Moșul a chemat copiii la el grupați pe familii. Ai zice că, cu cât sunt mai mulți copii într-o familie, cu atât este mai ușor să scoți o poezioară sau un cântecel. Nu întotdeauna. Spune tu, ba tu, iarăși tu, până Moșul s-a plictisit, lăsați, îmi spuneți la anu’! Hi, hi, căci asta spun și fețele ghidușe ale băieților din poză, cât despre ce spune Kiti în gând, pare un fel de ‘hmmm, ce-o mai vrea și ăsta de la mine? Bine, bine, stau jos la poză, dar zi mersi că nu ți-am dat barba și căciula jos de pe cap, că abia-abia m-am abținut!’.

Cam atât despre întâlnirea cu acest Moș simpatic, bonom și veridic și doar atât, ca pretext pentru această fotografie atât de reușită, în special pentru că îi prinde laolaltă, cum anevoios ne e deseori, pe toți trei copiii noștri. Bravo Kiti!

Ne place să fim gazde. Dacă și vouă vă place să fiți musafiri, sunteți bineveniți la noi. În plus, e și convenabil. Dacă aveți copii, cu atât mai bine, și noi avem trei, de trei feluri, cu care se pot juca. Și mai mult, dacă sărbătorim vreun eveniment, iată motiv perfect pentru o petrecere.

La mulți ani, tati!, am profitat de preziua aniversării sale, fiind o zi de sâmbătă, ca să sărbătorim. O chemăm pe Theo mai repede la noi?, s-a bucurat Horica de ziua de ieri, și așa s-a procopsit cu o ditamai bucată de zi de distracție cu verișoara lui și numai cu ea, aproape. Aproape, doar fiindcă mi-a solicitat ajutorul, în minutele de reacomodare în compania verișoarei sale, pentru a mi-o pârî plângăcios că i-a luat nu știu ce piatră și nu mai vrea să i-o dea înapoi. L-am liniștit inițial promițându-i că Theo n-o să plece neperchezitionata de la noi de-acasă, apoi, fiindcă smiorcăielile au continuat, m-am spălat pe mâini de grija-i, reproșându-i, în glumă, evident, că ideea de a o invita pe verișoara lui îi aparține exclusiv, așa că să mă lase în pace. Au râs, apoi nu i-am mai văzut la față decât la masa de prânz, apoi la cina aniversară. De auzit, parcă i-am mai auzit când și când, atunci când îi ușuiau pe prichindei din zona lor adolescentină.

Felix și-a rezervat și el cu săptămâni înainte dreptul neîndoios la timp din belșug pentru alt văr, așadar l-a obținut și a profitat la maximum de el, eliberând în aer baloane magnifice de idei de joacă ortodoxă și mai puțin ortodoxă, ca atare, momentele noastre, ale părinților lor, de serenitate și uitare, s-au precipitat ritmic în dezlănțuiri de îngrijorare, pornite din mărturisirile spontane, vinovate și, totuși, încântate ale copiilor gradinitari de mai sus, cum că ‘am făcut dezastru’ în camera x sau y, sau de intențiile acelorași, surprinse în timp util, de tatuare reciprocă a posterioarelor cu carioca. Sau alte asemenea.

Chiar și Kiti și-a aranjat zâmbet limpede pe față, potrivit cu momentul aniversar, dar și cu mărgelele atârnate de gâtul alb, așa încât ne-a urmărit, din depărtarea canapelei, vorbele și forfotelile, apoi și de la masa mică, a copiilor, și masa mare, a adulților, încercandu-și norocul, la încă și încă o gustare, când la unul, când la altul, având grijă să îi aleagă pe cei mai miloși dintre noi pentru operațiune. Apoi a adormit, în ciuda muzicii cu volum necontrolabil, pe canapea, puțin după ce cei mai mari decât ea ațipiseră temporar în bibliotecă, cu ipadul în brațe.

Abia după miezul nopții am scos forțat grădinitarii din priză, dar, cu toate astea, le-a mai rămas suficientă energie înmagazinată ca să se jelească în tandem de mama focului pentru cruzimea de a îi despărți atât de precoce!!!

La mulți ani, tati!

E foarte noapte și mă trezesc imobilizată. Sunt în strânsoarea nopților mele, nu te poate speria ceva ce ți se întâmplă noapte de noapte. Nu te sperie, dar vrei să ieși câteva clipe de acolo, așa că mă rup din chingile calde și moi, ce mă țin fixă, dintr-o săritură, care nu-mi ajunge pentru o respirație întreagă. Cer mai mult și mi se dă, respir profund, însă o fac cu prețul unor junghiuri abdominale pe care le asociez cu un pumnișor de băiat mămos strecurat cu dor sub mine de-alungul nopții. Privesc în întuneric trupușoare adormite pe laturile patului și ies din cameră ca să desensibilizez mușchi amorțiți de aglomerație. Dar iată-mă, la trei pași și trei secunde departe de dormitor, întorcând capul către foșnelile iscate acolo, imediat după plecarea mea din cameră. Intuiesc ce se petrece și grăbesc pașii înapoi. Deși îmi pare neverosimil, situația e aievea, limpede în fața ochilor: un pat larg, aproape gol, doar cu cearșaful bine întins rămas pe el și încă cu Felix deasupra, dormind netulburat. Un munte miniatural de perne, plăpumi și două-trei jucării de pluș stă mândru, proaspăt erupt, pe jos. Și Kiti, unde să fie Kiti, pare un pic dezamăgită că timpul nu i-a ajuns să elibereze prin aruncare tot patul, o clipă de i-aș mai fi dat în plus, să îl zboare și pe Felix din pat, ce bine ar fi simțit! Hmmm, în plus, știe că nu-mi place ce face, cum dă ochii cu mine, chiar așa în întuneric, o tuleste înapoi în pat, cu un aer de parcă aș fi deranjat-o din somn. E amuzantă, dar nu o las să știe asta. Atât mi-ar mai trebui!

E liniște bună în casă și cald. E curat și soare. Felix își umple tolba cu imagini alerte animate, acum când poate, are doar două zile de weekend la dispoziție, nu ca fericitul de Spotu-dinozaur, care trăiește într-o lume cu cinci zile de weekend pe săptămână. Horica își respectă programul de la începutul anului școlar, care-i zice că duminica este zi pentru lecții. Tati citește ceva, iar Kiti îmi stă pe-aproape, ea nu vrea nici desene animate, nici lecții (cred și eu!), nici măcar o mușcătură din mărul meu. Dar nu pare nefericită, nu, ușor plictisită, însă, da. Putem să ne plictisim și, în același timp, să nu simțim nefericire? Probabil că da.

Ne-am obișnuit cu toții cu clipele lui Kiti de inactivitate din afara lecțiilor zilnice sau din afara altor activități familiale în care ne angajăm. De aceea, orice acțiune spontană de-a ei, care mimează sau chiar imită binișor mișcările noastre firești pentru contextul în care ne aflăm, ne aduce bucurie, exagerată, poate, din punctul tău de vedere, dar plină de ingenuitate, pentru noi. Iat-o ieri, la lecțiile de tenis ale băieților, acolo unde, de obicei, stăm cuminți pe bancă și privim mișcarea coerentă sau mai în formare a copiilor, iat-o, așadar, ridicându-se de pe bancă și apucând racheta mea de tenis de mâner, cu mâna dreaptă și o minge, cu cealaltă mână. Kiti, vrei și tu să joci tenis? Poate, nu înainte însă de a îi simți cu buzele cordajul, mi-a răspuns prin gesturi, nici măcar nu-i o senzație prea rea, mi-am zis, încearcă și tu și ai să vezi! Kiti, cea atât de intens senzorială, cu racheta de tenis în mână, pe teren, lângă copii, numai fiindcă așa vrea ea, îmi acceptă lecția simplă, brațul drept întins la spate, apoi, la comanda mea, ‘lovește’, același braț urcă spre înainte, până peste umărul stâng. Bravo, Kiti! Și e un bravo răspicat, căci este atât încurajare, cât și entuziasm pentru performanța de a nu mai arunca racheta din mână în primele două-trei secunde, ei, ce vorbesc aici?, în primele două-trei-zece minute! E Kiti, înfofolită nesportiv într-o cochetă haină de fâș albastru și încălțată, la fel de nesportiv, în cizme lungi și roz de domnișoară, în mijlocul copiilor de pe terenul de tenis. Și dacă mai de mult au fost vremuri când bucuria noastră simplă era umbrită de sentiment năvalnic de jenă pentru aglomerația de perechi de ochi ațintite curios asupra-i, tot mai de mult vremurile alea apus-au, căci, precum candoarea din bucuria noastră, asemenea și candoarea din curiozitatea celorlalți.

E o duminică frumoasă de noiembrie, iar soarele și liniștea tulburată doar de voci limpezi de copii nu pot să ne închidă în plictiseală. Suntem acasă, împreună și e bine.

Nu vreau la școală! Cam așa zice Felix de câte ori ne aude vorbind de viitoarea lui școală. Nici eu nu-l vreau la școală, nici măcar în, deja renumita, clasă zero, de fapt, mai ales nu-l vreau în clasa zero în școală. Refuz chiar să mi-l imaginez pe Felix într-o sală de clasă, undeva, pe la etajul doi al unei școli publice, sală încărcată de bănci cu colțuri amenințătoare, spații de trecere înguste, podium pentru catedră la o treaptă înălțime de podea, înconjurat de copii nesupravegheați alergând bezmetic unii după alții, lovindu-se, îmbrâncindu-se și …ah, mai departe chiar nu mai merg cu gândul, pentru că simt cum mi se suprimă respirația de învălmășeală și teamă. Pentru că mie nu-mi ajunge asigurarea celor câteva luni de pregătire profesională a învățătorilor promise, așa cum nu le ajunge nici viitorilor studenți într-ale pedagogiei preșcolare o vară ca să-și schimbe năravul de învățător-tiran și prea familiarizat cu practica de pauză la cancelarie, adică pauză de responsabilizare. Cu alte cuvinte, suntem puși în fața unei transformări brutale a unui sistem leneș și îngreunat de cutume adânc înrădăcinate în ființele noastre vulnerabile în fața noului și, în superficialitatea ce ne caracterizează proverbial deja, avem încredere oarbă și comodă în autoritatea nepregătită, căci ce-i mai simplu pe lume decât să ne deresponsabilizam? În plus, se mai aude una bună, și anume faptul că învățătorii pot să opteze pentru a alege sau nu să preia clasa zero, ceea ce poate duce firesc la o distribuire, să-i zicem stranie, a învățătorilor ‘ghinionisti’, căci astfel este percepută calitatea de viitor educator al clasei zero.

Nu vreau la școală! este laitmotivul nostru acum, aici și nu pot decât să vă doresc să nu aveți ocazia să îl ziceți cu noi!

S-a chinuit ceva din toamnă încoace, prea i-a bucurat fiecare por soarele arzător de vară câmpenească, căci acolo, în plin soare, pe terasă, și-a trăit dimineți însorite și vesele, dupăamieze toride și seri și nopți revigorante Yucca noastră, pe care o vedeam tot mai suferindă și mai palidă zi după zi. În plus, într-o seară nebună, spre sfârșitul verii, pe când ne-am repezit să adăpostim scaune, masă, flori și pietre, de spaima furtunii iminente, tati a apucat biata plantă de trunchiul lemnos și solid, neintuind că o astfel de tulpină viguroasă e alimentată prin multe rădăcini firave, lungi și împletite, care, în ciuda faptului că duc coerent seva vieții în sus, spre vârful celei mai înalte frunze, nu pot trage după ele kilograme întregi de pământ de flori și de ghiveci larg. Astfel că, odată cu gestul de ridicare, a răsunat sfâșietor în aerul tulburat de rafalele de vânt, acel sunet de frângere brutală, condamnare la moarte prin sufocare a plantei mândre.

Numai că Yucca nu a venit la noi ca să se lipsească de viață, așa că și-a adunat și ultimele sufluri de energie, picătură cu picătură din câteva firicele de rădăcini nefrânte și, înfășurate în pământ curat și pieptănat cu drag de mine, s-au reatasat de piciorul generos de tulpină, pe care au repornit să o vitalizeze iară. Și în căldura în care o ținem lângă noi, familie adoptivă pentru exotica noastră plantă, Yucca și-a crescut săgeată după săgeată de frunze spre cer, așa cum îi este speciei ei sănătos să fie.

Unde-s pisicuțele? Dați-mi pisicuțele! m-am trezit strigând disperată, în stânga și în dreapta. Le-am aranjat cu drag în părul ei moale și ondulat de dimineață, două în stânga și două în dreapta, îndulcindu-i altei pisicuțe trăsăturile, iar spre seară, nu le-am mai găsit la locul lor. Le-a aruncat intenționat. Le-am chemat cu cel mai miorlăit pis-pis din lume, de parcă fără patru agrafe-pisicuțe de păr, fetița noastră și-ar pierde orientarea spațială și iubirea, dar n-au mai venit înapoi, rătăcite în lume au rămas.

Tot o rătăcire îmi scaldă și mie lăuntrul, acum că drumul ni s-a desfăcut în două, iar noi trebuie să ne învățăm cu calea aleasă, dar nu înainte de a ne lua curajul să pășim pe ea. Căci un drum călcat cu sârguință și pasiune timp de șapte ani și mai bine este un drum bine bătătorit și șlefuit, el te duce inerțial înainte, cu ochii închiși. Suntem aici, pe drumul știut, în clipa asta, care, de s-ar putea decupa sau opri miraculos din șirul infinit de clipe, ne-ar arăta seninătatea și ușurința din mișcări, momentan suspendate, limpezime datorată confortului de a ști.

Dar Catinca Maria nu mai este cea de acum șapte ani. Ea a crescut, așa cresc toți copiii, iar între timp, și vremurile s-au mai împlinit. ‘E timpul pentru schimbare!’, ne-au luat vremurile prin surprindere și, cum ne place să sperăm, am hotărât împreună să schimbăm.

Kiti își duce ghiozdanul cuminte pe spate. Și-a îndesat ambele mâini în buzunarele hăinuței ei delicate de domnișoară, așa cum i s-a cerut. Ocrotitoarea ei îi sugerează direcția de mers printr-o îmbrățișare discretă. Sunt împreună în fiecare clipă, ocrotitoarea ei este acolo, pentru ea. Încă.

Personajul (îi spun personaj încă, până nu începe Felix să citească jurnalul meu, dar să nu mă spuneți, mi-a repetat-o de mai multe ori, pe ton mustrător, Spotu-dinozaur NU este un personaj, el este aievea, așa să știu!), așadar personajul Spotu-dinozaur s-a înființat în viețile noastre încă de pe timpurile, nu foarte îndepărtate, când creatorul lui, copilul Felix, nu testase încă gustul dulce-superficial al desenelor animate, ca atare el nu este, precum am putea intui datorită năstrușnicelor sale aventuri, un erou inspirat din benzi desenate, ci este absolut pomenit pe lumea noastră adevărată din minunata și neinhibata minte de copil. Despre Spotu-dinozaur, esențial este să știm că îi este prieten devotat băiatului nostru, deci părtaș nelipsit în expedițiile sale fantastice, ce se petrec pe tărâmuri necomplicate de multidimensiuni, impresionante hiperspații conexe Pământului, Pământ-reper cardinal și demodat prin comparație, precum părinții pentru copiii lor.

Din aventura de duminică: ‘am aterizat cu Spotu-dinozaur pe planeta lui, când, deodată, ce să vezi?, un vânt puternic lângă noi și un glonț, gata să ne nimerească. Am întors capul și n-am văzut nimic. Ne urmăreau niște hoți invizibili, pentru că, știi, pe planeta lui Spotu-dinozaur toți hoții sunt invizibili, așa mi-a zis Spot. Dar eu mi-am dat seama că suntem urmăriți de hoții invizibili. Știi cum mi-am dat seama? I-am văzut pantofii negri, fiindcă pe planeta lui Spotu-dinozaur hoții poartă pantofi negri neinvizibili. Atunci am luat o apă magică și am început să arunc cu ea către pantofii mergători, care au primit picioare și corp de hoț.’ Aici, aventura s-a încheiat pentru că și eu, ascultătorul preferat al povestitorului, încheiasem una dintre operațiunile ce favorizează creația și împărtășirea ei de către Felix, și anume, întinderea rufelor spălate. Va urma.

Deși l-am primit de la grădiniță cu ochiul stâng învinețit, Felix este vesel, mami, știi ce e haios?, erau chiar cei doi Tudori din clasa noastră care se luptau, atunci când eu am vrut să trec pe-acolo și am primit un pumn în ochi, ha, ha. Ha, ha, acum, pentru că după lovitură a fost îhî, îhî, normal, la cum arată, cred că a plâns ceva după. Intenționat, neintenționat, cine să știe, că doar nu educatoarele care, fete bune de altfel, nu au ochi suficient de mari pentru toți aproape (sau peste?) douăzeci de copii din grupă. Mici accidente se pot întâmpla, dar mici, iar un pumn în ochi în contextul ‘luptei’ de care ne zice copilul necesită mișcări relativ ample ale corpului, adică neapărat sesizabile. Of, of, o bilă neagră de la noi, adjudecat.

Lumina e intensă și limpede la noi, la țară, se propagă nestingherită prin aerul curat și rece al dimineții, Horica îl adulmecă cu nesaț, miroase incredibil de bine, zice vesel în astă zi senină și, chiar dacă sâmbătă participă la două concursuri, fiindcă așa vrea el, de matematică și de engleză, în această ordine, Horica râde fiindcă este mai ușor cu o teză pe anul ăsta calendaristic, ceea ce îi face bine la spirit. Ca atare, e dornic să termine de citit ultimele capitole ale Împăratului muștelor și mă roagă să îi găsim cartea împreună. Ha, se mai întâmplă să-și piardă cărțile prin casă, mai ales când contribuie și Kiti la asta.

N-am găsit cartea lui Horica, am găsit totuși vreo câteva agrafe pierdute de-ale lui Kiti în cutia goală de foste vitamine, în care Felix a strâns diverse obiecte mici, drăgălașe și imposibil de asociat între ele după criterii rezonabile, altele decât acela de a fi mici. Mă bucur, părul lui Kiti începuse să le ceară de curând, în plus, cu cât mai multe și mai variate, cu atât mai bine, deoarece, în garderoba fetiței, agrafele și ciorapii nu sunt niciodată excedentare, primele, pentru că se aruncă din păr la un moment dat după purtare, celelalte obiecte, pentru că se rup cu ușurință.

Bună dimineața!

Am deschis usa de la intrare si am scos nasul in aerul rece, aproape inghetat de noiembrie, pretins decembrie. M-am intors din drum ca sa trag caciula si gluga mai adanc pe frunti de copii, capul preadolescentin neacoperit este vointa de neclintit, semn de nonsalanta si certitudine, pana la urma firesti, pentru varsta de douasprezece ani. Deodata, dinspre gard, din spatele unui ghiveci cu o tufa sanatoasa de conifer, au aparut, stingheri si adorabili, doi catei ca doi bulgarasi rotofei si moi, care ne priveau blajin si rugator si care ne-au transformat instantaneu senzatia neplacuta de frig in bucurie pura. Copiii au alergat catre ei, cateii nu s-au speriat, ba au inceput sa ne implore sa-i hranim cu miorlaiala lor de pui universali. In entuziasmul spontan general, am scos un iaurt din frigider, l-am amestecat cu o cana de lapte intr-un castronel sacrificat si l-am scos in fata usii, invatandu-l pe Horica sa ii aduca, pe rand, pe puisori si sa-i afunde cu boticurile lor caldute in castronel ca sa simta gust de lapte. Asta a si facut Horica, intr-o deplina fericire, doar a incercat de cateva saptamani sa ii atinga pe catei, dar nu l-am lasat sa o faca, acestia fiind mereu in preajma mamei lor. Si Felix a topait bucuros in jurul cateilor, alaturi de care au mai aparut alti doi din trupa de zece cati numarasem noi la un moment dat. Am completat laptele in castronul golit, cateii s-au saturat si au inceput joaca. Copiii si cateii au alergat, s-au zbenguit in curte, in chiote insufletite si hamaieli ascutite si caraghioase, care au smuls parintilor, adica noua, promisiune de a cumpara propriul caine in viitorul apropiat.

Copilul din poza rade cu gura pana la urechi in mare parte din timp. In fotografie, rade cu gura pana la urechi, literalmente, gura se prelungeste chiar pana la urechi cu niste mustati de ciocolata, substanta neinchegata, deocamdata, a viitoarelor briose din cuptor.

Mama nu coace prajituri pentru copii, copiii sunt mofturosi la dulciuri, altele decat ciocolata. Mama nu se supara din motivul asta. Mama se bucura, a coace delicatese in casa este echivalent cu a se angaja impreuna cu tati intr-o cursa-care prinde si ultima bucata. Cu toate astea, mama isi mai cumpara, ca tot omul care viziteaza Ikea, diverse gadgeturi pentru bucatareala, mai ales daca sunt mici, dragute, colorate, asa cum era si cutiuta cu saizecisicinci de hartiute pentru copt briose, pe care ea a gasit-o acolo mai demult.

Dupa standardele actuale, mama nu sufera de consumerism cronic, chiar daca se mai trezeste, ce-i drept, rareori, in cate un puseu al acestei insidioase afectiuni. Totusi, urme ale acceselor de mai sus raman ascunse in profunzimile neexplorate sistematic ale rafturilor dulapurilor si debaralelor casei si sunt materializate in, evident, produse din tot felul de categorii, de la agrafe si creme, pana la tricouri, margele si hartiute pentru copt briose. Si atunci cand, intamplator, da nas in nas cu obiectul-simbol al slabiciunii sale temporare, traieste un fel de revelatie, un sentiment de negare, ce o conduce catre a isi demonstra siesi valabilitatea gestului trecut si uitat. Ca atare, mama cauta solutii si retete pentru briose cu ciocolata si le gaseste. Mai mult, aduna ingredientele necesare, le amesteca in cantitati potrivite, asta pentru ca isi aminteste de alt acces al suferintei psihologice moderne, atunci cand ea, mama, sau poate tata, caci acesta nu este ocolit de molima, a achizitionat preventiv un cantar de bucatarie, binenteles, mic, cochet si imaculat. Asadar, mama ajunge in cele din urma sa incarce cu delicatete hartiutele-suport pentru briose, apoi sa le introduca in cuptor, iar in final sa ademeneasca copiii sa incerce un gust nou, nu chiar atat de nou insa.

Copiii si parintii par incantati de rezultatul algoritmului de mai sus si cer, unii, apoi promit, altii, sa repete atat de des acesti pasi, cat le permite bunul lor simt estetic sa o faca.

Felix a inceput sa citeasca cuvinte din trei litere, he’s a good reader, spune Jon. Citeste toate combinatiile de trei litere de pe masini, ii vad neobisnuita usurinta de a citi intr-un cuvant chiar si aranjamentele de cate trei consoane, usurinta pe care imi place sa o asociez cu faptul ca s-a nascut intr-o tara a carei limba abunda de cuvinte cu (prea) multe consoane. Nu ma tem ca va citi romane pana va incepe scoala, peste aproape doi ani, dar sunt avertizata de jur imprejur ca se va plictisi in clasa intai. In general, asta e un motiv de impaunare printre parintii de gradinitari batrani. Nu e cazul nostru.

Copiii nu se plictisesc in clasa intai fiindca stiu sa citeasca cateva cuvintele si sa scrie niste numere. Copiii nostri se plictisesc in scoala din alte motive. Cel mai frustrant motiv din lista mea virtuala este acela ca ai nostri copii nu sunt lasati sa se exprime liber. Pare mult mai simplu, in definitiv este rezonabil sa vrem simplitate, sa conduci tu, profesorul, lectia in clasa. In adevar, copiii sunt surse inepuizabile si superbe de idei, de teme, de intamplari ce pot, si poate nu ar fi chiar rau, sa insemne schelet de lectie frumoasa la scoala. Cand copilul spune ceva, el creeaza, el ne vorbeste despre sine, ne invata despre mintea de copil. Daca nu il ascultam sau daca ii inhibam dorinta de a ne spune, ne indepartam de fiinta cu trup miniatural si minte cristalina. Ajungem astfel pe taramuri indepartate, aride, triste, pentru ca asa sunt locurile fara copii, de unde ne privim copiii prin ochelari cu lentile hiperajustate, prin care ii vedem mici, viermuiti unii intr-altii, monocolori si greu de deslusit. Strigam si din ultima alveola pulmonara catre ei, ca sa ne auda, iar ei isi strang in palme urechile de teama sa nu surzeasca, atata dizarmonie se naste intre noi.

Dar copiii, impotriva credintei devenita cliseu ca ‘scoala omoara copilaria’, continua sa se joace. Nu, scoala nu omoara copilaria, ci noi, oamenii mari ai scolii, omoram sadici copilaria. Ne mai si mandrim cu asta, cel care ii stinge mai curand si ultima suflare, devine cel mai apreciat dintre toti. Bravo, felicitari, te imbracam in buchete magnifice de flori si iti croim cale moale si incantatoare de lauri tie, om mare si puternic!

As vrea sa aud mai multe glasuri de copil, jucandu-se si vorbindu-ne despre jocul lor acasa si la scoala. In clasa netulburata nici macar de o suflare, vad prea multi copii cu sufletele golite intempestiv. Cine isi doreste asa ceva in realitate?

***

Intamplare. Haioasa si educativa, in special pentru adulti. Sau intamplare cu copil fara buna-cuviinta, pentru unii. Nu pentru mine, asta-i limpede. Sunt mama copilului “fara rusine”. Glumesc.

Gradinitarii joaca de-acuma tenis. Sunt gradinitari batrani. Ei (se) joaca tenis, ca asa e firesc la varsta lor. Primesc note, dar ele nu sunt decat niste ecouri ale numerelor de care au auzit incercand sa-si numere degetelele, apoi sa numere diverse obiecte insiruite. Asadar, nu se sinchisesc prea tare de ele.

Felix arunca racheta de tenis pe jos. Nu e suparat sau nervos, poate doar impulsiv, oare testeaza ceva? Un profesor il vede si il cheama la el, pe ton bland. Asta este un amanunt important, Felix nu raspunde frumos celui care il admonesteaza. Respir usurata, ma bucur pentru profesor ca e linistit. Asadar Felix se apropie zambind de profesor, care il ia de maini si ii spune o poveste. Povestea este despre un moment din copilaria sa mai putin imbelsugata, despre o dorinta puternica de a avea propria lui racheta de tenis, despre o seara in care un angajat al clubului sportiv in care copilul de atunci juca tenis a aprins un foc mare (amanunt fericit care a prelungit inca putin rabdarea lui Felix), foc menit sa arda complet rachete de tenis distruse, din lemn pe atunci, despre disperarea de a scoate din foc o racheta prea uzata a copilului pentru implinirea dorintei. Cam atat a ascultat cuminte povestea copilul de azi, apoi s-a plictisit si s-a smuls zambind din mainile profesorului, fugind vesel la joaca catre o fetita cu codite si gurita larg deschisa de bucurie. Profesorul a ramas dezamagit pentru ca Felix nu a prins morala povestii, am incercat sa il scuz spunand ca e prea mic pentru a intelege atata complexitate.

Ora a continuat linistit, apoi s-a incheiat. Am imbracat baiatul si am iesit salutand amandoi pe fiecare in parte. Cand a ajuns in dreptul profesorului de mai sus, Felix a strigat vesel si fugind, lasandu-ma pe mine in urma cu parere de rau pentru dezamagirea din mimica profesorului: la revedere, racheta arsa! Concluzie? Copilul, obraznic? Nu, nu cred! Copil necuviincios? Nu chiar! Sa fi fost poate mesajul pentru copilul de gradinita prea ambalat? Hmmm.

Mâinile în buzunare, repede! Sunt sloiuri de gheață, roșii și moi, atingerea lor îmi dă fiori ascuțiți. E îmbrăcată bine, dar diminețile de noiembrie ne avertizează, iarna nu e departe, mai ales când miros atât de fragrant a zăpadă.

Sau, mai bine, lasă-ți mâinile în mâinile mele! Poate nu știi, dar ei nu îi vine ușor să se lase atinsă oricând și oricum. Uneori nici dârdâiala cea mai clănțănită nu îi ține plapuma pe trupul cu piele zbârlită de după dușurile perfect rânduite ale serilor. Dar apoi mână în mână, cât poate fi de greu de îndurat câteodată! De aceea insist cu palmele deschise, hai, lasă-ți-le să cadă aici, nu le forțez, o alarmează întotdeauna forța. Mi-o amintesc din timpuri când ne zâmbea cu toți dinții de lapte zbătându-se energic și încercând să înlăture strânsoarea neavenită a terapeutei începătoare, apoi escaladând furia într-un urlet de neputință și iarăși într-unul de izbândă când și-a învins paradoxal temnicierul trupului ei și încă regret docilitatea-mi prostească și lipsa-mi de fermitate cu care să stopez din fașă asemenea încercare, mai cu seamă că știam și știu de multe ori cum simte ea. Ca atare, nu o împing cu mâinile într-ale mele, ci o las pe ea să vină sfioasă spre mine, pentru că știu din nou că odată ajunsă acolo, ceva, un magnetism bătrân, dar sănătos, o va ține în loc.

Stăm câteva minute încremenite, execut cu măiestrie exercițiul încremenirii cu pruncul în brațe încă de când ea mi l-a cerut repetat și explicit, cu scâncete și cu suspine, de puteam să jur că nu s-a născut pe pământ prunc plângăcios pe care să nu știu să îl alin, apoi o simt că poate chiar să se bucure de apăsare și îi strâng mânuțele de gheață între palmele mele. Am o stranie percepție a timpului trecător, căci îi mângâi brusc două mâini delicate calde, iar asta îmi confirmă iarăși, în ciuda legilor fizicii care spun că temperatura se schimbă treptat și nu în salturi, certitudinea că simțirea nu se sinchisește de timp.

E rece dimineața în noiembrie și caut să o conving pe Kiti că mâinile înmănușate nu trebuie să fie neapărat de neîndurat.

Sunt un șnur elastic delicat, dar rezistent. Par scurt, dar am un coeficient de elasticitate impresionant. Aș fi putut să fiu gimnastă, să mă răsucesc de multe ori în jurul meu, să fac salturi spectaculoase și să mă agăț nedezlipită de bârnă, numai ca să revin grațios și întreg la poziția inițială. Dar când ești șnur elastic nu contează covârșitor ce ocupație ai, în principiu, exceptând ramurile sportive de forță, gen haltere sau mai știu eu ce, poți să te ajustezi ca să te potrivești în locul (pre)destinat. Când ești șnur elastic, numărul membrelor tale este irelevant. Noi, șnururile elastice, nu ne bazăm numai pe cele două mâini și cele două picioare comune oamenilor pentru a ne deplasa în spațiu. Suntem constituiți dintr-o rețea aglomerată de fibre subțiri și lungi de elastic, de unde ne vine delicatețea, dar și rezistența mare. Ne modelăm necondiționat, întinzându-ne, în cele mai neașteptate forme, spirala este preferata mea, pentru că e un fel de cuprindere protectoare laxă, discretă și, deasemenea, are o frumusețe aparte datorită rotocoalelor sale concentrice amețitoare. Ne modelăm condiționat, deformându-ne temporar sub presiuni necesare pentru creștere, dar nocive pentru suplețea organismului nostru întins, întins, întins. Tensiunile constante din profunzimea fibrei elastice lasă în timp mici deformări necompensate de reveniri impresionante. Atunci îmbătrânim câte puțin, dar numai puțin, pentru că șnururile elastice nu-și pierd niciodată complet elasticitatea.

Dovlecel-mititel adoră triunghiurile. El vrea să te sperie cu ochi triunghiulari, nas asemenea și dinți zimțați, ai ghicit, tot triunghiulari. Zig-zagurile sunt marca lui, chiar și pieptănătura îi cade pe frunte în linie frântă. Ah, ce te-ar mai mușca, ‘Z, Z, Z, Z, Z’, zice dovlecel-mititel clănțănind din dinți. Brrrr!

Dovlecica-cochețica o fi având ea cap de dovleac, dar ține tare să îți placă prin originalitatea aspectului exterior. Și-a întărit genele și le-a legat în câte două smocuri, și-a temperat proeminențele urechilor cu ajutorul unei perechi de cercei tatuați în desen de trifoi, și-a creionat conturul cărnos al buzelor pe care le etalează în zâmbetul ei cel mai seducător și nu s-a atins de năsucul obraznic, acesta, năsucul-floare, este atuul ei natural. Stai liniștit, cu dovlecica-cochețica în față, n-ai de ce să te temi, tot ce poate să îți dăuneze mai rău este să fii sedus de farmecul ei!

Dovleac-spanac a mâncat prea mult… spanac și i s-a umflat capul. Nu-l apelați ‘băi, hidrocefalie, cum de te-ncapi în pălărie?’ că se înfurie rău de tot și numai asta așteaptă ca să i se urce flama în cap și să explodeze în săgeți veninoase de mimici monstruoase. Dovleac-spanac e un dur chiar dacă mărimea capului său nu promite asprime. Că doar știm cu toții că, cu cât ești mai artist, cu atât ai capul mai mare, iar de iubești artele, să nu zici că dai și bine cu pumnul!

Ora 15:40, sâmbătă dupăamiază. Se naște spontan, fără dureri, o idee. Haideți la film, trupă! Și-așa trebuie să îl luăm pe Horica de la petrecerea din mall, uite, la cinci și un sfert începe filmul, îl luăm și intrăm la cinema. Cum vi se pare micuța? Hmmmm, tati strâmbă ușor din nas, categoric ideea nu îi seamănă lui, dar are cap și are membre, chiar și cinci degețele numără dintr-o suflare, în plus, încape binișor în spațiul nostru temporal, vă reamintesc, e sâmbătă dupăamiază doar. Apoi, Horica ne-a anunțat printr-un mesaj că la cinci jumătate cheful petrecăreților se pierde. Numai bine!

Ora 15:48, tati e aproape convins. Felix e pe modul ‘repeta’ și o ține una și bună, hai la Johnny English, hai la Johnny English. Kiti râde cu gura până la urechi, nu că Johnny English neapărat, dar că se conturează o ieșire, iar ieșirile? Ooo, ieșirile sunt prilej de desfătare.

Ora 15:57, copiii sunt îmbrăcați, la ieșire. Felix e deosebit de încântat că plecăm la cinematograf, e și mai fericit că Johnny English e spion și folosește bombe și este cel puțin la fel de bucuros pentru că poartă maieu de la Horia, chiloți de la Horia, tricou de la Horia, pantaloni și pantofi de la Horia. Kiti, cu codițe și rochite, zâmbește regește și își așteaptă sclavul să o încalțe. Tati este gata încă de ceva vreme, ne așteaptă în mașină, iar eu, în fustă, bluză și mărgele, trag în picioare o pereche de cizme îngropate în straturi străvechi de praf de nepurtare, cizme cu niște tocuri de mall, hihihi, ce mă ridică în propriii mei ochi destul de mult încât aceștia să mă perceapă cam ciudat. Cizmele nu-mi sunt mici, însă pielea lor se mulează perfect pe picioare și glezne, încorsetându-le în incomoda poziție ‘pe varfuri’ și dându-mi senzația stranie de încătușare.

Ora 17:20, suntem așezați strategic, pe rândul șapte, primele cinci locuri din margine. Kiti, eu, Felix, Horica, tati. Începe filmul. Începem să râdem. Kiti râde câteodată în contratimp, nu e însă complet deplasată, în definitiv, aproape orice prim-plan cu Rowan Atkinson te poate distra. Felix râde și el, cărui copil nu-i plac maimuțărelile?

Ora 20:00, acasă. Veseli, râdem încă, reamintindu-ne cu copiii faze din film. A fost o seară frumoasă și, mai ales, veselă!

 La început venea accidental, în câte-o dimineață, când și când. Ba un somn întrerupt de, poate, vreun vis urât, ba o noapte prea lungă, venită precoce după o zi la fel de lungă, ba setea, ba, pur și simplu, deșteptătorul biologic normal. A început să îi placă. Dacă aș fi o pisicuță, și mie mi-ar plăcea să mă alint lângă pisica mea, să-i miorlăi și să-i torc de mulțumire la ureche, să mă lingă delicat și călduț pe botic în fiecare dimineață. Așa că, plăcându-i în culcușul cald și primitor al mamei, s-a hotărât să profite de pe urma zilnicei treziri prematinale ca să își mai pisicească trupușorul acolo, măcar câte o jumătate de oră, dacă nu mai mult. Pisica mare și-a descoperit o nouă sursă de altruism matern și a acceptat-o în pat, binenteles, pe draga ei pisicuță, cu temerea că, dacă faptele sunt clare, și anume, copilul vine în noapte diluată de zori în patul părintesc, nu aceeași limpezime o are efectul acestor fapte asupra părinților cu somn șubred și nopți ciuntite. Ei, și cum iubire deplină nu există fără câte un suspin, nici cel mai zdrențuit somn din lume nu trăiește numai în nefericire. Ca atare, mulțumesc adesea pentru bucuriile multisenzoriale pe care le găsesc în catifelarea feței de fetiță lipită strâns de mama ei, iar vouă, celor ce nu vă puteți închipui un somn odihnitor și dulce, consumat în strânsoarea cea mai strânsă, vă promit că acesta e posibil, e real și e pe-aici, printre voi. 

Am ajuns acasă spre miez de noapte. (Despre concertul lui Pat Metheny doar câteva cuvinte: curat, divers, cald, inedit, impresionant. Muzicienii, de o delicatețe artistică și umană deosebite, în contrast cu puterea magică a muzicii lor. Atât.) Când venim noaptea acasă tropăim și batem step. Kiti ne-a auzit prin somn mișcările și s-a și vrut bătând tactul alături de noi, pe ringul de dans. Am refuzat-o relativ politicos (se putea și mai bine, însă) și am întors-o în leagănul lui Moș Ene. Noi, ăștia trei mai mari din familie, am mai tropăit puțin până am ajuns spălați în pat, de aceea Kiti a insistat, ‘pot să vin și eu la petrecere?’. I-am explicat, nu, ai visat doar, dacă te culci repede la loc, poate chiar vei dansa sau măcar vei contempla, cum îți place ție, ringul de dans în vis. Și apoi, am închis doar ochii, urechile nu se puteau calma după concert. Am ațipit în cele din urmă, dar, cum urechile îmi erau treze, am auzit un zgomot bineștiut, de gard din ușă dărâmat pe parchet. Kiti. E trează, nu se lasă până nu o accept lângă mine, mi-am zis. Numai că ea n-avea chef de somn, avea chef de chef, cum v-am spus. Sunt obosită, am calculat în minte, trebuie să o obosesc cumva și pe ea. M-am răsucit în pat astfel încât să cuprind cu privirea cadrul ușii camerei lui Kiti și m-am așezat la pândă. Am deslușit în foșnetele, scârțâielile și vibrațiile din liniștea nopții, mișcările și pașii lui Kiti, cu care se ridica în capul oaselor, cobora din pat și se îndrepta tiptil către ușă. Imediat i se profila silueta în cadrul ușii, siluetă albă în toi de noapte de la culorile pastelate ale sacului ei de dormit. În aceeași clipă aruncam cu voce tare, aspră și fermă câte un ‘nu’, ‘inapoi’, ‘culca-te’ scurt și poruncitor. Kiti făcea stânga-mprejur instantaneu, așa ca o fată cumsecade ce este, fugind și aruncându-se prinsă în patul ei. Ei bine, n-au trecut două minute și scena s-a repetat. Apoi iar, și iar și iarăși, cam de cincisprezece ori, nu mai puțin. Kiti nu s-a lăsat învinsă, de obicei e perseverentă, eu, însă, am capitulat, totuși, nu complet nefericită, întrucât planul meu de a o obosi a chiar funcționat. Așadar, i-am permis această ultimă dată să își completeze intenția, iar Kiti, bucuroasă, asta a și făcut, adormind ostenită cu obrazul în palma mea.

 Astăzi Kiti nu mai vine accidental în patul părintesc. Ea se arată în cadrul ușii dormitorului nostru noapte de noapte la prima trezire din noapte sau dimineață, fie ea dată de un vis urât, o zi trecută încărcată sau o sete chinuitoare.

O strig pe nume, îi dirijez pașii, vino sus, la tine în cameră. Rareori este nevoie de a doua strigare, de obicei este promptă, se ridică și pornește. Mă întreb, apare asta din caracterul ei, dependent poate, din prea mult antrenament pentru complianță sau pur și simplu din nevoia adâncă de respectare a rutinilor vieții? Fără să pară să o intereseze răspunsul la întrebarea mea, Kiti se arată în cadrul ușii camerei ei, camera din mijloc, căci mijlocul este locul ei în cercul nostru familial.

E seară în toi, noaptea e încă departe, e vreme tihnită pentru dezmierdări, dialoguri calme și domoale, pentru mărturisirea iubirii. Zilele trec nebune, cu ușurință și nepăsare față de impresiile și emoțiile noastre, mecanismul în care suntem angrenați funcționează insensibil la intermitentele și iminentele noastre ruperi de ritm, iar noi, printr-un reflex (anti)evoluționist de supraviețuire, cuibărim toate aceste crâmpeie de simțire într-un colțisor de suflet neostoit. E, așadar, seară, e vreme pentru ușurarea sufletului meu de mamă.

Copilul cu trup armonios pășește moale înspre mine, nu-i aud pașii, are pernuțe pe tălpi, dar îi percep respirația și glasul aspru cu care mă atenționează, am sosit. Sunt pe jumătate intrată în dulapul ei de haine, ornat geometric, de aceea, odată cu întoarcerea mea, sunt surprinsă de postura curioasă a capului ei. Acesta este aplecat în flexiune maximă și sprijinit prin obrazul stâng de umărul de aceeași parte. Sunt surprinsă, dar nu sunt îngrijorată. Kiti, cu capul oblic pe corpul drept, înfățișează mimica cea mai firească cu putință. Contrastul este amuzant. Ea nu se vede, e de o seriozitate sfântă, ar trebui să se vadă ca să aibă o măsură a propriului ei ridicol postural. Oare există în conștiința ei însușirea morală de autoironie? Nu caut conștient iar răspunsuri, ele îmi apar singure, deseori ca urmare a intuițiilor și experimentelor mele spontane.

Stăm față în față, de fapt, față anterioară în față anterioară, vă reamintesc că fața fetiței s-a deplasat în plan frontal spre stânga, ieșind totalmente din planul sagital al corpului. Mă frământă geometria asimetrică a corpurilor noastre, ca atare compensez nepotrivirea prin poziționarea excentrică a propriului meu cap, aplecat spre dreapta, atingând umărul drept cu obrazul de aceeași parte. Devenim un grup straniu, acum privirile noastre se contopesc drept una într-alta. Surpriză! Kiti se vede în oglindă. Kiti uită de seriozitate. Kiti pornește într-un zâmbet, apoi începe să râdă. Binenteles că și oglinda îi râde, jocul de-a și cu oglinzile este adeseori comic. Jucându-l, ne dă în vileag închipuirile despre noi, ne schimbă percepțiile.

Kiti îndreaptă capul și continuă să râdă. Capul meu e încă aplecat. Lui Kiti nu îi mai convine asimetria, așa că îmi împinge capul cu mâna spre locul lui firesc. Suntem doi oameni cu capul pe umeri, ne-am câștigat dreptul la intrarea în rutina imuabilă a serii.

Ghici câte urechi are un pește, m-a luat Horica prin surprindere și tot prin surprindere l-a luat și pe el răspunsul meu voit să-l facă să râdă, patru. A râs, hi hi, bine că nu ai spus nici una, căci până și găinile au urechi, învățătoarea mea ne-a spus într-a patra că suntem proști ca niște găini, pentru că găinile de-aia sunt proaste, fiindcă nu au urechi să audă ce li se spune, adică, exact ca noi, copiii, proști, proști! Hmmm…

De ce sunt eu cel mai mic din familie, cel mic m-a întrebat așa de data asta, cu o voce concordantă cu boticul construit intenționat pe mutriță. Ești într-adevăr cel mai mic, dar uite-l pe Horica, cel mai mare dintre voi, cât de mic este când coboară din mașină, hai să îl observăm împreună. Am parcat mașina, i-am urat zi bună la școală lui Horia și i-am urmărit amândoi cu privirile pașii agale ce-l duceau către poarta școlii. Îl vezi cum nu-i ajunge nici la umăr bărbatului aceluia cu haină maro? Da! E mic Horica? Da, ha, ha. Uite-l, s-a întâlnit cu prietenul lui, vai, ce mic e pe lângă el, observi? Da, da, saracu’ Horica, ce mic e! Dragul meu frățior, e așa de mic!

Ne cântă Horia, Jimmy Hendrix la chitară, noi dansăm. Kiti acceptă să o trag după mine pe covor, ringul nostru de dans. Nu se mișcă însă. Stă acolo, îmbrăcată într-o salopetă de casă dintr-un material sintetic, moale, cu mâini, cu picioare, cu scufița roz acoperindu-i preventiv aproape tot părul, lăsându-i astfel figura liberă de orice prejudecată estetică, o figură cu expresie trufașă și poate chiar mai atrăgătoare decât ar fi încadrată de veritabila ei podoabă capilară, stă cu corpul drept, dar cu marginile ondulate de fată în tranziție spre tânără femeie, cu brațele căzând armonios de-alungul trupului, strânse de împreunarea mâinilor lungi și subțiri, stă încremenită, întruchipând parcă modelul desăvârșit și greu de pătruns al unui sculptor sau pictor renascentist, și mă privește. Îmi obosesc picioarele de atâta mișcare, Kiti, deși nu dansează cu mine, nici nu pleacă de pe dreptunghiul colorat al covorului, ca atare, hotărăsc să mă retrag în camera alăturată să-mi odihnesc picioarele. În câteva secunde, Kiti apare în cadrul ușii, mă caută cu privirea, când mă găsește, se apleacă către mine și, cu mâna întinsă, mă trage înapoi pe ringul de dans. Își reia încremenirea statuară de dinainte, parcă răsplătind efortul de creație al artistului nevăzut, prin perfecta și netulburata sa postură. Dansez iarăși pentru modelul meu, ignorând bucuros bufonada mișcărilor mele dezordonate.

Am fost un bebeluș drăgălaș și cumințel de la bun început. Când m-am născut, părinții m-au așezat într-un legănuș fermecat, care îmi răspundea la fiecare tresărire printr-o mișcare domoală dreapta-stânga, mișcare ce îmi mângâia simțurile încă necizelate de bebeluș. În acest cvasi-permanent dans amețitor, am început să discern lumea înconjurătoare pe un fundal unduitor, care mi-a desfășurat realitatea cu marginile difuz conturate, oferindu-mi libertatea să îi desenez linie cu linie limitele, singură și după bunul plac al simțurilor mele. Iată o posibilă explicație a caracterului meu predominant optimist.

Când am mai crescut, m-am despărțit de legănuș, dar nu m-am despărțit de spiritul lui. Mi-am fost propriul meu legănuș de câte ori am cerut să-mi fiu, legănându-mi trupul în lumea reală și mintea într-o lume fantastică, zi după zi, fără întrerupere, mai mult de douăzecișicinci de ani. Am fost campioană absolută în lumea atât de relativ schițată a marilor legănători. Am antrenat cel mai sofisticat labirint în interiorul urechii mele profunde, reușind să-mi mențin cel mai drept echilibru, după cel mai rafinat exercițiu de provocat ameteală din lume. Nu exista strop de senzație de vertij să se abată asupra capului meu, nici cele mai mișcătoare nisipuri pământene n-ar fi putut să-mi năruie capacitatea de orientare spațială.

Dar până și campionilor li se refuză odată și-odată accesul la propriile performanțe. Iar eu am testat de câteva ori de-atunci senzația neliniștitoare de vertij, amețeală dezechilibrantă, învăluită de greață. Apoi au trecut și astea, iar leagănele au rămas încă prietenele mele. Căci îmi conturează bine profilul meu de optimist.