ‘Sunt un buldozer de pupat!’ Nu-i asa ca suna atat de bine? Cinci cuvinte alaturate atat de neasteptat si de inedit! Desigur, nu din trupusorul lui firav vine buldozerul de pupat, el are originile altundeva, mai adanc, mai imaterial, acolo unde incap pupici multi si plini si mari ce nu pot fi aplicati decat cu o forta uriasa ca cea pe care o genereaza doar un buldozer, fie el si imaginar. Astfel ca sunt inca o data fericita sa strig in gura mare: iu-huuu, azi m-a calcat un buldozer de pupat!!!