“APROPRO, care e numele tău adevărat, mami?” Hi, hi, hi, copilul silabisea și scria nume din familie pe foaia desenată cu pixul și numai cu pixul, apropro, adică apropo, să fie această insistență întru simplitate cromatică o caracteristică a genului masculin sau e doar o potrivire întâmplătoare ce îi face pe ambii noștri băieți să nu dorească sub nici un chip să-și coloreze desenele, așadar copilașul desena și scria, când se opinti în fața dilemei de la început de text, adicătelea mami e mami/mama/mămica/mămicuța pur și simplu sau are și ea, acolo, un nume doar al ei, ca mine și ca tine, a, pardon, ca tine vreau sa zic? Ca răspuns spontan la întrebare, m-am amuzat natural și am făcut-o unu, pentru impactul întrebării luată ca întreg, o întrebare curată, necomplicată de sensuri și ascunzișuri, doi, pentru dulcea-naivitate a folosirii cuvântului ‘apropo’, graseind amplificat de ‘r’-ul suplimentar și trei, pentru dificultatea în care m-am găsit brusc, întâmplându-mi-se să mă fâstâcesc în minte și în vorbe, hei, chiar așa, care este numele meu adevărat?

Mă rog, am trecut peste răspuns, oare de ce nu mi-am putut dezvălui identitatea cetățenească până la urmă în fața copilului, și l-am asigurat că mami, așa cum îmi zice cel mai des, este un nume frumos, mai ales când îl rostește el. Nu a părut deranjat de refuzul meu stupid de a mă numi ca-n cartea de identitate, în definitiv știu că de fapt Felix știe care este numele meu ‘adevarat’, așa că s-a mulțumit cu numele de mami, de parcă nici n-ar fi așteptat un alt răspuns, pe care l-a buchisit cuminte și destul de bine proporționat pentru desen și vârsta desenatorului deasupra chipului meu văzut de el.

Apoi, mai trebuie să recunosc umil în fața voastră, că mă găsesc adesea în posturi apăsătoare, absurde, ce ne caracterizează pe noi, cei care uneori, în ciuda faptului că gândim destul de bine, gafăm neașteptat, un astfel de moment fiind și acesta în care, pusă să răspund cum mă numesc, pot, într-un mod misterios, să am un scurtcircuit în haosul propriu al minții mele, care să îmi interzică alegerea în infimul de timp pus la dispoziție de orice bun simț omenesc a răspunsului așteptat. Și vine-o bâlbâială. Dar am credința că din bâlbâieli ne facem oameni și că nu suntem oameni fără bâlbâieli, așadar nu mi-e prea rușine de mine, deși nu sunt o nerușinată. Iar câtă vreme copiii nu îmi arată că suferă din cauza imperfecțiunilor mele, nu pot să le spun decât atât: vvvv-ă iuiuiu-iubesc!

‘Bite, bite’, s-a ridicat hotărâtă și m-a apucat de mână, ba m-a cuprins cu brațele, învârtindu-mă cu fața către dulapul cu dulciuri. Brusc m-am văzut mică, cumsecade, reacționând teleghidat, dar nu neapărat împotriva voinței mele, și îndeplinind prompt comanda pentru care am fost programată. O fac mai rar, sunt încăpățânată în regulile de igienă a vieții în care cred, iar Kiti și-a dezvoltat acest simț subtil cu care surprinde slăbirile temporare și neapărate ale dârzeniei cu care îmi țin regulile vii și puternice.

Apoi a mai încercat o dată, e perseverentă. Însă nu și-a reglat acordul fin care să îi releve granița dintre acceptabil și inacceptabil. Sau miza e prea atractivă. Așadar, din partea mea verdict: inacceptabil, deci refuz. Nu s-a lăsat doborâtă de neacceptare, astfel că și-a construit strategie de obținere de recompensă. L-a încercuit gingaș cu brațele pe Felix, ocupat cu micul lui dejun, apropiindu-și obrajii de caputul rotund al fratelui și l-a mângâiat original pe cap prin 4-5 bătăi mărunte, iuți. Trebuie să recunosc că e o lovitură grozav țintită, cât de riguros să fii să reziști la o astfel de exprimare?

Numai că nu e vreme întotdeauna de contemplație, Felix ne-a adus pe amândouă mai aproape de palpabil, mai indirect pe mine și mai în plin pe Kiti, pe care a surprins-o cu o răsucire subită din trunchi, condimentată cu zbatere smucită de brațe. Normal, Kiti, cu sensibilitatea ce o caracterizează independent și neafectat de autism, s-a retras imediat doi pași înapoi, calmând pe moment un spirit înfocat.

Dar mi-a venit să o ajut să se revolte, în definitiv știu de unde îi vine inhibiția asta îngrijorătoare de expresie, astfel că i-am apucat cu mâinile antebrațele, imprimându-le cu transparență mișcări de împotrivire. Felix, mai înverșunat, dă-i și dă-i, iu-huu, la luptă! Dar…surpriză! Odată cu dezlegarea de contactul cu mine, reamintesc, eram întrupare silită de spirit bătăios, Kiti, în plină incăierare, a făcut din senin cel mai netulburat, autentic, sublim gest de pace, a exprimat numai cu mișcarea mâinilor cel mai pur ‘make peace, not war’, mai degrabă un ‘let’s dance, not war’, pentru că, cu brațele în aer, a strâns delicat pumnii, pe care a început să îi rotească în aer unul în jurul celuilalt, în același timp conducându-i cu mișcări line, de dans, deasupra capului. Și dacă, în afară de bucuria ce mi-a produs-o mie prin imaginea blândă, frumoasă și inedită a corpului ei dansând pur și simplu, a reușit să îl potolească pe frățiorul impulsiv, ba i-a întors invers mimica, din războinică, în plină de veselie, atunci pot să declar fără îndoială că înțelegerea între oameni e cât se poate de la îndemâna oricui, e doar la un singur gest depărtare de noi.

Ca atare, am făcut și eu gestul, se putea altfel?, gestul ce îl am totuși, în ciuda rigorii cu care mă laud, gestul pe care îl am așadar atât de aproape de mine, căci stă în buzunarul de la inimă, și anume de a îi oferi o turtă dulce. Offf!

Ezit de fiecare dată în iarnă să îmi doresc zăpadă, dar, odată căzută, chiar și într-un nefiresc unghi ca acela ce se întâlnește cu pământul la întregi kilometri depărtare de locul din care pleacă, din cauza viscolului extrem, deci, odată căzută, mă duce înapoi în amintirile zăpezilor copilăriei și ale exaltării inocente cu care acestea veneau de fiecare dată. Așadar e iarăși același sentiment bun, pe care mintea mea se încăpățânează să îl valideze iremediabil ca atare, e încredere și recunoaștere a forței vieții și e confirmare de sublim estetic dumnezeiesc.

Ce cantitate impresionantă de zăpadă în curte! Și cât de variat s-a dispus după vijelie! Întreaga curte e o hartă strălucitoare reliefată surprinzător, e munte de escaladat, nivel de mare solidă pentru patinat, e junglă înghețată, imposibil de străbătut. În plus, mai e și inundată de soare așa-zis cu dinți, dinți care au mușcat din pielea delicată a lui Felix, acum, cu pete roșii, ușor tumefiate pe obraji, glezne și încheieturile mâinilor. Dar gerul trebuie înfruntat ca să urci, să te tăvălești, să înoți, să bulgărești, să guști din zăpadă, nu ești copil dacă n-o faci fără griji și sărăcești câte puțin de fiecare dată când ignori bucuria asta.

Și-au propus să construiască un iglu încă de la primele semne că ninsoarea se intețește, așadar, odată ce viscolul s-a potolit, au ieșit toți trei, potrivit înfofoliți, mai puțin Kiti ale cărei mâini nu suportă acoperirea mănușilor, la zăpadă, însoțiți de către tati lor. Și au explorat electrizați reliefurile ademenitoare, oprindu-se în fața unui bloc înghețat de zăpadă, întins pe o traiectorie de o curbură subtilă, creată de vânt, bloc înalt, cel puțin mai înalt decât copiii, atât de înalt încât să creeze un decor magic de Ice Age, dacă mai era nevoie. Și au săpat tunel în el și iglu l-au numit, deși arată mai degrabă ca terasa unui iglu, apoi l-au binecuvântat cu trupusoarele lor înflăcărate de beatitudine în ciuda gerului geros, înghesuindu-se chiar doi deodată înăuntru, feriți de vânt, ninsoare și sălbăticiuni, că așa e deseori în lumea de poveste.

Și chiar dacă roșeața intensă de preîngheț a mâinilor sensibile, dar totuși rezistente ale lui Kiti, precum și a obrajilor delicați ai băieților se menține încă, abia-abia pălind, ea va fi demult uitată, pe când o altă amintire magică se va fi întipărit pentru întotdeauna în memoria fantastică de copil. Căci, precum bine zice Kurt Vonnegut, “nu există nici un motiv pentru ca binele să nu învingă răul”.

E întuneric în casa bântuită de viscolul netot. Cum aș putea să nu-l ‘alint’ astfel când se străduiește obraznic să pătrundă cu totul în casă, șuieră și vâjâie din toți bojocii, zău că nu știam cât de mult îl încape, aruncând în falduri tremurătoare perdea și draperie grea din altlaz și ținându-mi copiii lipiți la piept de frică. E întuneric, dar e un întuneric luminos, trag draperiile descoperind ferestrele, iar albul strălucitor al zăpezii proaspete ne domolește disconfortul. Acum ne redescoperim, trei siluete foarte diferite sau poate nu chiar atât de diferite, una mititică, subțirică ce mă îmbrățișează aici, în stânga, una plină de rotunjimi pe care și le împinge în mine, aici, în dreapta, și cea de-a treia, e silueta mea. Stăm așa, în nemișcare, doar noi trei, nu-i baiul mare cu-ntunericul, dar vântul rece și deconectarea previzibilă de la sursa de energie electrică răcesc caloriferele dezamăgitor de repede, infrigurandu-ne. Ne povestim istorioare, ne mai văicărim de revoltă absurdă, ne amuzăm cu filmulețe caraghioase de pe internetul meu mobil și iar ne mai văicărim. Ce-i drept, fetița, mai puțin, dar simte și ea insolitul întâmplării, căci nu se desprinde defel de mine.

Și îi apelez din timp în timp pe tati și Horica, blocați, deja de trei ore în mașină în drumul lor spre acasă, de același viscol urâcios. Dar nu mai pot s-o fac prea des , bateria telefonului pierde substanțial energie, mă limitez la a lumina cu ecranul aparatului încăperea din diferite necesități. Așadar nu ne rămâne decât să continuăm să ne înghesuim în vârful canapelei, acum cu câte un jerseu peste tricouri, și să ne așteptăm înzăpeziții sau, măcar, curentul electric cuvenit.

Dar curentul electric se mai abate de la traseul prestabilit, însă, de cele mai multe ori, nu pribegește în neștire, astfel că începem să suspectăm o disfuncționalitate strict limitată la tabloul electric al casei, care, din păcate, rezistă stoic în plin viscol, în afara curții. Dar cum ajung acolo? Am două probleme mari. Prima, recunosc, mi-e cam frică. Încerc să deschid ușa de la intrare, însă am nevoie de ambele brațe să o fac, atât de puternic împinge curentul de aer format între ferestre și ușă. Apoi, să zicem că îmi iau suficient curaj cât să ies în nebunia de afară, dar ce fac cu Kiti? În casă, pe întuneric, cu Felix adormit deja pe canapea, Kiti poate face năzbâtii destul de mari, se poate răni, îl poate răni pe frățiorul ei, sunt îndreptățită să judec astfel, situația e total bizară, iar reacțiile fetiței de neanticipat.

Totuși, mașina lui tati, cu cei doi în ea, stă în continuare deznădăjduită pe undeva, pe lângă Otopeni, noi trei începem să simțim adânc frigul din casă, așadar trebuie să îmi iau inimă în dinți…

Sunt gata, o rog pe Kiti să stea liniștită lângă Felix, intru cu totul în canadiana imensă și ghetele largi, ambele ale lui tati, scot prevăzătoare cheia din ușă și o arunc în buzunarul generos, n-aș vrea să mă văd încuiată pe dinafară pe vremea asta câinoasă și ies. O iau la fugă pe alee, spre poarta trântită încolo și-ncoace de vijelie, ies din curte împinsă de la spate de griji multiple, dar și de vânt, și ajung în fața cutiei electrice. E complet acoperită de zăpadă viscolită, mai mult, e înghețată tun. O eliberez de zăpadă cu o mișcare smucită din cot cu dosul antebrațului stâng, iar cu degetele mâinii drepte încerc în zadar să ridic ferestruica din plastic, ce protejează întrerupătoarele de siguranță. Mă ajut și cu vârful cheii din buzunar, dar nu reușesc nici de data asta. Mă apucă panica, îl văd pe Felix zburând periculos din pat, aruncat de Kiti ca pe-o pernă, o văd pe Kiti împiedicându-se de mobile și plonjând dramatic pe podea, mă văd într-un pustiu siberian înhățată de o haită flămândă de câini ce iese subit de sub perdeaua iluzorie de zăpadă viscolită. Reacționez, înfrunt cu fața vijelia și revin în casă tot în pas alergător. Pe întuneric. Dar cine are vreme să îl vadă? Arunc bocancii plini de zăpadă și îmi continui fuga până în cameră unde regăsesc cele două siluete, neașteptat în poziția în care le-am lăsat. Felix doarme în continuare netulburat, Kiti îmi mulțumește c-am revenit cu un zâmbet colorat cu armonicele ei de bucurie.

Încă un telefon, tot același răspuns exasperant, iarăși decizia de a-mi lua inima-n dinți. De data asta trebuie să reușesc. Și ca să reușesc, o voi lua pe Kiti cu mine.

Ești gata, Kiti, eu sunt, hai! Ieșim amândouă din casă, suntem înfofolite, dar nu e atât frig, cât dificil să te strecori prin viscol. Ba foarte dificil și mai ales extrem de ciudat. De îndată ce simte palmele usturătoare ale zăpezii aruncate aspru în față, Kiti o ia la fugă de-a dreptul, nici n-apuc să închid ușa, hei, stai, unde fugi, Kiti, Kiti! Ar vrea să scape din tirul în care am aruncat-o, așa că fuge, mănâncă pământul. Eu cred că vrea în mașina parcată în fața porții. Ea iese pe poartă din curte și, în loc să se oprească la mașină, întoarce cap, trunchi, membre către stradă, în jos. Odată întoarsă, realizează că nimeni nu-i mai biciuieste fața, vântul suflă din spatele ei, așa că o ia în jos la fugă. Eu după ea s-o prind, asta mi-ar mai lipsi acum, să facem maraton în viscol, în plus, vai, mamă, dintr-o depărtare destul de apropiată se îndreaptă către noi, de data asta chiar mâncând pământul, doi câini în alergare mare, ce premoniție sumbră am avut adineaori? Mă arunc pur și simplu disperată la gluga căzută de pe cap a hainei lui Kiti, o apuc și o opresc brutal din fugă. O trag de mână înapoi și fugim ca nebunele în curte, împingând cu piciorul ușa în nasurile adumelcatoare ale celor doi câini, uf, suntem salvate! Kiti se prăbușește la pământ, de vânt, alunecuș și întâmplare, iar eu apuc să recunosc cele două nasuri din poartă, nu-s nimeni altele decât nasurile prietenoase ale lui Xoco și Pericle, câinii de pe stradă.

Insist pe lângă Kiti că poate ar fi bine să perseverăm, ea e fericit de înțelegătoare, date fiind condițiile excepționale, astfel că pornim iară vitejește, de data asta fără temerea atacului haitei sălbatice de câini, doar îi avem aici pe-ai noștri, către cutia buclucașă. Pe care acum reușesc să o deschid și odată ce ridic butoanele căzute, vedem artificii, stele și steluțe ce aprind magic întreagă casa noastră, ce bucurie! Tot alertată de viscol, Kiti trântește poarta și ușa de la intrare și evadează fericită în casă urmată de bucăți serioase de zăpadă și de mine.

E aproape miezul nopții, ușor casa începe să se încălzească, copiii dorm în paturile lor, iar eu aștept înfășurată în pătură să le deschid și celor doi înzăpeziți ușa. Sunt mai mult de cinci ore de când au plecat de la școală spre casă și știu că din clipă în clipă trebuie să sosească…

Voi ce animale ați vrea să fiți sau sunteți? Felix, leusorul nostru, a fost pe rând pisică, câine, jaguar. Acum este în perioada ‘știucă’. Da, este o știucă. Dacă încerci să-i limitezi anumite inițiative, el te atenționează, nu se poate asta, știucilor le place, știucile așa fac, în lumea știucilor așa se întâmplă. Eu, să fiu o știucă, aș fi inițial scandalizată de apariția unui individ atât de neobișnuit de guraliv în comunitatea noastră, apoi cred că m-aș lăsa sedusă de abilitatea excepțională a seamănului meu și l-aș îmbrățișa cu considerație și cu bătăi repetate și mute din gura mea lungă de știucă. Știu, aș fi o știucă părtinitoare, dar, spuneți sincer, ați mai văzut în viața voastră o astfel de minunăție de știucă?

Apropo de minunăție, iată-l și pe fratele știucii, ‘o minunăție de copil’, cum l-a numit profesoara de limba germană la o oră, într-o efuziune revărsată în urma participării sale active, căci activ este atributul potrivit cu toată prezența lui Horica la școală, așadar iată-l superimplicat, acum, la inceputul noului semestru, intr-o dispozitie de competitivitate asumata si fara indarjire, in tot felul de proiecte scolare si extrascolare, ca olimpiadele de matematica, romana, religie, engleza, turnee de tenis, drama si posibil concurs de interpretare muzicala la instrumente. Si, pe cuvantul meu de stiuca, noi nu il ‘promptam’ nicicum in decizie, ci doar eventual in administrarea timpului si instrumentelor pentru intelegere si aprofundare. Noroc bun si tot inainte, noi inotam cu drag pe valul ce il lasa in urma lui.

În sfârșit râde. Nu doar zâmbește, ci râde. Ha, ha, de la limuzina de jucărie cea nouă, premiu pentru bună-(ne)așteptată purtare, dar mai ales de la cupa lui de ‘aur’.

Știu că se poate, ba, mai mult, e foarte probabil să râdă în curând iarăși, doar asta face cel mai bine sau aproape cel mai bine de mii și mii de ore și ori de când se știe. Însă ceva mai încolo, acum plânge de neconsolat. Plânge de nestăvilit. Și plânge obosit. Da, da, plânge de oboseală, sub formă de lacrimi pentru toate micile nefericiri de copil. Ba că unde-s cupele, ba că mai stăm mult, ba că eu de ce n-am primit cupă? E primul lui concurs de tenis și e dornic să dobândească o cupă ‘aurita’. Nici să câștige, nici să acumuleze puncte, nici să le contorizeze, nici premiile, biscuiții, ciocolatele, sucurile, nici măcar diplomele. Cupa însă este motivul ce-l face să fie cel mai ascultător Felix de pe lumea de Felicsi multifatetari. Cupa din ‘aur’ este ceea ce își dorește cel mai mult și ar vrea să câștige meciuri numai ca să fie a lui.

Concursul a început de ceva vreme, copilul joacă cu spatele la masa cu trofee și premii, arbitrul îi reamintește când și când să întoarcă privirea spre terenul de joc, când aceasta se pierde, și se pierde, printre biscuiți și ciocolate și, să nu ignorăm, cupe. Fileul este reprezentat de jaloane multicolore din plastic moale, limitele terenului de joc sunt evident marcate, dar cine are timp să țină cont de ele, iar mingile sunt mai mari decât cele obișnuite și moi, din burete, ce drăguț! Se joacă concomitent câte patru meciuri, care adună mai repede cincisprezece puncte este declarat învingător. Copiii au între cinci și opt ani și sunt mai înverșunați sau mai visători. Unul cu siguranță visează la o cupă aurită.

Festivitate de premiere. Toți copiii primesc premii și diplome, numai primii trei, cei cu cele mai multe meciuri câștigate, vor strânge în brațe cupele din ‘aur’. Felix citește pe diplomă: locul patru. Izbucnește în plâns și fuge din cadrul festiv. Copiii, îndemnați de profesor, scandează în cor, Fe-lix, Fe-lix. Degeaba, copilul e supărat din cale afară, s-au terminat cupele exact în fața lui, ce ghinion!

Dar acum Felix râde. Râde pentru că înfrângerile nu l-au supărat decât în măsura în care i-au interzis accesul la o cupă. Însă acum el strânge în mâini o cupă din ‘aur’, așadar de ce n-ar râde? Că ne-am pus paltoanele de iarnă pe noi ca să înfruntăm prima ninsoare a iernii și să-i cumpărăm o cupă de la mall, asta mai interesează pe cineva? Cu siguranță pe Felix nu, doar și-a meritat cu prisosință cupa, nu?

Am culcat copiii și odată cu un ‘noapte buna’, o îmbrățișare și un clic pe întrerupătorul de lumina (sau trei din fiecare) simt o ușurare a freamătului ce-mi ține trează conștiința nebună de mamă și o simt aproape organic căci aud un țiuit ce împrăștie în aer și diluează până la infim frânturi amestecate de vorbe și cântece de copii, un țiuit ce-mi iese din cap prin urechi de parcă aș fi o oală sub presiune ce fierbe până la erupție. E ușurare dulce de responsabilitate, activată subtil în fiecare moment al zilei, o zi, adică fiecare zi, ce se risipește în trei zări pentru mine, către care îmi duc gândurile nenecesar conștiente.

Și pentru că mi-am revărsat în noapte presiunea firească acumulată peste zi, e vreme pentru leneveală trupească și mentală, cu ceva clicuri, poate un film și încă o…portocală.

Mă îndrept cu pofta jinduind la o portocală către bucătărie. Nu știi ce calmă este liniștea până nu o asculți cu ecou în bucătăria spațioasă, aranjată superficial după cina zgomotoasă de acum două ore, și până nu te lași surprinsă de sunetul curat, cuminte, al cuțitului ce crapă și despică și spintecă și străbate grosime generoasă de înveliș de portocală, carevasazică chrrrr, chrrrr, chrrr. Numai că tu abia ai intrat în bucătărie cu gândul la o portocală, iar melodia pură nu cântă din cuțitul tău, e încă o siluetă înaltă acolo ce îl mânuiește. Te amuzi, e ora, ba minutul portocalelor, de parcă asta ai așteptat de când lumea de părinți, de parcă e plăcere vinovată în bucătărie, așa s-a potrivit. Dar nu spui nimic, e liniște echoica și pare un ritual de reîmprospătare, astfel că nu ai decât să îți alegi cuțitul și să te supui.

Acum suntem două siluete înghesuite pe lângă șervetul strâmt ce încropește loc pentru tăiat și uns felii de pâine în circumstanțe mai gălăgioase decât seara asta senină. Suntem siluete paralele, paralelismul este extrem, e cap lângă cap, trunchi lângă trunchi, mână lângă mână, portocală în mână lângă portocală în mână și cuțit în cealaltă mână lângă cuțit în cealaltă mână. Și liniște, doar chrrrr, chrrrr, chrrrr.

Deodată, neașteptat și brusc, cuțitul din mâna mea o ia la goană, chr, chr, chr, el fuge și despică coaja groasă a portocalei în rază, rază, rază. Cuțitul din mâna celeilalte siluete se vede împins de la spate de un spirit concurențial subit și își rupe ritmul, deplangandu-și lentoarea boemă a mișcărilor sale. Încearcă timid un chrr, chrr, chrr. Confruntarea e certă și în toi, iar liniștea îi amplifică tensiunea. Chr, chr, chr, apoi sar razele de coajă de pe portocala mea cu toatele, iu-huuu, cuțitul meu a câștigat. În liniște.

Ne zâmbim, apoi ne-apucă râsul, bătălia absurdă s-a încheiat cu armistițiu. Ne luăm portocalele nude și părăsim bucătăria. Sting lumina în urma mea, în liniștea întunericului, dinspre chiuveta ocupată de cele două cuțite bataioase răsună scurt și vinovat un clinchet metalic.

Sunt sute. Îi văd din depărtare, sunt grupați în pâlcuri. Alții vin neîncetat într-un șir indian perfect drept și impecabil organizat, nu poți să nu le admiri rânduiala. Ocupă întreaga bandă a autostrăzii pe care se deplasează. Le invidiez hotărârea pașilor ritmati de un instinct superb de viețuire și determinarea, întrucât par rupți din seria misiunilor imposibile. Sunt minusculi, dar de neoprit. În dreptul zgârie-norului argintiu e kilometrul zero al marșului. Acolo se află intersecția lumii lor, pe măsură ce, unul câte unul, îl ating, se risipesc, tot unul câte unul, într-o inflorescență construită în jurul uriașului de cucerit. Nu-l vor putea urni, e un munte pe lângă ei, dar sunt sute și îi văd cum dislocă fărâme miniaturale din bloc, suprimându-i acestuia integritatea. Pe măsură ce se împovărează cu fărâma lui, individul părăsește inflorescența înspre lateralele acesteia, așadar floarea naște mugurași împodobiți, iar tulpina ce o ține dreaptă își continuă tenace creșterea. Îi urmăresc din apropiere, sunt într-adevăr fascinanți, din păcate autostrada lor se intersectează cu autostrada noastră. Deschid fereastra, închid ochii și dezlănțui atacul asupra lor, încleștând pumnii pe buton. Sunt jandarmul înfocat al autostrăzii noastre până ce golesc întregul recipient-spray antifurnici.

Când întorci ochii către mine, e prima oară când mă întâlnești sau poate a doua oară, cu intenția de a mă saluta politicos, îți alunecă privirea ușor spre stânga ta, într-acolo unde Kiti te vrăjește, enervant poate, prin mișcările ritmice și discrete ale buzei inferioare. Simți o stânjeneală, e ceva nefiresc în dinamismul mimicii ei, dar nu îți poți refuza, pur și simplu, satisfacerea curiozității, categoric, de înțeles. Ești bine educat, nu îți permiți decât o ocheadă de-o clipă, și îmi dai binețe. Uneori, atunci când eu te întâmpin pe tine cu un ‘buna ziua’, îți e un pic mai ușor, ți-e oarecum legitimă indiscreția, ești invitatul meu nedeclarat să scapi de stinghereală.

Ce vreme frumoasă, oare mai ninge iarna asta, ce vremuri grele, domnule, ce vremuri, și toate, cuminte ochi în ochi, dar dreapta mea e fără liniște, își simte supremația amenințată, ca atare începe al ei spectacol de dominație, ce ignoră statusurile sociale, ba, poate, tocmai că nu le ignoră. Și își joacă cartea câștigatoare, cu ridicări neoportune, întinderi lălâi, cuvinte guturale. Acum ai ajuns la o răscruce, a ta eliberare cuviincioasă pentru privit, și ai ce vedea, zău, depinde totalmente de buna mea voință, e schimbul inechitabil, știu, dar poți să te încrezi în decizia mea cinstită, de obicei nu-mi place să te las în perpelire. Sau ba, îmi place, însă mi se întâmplă rar. Vă rog să nu vă faceți probleme, fetița are autism, așa-ți dau dezlegare pentru dezlănțuirea tirului de întrebări și nu vreau să se înțeleagă de aici că mă simt deranjată să-ți răspund, căci dacă o să mă simt, probabil că nu o să ajungem până aici.

Și-a construit și Felix din Lego catarg bicolor pentru bărcuță, l-a purtat la baie, bucătărie, dormitor cu el, numai ca să se bucure de cum va arăta la locul lui și ca să o atragă neobișnuit pe Kiti să îl urmărească peste tot, pândind momentul cel mai bun să îl desfacă în bucățele unicolore, pentru ordinea proprie din ochii ei. În baie nu i-a mers, nici la bucătărie, a încercat să atace în dormitor, acolo unde catargul stătea pe pătuțul lui Felix, în dreapta lui, pe când copilul se îmbrăca. Dar nu te pui cu obsesiile lui Kiti, îți garantez că te amețește până la urmă, așa cum a dovedit-o cu noi toți, astfel că a atacat subit și cu precizie dintr-o singură săritură, în cursul căreia a și rupt construcția și a scos-o din raza ei vizuală, aruncând-o după pătuț. Gurița liberă a băiatului s-a dezlănțuit în sudalme copilărești, apoi, înainte să se închidă, a concluzionat arătându-ne limbuța, strecurată printre dinți,afară din gură. Kiti nu s-a sinchisit de ocările dedicate ei, ba, gestul ultim și suprem de supărare al lui Felix, i s-a părut chiar drăguț, așa încât l-a recompensat cu un zâmbet frumos.

În vremea asta, Horică scrie ultimul rezumat din temele de vacanță și se amuză copios de numele personajelor lui Fănuș Neagu. Ce-i drept, sunt de-a dreptul savuroase: Chivu Căpălău, Răgălie, Babalete, Ciungu, Onică, Nadoleanca, Dănilă Biș.

Aceste rânduri reprezintă experiența noastră familială în ceea ce privește așa-zisele boli infecțioase ale copilăriei și sunt incursiuni destul de profunde în cutiuța cu amintiri, pe care le inițiem la invitația site-ului Qbebe.

Așa cum mulți părinți cunosc, astăzi beneficiem sau, poate mai bine, dispunem de multe vaccinuri împotriva unor boli infecțioase specifice copilăriei, vaccinuri care ne imunizează artificial pe durate mai mari sau mai mici și care sunt indicate pentru administrare la vârste foarte fragede ale copilului. Acesta este motivul principal pentru care în zilele noastre copiii, deși contactează agenții patogeni responsabili pentru bolile eruptive despre care vorbesc, nu se mai îmbolnăvesc sau nu mai prezintă simptomele și semnele clasice descrise în literatura de specialitate. De aceea, diagnosticul bolii eruptive a copilului a devenit mai greu de pus.

Există însă și boli infecțioase eruptive cu manifestare predilectă la copil împotriva cărora nu există un vaccin, iar una dintre aceste boli este scarlatina.

Horică avea trei ani și câteva luni în dimineața zilei în care l-am trezit oarecum îngrijorați pentru ora neobișnuit de înaintată a dimineții și, odată cu atingerea lui, am constatat că are temperatura crescută. Era iarnă, era copil, se strânseseră în urmă deja câteva episoade de febrilitate moderată sau mai importantă a ambilor copii, așadar nu ne-am alertat în mod deosebit. Ceea ce vă doresc și vouă, dragi părinți mai tineri sau mai încercați. Pentru că orice ar debuta cu o temperatură crescută, se va dezvălui destul de repede și, cum în copleșitoarea majoritate a cazurilor dezvăluirea este cât se poate de banală și de neingrijoratoare, nu ne ajută defel să intrăm în panică sau să ne temem. Horica, neafectat important de creșterea temperaturii corpului său, creștere de altfel relativ mică pentru ditamai potențialul reactiv al organismelor tinere și sănătoase, cam 38, 5 grade C, și nici de vreun alt simptom pe care să îl poată numi, a pornit în zi ca de fiecare dată, cu joacă, joacă și iar joacă.

Spre seară, în timpul unei gustări, s-a plâns de o jenă la înghițire, iar pentru noi această plângere a însemnat atenție crescută pentru zona faringiană a copilului. Vreau să subliniez faptul că medicul pediatru ne-a asigurat că medicația antitermica nu trebuie administrată copiilor cu temperatură sub 38,5 C, mai ales dacă aceștia prezintă stare generală bună, iar din experiență am învățat că temperatura poate urca chiar și un pic mai mult decât 38,5 fără consecințe periculoase ( în cazul copiilor fără boli cronice și alte afecțiuni sau fără antecedente de convulsii febrile). Așadar, am alimentat copilul cu predilecție cu lichide, atât pentru buna hidratare, cât și pentru ușurarea deglutiției dureroase și ne-am continuat activitățile dinăuntrul casei.

A doua zi, ghici cine se întindea nepoftită pe pieptul micuțului nostru, nimeni altcineva decât o erupție de bubițe roșii, aspre la pipăit și cu tendință de a se extinde înspre burtică și brațe. Durerea din gât persista, deasemenea starea febrilă, motiv pentru care am consultat medicul pediatru. Diagnostic: scarlatină.

Este important de știut că, spre deosebire de mai răspânditele rubeolă, rujeolă, oreion, varicelă, alte boli ale copilăriei, scarlatina este produsă de toxina eliberată de streptococul beta-hemolitic grup A, așadar este de cauză bacteriană, nu virală, de aceea tratamentul ei constă în administrarea de antibiotic. Boala, după antibiotic, scade repede în intensitate, însă administrarea tratamentului se face timp de 7-10 zile , din cauza complicațiilor potențiale de la nivel renal, sinuzal, articular.

Medicul pediatru ne-a recomandat și efectuarea analizei din exudat faringian spre sfârșitul perioadei de tratament, iar rezultatul analizei a confirmat prezența în faringele copilului a streptococului beta-hemolitic, motiv pentru care am continuat tratamentul antibiotic până la eliminarea agentului patogen din zonă.

Concluzie: Scarlatina a fost o boală ușor de suportat atât de către Horica, dar și de către părinții lui, supărătoare doar din cauza disconfortului la înghițire și a tratamentului medicamentos destul de lung (aproape două săptămâni), nu și-a confirmat contagiozitatea, poate pentru că am menținut igiena bolnaviorului destul de riguros și poate pentru că surioara lui Horica, în vârstă de maximum 18 luni, profita încă de pe urma imunității dobândite prin alăptare de la mama ei. Cu toate astea, cred că această boală, prin natura bacteriei ce o produce, trebuie diagnosticată cu grijă și suspectată de fiecare dată când un copilaș de peste trei ani se plânge de durere în gât, este febril și are o erupție pe trunchi și membre.

***

Despre varicelă (vărsat de vânt), altă boală a copilăriei, nu pot să povestesc direct, ci doar indirect din experiență. Este o boală virală foarte contagioasă împotriva căreia există vaccin care nu se administrează în schema ‘obligatorie’ de vaccinare în România, dar este disponibil la cerere.

Copiii noștri nu au făcut această boală, însă, toți trei, prima oară cei doi mai mari deodată, apoi și cel mai mic, au intrat în contact apropiat cu copii bolnavi de varicelă, aflați în perioada de maximă contagiozitate și anume în prima zi de erupție și cu o zi înainte de apariția erupției. În ambele cazuri am fost informați următoarea zi prin telefon de la părinții celor doi copii bolnavi despre prezența varicelei și despre posibilitatea contactării bolii, iar pentru că perioada de incubație în cazul varicelei este destul de mare, 14-21 de zile, am hotărât împreună cu medicul pediatru să vaccinăm copiii imediat, în speranța că organismele lor vor dezvolta degrabă anticorpi împotriva virusului probabil contactat. Horica și Kiti, în vârstă de 2 ani și jumătate, respectiv 10 luni, au fost vaccinați în aceeași zi, iar Felix, în vârstă de aproape 4 ani, la două zile de la aflarea diagnosticului vărului său, bolnav de varicelă. Niciunul dintre copiii noștri nu s-a îmbolnăvit de varicelă, confirmare a faptului că imunizarea în termen de 2-3 zile după contactul cu copilul cu varicelă poate fi folosită ca metodă profilactică de urgență.

Acestea au fost experiențele familiei noastre cu bolile copilăriei, în afară de seria impresionantă de vaccinări din primul an de viață a fiecărui copil, despre a cărei utilitate și periculozitate se poate discuta, ca atare, dragi părinți, vă doresc relaxare și încredere la fiecare încercare și, mai ales, sănătate!

Luni dimineață, sună prima oară în an alarma telefonului deșteptător. Felix începe grădinița. El e treaz încă de vreo jumătate de oră, se joacă în camera lui. Vine sfios în dormitor la auzul soneriei ritmice și enervante. Știe de ce sună și nu e deloc împăcat cu asta. Începe să plângă. Arată ca un bebeluș care plânge, cu caputul rotund, fără prea mult păr după tunsoarea pregătitoare de aseară, și cu emoția nestăvilită. Îl mângâi pe cap și pe obrăjori. Îmi spune înțelegător că ar vrea ca vacanța de la anu’ să dureze până poimâine. Îl liniștesc amintindu-i că vacanța de vară este de zece ori mai lungă decât cea care astăzi s-a încheiat. Zâmbește. Strânge în mână papagalul din ceramică sosit tocmai din America de Sud (îl mai știi, Stefana?). L-a găsit de dimineață printre jucării și l-a numit ‘Papagalul care mănâncă tot’, ceea ce îl face pe noul purtător de nume unul dintre apropiații lui. Sunt buni, calzi și mărinimoși prietenii din lada cu jucării, ei preiau din micile nefericiri ale copiilor, lăsându-i pe aceștia cu sufletelele mai ușoare. ‘Mami, să știi că lui ‘Papagalul care mănâncă tot’ nu prea îi place la grădinița de papagali, așa că o să-l iau cu mine azi la grădiniță!’

Bună dimineața! Am fost odată ca niciodată, da, da, ca niciodată, o femeie tânără, aveam douazecisiceva de ani, și, cum trecusem prin viața asta pământeană mai mult decât două decenii deja, mă împovărasem de-alungul anilor, așa cum firesc, dar un firesc social, nu unul natural, se împovărează oamenii, cu un set specific de prejudecăți, în care, binenteles, credeam orbește și după care mă ghidam cu strictețe și seriozitate. Mai ales seriozitate.

Hmmm, cu gura mereu strânsă într-un botic de veveriță îmbufnată, cu fruntea deformată sub o încruntare cvasipermanenta și căzută peste ochii îndreptați preocupat către asfalt, cu întreaga mimică sugerând încordare și îngrijorare, cam așa mergeam și alergam pe diverse soluri, cu diverse dosare de rezolvat în brațe. Până într-o zi frumoasă de vară. Atunci când, într-o mică pauză de prea-seriozitate (eram totuși sobră și reținută, să fim serioși) datorată primului meu născut, așa-zisul Leu, cu ‘l’ mare, care, de când a apărut în lumea noastră serioasă distrugea continuu și cu seninătate regulile în care credeam si ridurile de încordare de pe fețele și inimile noastre, ale părinților lui, deci în acea frumoasă zi de vară, când i-am oferit Leului însetat un pahar cu apă și îndemnul sever, cum îi șade bine unei tipe sobre, ‘BEA APA!’, acesta a luat ghiduș paharul cu apă între mâini, ne-a zâmbit larg cu toți dinții disponibili, puțini la număr, a respirat adânc și tacticos, și, boem, ca artistul creator, a rostit calm și clar următoarele patru cuvinte, memorabile și revoluționare: ‘PRIMA DATĂ SĂ RÂD’.

‘Prima dată să râd’, auzi ce grăiește un copil însetat cu paharul plin cu apă în mână! ‘Prima dată să râd’, hmmm, păi dacă el poate, nu ar trebui să putem și noi, cei mari, serioși și competenți? Așa m-am mustrat în minte atunci și, cu o voință silită, am forțat prin boticul meu nemulțumit un zâmbet. Ca prin farmec, boticul s-a pierdut printre mușchii mimicii încordați de data asta într-un zâmbet larg, fruntea s-a descrețit, ochii au început să vadă verde și albastru. Zâmbetul mi-a topit armura gravă, reducându-mi dimensiunile și îndulcindu-mi unghiurile astfel că m-am făcut mică-mică cât leușorul meu, care s-a amuzat chiar mai tare văzându-mă atât de neobișnuit de mititică.

Sunt o fată norocoasă. Fiul meu mi-a deschis ochii mari și, brusc, am văzut cu ei mai limpede. Nu că n-aș fi văzut până atunci, de fapt, acum îmi dau seama, vedeam imagini în două dimensiuni, ca la televizoarele de acasă. După ‘prima dată să râd”, care nu doar mi-a relaxat încordarea, dar mi-a înfățișat încă o dimensiune a spațiului înconjurător, am înțeles că expresia unei vechi prietene de altă naționalitate, emisă ca urmare a unei inflamații oculare, și anume, ‘nu mai văd pe ochi afara’, chiar capătă un sens. O parafrazez și spun: din acel moment, am început să văd pe ochi afară. Mulțumesc.

Ieri scriam că e timp pentru lecții și mă refeream la băieți, astăzi a venit și vremea lui Kiti. Așadar lecții de dimineață, Alina aproape că a crezut că a mai scris câte ceva în vacanță, atât de plină de entuziasm s-a aruncat cu creionul în mână asupra foii de hârtie. De fapt nu a scris deloc, singurele activități ‘scolare’ pe timpul celor două săptămâni, două or fi trecut?, au fost puzzle-uri, mai mari, mai mici, dar, mai ales, mai mari, de câte 100 de piese. Și vorbirea, bineînteles, asta chiar e lecție pentru Kiti, căci greu îi mai e să deschidă gurița, de cele mai multe ori trebuie să o momim cu câte ceva ca să o facă.

Asta cu momeala îmi amintește de aproape-obsesia lui Horica pentru pescuit, pescuitul teoretic cu predilecție, căci de patruzecisiopt de ore stăm amândoi cu nasu-n telefon, doar-doar o suna, așteptând un telefon de la cineva, nu știm cine, dar știm că face parte din echipa responsabilă cu abonarea la revista Aventuri la pescuit, pentru care cu grație am dat un sms de douăzeci de euro. Și zicea că va suna, dar trece și a patruzecisinoua oră chiar acum și tot degeaba, dezamăgirea și îngrijorarea crește pe de o parte implicată în proiect.

Și, pe când Kiti își dezmorțea degetele pe creioane colorate și buzele pe vorbe prețioase sub bagheta dirijoarei Alina, băieții, mai dezmorțiți din fire decât surioara lor, fredonau împreună cu mama lor, adică subsemnata, în drum spre a consulta oftalmologul lui Horică, balada Let it be, a lui Paul McCartney, pe care Horică s-a angajat să o aducă live și în camera noastră de muzică de acasă. Și, ca să nu existe consens general nenatural între toți ăștia din mașină, Felix s-a împotrivit entuziasmului meu și al fratelui său și a declarat răspicat că lui nu îi place rockul, ci că preferă muzica clasică de căței. Am râs. El doar ne-a îngânat, ‘ha, ha, ce să zic!’. Asta e doar o vorbă, acolo, o expresie, de fapt Felix știe ce să zică și zice. Sau dacă nu știe ce să zică, află odată cu noi pe măsură ce zice. Deci zice.

De exemplu, imediat după, a zis o continuare a poveștii cu Spotu-dinozaur, trebuie să știți că poveștile cu Spotu-dinozaur sunt întotdeauna continuări ale altor povești spuse sau nespuse, așadar se făcea că ei doi se plimbau pe niște tancuri de armată, de parcă tancurile sunt și de agrement, și urmăreau hoți, hoții, la fel ca armele, sunt tot mereu în poveștile lui, hoți ce fugeau de polițiști într-o Dacie veche, veche, veche, dar descurcăreață din moment ce a scos zadarnic ditamai tancurile din garajele armatei, făcându-i pe cei doi eroi-prieteni, fiul nostru și Spotu-dinozaur, să părăsească monștrii motorizați și să încalece puștile lor ca pe niște cai zburători fantastici și să prindă răufăcătorii. Și așa mai departe.

Altfel, ochii lui Horică văd și mai de aproape, așa cum de altfel ne-am așteptat, și o să vadă bine-bine prin alte două perechi de lentile noi și altă, doar una (din două), ramă schimbată din necesitate, dar ce ramă! După o mică criză a mea, provocată de intenția exagerată a lui Horică de a-și alege o ramă mare și neagră și lată și complet nepotrivită cu fața lui de băiețel finuț, criză amplificată, fără legătură cu motivul izbucnirii, de comportamentul stupid-arogant al unei fetișcane, vânzătoare într-un magazin, Horică, împăcat acum și convins și de către optician de imensitatea gafei estetice pe cale să o fi produs, a ales, într-un acord desăvârșit cu gustul mamei sale, o ramă Ray-ban cu memorie, fie vorba între noi, sper să fie o memorie de elefant întrucât ramele anterioare s-au deformat ajutate de neglijență și de sora aparținătorului, nicicum de la sine, așadar, rame cu memorie care îi schimbă surprinzător fizionomia, din tip Harry Potter, în tip intelectual sexy. Hi, hi, ca și tu să știi.

Vacanță fără numere iraționale sau de-astea, odată cu intrarea copiilor în școală, pare ceva irațional…adică ireal. Magia Crăciunului și a Anului Nou s-a împrăștiat împreună cu vechiul an, doar minunăția asta de soare primăvăratic și încă vacanța ne amintesc de ea. Și junghiul ce urcă din talpa mea dreaptă, mult prea neantrenată pentru dans sau, mai degrabă, pentru extensie înfumurată pe calapoade nenaturale. E timpul, așadar, pentru acomodare lină cu tematica de vacanță școlară și preșcolară, nu face rău pentru ascuțirea minții lenevite, din contră, mai ales fiindcă e lină. E timpul pentru a explica noțiuni ca ‘a explicita module’, cum e și vremea pentru a silabisi cuvânt după cuvânt, la cerere empatică a fratelui mai mic. Și cum descoperirile copiilor se fac cu patos și încântare, ecoul ‘lecțiilor’ nezorite de deadline-uri alienante este melodios și dulce ca sunetul delicat de harpă. Ceea ce mi-aș dori și de la lecțiile din timpul anului școlar. Dar să nu ne amărâm, mai bine să râdem, căci e vreme și pentru a râde, a râde la început de an sau măcar a zâmbi. Chiar și cu niște entități fantastice ca numerele iraționale în față.

Bucurie, sănătate, dărnicie, cer senin, pace, natură, joc, prietenie și iubire, mai ales iubire! E sorcova mea pentru tine, cu drag, la început de 2012. La mulți ani!

În loc de felicitare de anul nou, povestea Scufiței Roșii, din volumul Revolting Rhymes, poveste în versuri savuroase și cu un final neașteptat, scrisă de britanicul de origine norvegiană Roald Dahl. Ilustrații de Quentin Blake.

La Mulți Ani!

THE END (of the year 2011)

Mimica destinsă îi fluidifică trăsăturile. Îmi amintește de mimica dintre trezie și somn a bebelușului căruia, cu trecerea delicată a unui singur deget dinspre înaltul frunții, spre rădăcina nasului și mai departe către proeminența bărbiei, îi ștergi magic orice tensiune musculară perceptibilă și imperceptibilă, lăsându-l în somn folositor.

E o căprioară neajutorată înaintea leoaicei înfometate de căprioare fragede și visătoare. E timp prielnic pentru atac. Profit de momentul prețios de relaxare și mă transform într-un iepuraș neputincios. Sunt abilă, reușesc să o păcălesc, așa că ajung să mă lingușesc în brațele ei, îmi ține capul în poale, așa ceva nu s-a mai văzut pe lume. Suntem doi iepurași, boticurile noastre se ating și nasurile se adulmecă mișcându-se ritmic. Îi e teamă de fericire, îmbrățișările ei sunt sincopate, privirea căprioarei fuge, dar revine. Nu mi-e teamă de fericire, îmbrățișările mele o sufocă, ochii mei lucesc prea tare, o orbesc, ai senzația. Însă mi-e teamă că devin leoaica ce-am vrut să fiu. Sunt lacomă, gingășia te poate înnebuni s-o strivești. Nu mușc cu dinții, dar mușc cu privirea, cât de crudă pot să fiu de-mi mai vine și să râd?

Deschid ochii și ies din pădure. Hipersensibilă la contactul fizic strâns și de durată, Kiti îl acceptă cu intermitențe, așadar îmbrățișările ei sunt fulgerătoare. Ceea ce îi poate lungi îmbrățișările este predictibilitatea, și anume faptul că știe la ce să se aștepte. Ritualul nostru de noapte bună se încheie mai nou cu o îmbrățișare prelungă. Ea devine prelungă doar pentru că îi amintesc la câteva secunde că aș vrea să continue să mă îmbrățișeze. Astfel contactul fizic cu mine crește ca durată. În afară de predictibilitate, un alt aspect pozitiv pentru învățare, poate nu neapărat astfel pentru personalitatea lor, în cazul copiilor cu autism este faptul că răspund la anumite cerințe în condiții bune sau mai puțin bune ale stării lor de spirit și fizice, ei devenind complianți prin natura intensivă a terapiei aplicate lor. Îmi vine să clipesc.

Căprioara blândă și bună îmi întoarce la cerere fiecare sărut, dar mimica ei oglindește anxietate. Nu renunț ușor, nu mă blamați, am o sete neostoită de primit și numit dragoste explicită din partea ei, astfel că închid ochii, strâng din dinți și risc, sunt o jucătoare înrăită. Numai că pariez cu tot trupul pe îmbrățișările mele și…pierd. Ea nu mai e căprioară de mult, e leoaică și, cu brațele ei lungi și neașteptat de puternice, mă aruncă într-o mișcare subită direct la pământ, acolo unde aterizez destul de amuzată pentru ditamai echimoza pe care, din cauza durerii ascuțite, știu că o voi purta câteva zile mai departe.

Sunt o jucătoare împătimită și durerea pierderii potului celui mare nu înseamnă nimic pe lângă bucuria jocului. Momentul glorios al atingerii prelungi nas pe nas a meritat fiecare firicel de sânge extravazat pe coapsa mea dreaptă. Sunt o mamă nebună și pasională. Așa ca tine.

(sursa foto2)

Încă vacanță. Stop.
Păreri de rău după Crăciunul de la bunici. Stop.
Atmosferă caldă, primitoare, aromă de brad. Stop.
Acasă. Stop.
La mulți ani!

Stăm astăzi acasă, după atâtea zile încărcate cu drumuri, teme, școală, grădiniță, într-o prea-dorită tihnă, pe care nu o poate antrena în agitație nici măcar gândul lucrurilor ce trebuie strânse în bagaje. E prima zi de vacanță și ea vine cu cel mai veritabil sentiment de liniștire. Ne încremenesc în timp și spațiu trupurile, dar și mințile, îndreptate acum din plecăciunea lor cvasi-permanentă cauzată de furtunile tulburatelor noastre vieți moderne. E atâta calm în aerul nepotrivit de cald al ajunului de Ajun de Crăciun încât lumina strălucitoare a soarelui năvălește fericit prin toate ferestrele și alte transparențe în casă. Suntem binecuvântați cu zile însorite, cât despre zăpada mult așteptată de către copii, o să vină și vremea ei.

Moș Crăciun se anunță generos anul ăsta, sunt sigură că el este mai degrabă stimulat în generozitate de către iubirea necondiționată ce ne-o poartă și nu de către gândurile și faptele noastre cuminți din timpul anului. Asta, ca răspuns la repetata replică-șantaj din dialogurile adulților cu copiii, ‘daca nu ești cuminte, nu vine Moș Crăciun’. Nu că ai noștri (și ai voștri) copii s-ar lăsa intimidați de o astfel de perspectivă neverosimilă, cu toate astea un văl de nesiguranță le-ar putea umbri speranța. Chiar din motivul ăsta, Felix l-a supus unui tir de întrebări pe cel mai recent rostitor de grozăvie de frază, tir menit să îi restabilească echilibrul firesc cu speranță, nerăbdare, bucurie și anticipare pozitivă. Așadar, ‘de unde știi că nu vine?’, ‘ce, tu nu ești prietenul lui Moș Crăciun!’, ‘oricum, eu sunt un băiețel bun, așa spune mama!’.

Stânga, Felix, mijloc, Horica, dreapta, Kiti e ordinea fundamentală de așezare a copiilor în spațiu și spații. Excepția temeinicei mele reguli este constituită de încadrarea fetiței de către cei doi băieți pentru fotografiile regizate. E un fel de echilibru spre care tind cu această dispunere, e o dorință mărturisită de protejare a fetiței delicate prin încadrare. Dar nu despre asta e vorba, ci despre ceea ce ar putea părea de-a dreptul opusul delicateței, și anume despre o falsă brutalitate pe care Kiti o arată adesea în formula de bază mai sus menționată. Iat-o pe Kiti neobișnuit de abilă și agilă prădătoare a căciulilor fraților ei în timpul micilor noastre excursii motorizate, prădătoare iscusită de dragul efectelor acțiunii ei, țipete, răbufniri, mici revolte, dar și de dragul unei complexe, bizare și dificil de pătruns nevoi de ordine interioară și exterioară, ordine ce nu permite capetelor umane, cum nu permite nici picioarelor umane, înfășurări și acoperiri auxiliare. Ca atare, băieților nu le rămâne decât să spere că nevoia imperioasă a surorii lor nu se va impune decât într-un timp suficient de lung de la pornire încât să permită aerului din interiorul mașinii să se încălzească puțin. Cât despre picioarele dezgolite de cizme și șosete ale lui Kiti, nici înghețul cel mai zdravăn nu le îngrădeste libertatea râvnită și atinsă încă din primele minute de la pornire.

E prima zi de vacanță și e o zi care ne dă o altă măsură a timpului ce trece. E un lento binefăcător pentru trup și suflet și așa să vă fie tuturor preziua și ziua Ajunului sfânt.

Cred sincer că puterea de a fi autoironic te poate scuti de multe neplăceri în viață. Ok, nu e nevoie neapărat să stăpânești această abilitate, dar recomand călduros practicarea frecventă a exercițiului autoironiei. Încă din fașă. Glumesc. Sau nu.

Te-ai simțit vreodată, pe bună dreptate sau dimpotrivă, nedreptățit de către cineva? Eu, da. Și încă sunt în stare să mă mai simt astfel. Nu sunt suficient de înțeleaptă, așadar sunt încă tânără. Glumesc. Sau nu.

Copiii o fac destul de des, adică să se simtă nedreptățiți. De către vreun profesor ori un coleg ori chiar de către unul dintre părinți. Ei, ca noi de altfel, au dreptul ăsta. Deunăzi, Horica. E clar, are ceva cu mine, așa insistă încăpățânat el. Eu, la prima mână, replic, nu, nu cred că are ceva cu tine, sunt fidelă instinctului meu care-mi spune că nimeni nu i-a făcut nici o nedreptate băiatului. Începem o luptă pentru dreptate, dar realizez că nu asta este calea. În definitiv, când ești plouat, indispus dintr-un anumit motiv și mai ești și copil pe deasupra, este inutil să vină cineva relativ din exterior și să-ți spună că motivul tău de supărare este unul închipuit, pentru că asta nu duce la nimic bun. Atâta timp cât starea ta este tulbure, motiv există. Așadar, schimbăm abordarea.

Începem să glumim. Să o luăm mai ușor. Să încercăm să ieșim puțin din pielea noastră sensibilizată și să aterizăm câteva minute în pielea autorului ‘nedreptatii’. Devenim lesne critici cu noi înșine, suntem în ochi străini, iar ăștia ne dau o perspectivă diferită asupra noastră. Nu foarte diferită, dar, cert, una mai hilară. Prea ia totul în serios tipul de-acolo. Zâmbim, suntem mai relaxați. Și în pielea de împrumut găsim o anumită dreptate, ‘nedreptatea’ nu mai pare atât de nedreaptă. Apoi revenim cu ochii în capetele lor de obârșie.

Îmi place să râd de mine. (Îmi place să râd și de tine, dar asta e altă problemă). Glumesc. Sau nu. Îmi echilibrează judecata, iar eu, fără judecată dreaptă, amețesc. Autoironia este o echilibristică a vieții, un fel de artă a supraviețuirii în pace cu tine și cu restul lumii. În plus, mai are încă o calitate: te face să râzi și asta ține presiunea sangvină în limite normale. Sau măcar să zâmbești. Nu glumesc.

Și, ca textul meu să capete un sens, iar gestul meu de a cumpăra astăzi o carte să aibă cel mai explicit motiv, închei cu un citat din Amos Oz, Cum să lecuiesti un fanatic: “Umorul conține capacitatea de a râde de tine însuți. Umorul este relativism, umorul este capacitatea de a te vedea așa cum s-ar putea să te vadă ceilalți, umorul este capacitatea de a înțelege că, indiferent câtă dreptate ai și cât de crunt ai fost nedreptățit, există o latură a vieții care e întotdeauna amuzantă.” Amin.

Iarăși o serbare frumoasă de Crăciun la gradi la Felix. Tema: Ice Age. O mică scenetă cu decizia animalelor de a-și începe migrația, câte două replici pentru fiecare copil, muzică dansata și cântată cu veselie și mult ritm. Bravo!

Felix și-a ales să fie personajul dinozaur-monstru marin. Am găsit un costum de pește și, fiindcă nu avea nici o specificație gen dimensiune, habitat, epocă în care a trăit, am hotărât împreună cu Felix că este exact ceea ce căutăm, adică peștele nostru va fi un monstru marin.

Observații:

Cu cât ai mai puțini copii, cu atât vii la serbarea copilului tău în gașcă mai mare și, ca atare, vei deține mult mai mult material fotografic și video cu care să te lauzi. Corolar: mai mulți copii înseamnă material foto/video mai sărăcăcios. Eventual luat pe fugă cu telefonul cu mâna dreaptă, stânga fiind așezată protector pe alt copil.

Moș Crăciun, deși bine intenționat, vorbește prea mult. Evident, în dezavantajul copiilor. Moș Crăciun, schimbă placa!

În afară de spectacolul propriu-zis, să urmărești expresia emoției fiecărui copil este, pe un alt plan, un spectacol încântător. Un degețel care se rotește stângaci în jurul unui pufuleț din barba prea albă a lui Moș Crăciun, Un zâmbet candid și tremurat, de fetiță delicată, la un milimetru să dea în plâns din prea multă timiditate. O replică strigată în gura mare, contrastând cu un trupușor firav și un chip blajin de băiețel. Un degețel ronțăit cu stăruință pe toate părțile unghiei sale. Iată doar câteva acte autentice din minunata și mereu surprinzătoarea piesă Copilăria.

Cu o sensibilitate auditivă tulburată funcțional, Kiti își arată deseori bucuria țiuind ca păsările cerului. Prelungul și neostenitul ei tril de încântare se întinde elastic unitonal, maxim bitonal, așadar într-un registru sărac, și are o intensitate sonoră apreciabilă. Este greu de imitat, mai ales pentru că durează mai mult decât un expir prelungit, dar și pentru că țiuitura ei este amplă, bogată. Există o consonanță între sunetele noastre și țiuiturile ei. Nu e tocmai potrivirea desăvârșită, dar aglomerarea vorbelor noastre sau un anumit tip de muzică instrumentală îi impresionează auzul definitiv pentru nașterea cântului ei simplu, bizar și reverberant. E cântec de bucurie și de identificare afectivă. E cântec copleșitor de atâta repetiție răsunătoare.

Suntem închiși în trafic nebunesc și ceață fumurie. Avem lumini de ceață aproape degeaba. Îmi trebuie mai multă liniște spre sfârșitul zilei, când capul e mare și greu. Închid radioul neempatic și dobândesc un nivel bazal de acalmie. Nu e suficient, dar Horica are a-mi povesti destule grozăvii după zi-lumină departe de casă. Binenteles că și Felix are ce să-mi povestească, doar suntem în miezul aventurilor zilnice ale lui Spotu-dinozaur precum e una dintre mătușile tale în miezul acțiunii din telenovela sau serialul interminabil de la tv. Aflu că Spotu este responsabilul zgârcit cu lumina planetei sale și mi-e rușine de nerecunoștința cu care mi-am criticat farurile de ceață. De rușine încep să văd mai bine. Băieții vorbesc simultan, iar Kiti își pornește țiuiala conformă. Roiuri amenințătoare de albine îmi pătrund în creier și întreaga vibrație sonoră din cap e pe cale să-l explodeze. Aș putea să urlu, dar mă abțin. În schimb șoptesc rugător către băieți, îndemnându-i la liniște deplină. În câteva secunde, cântecul de identificare afectivă a lui Kiti se stinge miraculos și intrăm în nivel profund de armonie.

Oare ce să vreau de la Moș Crăciun, s-a tot întrebat Horica de săptămâni încoace. Un robot Lego părea foarte interesant la un moment dat, dar, chiar el și-a dat seama, este mult prea scump ca să merite un entuziasm de 3-4 zile, astfel că, singur, a renunțat la idee. Mai există și alte jucării Lego pentru copii mai mari chiar de 16 ani, dar și astea vin cu bucurie furtunoasă, adică intensă, dar scurtă. Prea scurtă. Toți prietenii mei au problema asta, zice. Iată cum, să nu știi ce cadou vrei, devine problematic, zic. Dar nu e vina lor și, până la urmă, nu e nici vina noastră. Trăim în secolul douăzecișiunu.

Nici n-a îndrăznit să spere la un iPod, deși copiii au de câțiva ani iPhonuri, iPoduri, chiar iPaduri. Din vorbă în vorbă însă mi-am dat seama că știe totul despre ele, informații tehnice, de design, prețuri, generații. Are și o anumită preferință și numai aia. Până și locația magazinului din mall, ‘e lângă Nikon, la etaj’ și, deși am fost mereu împreună în mall, zău că nu îmi amintesc să fi intrat acolo.

A vrut la olimpiada de română. Astăzi, de la 8 dimineața. Apoi școală, până la șase seara, cu pauză de masă. Cam mult, dar el a ales așa. Mâine, cangurul de engleză, dimineață la 8:30. Engleză, da, la asta nu poate lipsi. De fapt, poate, anul trecut a lipsit pentru că am uitat amândoi de concurs. Plătisem. Vineri, olimpiada de biologie. Vrea el, pe cuvântul meu că el a ales. Sistemul nervos. Am repetat cu el, știe, doar că, de oboseală, nu și-a amintit denumirea emisferelor cerebeloase, le-a zis emisfere cerebelistice. Un fel de încercări echilibristice (cerebelistice) cerebrale. Dar nu vine ea vacanța peste numai câteva zile? Și Moș Crăciun? Poate chiar cu un ipod Touch?