A fost odată ca niciodată o broască mare, grasă și urâtă. Ea a crescut mare și grasă treptat, iar oglinda lacului în care își țipa orăcăielile a reușit, probabil intenționat, să o păcălească frumos, arătându-i zi după zi o imagine de trup unduitor ca valul și de chip spoit prin transparență de vegetația lacustră. În ciuda faptului că era broască și, ca toate broaștele, trupul îi era învelit de o piele subțire, delicată, adevărat organ pentru respirație, broasca din povestea aceasta exala miasmă de răutate, miasmă care i-a încrețit și pătat dizgrațios de-alungul vremii învelișul exterior.

Broasca noastră grasă și urâtă era regină pe nufărul ei plutitor și îngăduitor cu larma ce ieșea necontenit din gușa largă și, deținând puteri pe atât de reale asupra celorlaltor broaște din vecinătate, mai slabe și mai puțin guralive, pe cât de iluzorii s-au dovedit a fi asupra restului de vietăți, amfibianul regesc a ordonat într-o bună zi să i se servească la masa de prânz un carnet de șofer, da, da, carnet de șofer ca aperitiv și un autoturism ca fel principal. Și pentru ca felul principal să fie așa cum trebuie, adică îmbelșugat și sățios, batracianul a poftit la un autoturism voluminos, cât să îi țină burtihanul, înalt, cât să îi dovedească superioritatea de altitudine, lat, cât să îi cuprindă fudulia și viu colorat, cât să i se remarce mândrețea. Zis și făcut, inchipuitii supuși i-au onorat reginei poftele râvnite.

Dar, după ospățul pe cinste mai sus amintit, s-a petrecut, dragii mei, o metamorfoză neverosimilă, lăsând fidela comunitate de vietăți lacustre într-o tristă și neconsolabila deziluzie, oo, bieți neștiutori, metamorfoză ce a aruncat-o pe regina-broască direct și fără avertisment, la ce atâta publicitate, când lipsește la nevoie?, așadar direct în centrul unui mare târg de precupeți, direct în pielea aparent diferită a unei femei-broască, trecută de vârstă semicentenară, emanând inexplicabil miros greu de baltă și orăcăind cu ton aspru și răutăcios sudălmi după sudălmi, doar așa. Dar femeia-broască, destul de grasă, mare și urâtă, regurgitase în procesul marii transformări o parte din dejunu-i copios de pe vremea domniei sale amfibiene, dejun ce o înghiți cu multă ură la rândul său, lăsând-o să se lăfăie și să-și savureze balele în stomacu-i încăpător de mașină modernă patru ori patru a secolului douazecisiunu după Christos.

Dar vai! Ce socoteală neprielnică această acțiune răzbunătoare a autoturismului, căci femeia-broască a apucat, condusă de instincte adormite, volanul plin de acid clorhidric al stomacului în care sălășuia și s-a pornit să îl învârtă fără minte și fără iubire, așa cum a făcut în altă viață cu sufletele supușilor săi, fugărind doi trecători regulamentari prin piața respectivă, abili păstrători ai integrității lor fizice, mamă și fiu, îi veți recunoaște până la urmă, și apoi, din necaz că i-a ratat milimetric, s-a năpustit cu tot cu carcasa impozantă direct, în plin, în alt autoturism parcat discret pe marginea drumului. Femeia-broască a pornit orăcăiala, tot ea, căci știe dintr-un print genetic celular că, cu cât orăcăi mai repede și mai tare, cu atât ești mai în control și putere, lăsând târgoveții piatetei înlemniți și uimiți de grozăvia faptei sale neomenești, ei, bieții, neștiind ca tine și ca mine, că femeia-broască, așa cum îi zice și numele, nu are decât carcasă de om, căci este un biet amfibian umflat prea mult în pene, adică piele.

Mai departe nu știu ce s-a întâmplat, dar știu că femeile-broaște sunt printre noi și că le recunoști după larma pe care o fac, dar, cu un pic de atenție olfactivă, și după mirosul de sub valurile false de miresme îmbătătoare. Atenție!

Cunoașteți cântecelul Mâini, picioare, cap și nas, cap și nas? Nu? Dar pe cel care începe astfel: Head, shoulders, knees and toes, knees and toes? Da? Vă sună ceva mai familiar decât celălalt? Ei bine, varianta primă este adaptarea mea în limba română a celei de-a doua. Nu-i bai, Horia și Felix pot să o cânte foarte bine în engleză, chiar dacă, interpretată de Felix, în traducere ar suna așa: cap, umeri, genunchi și pâine prăjită, genunchi și pâine prăjită, aceasta din cauza pronunției sale defectuoase, și anume, toast (pâine prăjită) în loc de toes(degete de la picioare). Oricum, asta nu ne împiedică să cântăm veseli și ignoranți în continuare, până la urmă ignoranța noastră este cât se poate de intenționată, așadar asumată în întregime. Dar să-l lăsăm pe Felix să-și poarte în continuare pe aripile invizibile ale vântului cuvintele armonizate de tonuri copilărești și asocieri neașteptate, ca atare hilare, și să revin la startul de mai sus, cum ar zice Horica la ora de germană, s-o luăm von vorn, acolo unde vă întrebam de știți despre cântecelul Mâini, picioare, cap și nas. Aceasta este varianta pentru Kiti, Kiti, pentru care vorbele englezești sunt tot la fel de accesibile precum îți este ție demonstrarea teoremei lui Fermat, să zicem. Iată-mi, deci, motivată și perfect scuzabilă traducerea, de fapt, încercarea de adaptare a piesei originale, aceasta, deoarece, în ciuda faptului că nu este tocmai muzică de Bach, deslușesc în privirea blândă de căprioară, ațintită asupra emitentului dezinvolt și baritonal al sunetelor melodioase, adică gura mea, un interes prețios, o fascinație molipsitoare și o liniște desăvârșită. Dar Mâini, picioare, cap și nas nu doar o învăluie cu fericire, ci îi descleștează și ei gurița, astfel că alături de principala voce cântătoare, cu modestie, a mea, se mai aude încă un glas, cu alt timbru, mai grav încă decât celălalt, cu alte tonuri, de alte frecvențe, dar cu aceleași ‘versuri’: mâ-ni, pi-ci-oa-e, ca-p, na-a…

Putem să vedem meteoriții pe jos, e încă îngrijorat Felix dis de dimineață, deși știe că a scăpat cu bine după ploaia de stele de azi-noapte. Norocoșilor, strigă suspinând Spotu-dinozaur, în definitiv, și el, alt norocos, altfel ce caută aici, acum?

Îmi plac soarele, căldura, dar ploaia în dimineața asta, în ciuda faptului că îi îngreunează lui tati alergatul la maratonul din București, miroase frumos, cântă frumos, e cântec de pământ fremătător de bucuria nemaisperata a lichidului vital, este ploaie duioasă și reconfortantă pentru viața plantelor, animalelor, oamenilor. E simplu să iubești căldura, strălucirea soarelui. E un exercițiu de altruism să iubești ploaia. E la îndemâna oricui să admire frumusețea perceptibilă direct. Să apreciezi frumusețea ploii este un exercițiu de pătrundere în esența vieții.

Îi spunem freak și locuiește într-o junglă de buruieni. E o junglă semiurbană, alături de buruieni trăiesc stingheri și niște pomi fructiferi. E o junglă semiurbană, alături de buruieni și familii numeroase de șoareci de câmp și nevăstuici, își duc decadele și niște câini sălbăticiți, dar cu gene domestice în celule. E o junglă semiurbană, alături de buruieni, familii de rozătoare sălbatice și câini sălbăticiți, își duce zilele un autoturism sălbăticit, dar cu gene domestice și cât se poate de moderne în celule, încolăcit de trunchiuri lungi și fibroase de plante necultivate și pentru a cărui dezvăluire freak și-a angajat călăuză cu macetă. Îi spunem freak, locuiește într-o junglă de buruieni și când reușește să străbată jungla, se suie într-alt autoturism cu care circulă discret prin oraș. Nu poți să-i bănuiești exoticul vieții doar văzându-l, totuși un spirit ascuțit l-a pătruns fără să-l știe, întipărindu-i pe luneta mașinii îndemnul “SPALĂ-MĂ ȘMECHERE”.

Noapte lungă, opt ore și încă ceva minute peste, dormit. Am. Aceeași viață, alt tonus.

Ca de fiecare dată, deschis ochii și văzut diferit cu fiecare dintre ei, ochii. Am. Dreptul, pe Kiti, stângul, pe Felix.

Orbităm în jurul centrului patului cu viteze constante și egale. Amândouă, apoi, toți trei. De aceea ne găsești indicând, ca acul busolei lui Felix, mai multe puncte cardinale.

Am căscat ochii cu capul la est, poate ușor nord-est. Privirea dreptului mergea spre nord, a stângului, spre est. Chiar și așa, nu mă uit cruciș. Mamele nu au ochi în spate, așa cum ar putea crede unii copii, au ochii pe față, simetric față de linia mediană, dar au privire multidirecțională. Când ți se pare că se uită cruciș, mama mai are de exersat. Sau are nevoie de ochelari.

Kiti își îmbracă obrazul stâng și unghiul mandibulei cu mâna. Stângă. Ăsta nu este un detaliu superfluu. Nu plânge. Dar nu mănâncă. Nu știu dacă o doare. Cred că nu, fiindcă este năucitor de veselă. Cred că da, fiindcă își caută alinare și nu îi trebuie nici biscuiți. Nici biscuiți. Ăsta nu este un detaliu superfluu.

Atâta pestedouazecidegrade până în opt octombrie, încât aș fi de o lăcomie colosală să mai cer. Sunt o lacomă colosală și sunt refuzată, de duminică pestedouăzecidegradele se metamorfozează în subcincisprezecegrade la soare. Toamnă.

Horica își lăfăie trupușorul pe lățime generoasă de o sutăpatruzeci de centimetri de pat nou de două nopți încoace, grație spontaneității mele necenzurată de prejudecățile ce intr-n cap, că vrei sau nu. Iată-l cum își încape și în streching în noul său culcuș și iată-i și animalele de pluș respirând miros proaspăt de cearceaf curat. E loc pentru toate nasurile. Ba suplimentar chiar, încă pentru două năsucuri asemănătoare cu ale posesorului de pat nou și lat, în dimineață însorită de octombrie zglobiu. Pat lat, nu nas lat. Sursele mele de energie neconvențională! Bună dimineața! Adică, bună dimineața!

Ce scrie aici, e curios Felix să afle despre noul lui caiet primit de la grădiniță. Scrie homework, homework?, da, homework, adică temă pentru acasă, chiar așa? Da, se scuză delicat educatoarea, dar e mai mult simbolică, va primi câte o temă de lucrat la ea de marți până luni, când trebuie să o aducă la grădiniță. Un desen de colorat și de povestit. Ok, partea cu povestitul poate fi chiar distractivă, cea cu coloratul e rezonabilă, mai ales că se poate face pe bucăți. Așadar, ce vezi tu în desenul ăsta? Văd o mămică, un tătic, un câine și trei copii. Unde vezi trei, eu văd numai doi. Mami, sunt trei, crede-mă, unul e mic, într-un cărucior și nu se vede în desen. ?!? Mai este și o pisică (nici asta nu se vede prin ochii mei), dar pe ea desenatorul nu a putut să o deseneze pentru că aleargă foarte repede de frica câinelui, de ce, mami, câinii vor să mănânce pisicile? De fapt, nu vor să le mănânce, ci vor să își asigure întâietatea în familie și se dau mari, speriindu-le pe bietele pisici. Dar nu se întâmplă întotdeauna așa, există multe case în care câinele și pisica sunt prieteni buni. Ce mai vezi? Văd că oamenii sunt bucuroși, uite ce fețe vesele au toți! Și băiatul și fata, nu bebelușul de zero ani, joacă un tenis special, cu o minge legată de o sfoară. Și o mașinuță roșie în buzunarul băiatului(?), mami, ce facem cu mașinuțele mele când o să fiu mare ca tati? Dacă vrei, le păstrăm, vrei? Da, vreau, și vreau să îl ținem și pe Spot, bine? Bine! De ce băieții mari ca Horia dorm noaptea cu jucării în pat? Fiindcă și băieții mari ca Horia au fost mici ca tine și, dormind așa, cu jucăriile în pat, au crescut mari în timpul somnului, câte puțin în fiecare noapte și s-au trezit mari, cu jucăriile în pat. Sunt bucuros că băieții mari dorm cu jucăriile în pat…

Ne-a povestit impresii de la petrecere. S-au completat astfel impresiile noastre relativ neconcludente și categoric secundare cum câ ochii îi sunt roșii și vocea ceva mai baritonală decât o știam. A prins o broască mare cât o mână deschisă cu mâna, dar s-a spălat bine pe mâini, a admirat cei mai frumoși si impunători curcani văzuți vreodată, s-a jucat cu un pui de câine ciobănesc nu știu de care, deja înalt cât el (aproape) și, binenteles, au jucat fotbal și alte jocuri, au mâncat, au râs și au cântat mulți ani trăiască. I-am povestit și noi impresii din timpul petrecerii, cum că liniștea e prea liniștită și ecoul e prea reverberant acasă, atunci când e plecat, dar, totodată, că ne bucurăm că s-a mai dus și el la o petrecere, unde i-a fost bine. Horică.

Să zic că ne-a povestit devine depășit până termin eu propoziția, de aceea spun că povestește în continuu dacă nu se uită la desene animate sau dacă nu ascultă vreo poveste, dar asta deja știu toți apropiații noștri. Că are gânduri curajoase să plece din dormitorul părintesc este inedit si este un fapt inerent în dezvoltarea copilului, fie că se produce la șase, cinci sau, iarăși, cinci ani. Ultimul cinci din seria de mai sus este încă cu semnul întrebării, deocamdată există o intenție semideclarată, motiv de care profităm ca să cumpărăm un pat pentru Horică, cel care de la șase ani, de atunci de când a părăsit patul părinților lui, adică al nostru, doarme într-un pat etajat, cu cort detașabil deasupra și o potențială si încăpătoare lume de secrete dedesubt, pat ce se va reîmprospăta cu trupușor, ghidușii și căței agenți secreți de cinci ani. Sau șase? Felix.

Ne-a povestit, ne povestește? Nu! Ne…fugărește, și nu doar fiindcă rimează, deși rima în sine este un motiv intrinsec de a fi, ci fiindcă chiar asta ne face în momentele de acasă din timpul sfârșitului de săptămână. Având prea puțină activitate dirijată și prea multe interdicții, ba nu intra în bucătărie, ba nu mai lua cărți din bibliotecă, ba lasă bambusul în pace, ba nu mai arunca pernele pe jos și încă altele, și-a creat o mică strategie de menținere a atenției noastre ageră și neobosită…fugărindu-ne prin casă. Micile năzbâtii aducătoare de istericale părintești sunt întotdeauna savuroase, ah ce distractive i se par! Căci ce poate fi mai amuzant decât să desfaci capacul cutiei cu cacao și să o pui la gură după ce ai dat capul pe spate, așa încât dezastrul domestic să fie deplin, iar după ce e totul curat ca înainte să pândești momentul prielnic pentru un bis? Kiti.

*M. Tournier Jurnal extim

O recunosc în tot ce e viu sau e lucrat cu suflet, mai mult sau mai puțin.

O văd sub forma culorilor nestatornice din pictura în acuarelă de pe foaia udă de hârtie.

În trandafirul meu din specia Rosa cameleonica, pe care l-am lăsat aseară frumos și discret îmbrăcat în petale portocalii, catifelate cu puf de piersică, și pe care îl găsesc de dimineață într-o ținută extravagantă, petalele îi sunt rozul cel mai roz și îi sunt tivite perfect cu linie roșie către soare. Trandafirul meu este argument pentru faptul că culoarea e doar percepție, dar ce percepție!

În orarul școlar al lui Horica, a treia (sau poate a patra?) oară modificat deja, și care îmi duce schimbarea către conexele programului său, treziri, așteptări, grăbiri, învățări.

În culoarea impresiilor de peste zi, uneori chiar de peste noapte, mai ales când visele sunt tumultuoase. Căci ea, culoarea, este când azurie ca diminețile septembriului nostru, când violetă ca îndârjirea nesănătoasă a vreunui șofer neîmpăcat, când roșie ca emoția din timbrul unui saxofon, când verde ca liniștea regăsirii zilnice sau roz ca bucuria copilului căruia îi accepți o scurtă vizită acasă la o prietenă.

Versatilitățile noastre dau șansă compatibilității. Ele ne sunt vitale și ne armonizează în permanență cu lumea. Avem un cameleon în noi.

Cum zărim parcul arătându-se de după colţul unei case, grăbim paşii cu gândul să ne aruncăm amândouă pe bancă, ea, pentru că asta face în faţa băncilor, scaunelor, paturilor, se aruncă, iar eu, cu lăcomia de a mă posta nemişcată pe bancă, întru eliberarea de întreaga inerţie acumulată în zeci de minute de ‘mers’ cu maşina, inerţie ce-mi ţine şi cea mai profundă celulă într-o vibraţie abia perceptibilă de care, cu nerăbdare, aştept să scap. Fiind o oră înaintată a dupaamiezii, suntem obosiţi toţi trei, copiii doi mici şi cu mine, trei ce ne detensionam după aproape o zi în parcul din apropierea şcolii lui Horica, acolo unde ne petrecem o jumătate de oră aşteptându-l.

Suntem în faţa băncii libere, ne aşteaptă. O salutăm, înclinându-ne cu recunoştinţă. Evident, ne aruncăm pe ea. Maimutel renunţă la smiorcăielile provocate de trezirea destul de brutală din somnul-fulger de maşină şi, chiar dacă nu mai e cu fundu-n sus, atacă topoganul în sens invers. Kiti, lipită afectuos de mine, ia o poziţie statuară foarte convenabilă mie, poziţie potrivită cu statutul ei de domnişorică în toi, şi anume, picior lângă picior, acoperite până spre genunchi de fusta evazată, braţe delicat căzute pe lângă corp, spate drept sprijinit de bancă, privire discretă înspre jocul celor doi copii din centrul cercului descris de băncile părculeţului. Eu, lipită afectuos de Kiti, iau, la rândul meu, poziţia statuară prea-dorită acum, spre asfinţitul zilei, poziţie potrivită cu statutul meu de mamă în toi, şi anume picior lângă picior, acoperite până spre genunchi de fusta evazată şi tot la fel mai departe. Formez împreună cu Kiti un grup statuar deplin liniştitor pentru noi însene, suntem operă de artă clipitoare, ‘mamă şi fiică relaxându-se’ ne intitulăm.

Când starea de repaus opreşte şi ultima celulă din vibraţie, se cere puţină mişcare, ah, ce nestatornic e omul, ca atare îmi simt degetele doritoare de o atingere moale. Degetele-mi găsesc imediat doi obrăjori rotunzi şi moi în care se afundă nestăpânit, aceştia reacţionează înroşindu-se nedureros, garantez pentru asta, deoarece mă încred orbeşte în sensibilitatea vârfurilor degetelor mele. Sunt îngâmfată, dar cum aş putea să nu-mi cred degetelor de mamă intens tactilă?

Devin iarăşi eu însămi, eu, cea într-o cvasi-continuă vânzoleală, Kiti îşi menţine starea ‘stana de piatra’. Îmi place starea asta a ei pentru că pot să o privesc pe îndelete. Îi admir bucăţică cu bucăţică din chip, nu găsesc nici măcar un centimetru pătrat în faţa căruia să strâmb din nas şi, de data asta, nu mai sunt îngâmfată. Îi recunosc fiecare pătrăţel luminos de chip, îi mângâi pe rând pătrăţel după pătrăţel. Mă opresc în faţa ochilor ei umbriţi desăvârşit de gene de teamă să nu cad şi mă ascund cu laşitate în spatele obiectivului telefonului meu.

Copilul mic, întors de mult din starea fundu-n sus, continuă să cucerească topoganul de jos în sus, iar Kiti stă stană de piatră. Eu mişc necontenit degetele dând clic după clic cu zoom pe ochii ei, ce clipesc încăpăţânat. În apropiere sună un clopoţel.

gsbhrwjned,

Iata invitatia noastra la un curs adresat copiilor cu TSA, cu rugamintea de a trimite mai departe si altor parinti sau gruprui de parinti ce ar putea fi interesati.

O aşteptam de mult să vină. Iată că a sosit! E maiestuoasă, solidă precum un elefant, un elefant modern şi nonconformist, calităţi datorate dispunerii neaşteptate în linie a celor (doar) trei picioare. Este un elefant oarecum disproporţionat, fiind mult mai mult lat şi înalt, decât îngust, iar raportul extravagant al celor trei dimensiuni mă duce cu gândul pentru o clipă la fantasmagoricul animal creat de imaginaţia lui Felix, jaguarul-tablou, animal de a cărui şiretenie şi abilitate excepţionale trebuie să îţi fie teamă, el aplatizandu-se miraculos şi proptindu-se asemenea de pereţii clădirilor, mimând un tablou, numai pentru a te ataca mişeleşte. Doar pentru o clipă însă mă tem, asta pentru că bizarul meu elefant, în ciuda falnicei sale apariţii, inspiră blândeţe, bunătate şi linişte, nicidecum agresivitate, răutate sau frică. În plus, emană un parfum viu, discret şi cu un iz aproape imperceptibil de exotic şi poartă o manta lucrată cu mâna şi cu sufletul, care-l acoperă în întregime. A pătruns în casa noastră timid, strecurându-se pe uşă bucată cu bucată de aproape că nu mi l-am imaginat în toată splendoarea şi măreţia lui şi şi-a găsit lăcaşul singur, în cea mai mică şi retrasă cămăruţă, dar în dreptul celui mai lung perete de-acolo. Şi-a ridicat, bucată pe bucată, trupul în aer, a ajuns la înălţimea sa maximă, şi-a sprijinit capul şi spatele de peretele binevoitor şi a pornit să ne zâmbească. Mi-a zâmbit cu toţi porii, iar cu două deschizături mai largi mi-a cerut să îl încarc, asigurându-mă că datorită forţei sale, încărcătura mea nu îl va împovăra, ba chiar îl va face fericit întrucât acesta este scopul vieţii sale. I-am simţit vlaga pe măsură ce i-am dat şi i-am dat să ducă şi în contact cu umplutura, a emanat un parfum aparte, ce mi-a încântat olfactiv şi vizual simţurile.

Am aşteptat-o ceva vreme să vină, iar vineri a sosit. E luni dimineaţă şi ea şade bucuroasă în cămăruţa ei, şi aproape numai a ei, de parcă acolo ar fi stat de la bunul început. Ne ţine iubitoare lucruri dragi, vechi şi noi şi e gata să primească încă. E nimeni alta decât biblioteca noastră maiestuoasă!

Eu unde eram când tu erai mică, aşa ca mine?

Iată varianta mai profundă a mult-repetatei întrebări, eu unde eram în poza asta cu Horică şi cu Kiti.
Iată-l pe Felix preocupat, pe lângă lumea lui fantastică, în care probleme filozofice existenţiale nu încap, şi de întrebări fundamentale despre viaţa noastră aici, acum.

O parte din tine a existat întotdeauna în mine, i-am răspuns, sperând si reuşind să îi securizez sentimentul de apartenenţă. I-am simţit zâmbetul blajin de recunostinţă în spate, dialogul se petrecea în maşină, iar pe mine m-a mişcat spontaneitatea propriului meu răspuns, întrucât acum, aici, acesta reprezintă unicul răspuns posibil, este aşadar chiar răspunsul, răspuns care doar printr-o potrivire întâmplătoare are tangenţă cu baza ştiinţifică a desăvârşitei legături mamă-copil.

Si ce contează că atunci nu am ştiut despre tine, despre voi? Eu mi-am mers cuminte paşii incoace cu seninătate şi mi-am adunat sârguincios, dar neprogramatic, bob cu bob de dor de voi, de l-am ingrămădit pe tot in mine până a erupt, şi a erupt, şi a erupt lăsând râuri nesfârşite de iubire, ce curg , şi curg, şi curg…

Ce seri superbe de septembrie! Soarele îngăduitor e undeva, în spatele nostru, el şi-a lăsat lumina vitală în urmă, ca pe-o trenă lungă, cam cât douăzeci de minute de lungă. Ne ajunge lungimea ei ca să ne calmăm ochii cu priveliştea câmpului din spatele casei, întins până-n orizont. Am aranjat două şezlonguri în formă de triunghi şi i-am întărit acestuia vârful distal prin dispunerea acolo a unui scaun pentru picioarele mele şi ale lui Kiti. Am refăcut triunghiul din corpurile noastre susţinute de şezlonguri şi ne-am conectat prin tălpi şi degetele de la picioare. Concertul pentru ochi şi minte s-a dus lin într-un concert pentru urechi şi minte. Am desluşit în melodia naturală mai multe timbre, mai multe tonuri, mai multe armonice. Broaştele au ţinut trompetele, greierii au făcut viorile, frunzele mici dar robuste ale mestecenilor au bătut ritmul. Kiti a ascultat concertul fără glas, eu l-am savurat fără vedere. Apoi am deschis ochii şi bine am făcut deoarece deasupra noastră, departe, un avion sfidător dansa spre lună. El însă nici nu conştientiza grozăvia şi aroganţa zborului său, fiind el însuşi un tip grozav, deci obişnuit cu grozăviile, doar s-a născut ca să zboare. O fi zborul lui mai uşor decât mersul nostru? Zburând, poţi alege calea dreaptă şi liberă, ai spaţiu pentru visare. Mergând, refaci, pas cu pas, precum o lenjerie intimă, toate curburile pământului pe care calci, ai timp pentru cunoaştere.

Soarele e dus de mult acum, e noapte si e cald si bine. Mulţumim umile naturii pentru răsfăţ, desfacem triunghiul trupurilor noastre şi triunghiul şezlongurilor, ne luam de mâini amândouă şi ne uram noapte bună si vise frumoase.

Stau uluită pe un fotoliu spaţios în faţa unei coli albe, nescrisă, ţin pixul în mână şi încerc să-mi orientez gândurile către umplerea foii cu textul unei cereri. Ideile nu-mi vin, sunt în derută. Cui adresez această cerere, mă întreb, apoi îmi răspund în minte şi în scris, ‘Doamnă Director’, şi sper că, odată pornită, cererea se va scrie singură. Surpriză? Chiar începe să curgă lin, cu alineat, ‘subsemnata’, şi anume, eu, ăăă, dar cine sunt eu? Şi iată-mă, din nou, dezorientată, căci, într-adevăr, cine sunt eu, de fapt?

Îngrijorată că nu-mi pot atribui vreo calitate suficient de convingătoare pentru a îndrăzni să sper că pot obţine permis pentru bibliotecă pentru băiatul meu cel mare, ridic ochii din hârtie şi dau, în faţa mea, de zâna cea bună, înfăţişată sub chipul unui băiat prietenos, care-mi zâmbeşte şi-mi vorbeşte dintr-un ecran uriaş, ivit în mod misterios acolo. “Când ai căutat ultima dată o clipă de linişte?”, ne întreabă el, iar eu îi mulţumesc recunoscătoare, iată o calitate credibilă şi dezirabilă pentru a deveni client al bibliotecii. Îl privesc complice pe Horică, aflat lângă mine, cuminte şi uşor impovărat de vina de a fi copil. El încuviinţează, iar eu îmi continui cererea, ‘subsemnata, eu, persoană în căutarea unei clipe de linişte’.

Zâna cea bună continuă să ne atragă spre lumea ei magică, “eu rămân aici, tu, dacă vrei, vino cu mine!”,iară eu, eu cum aş putea să refuz o zână bună? Deja uit că ne aflăm, copilul meu şi cu mine, într-o ipostază şi o combinaţie nefericită, aceea de a ne fi refuzat accesul în bibliotecă din cauza prezenţei băiatului, nenorocos aparţinător al categoriei sociale deocheate, categoria copil. Uitând de ghinion, aşadar, intrăm alături de zână în bibliotecă. Aceasta, prin puterile ei fantastice renumite, ne citeşte gândurile şi, blândă precum o mamă bună, se întoarce către Horică şi îi spune: “la bibliotecă poate veni şi mama ta, chiar şi bunica!”. Iuhuuu, sare Horică într-un picior de bucurie, deşi în privirea lui văd şi o umbră de mustrare, ‘parca ziceai că eu sunt cauza pentru care nu putem deveni membri ai bibliotecii’. Eu înghit în sec şi, evident, zâmbesc cu vinovăţie, da, nu ştiu unde mi-a fost mintea, iartă-mă, Horica, iartă-mă, zână!

Băiatul-zână nu conteneşte cu invitaţiile sale călduroase, e foarte iscusit(ă), “oricine simte că vrea să ia o pauză pentru recreere, este binevenit”. Ah, mulţumesc! E şi foarte bine informat(ă), acum aduce vorba despre chiar categoria socială din care face parte, poate nu atât de nefericit până la urmă, fiul meu. Este cum nu se poate mai evident că îi vorbeşte lui Horică cu înţelesuri subtile, poate presupune că băiatului nu-i prea place cartea? Poate, totuşi, nu asta este cauza, dar cert este că îi spune: “am citit că în Spania, într-un sătuc, copiii sunt plătiţi să meargă la bibliotecă”, apoi trage cu ochiul, zâmbeşte galeş şi ne ia în braţe pe amândoi ca să ne poarte într-un tur complet al bibliotecii.

***

Sunt o persoană cu drept de acces în Biblioteca Centrală Universitară. Totuşi, atâta timp cât sunt însoţită de băiatul meu de doisprezece ani, nu voi putea beneficia de dreptul de mai sus. Aceasta este regula. Nu contează că situaţia este dezastruasa în învăţământul românesc. Nu contează nici că un elev de gimnaziu vrea să citească sau să lucreze la matematică în linişte alături de mama lui în sala de lectură. Când există reguli, acestea trebuie respectate. Recunosc, îmi pun serios problema dacă nu cumva mă supăr ca măgarul pe sat, în definitiv există destule biblioteci în oraşul ăsta, biblioteci în care accesul copiilor este permis. Totuşi, sunt o persoană cu drept de acces în BCU, acces refuzat însă din cauza prezenţei copilului meu. În aceste condiţii, filmul lor drăguţ de prezentare este de-a dreptul sarcastic.

Oare cu câini să fie voie în bibliotecă? Nu ştiu, n-am întrebat!

E ziua mea de naştere şi îmi dedic acest text pe blog. Mulţumesc!
E ziua mea de nume şi mă adun cu fetiţa mea care poartă acelaşi nume ca să ne primim acest cadou împreună. Profit de rândul ăsta încă gol ca să urez şi celorlalte Marii dragi, zile senine şi bucurii! S-a mai golit un rând şi nu mai ştiu cum să profit de limpezimea lui.

E ziua mea şi Horica îmi oferă mai multe momente de relaxare în faţa calculatorului, atâtea în plus câte mi-ar fi luat să îi ung painicile cu unt şi miere şi să i le aduc pe o farfurie, în faţă, la masă. Mulţumesc!
Sunt acasă numai cu Horica, pe Broschi nu o socotesc, cum nu număr nici rândunelele pe care mi le arată bucuros, cu ochii măriţi cât ochelarii de pe nas, Horica, rândunele ce şi-au construit cuib mângâietor în podul casei noastre, ce bucurie!, şi care tocmai au ieşit în dimineaţa asta caldă şi calmă de început de septembrie într-un zbor rotund de cunoaştere şi recunoaştere, zbor rotund pentru cuprinderea amplă şi riguroasă a locului lor şi al nostru şi încă o dată şlefuit infim în rotunjimea lui ancestrală de supravieţuire. Rândunelele îşi pregătesc pribegia spre tărâmuri mediteraneene sau submediteraneene, dar astăzi sunt încă aici, în aer şi în podul casei noastre. Mulţumesc!

E ziua mea şi mă simt răsfăţată de toată lumea. Fără măcar să ştim cu siguranţă că ştie, Kiti m-a alintat de dimineaţă cu zâmbete netulburate şi îmbrăţişări călduţe. I-am răsfăţat şi eu, în mulţumire, simţurile, învăluind-o în rochiţa nouă din ţesătură moale, ca de caşmir, largă, monocoloră, dar cu o broderie delicată în jurul gâtului şi a mânecilor, contrastantă prin culoare, însă în aceeaşi notă de fineţe. I-am pieptănat, în acord tacit, părul, aducându-l într-o parte şi lăsându-l să acopere uşor un sfert din fruntea ei curbată perfect şi l-am păstrat astfel, innodandu-l echilibrat în trei cuibuleţe sferice. E deosebit de frumoasă în delicateţea ei uimitoare, mulţumesc!

La mulţi ani, mămica mea dragă, aşa m-a mângâiat şi mezinul, nu înainte de a-şi cânta, căci chiar cu versuri indecente, tot cântec este, faimoasa, de acum, a lui zilnică zicere, aia cu am făcut caca, şi sunt gata, şi sunt sigur, (plus/minus) şi te iubesc, iară eu nici prin gând nu m-am supărat pentru trezirea matinală, ba iar m-am amuzat de măsura constantă şi ritmică a trezirilor mele şi ale lui. Mulţumesc!

Şi încă sunt răsfăţată şi de tati, părinţi şi fraţi şi de gândurile voastre bune pentru mine şi Maria mea mică fiindcă este ziua mea şi a ei, de trei ori în total. Mulţumesc!

Noroc cu văru-său mai mic care a început şi el azi grădiniţa, aceeaşi grădiniţă, păi cum să plângă el la grădiniţă, el, mai mare decât Tudor cu mai mult decât un an, el, care şi-a petrecut deja alt an în grădiniţă, el, cu asumat rol de susţinător moral al mai micului său văr ce intră azi în lumea preşcolarilor? Smiorcăielile de dimineaţă nu se adună, în definitiv, şi eu aş pune vina pe grădiniţă dacă m-ar trezi mama la şase patruzecisicinci ca să mă pregătesc, ceea ce nu e tocmai cazul nostru, ci, din contră, ba da, chiar grădiniţa i-a adus tristeţea sub formă de lacrimi în ochi dis de dimineaţă, ooo, ce n-ar da, aşa crede el acum, să fie sclavul trezirilor prea-matinale zi după zi după zi, un an întreg de-aici încolo şi mai mult decât atât, numai să nu se ducă la grădiniţă. Unde, paradoxal, chiar îi place, deoarece copiii sunt haioşi, ‘am făcut tot felul de haioşenii’, sunt interesanţi, ‘îmi place de colegii mei’, empatici, ‘o fetiţă nouă mi-a dat un şerveţel să-mi şterg lacrimile de pe obraji’ atunci când el nu a plâns, numai i-au ieşit lacrimile singure din ochi, ca nebunele. Că aşa sunt unii făcuţi, ceva mai sensibili decât alţii, cu simţiri intense pentru oameni, animale şi impresii notabile din întâmplările vieţii lor. Şi ce întâmplări ale vieţii îi sunt cele mai scumpe copilului mic dacă nu întâlnirile fericite cu mama lui? Şi ce întâmplări ale vieţii îmi sunt cele mai dragi mie, mamei copiilor mei, dacă nu întâlnirile întregitoare cu ei, copilaşii mei?

Kiti este o dură. Kiti trebuie să fie cumpănită de dragul echilibrului care ne leagă coerent într-o familie socială şi spirituală. Kiti îmi seamănă mie aici, noi, amândouă suntem picioarele şi braţele trupului nostru familial. Băieţii noştri, cei trei, compun trunchiul, dar mai ales capul fiinţei noastre comune. Căci pe undeva, pe-acolo se plăsmuiesc simţirile noastre hrănitoare şi tot de-acolo vin şi râurile de sensibilitate care ne mai îmblânzesc paşii şi atingerile.

Şi cum spuneam, pe când unul se jeleşte de apăsarea ce-i vine din discontinuităţile întâlnirilor cu mine, aproape zilnice de azi încolo, celălalt, copilul, se-nţelege, îşi compătimeşte, plângând de mama focului, broasca ţestoasă pentru suferinţa fizică şi morală ce o va năpădi, cam peste un an, atunci când bietul animal va fi crescut subit şi se va fi pomenit captiv nefericit într-un acvariu zgârcit cu spaţiul, crud cu oxigenul vital, ce mai, un spaţiu sufocant şi deloc prietenos cu bietele broaşte ţestoase de Florida ajunse brutal la o maturitate precoce. Aşa că, stai şi mângâie sufleţele îndurerate, alină şi îndulceşte cu explicaţii vădite şi limpezi tristeţile candide până ce lacrimile vor fi secat şi zâmbetele vor fi reîncolţit pe chipuri albe de băieţi mari şi mici. Şi râzi tare, că râsul se molipseşte şi se înmulţeşte ca buruiana, Kiti ştie bine asta, şi mai râzi o dată că s-or rupe până la urmă nefericirile de copil în două şi pe urmă încă în mii de bucăţele. Am zis.

 M-am scormonit de mărunţiş prin buzunarele genţii, am strâns generos vreo 13-14 lei pe care i-am dat lui Horica, înainte să intre la film, ca să îşi cinstească fratele şi vărul cu floricele de porumb şi câte un suc. Evident, aşa ar fi trebuit să-mi fie, nu i-au ajuns decât pentru o pungă mică de floricele, i-ar fi fost suficienţi şi pentru o pungă medie, însă, cu gândul la alte ‘bunatati’ interzise, posibil de achiziţionat de restul de bani, Horia a rămas pentru cantitatea cea mai mică de popcorn. ‘Cat costă o pungă mică de popcorn’, l-a întrebat pe băiatul din spatele vitrinei cu floricele săritoare, ‘costă 12 lei o pungă medie’, a primit răspuns. ‘Eu vreau una mică, cât costă?’, insistă ochelarica, ‘costă 7 lei, deci vrei una medie’, e şmecher băiatul-vânzător. ‘Nu, am spus MICĂ!’, ştie Horica ce ştie şi, dacă ştie, o ţine morţiş pe-a lui. Vânzătorul cedează insistentului cu bancnote între degete şi renunţă la clişeele lui de om de vânzări, schimbând cei 7 lei ai lui Horica cu o pungă mică de floricele de porumb. Mai sunt vreo cinci minute până la film, oare ce mai poate el, Horica, să cumpere de pe rafturile mândre şi colorate ale băiatului de mai sus. Cunosc senzaţia copilului meu, am trăit-o din când în când şi eu, copil fiind şi, poate, chiar mai mare, aceea care te îndeamnă să schimbi pe orice-ar fi bănuţii din buzunar, numai să-i schimbi pe toţi, până la ultimul bănuţ. Ca atare, băiatului i se lipesc ochii de o pungă de M&Ms, îi sclipesc deja numai la gândul că va fi unicul stăpân şi distribuitor după placul său bun de bombonele M&M, şi întreabă iar ‘cât costă celebrele bomboane de ciocolată colorata’. Răspunsul vine prompt, vânzătorul este şi un ‘fin’ psiholog, ‘n-ai tu bani pentru M&Ms!’. Horica primeşte răspunsul stoic, îl resimte ca pe un pumn în gură, se retrage resemnat. Apoi, de la câţiva metri depărtare, cu ciudă pe băiatul cel obraznic, caută o soluţie să afle marele secret al micii pungi de promisiuni uriaşe de deliciu gustativ. Găseşte soluţia repede şi anume în perseverenţă. Hotărât, se îndreaptă iarăşi spre intermediarul către visul savuros şi, ca şi cum nu ar fi întrebat niciodată, darămite acum două trei minute, zice candid: ‘cât costă punga de M&Ms?’. Cred că băiatul este surprins de insistenţa lui Horica şi, ca de multe ori când surprinzi pe cineva, răspunsul vine prompt, sincer şi la fel de candid ca întrebarea: douazecisinustiucati lei. ‘Aha, am vrut să stiu’, întoarce Horica spatele în retragere, îşi ia frăţiorul, vărul şi punga mică de popcorn şi intră în sala de cinema. 
 
  
 
 I-am avertizat, mai ales pe cei doi mai mici, că la cinematograf e sunetul foarte puternic, să nu se sperie, mi-au promis, nu ne speriem. Ei bine, pe unul l-a apucat repede plânsul de frică, iar pe celălalt, al meu acuma, un pic mai mare, nu l-a cuprins frica, ci, un pic după jumătatea filmului, s-a trezit în toiul acţiunii mult aşteptate a maşinilor vorbitoare cu ochi că ‘mi-e dor de mama’. Hodoronc-tronc. L-am recuperat mulţumit de revedere de la intrarea în sală de la Horica, uşor nemulţumit la rândul lui de întreruperea scurtă.

Bâzâie ca o albinuţă şi mănâncă petale din trandafirul portocaliu.

Bâzâie insistent ca două albinuţe şi mănâncă lacom petalele trandafirului portocaliu.

E veselă. Zâmbeşte larg, cu mulţi dinţi aliniaţi frumos.

E chiar exagerat de veselă, zâmbeşte şi cu spaţiile edentate şi chiar cu câte doi dinţi pe acelaşi loc îngust de gingie.

Bâzâiala e simptom de bucurie. Şi bucuria devine astfel zgomotoasă, uneori. Larma pick-hummerului care izbeşte betonul doare şi mai tare. Prefer bâzâială a zece albine deodată. Dorinţa mi se îndeplineşte, pick-hummerul cruţă asfaltul, nu mai e sălbaticul de adineaori. Bâzâială se dezlănţuie. Există o armonie în această bâzâială. Mai urcă, mai coboară, se duce şi mai jos, apoi revine. Uneori se înscrie în platou şi atunci uit de armonie, am acufene. Mi-e greu să determin capătul platoului de bâzâială, pare că e infinit, că nu se mai termină. Devin, la rândul meu, sălbatică. Nu pornesc nici un asalt asupra betonului din asfalt, ci opresc închipuita nemărginire, astupând uşor cu palma guriţa extaziată de propria-i zumzăială. Sunetul se risipeşte în palma mea. E un moment de linişte binevenit.

Latră ca un câine fioros şi muşcă amarnic din fundul hienei.

Mai latră o dată şi îşi infinge straşnic iarăşi colţii în laba care l-a lovit subit, aşa, din senin.

Lătrătura e simptom de amărăciune şi revoltă. Lătrătura mă sperie şi mă întristează. De ce atâta hămăială chiar către o hienă? În definitiv, hienele sunt făcute din răutate şi nu e vina lor pentru asta. Ham-ham şi o muşcătură te uşurează pe moment de ură şi durere, dar nu pot să te facă să te simţi mai bine. În plus, nu uita, vei întâlni mereu câte o hienă în drumurile tale. Aşa i-am vorbit copilului lătrător şi răzbunător. A lătrat tot mai stins şi în faţa mea, s-a justificat, că i-a zis că soră-sa-i nebună de bâzâie aşa, că e aşa, şi aşa, şi iar aşa, în toate felurile în care se gratulează azi, nepoliticos şi injurios, copiii între ei. Apoi a încercat, câineşte, iar un lătrat, dar nu i-a mai ieşit decât ceva ca un mieunat. Şi a râs, ha, ha, şi a exclamat, ce fraier sunt, ha, ha, că l-am băgat măcar în seamă. Şi eu am râs cu el, dar şi cu ea, ea care încă bâzâia şi zumzăia şi, vesel aştepta să prindă înainte de plecare o ultimă petală din trandafirul portocaliu, că tare mai este dulciu!

Măsuri. Peste cinci codiţe înseamnă păr scurt. Între două şi patru, păr mediu. Cu codiţă unică, părul lui Kiti a fost odată lung. Astăzi, două. Doi este măsura zilei, iar de bucurie am îmbrăcat de dimineaţă bluza pe dos. Noroc cu Horia, care, sincer şi direct, mi-a spus că am o bluză destul de ciudată. De-ar creşte ca buruienile, nici că mi-ar păsa de firele smulse cu gestul ei pe cât de plin de naturaleţe, pe atât de tulburător pentru văz, dar mai ales pentru auz. Sunetul spontan, exploziv, concis, urmat de reverberaţii persistente, doar de o ureche sensibilizată ca a mea auzite, mă înţeapă de fiecare dată neplăcut surprinzător, îmi varsă adrenalină în sânge şi mă umple de furie. Tu nici nu-l auzi, pentru mine e larmă bestială, e iureş extrem, e sunet diavolesc. Dar astăzi am ajuns la două, două codiţe, numai două codiţe. Mai uşor de strâns într-un mănunchi protector pentru însuşi conţinutul său, părul lui Kiti îşi redobândeşte lungime convenabilă şi îşi asigură ocazie de a se desfăşura sau, mai bine, de a se înfăşura în inelele de altădată. Şi încă nu am omorât gestul pustiitor, dar, odată cu îmbrăţişarea măsurii doi, m-am mai saturat o dată de optimism şi iarăşi mi-am regăsit tonul armonios în marele şi al nostru tumult vital. Să crească mare măsura doi ca să treacă curând în unu. Măsura unu!

Undeva, în noapte. Draperiile, cortine trase în pauzele nocturne, sunt impenetrabile pentru reflexiile selenare şi pentru radiaţiile electrice ale felinarului comunitar de veghe. Se doarme noaptea. Se visează noaptea. Sau nu.

M-au capturat. Mă torturează, chinuindu-mi ochii cu un far orbitor intermitent. Îmi smulg cu cruzime firele de păr din creştet. E dureros şi nu am decât două mâini cu care să mă feresc. Mă zbat şi împing furioasă degetele ce-mi pigulesc în cap. Farul îşi continuă intermitenţele. Îmi culeg stropii energetici de furie oarbă şi mă desprind cu o săritură din prinsoarea binară. Este uimitor consumul fizic mare, măsurabil, de vitalitate cu care ne reconectăm mental cu realitatea după vis. Pulsul este crescut, semn că inima răspunde stimulilor onirici, respiraţia îşi suflă concordant cu tensiunea din vis aerul afară şi înăuntru. Iar mintea, şi ea, abia dacă îşi regăseşte confortul în certitudinea trupului în recompunere.

Undeva, în noapte. Cu minute bune înainte. Dorm. Simt în somn obrajii rotunzi ai lui Kiti. A venit. Dorm în continuare. Mă trezesc brusc, ridicată în fund, dintr-un vis cu răi. Ştiu mulţi răi din poveştile lui Felix. Mă dezmeticesc şi mă întorc înspre Kiti. Nu doarme. Ba sare deodată de lângă mine din pat, un pas şi cu mâna dreaptă apucă draperia groasă ridicând-o. Un val luminos inundă dormitorul pentru câteva secunde mici. Atât. Kiti lasă draperia să-i cadă din mână şi aceasta revine cuminte la locul ei. Sare în pat cu nasul în pernă. Zici că doarme dusă de-o jumătate de noapte deja. E doar o iluzie. Kiti sare iarăşi din pat, reface paşii de mai sus. Şi încă o dată. Acum zici că doarme profund din nou. De fapt aşa şi este. Şi-a încheiat ritualul nopţii.

Când eşti prea-plin de mămos şi interesat de valoarea estetică a exprimării tale: Te iubesc, mami…I love you, mommy…I love you very, very, very, VERY much, mommy…şi eu te iubesc, dar de ce îmi spui asta atât de des, eşti supărat? Nu, dar nu vezi ce frumos e? Da, da, e foarte frumos, mulţumesc!…

Despre a fi abil sau cum să domoleşti impulsivitatea: Acum sunt supărat, eşti cea mai rea mămică din lume, cea mai, cea mai rea! Dar măcar mă mai iubeşti? Hmmm, da, te iubesc, de fapt nu eşti rea, doar glumesc, eu sunt glumeţ.

Zânele ca zânele, dar catelusele…:Tu eşti o zână (către mama unui băieţel), nu-mi place de tine! Mami e mai frumoasă fiindcă e o căţeluşă!

Despre valoarea pozitivă a răutăţii: De dimineaţă, pe când am răspuns prezent la chemarea cunoscută, ‘mami, am făcut caca, şi sunt gata, şi sunt sigur, şi te iubesc’: ce bleg am fost, ha ha, eu credeam că răutate înseamnă să fiu rău! Fiind năucă de dimineaţă, n-am înţeles ce-a vrut să spună. Spre seară, în alt moment de efuziune: mami, te iubesc cu răutate! Fiind ieşită de mult din năuceală, am lămurit problema.

Nu-mi aduc aminte care a fost cauza care m-a dus în debaraua mea preferată. Da, am o debara preferată! Da, asta înseamnă că am mai multe debarale dintre care una mi-a picat cu tronc. Puteam foarte bine să nu prefer nici una dintre debarale, în definitiv, câţi oameni au debarale preferate? Nu mă invidiaţi, mai multe debarale înseamnă mai multe lucruri strânse, mai mult balast, mai mult conservatorism, mai multă împovărare! Invidiaţi-mă, mai multe debarale înseamnă mai multe locuri de depozitare, mai multă ordine, mai mult aer de respirat, mai multă seninătate spaţială!

Debaraua mea emană încă, după mai mult de un an şi jumătate, miros de lemn proaspăt, miros însufleţit de pădure de brazi. Este neobişnuit ca în lumea debaralelor să inspiri vitalitate. Obiectele ajunse, poate nefericit, în debarale se uită adesea. Ele se impregnează cu nefericirea altor obiecte uitate mai de mult în debara, se usucă de vlagă şi din tristeţe şi prind iz de râncezeală. În zadar îşi lungesc sufocate nasurile către pătrăţelul zgârcit de spărtura în zid tânjind la o adiere de tinereţe, în cele din urmă ele se resemnează şi devin tot mai mici pe raftul lor din debara. Aici stă şi explicaţia magiei prin care, de fiecare dată când mai deschizi o dată uşa debaralei cu alt braţ plin de obiecte de depozitat, îi găseşti acestuia un loc, ah, locul tristei şi irevocabilei deveniri. Aşa că, vezi tu, cititorule care ignori debaralele, ce minunăţie se petrece în debaraua mea cochetă, îmbrăcată de miresme răşinoase.

E o încăpere minimă. I-am uitat dimensiunile naturale, i le-am ştiut pentru că singură i-am croit îmbrăcămintea. Debaralele nu sunt ca oamenii, ele devin mai mici odată îmbrăcate. Debaralele sunt ca oamenii, ele se încarcă de buzunare încăpătoare odată îmbrăcate, la fel ca oamenii îmbrăcaţi în veşminte cu buzunare şi genţi. Debaraua mea e ca o mamă bună şi cochetă, îmbătrânită acum. I-am dat cu împrumut toate posetutele mele, acestea rămân tinere de-a pururea, măcar în spirit, iar tinereţea le rămâne graţie celor mai noi dintre gentuţe care vin şi pleacă, vin şi pleacă, vin şi pleacă din debara cu regularitate. I-am dat cu împrumut toate genţile noastre de voiaj şi, ah, câtă mulţumire, prospeţime şi visare aduc cu ele după fiecare călătorie a noastră. I-am dat cu împrumut toate costumele de carnaval ale copiilor şi ce credeţi că aduc acestea cu ele în afară de culoare şi veselie? Optimism! Şi i-am dat cu împrumut garderobă completă de copil, cu rochite înflorate, fustiţe pastelate, pantalonasi cu buzunare, pălăriuţe cu bentiţe, cămăşi de fetiţe şi de băieţei, şi nu în ultimul rând chiloţei, maieute şi jersee, geci albastre, galbene şi mov. Care vin şi pleacă, vin şi pleacă, vin şi pleacă. În râsete şi clinchete de clopoţei, de la nişte botoşei.

Şi în tot acest timp, fără să le pese de pătrăţelul zgârcit de spărtura în zid, obiectele pribege din debaraua mea se îmbată şi se împrospătează cu miros de lemn proaspăt răşinos.

Şi am uitat cauza ce m-a dus în debaraua mea preferată, căci acum aţi înţeles, cred, de ce am o debara preferată, dar am intrat şi iar m-am bucurat, de iz m-am îmbătat şi tot m-am veselat. Ca să rimeze. Odată intrată, privirea mi-a fost chemată de către o îndoitură roz-portocalie, presată printre alte hăinuţe îndoite. Era un tricou mic, nu foarte mic. L-am scos cu grijă şi l-am desfăcut. Deodată m-am trezit în alt spaţiu şi alt timp. Purtam o pereche de ochelari de soare maro pe nas şi purtam părul mai lung, pe umeri. Tricoul nu-mi aparţinea, dar eu eram frumoasă şi fără ca tricoul să îmi aparţină şi eram frumoasă prin reflexie. Aveam în faţa ochilor un băieţel îmbrăcat în tricoul roz-portocaliu. Frumos şi blând. Cele două mănuşi de box imprimate pe pieptul tricoului lui mi-au adus un zâmbet, băieţelul nu avea nevoie de ele ca să culeagă pentru mama lui floricelele de la marginea terenului de tenis. Cele două mănuşi de box m-au mângâiat cu un pumnişor şi, după o uşoară zdruncinatură, m-am trezit în timpul şi spaţiul prezent. Nu mai purtam ochelarii de soare pe nas şi nici părul atât de lung. Eram tot frumoasă prin reflexie. Aveam alt băieţel în faţa mea. M-am repezit şi i-am aruncat tricoul pe trupuşor. A început să sară scurt pe picioarele mici, mimând lovituri de boxer. M-a lovit cu un pupic şi a fugit.

Am o debara preferata…

‘Ta-ti, te duci sa cum-peri in-gre-dien-te pen-tru tort?’

La mulţi ani, fetiţei cu codiţe, Catinca Maria si la mulţi ani mie, Mihaela Maria!

 Trecuse doar puţin de miezul nopţii când am urcat pe furiş treptele către dormitor (nu s-a creat încă furişul ăla sau nu s-a numit încă furişatul care să învingă scârţâielile scării noastre, la ce-om mai activa alarma noaptea?, nu ştiu, zău),  şi de când am stins şirul de becuri aprinse din holul etajului, becuri aprinse pentru a căror neactivare mă tot rog zadarnic de Horica seară de seară, de seară, de seară… Şi nici c-am respirat complet când mi-am aruncat picioarele chinuite de oboseala lor banală de peste zi, de parcă respiraţia-mi ar fi cea mai zgomotoasă, doar-doar nu le-oi frânge copiilor somnurile dulci din noapte. Dar n-am avut încotro, respiraţia şi-a ţinut neobosită ritmul şi şi-a luat dreptul la o compensaţie pentru inspirul rupt adineauri, amplificând inspirul următor şi producând prea degrabă iminenţa. Mi-am muşcat buzele, mi-am tăiat răzbunătoare iarăşi respiraţia şi am ascuţit auzul: scârţ-scârţ, pâş-pâş, zbang, pâş, pâş, pâş, pâş, pâş şi uşa dormitorului s-a lipit de perete sub un impuls sănătos, deloc obosit conform cu ora târzie a nopţii, desenând în cadrul ei silueta de sirenă a lui Kiti. Încă trei paşi ce au ocolit cu inteligenţă colţurile nevăzute ale mobilierului şi Kiti a plonjat întocmai unde îi e dulcele somnului cel mai dulce şi anume fix mulată cu trunchiul pe spatele meu şi cu capul în contact direct şi presant pe capul meu, deci încercând să mă mănânce cu totul, mâncăcioasa mea mică! Am respirat din nou, după care mi-am ignorat respiraţia, era însă prea târziu, pentru că Felix a profitat fără măcar să ştie de tumultul silenţios din dormitorul nostru şi s-a semitrezit, o semitrezire care i-a fost îndeajuns ca să se ridice ca teleghidat din patul lui şi să mă încolţească, de data asta din cealaltă parte, arestându-mă nemilos şi el pentru toată noaptea tânără de dinaintea noastră. Vă mai aştept drăguţii mei în noapte, vă aştept cu trup şi suflet să mă imobilizaţi cu corpuşoarele voastre fragede şi delicate, dar faceţi-o câteva ore mai tarziuuuuuuu!
 
 
 Că dimineaţa tot eu sunt cocoşul casei, că aşa mi-e bioritmul, isteţ, se trezeşte de dimineaţă, cică produce optimism, putere, bucurie pentru o zi întreagă cu fiecare răsărit precoce de soare. Aşa să fie, în definitiv nu am încotro oricum! Mi-am fericit sufleţelul cu razele oblice de soare ce împingeau cu forţă draperiile groase din ferestre şi mi-am urnit şi direcţionat fericirea către prepararea foarte micului dejun al copilaşilor, ce urmau să fie treziţi doar câteva minute mai încolo ca să-l servească. L-au servit cu îndemânare, copiii nu mai sunt atât de mici, iar dejunul era, cum am spus, chiar foarte mic. Şi ne-am întâlnit iarăşi cu toţii în maşina lui tati pentru startul dimineţii cu sport. Unul a ales să alerge, altul s-a înarmat cu o rachetă de tenis, fratele lui altul s-a aruncat în maşinuţele locului de joacă din curtea bisericuţei lipită de terenurile de tenis, sora lui altul şi a fratelui lui altul şi cu mama lor, a tuturor, s-au lipit de gardul lateral al terenurilor şi s-au apucat de gimnastică. Şi uite aşa s-au scurs aproape toate orele dimineţii plăcute de august.
 
 
 Că-n august viaţa în capitală este cea mai încântătoare, dimineţile sunt doar călduţe, soarele e în pline drepturi încă, copiii savurează din plin vacanţa, adolescenţii pedalează de zor pe străzile mult mai libere ale oraşului, oamenii sunt mai veseli, praful nu mai are atâtea ocazii să ne învelească şi strugurii încep să îţi ademenească simţurile.
 
 
 ‘O ştii pe fata în alb?’
 
 ‘Nu, de ce?’
 
 ‘Atunci lasă, nu e nimic!’
 
 ‘Stii, de fapt o ştiu pe fata în alb. E sora mea!’
 
 ‘Daaa?’
 
 ‘Da, de ce?’
 
 ‘Vroiam să te întreb dacă o cunoşti, pentru că a fost colega mea de grădiniţă!’
 
 ‘???’
 
 
 Am mai spus că Kiti e remarcabilă. Păcat că ea nu părea să-şi mai amintească de băieţelul care vorbea cu Horica. Ochii care nu se văd se mai uită. Sau nu.

Ne-a tot învârtit şi adâncit prin lumea lui Spotu-dinozaur de ceva vreme încoace. Nu e o lume simplă, ba chiar e un loc foarte complex, complexitatea îi creşte pe măsură ce anii ţi se adaugă la vârstă. Normal. Adică cu cât eşti mai bătrân, cu atât o înţelegi mai greu. Sau poate ajungi la un peak la un moment dat, la o anumită vârstă, după care începi să aterizezi iarăşi mai uşor pe planeta lui Spot, pardon, Spotu-dinozaur.

Totul a inceput cu Spot, mister perfect, căţelul de pluş, cu o prezenţă cât se poate de reală şi tridimensională. Apoi, pentru că în lumea noastră concretă în care Spot este la fel de palpabil ca Felix, însă mult mai pasiv şi mai lipsit de iniţiativă tot decât Felix, băiatul nostru mic l-a creat pe acest Spotu-dinozaur, bănuiesc că un fel de fiu abstract al mai sus amintitului Spot, deci atât de viu şi plin de activitate cât încape în mintea de copil şi chiar mai mult decât atât, Spotu-dinozaur care, am aflat, este un dinozaur zburător, cu cioc lung, foarte lung şi două gheare letale pe aripile cu anvergura de cincizeci de metri. Fiul legitim, deşi neconform cu ştiinţele medicale actuale, al domnului perfect, vă puteţi imagina (sau nu), Spotu-dinozaur cunoaşte, învaţă, întreprinde, salvează, reconstruieşte, umblă, tinzând către perfecţiune, dar mai ales către exhaustivitate în cele mai variate domenii, în special în cele caracteristice supereroilor. Măcinat de o curiozitate de înţeles după atâtea poveşti fabuloase cu Spotu-dinozaur, Horica şi-a propus ca, ajutat de Felix, să îi deseneze portretul robot mai sus (re)numitului şi a făcut-o. Efectul? Surprinzător! Cine ar fi bănuit că un supererou, un personaj viteaz, curajos, neînfricat, are o înfăţişare atât de…hilară? Cine a mai întâlnit figură cel puţin atât de impresionantă cât un Superman, Hulk, Actionman sau alţi monştri sacri , cu o faţă atât de…nătângă? Priviţi-l, admiraţi-l şi nu vă lăsaţi păcăliţi de trăsăturile sale galeşe, Spotu-dinozaur a fost, este şi va fi un dur. Întotdeauna!