Gâdilătura. O atingere alungită delicată, cu buricul degetului, a celui mai excentric nivel al pielii. Umbră a unei treceri lente. Apăsare infimă, cu urmare intensă. Fără efecte distructive în profunzime, dar cu efecte răsunătoare tot acolo. O manipulare respectuoasă, un contact subtil. Tratează-ți copiii ca și cum i-ai gâdila. Să râdă cu iubire, ca reacție spontană la primul lor contact cu tine; să îți răspundă din interior, fără să rămână afectat acolo; să înțeleagă respectul din gestul tău delicat. 

 Gâdilă-i cu iubire tălpița moale, înghețată, după ieșirea curajoasă de sub culcușul blând al plapumei ușoare, de peste noapte. Bucură-te și uimește-te de moliciunea catifelată a tălpiței de pisicuță, profită lacom de starea ei de semitrezie și învelește-ți obrajii cu talpitele ei. Anulează zvâcnirea cutremurată a corpului tău de la contactul rece și înlocuiește-o cu sentimentul bun ce îi urmează instantaneu, de drag și dor și mângâiere. Mulțumește pentru zâmbetul pur ce o face să strălucească precum un răsărit de primăvară și mulțumește pentru că îți acceptă veselă jocul matinal. Kiti. În dimineața asta, gata să răspundă la o gâdilătură!

Cum vin ideile? Spontan și în urma unui proces cognitiv intens sau mai puțin intens. Ideile spontane au și ele un fond cognitiv, probabil neintenționat. Copiilor le vin idei multe. Ei sunt extrem de receptivi la informații noi, așadar există un potențial ideatic considerabil. Copiii nu iubesc cenzura. Ei nu știu nici de autocenzură, deși învață câte un pic despre ea pe măsură ce cresc. De aceea ei se exprimă liber și dezinvolt. Unul dintre rolurile copiilor în viața adulților este și acela de a îi ajuta pe cei din urmă să redevină liberi din punct de vedere spiritual, în ciuda percepției de condamnare, destul de comună printre adulții, viitori și actuali părinți. Dar nu despre asta vreau să scriu. 

 Ci despre cum, dar mai ales cât de mult limităm avântul copiilor. Mie, bunul simț îmi trasează pentru educația copiilor niște limite de netrecut și anume două: în primul rând, copilul să învețe să nu își pună viața și sănătatea în pericol, apoi, prin comportamentul său, să nu lezeze integritatea fizică și morală a altei persoane. În afara acestor granițe, libertatea de exprimare a copiilor este dezirabilă. De ce? Pentru că întregul comportament al copilului este rodul curiozității sale sănătoase și duce la învățare complexă, dezvoltarea creativității sale, spirit critic și analitic, bucurie în cunoaștere. 

 Să permiți și să dezvolți un astfel de teren favorabil pentru dezvoltarea copilului tău, nu este cel mai ușor lucru de pe Pământ. De aceea meseria de părinte este o meserie superioară. Înseamnă renunțare, acceptare, învățare prin analiză, eroare, soluționare, testare, revenire. Înseamnă atenție crescută și autocenzură. Înseamnă eliberare de prejudecăți și deschidere deplină. Și, evident, înseamnă iubire și respect pentru copil. Totodată înseamnă conștientizarea faptului că darurile primite, copiii, nu ne sunt oferite spre a ni le însuși, ele ne sunt date ca o compensație a vieții, sunt daruri de suflet, pentru împlinire reciprocă trupească și spirituală. 

Copiii nu există pe lume ca să ne îngreuneze nouă, adulților viețile. Copiii nu ne murdăresc pereții, ne rod mobila, ne taie perdelele și nici nu își refuză accesul pe lista de premianți în orice ar fi, doar ca să ne facă nouă în ciudă. Copiii experimentează, cercetează, învață, dar se și străduiesc doar pentru noi necondiționat, din iubirea ce ne-o poartă, deoarece așa ne este nouă, oamenilor, dat să fim. 

Știind lucrurile astea, îmi e mai ușoară transformarea în părinte, îmi e mai la îndemână empatia, mi-e mai dragă exprimarea neconvențională a copilului și mai netulburatoare franchețea lui. Iubirea ce mă cuprinde odată ce am devenit părinte mă învață umilința și îmi devine autentică. Ajung astfel să scap de egoismul de a crede că numai eu și ce este al meu contează, ca atare voi privi cu respectul cuvenit pe cel de lângă mine, indiferent dacă acesta este adult sau copil. Și pun în felul ăsta umărul, scot lingurița din buzunar ca să ajut la stingerea incendiului, așa cum metaforic spune Amos Oz, incendiu reprezentat de marele dispreț pentru copii, manifestat astăzi în societatea noastră românească.

 Oamenii nu sunt stăpânii lor deplini. Deși trăim și respirăm sacadat un aer hipermodernist, ritm impus de propriile și năucitoarele noastre cuceriri tehnologice, tânjind astfel nebunește la infailibilitate, trupurile noastre, dar și mințile, sunt iremediabil dependente de forțe divine. Trăim împreună și decidem unii pentru alții cu exaltare și pe orbește, crescuți în trufie, învățați în aroganță, așadar fără bun simț elementar. Jucăm prea ușor rolul lui Dumnezeu, iar pseudosuccesul reprezentației noastre ne ia mințile, golindu-ne de empatie. Ne îmbătăm cu dispreț pentru semenii noștri și îi tratam samavolnic. Pentru că puterea smintește omul, iar noi suntem la începutul acestui mileniu puternici. Sau, mai bine, ne simțim puternici. Dar oamenii nu sunt stăpânii lor absoluți, în ciuda faptului că au o oarecare forță de influențare a naturii și a divinității și sunt în continuare perfectibili, o, ce provocare! 

 Ne plâng nouă înșine de milă de fiecare dată când citesc despre milioane deșertate în buzunare onorabile, în scopuri arogante, ca de exemplu acelea în care îți congelezi țesut ovarian cu intenția de a concepe peste cincisprezece ani, pur și simplu pentru că în acest moment ești ocupată cu altceva decât cu a deveni părinte. Nu sunt nicicum influențată în vederea mea de cine știe ce curent autoritarian, în schimb nu-mi pot stăpâni lacrimile pentru milioanele de copii infometați de pe Pământ, ce, poate, ar putea să zâmbească uneori și cu burticile pline, în lipsa pornirilor egocentrice autoglorificatoare ale omului hipermodern, puternic.

 Să iasă sălcioară din zăpadă, să-și îndrepte trunchiul firav, să înmugurească magnolia!
 
 Să-și recapete iarba verdele viu de smarald, să își dezmorțească gândăceii picioarele!
 
 Să ne cânte păsărelele dis-de-dimineață la ferestre, să ne scalde soarele diminețile în nuanțe calde de galben-portocaliu!
 
 Să râdă copiii de bucuria reconectării cu natura și părinții lor să îi acompanieze!
 
 A sosit ca să rămână! Primăvara!

* Ana Blandiana, Sfarsit de sezon

 Să opresc mașina aici? Oprește-o, că e bodyguardul ăla de treabă! I-am cerut părerea lui Horica și el mi-a răspuns. Așa că am oprit-o, după o scurtă ezitare și încă un scurt dialog gestual și mimat cu bodyguardul ‘de treabă’. Într-adevăr, e cumsecade, nu ca animalul ăla care mă amenință, de fiecare dată când îndrăznesc să opresc mașina pe locul pe care îl apără cu atâta mândrie și scrupulozitate, ba că ‘vine platforma’, ba că ‘nu aveți voie să opriți aici’. Îmi chiar amintesc cu ușoară jenă pentru mine, dar și pentru el, de o reprezentație gratuită, nefirească și absolut penibilă, pe care i-am oferit-o cu una dintre ocaziile cu care a încercat ori să mă sperie, ori să mă ademenească să ‘sar’ cu un îndulcitor. Și-a transportat corpul mătăhălos înspre geamul meu și a repetat, nu pot să vă las, fiindcă vine platforma. Platforma? Ăsta-și bate joc de mine? ‘Ce platformă, aici nu vine niciodată nici o platformă! Ce aveți cu mine? Vi s-a năzărit brusc, eu nu pot să opresc aici mașina, în schimb, uite celelalte mașini cum au oprit și opresc în continuare! Nu vă place fața mea? Uite-o, uitați-vă bine și mult la ea, așa, foarte bine, poate vă vine rău sau poate vă obișnuiți cu ea!’, zic eu, iar tirada mea, dar și gestul, prin care îmi expun, printr-o întindere de gât și o încadrare cu palmele a feței presupus nesuferite, își lasă adresantul perplex. În plus, surprinderea ce l-a încremenit pe bodyguard a fost amplificată de ridicolul imaginii din planul doi, adică planul din spatele meu, acolo unde Horica, aflat în plin proces de schimbare vestimentară după antrenamentul de tenis, se afla nici mai mult, nici mai puțin decât în chiloți. Așadar, băiatul a izbucnit în râs și a încercat să își ascundă stinghereala iscată de mine sub tricoul alb de școală, iar eu, eu am rămas cu gâtul de girafă ce-mi lipea, aproape, fața de geam și cu încă un rest de bâiguială, ‘fața mea, fața mea, fața mea…’. Omul a plecat spășit, cu coada între picioare, scena l-a șocat, nu părea deloc amuzat, în timp ce Horica și cu mine am plecat mai departe râzând, eu ascultându-i băiatului, printre hohote, dojana:’Doamne, mamă, ce ai?’.

 Mă rog, asta a fost acum vreo lună-două, astfel că, văzându-l pe tipul de treabă, m-am bucurat, bine că am unde să las mașina. Vă mulțumesc, aș vrea să vă fac cinste cu o cafea, pot să vă cumpăr o cafea, am vrut să îmi arăt mulțumirea ceva mai mult decât printr-o vorbă bună și un mulțumesc. Apoi m-a impresionat, stați liniștită, eu nu am voie să beau cafea, sunt sub un tratament agresiv care mă costă un regim alimentar drastic, în schimb, mă lasă să trăiesc. Of, nu pot să trec pur și simplu peste toate întâmplările pe care le întâlnesc, mi-am rupt din timpul meu și-al lui Horica cinci minute, ca să îl mângâi cu o vorbă bună. Bărbatul era calm, vorbea încet și părea împăcat, chiar optimist cu viața lui. Mi-a spus despre el, familia lui, decent, doar fiindca l-am întrebat.

 Durerea acționează înșelător precum cafeaua, după un impuls scurt, intens de dezumanizare, efectul pe termen lung este de umanizare, da, da, durerea umanizează, la fel cum cafeaua te moleseste. Însă eu tot mai cred că durerea omului nu este condiție necesară și suficientă pentru apariția sentimentelor omenoase, de bunătate și empatie în noi, oamenii. Spune-mi naivă, idealistă, lunatică, spune-mi cum vrei, eu știu că întâlnirea dintre doi oameni este doar la un infim pas depărtare de armonie.

Ei bine, Burda trăiește și, nu doar atât, este și scumpă la vedere. Am căutat-o prin centru, am întrebat de ea pe la periferie, e ascunsă bine. Mi-a încolțit în minte, precum ghioceii încolțesc astăzi în pădure, ideea că este supărată pe mine, pe trădarea mea. Am încredere în instinctele mele, am încredere în sinceritatea demersului meu, astfel că știu că o voi găsi în curând. Până atunci mă las pe mâna lui Felix, ale cărui instincte ne-au adus valsurile lui Johann Strauss, un ‘buchet’ de valsuri superbe, în casă. Nu o visez pe Kiti prim-solistă a vreunui balet, poate doar cu mine însămi să fac asta, spre disperarea lui Horica, o disperare mimată, atunci când mă vede în salturi grațioase și în piruete amețitoare, dar cert este că iarăși am cucerit-o pe Kiti, a cărei postură verticală, senină și neclintită din centrul camerei ne demonstrează bucuria ce i-o dau sunetele armonizate maiestuos, dar și mișcările ritmate. Odată cu dansul meu pentru Kiti și băieți, mă văd ușoară ca un fulg, așa ceva nu este posibil decât în vis frumos, mă văd la cincisprezece ani, e curios cum nu îți vezi transformările pe măsură ce ele se produc, e o adaptare naturală în patru dimensiuni. În toate dimensiunile vrei să-ți faci loc fericit, pe mine doar una mă chinuie, e aceea care îmi știrbește din măreția saltului de balerină. Hmmm, țara arde și baba se piaptănă sau baba și baletul. Nu sunt eu aia, stă mărturie zâmbetul ingenuu al fetiței mele, chicotelile lui Horica nu se pun la socoteală, el a pășit într-o subdimensiune temporală zbuciumată cu percepții dramatice asupra realitatii, hi, hi, hi.

 

 Mă stimulează primăvara, ce și-a arătat doar nasul din spatele dunelor de zăpadă neagră, îmbâcsită, întărită, dar, mai ales, rece, mă stimulează să o caut în motive desenate pe coli de hârtie, pe fundaluri de blog, pe rochițe de fetițe. Mi-e dor așa, dintr-odată, de mașina mea de cusut și, chiar mai mult, de tiparele împăturite din revistele Burda, ooo, unde-s zilele calde de vară din căminul de la Leu, acolo unde mi-am cusut sârguincioasă pantaloni, și vestă, și rochie și, iarăși, rochie, cu mâinile și doar cu ele, încât i-am smuls fratelui meu, zgârcit cu vorba și exigent în perfecțiune, aprecieri sincere, atât pentru fețele, cât și pentru dosurile impecabile ale hainelor mele? Nici măcar nu știu dacă revistele mai există, în definitiv aș fi putut să cad întâmplător cu ochii pe ele, pentru că intru de cel puțin două-trei ori pe săptămână în chioșcurile de ziare, atât de tare mi s-a estompat atenția pentru lucrurile astea. Dar tot vine ea vremea în curând și pentru croitorie, prea mă întorc des cu gândul acolo!
 
 Ei, dar până atunci, să stăm cuminți în cojocele descheiate, cu șaluri din lână sau bumbac în jurul gâturilor, să ne îndreptăm privirile spre cer primăvăratic, ca să ne protejăm ochii de reflexiile orbitoare ale razelor de soare în grămezile dizgrațioase și inoportune de zăpadă și să rămânem încă cuminți în cizme și ghete, ca să mimăm mulțumirea omenească, ce vine din senzația de cald și bine, atât de râvnită. Și să ne pregătim pentru anotimpurile calde cu niște exerciții ușoare de generozitate, căci primăvara, vara fără dărnicie, fără bunătate sunt precum școlile fără elevi, adică triste și seci și astea nu sunt doar vorbe în vânticel de primăvară, ci chiar așa stă treaba, e un fel de fiziologie a vieții împlinite, cu căldura, ce emană stare de bine, bucurie și iubire, în rolul sângelui oxigenat curgător vital. E simplu, sigur că e simplu să îți exersezi dărnicia, începe grațios cu un zâmbet.
 
 Nu intra în panică înaintea nestăpânitului tău copilaș, înțelege că are și el dreptul, ca tine, de altfel, să ia atitudine tumultuoasă în fața celui care își dorește să i se recunoască autoritatea hodoronc-tronc, doar pentru privilegiul închipuit de a fi crescut mare și (încă) mai tare decât un puștiulică de cinci ani, fie el și o bătrânică, bunicuță de țânc omolog ca vârstă cu copilașul tău. Și lasă-te amuzată, cu riscul de a fi privită ca pe o mamițică, atunci când, enervat de atâta cicăleală intempestivă din partea bătrânicii, băiatul tău reacționează, întorcăndu-i spatele femeii și confesându-se bosumflat profesorului de tenis, ‘nu vreau să mai vorbesc cu baba aia stupidă!’. În definitiv nu vrei să îl înveți pe copil docilitatea cu orice preț.

Nu îmi regăsesc vibrațiile olfactive în ritm de petale de trandafiri, nu atunci când caut parfum. Mă sperie roșul aprins, esențele din sticlele astfel colorate îmi copleșesc percepțiile. E complicat să analizezi parfumuri, îți trebuie răbdare, tehnică și atenție, dar e interesant să descoperi aromele discrete din stropii și aburii de parfum. În plus, îmi trebuie un stomac calm, în perfectă armonie cu propria-i existență. Așa este astăzi, iar copilul ce mă însoțește e întotdeauna fascinat de sticluțele strălucitoare cu forme geometrice sau cu expresii mai puțin liniare. Mai mult, atingerea lor și apăsarea butonului magic este o reală încantare, e plăcerea jocului interzis. Așadar mi-am ales un parfum, îmi plac sticluțele mici, mă atrag culorile calde, de pământ, înspre ele mi se duc mâinile întotdeauna, căci senzațiile vizuale și olfactive se împletesc, dezmierdandu-mă echilibrat.Totuși mi-am bazat doar alegerile preliminare pe ambele simțuri, apoi am renunțat înadins la impresia analizatorului optic ca să optez. Am fost eu însămi surprinsă de propria-mi dispoziție organică și sufletească cu care am decis, chiar dacă știu că alegerile emoționale sunt niște capricii și depind de o trăire spontană, adesea extravagantă a momentului. Ca atare descopăr uluită esențele dominante ale petalelor de trandafiri și ale violetelor în noul meu parfum, totodată, însă, mă regăsesc în notele astringente ale lămâiului exotic și ale grapefruitului și în nuanțele subtile de cedru și mentă asiatică ce domolesc pasiunea florală a parfumului.

 Aruncă-ți corpul pe câmpul din lână, desenat cu zeci de floricele, eliberează-ți mâini, picioare din cea mai mică strânsoare și lasă-le să cadă pe țesătura atrăgătoare, privește spre sus, așteaptă și ascultă răspunsul pe care ți-l dă trupul. Lasă-te buimăcit de fluxurile energetice centrifuge, ce ies scurt, des și spre tavan prin toată lungimea corpului tău, îmbată-te cu senzațiile de ușurare, eliberare, relaxare. Vei zâmbi cu siguranță și necondiționat, la fel mi s-a întâmplat și mie, când am reconstituit pașii curați și lipsiți de prejudecată ai fiicei mele.
 
 Nu te strădui să raționalizezi orice gest, mișcare, fenomen ce i se oglindește în trup și suflet, mai lasă-ți și un răgaz pentru nechibzuință. A ta, a ei, a lor. Fii fără grijă de parc-ai fi copil și uită numai o clipă de norme și disciplină. Îmbracă-te în minte cu rochie înflorată, leagă-ți părul într-o bentiță împletită din flori de câmp și visează-te o hippie cuminte pe-o pajiște verde. Găsește-o pe Kiti prin iarba sănătoasă, îmbrățișeaz-o și fiți amândouă libere. Fericirea se numără în clipe.

 Prima compoziție scrisă a lui Felix, operă cu valoare sentimentală, odă închinată prieteniei cu broscuța țestoasă a lui Horica, cunoscuta Broschi. Deși din manuscris poți deduce că broscuța noastră ar fi mioapă (“meoapa”), concluzie lesne de tras printr-o paralelă intuitivă cu miopia stăpânului broscuței, de fapt, după consultarea autorului, aflăm că broscuța nu este “meoapa”, ci ‘merge prin apa’. Tot așa, exercițiul precoce de scriere, pe care îl face Felix, este unul complicat, astfel că este scuzabilă și, totodată, adorabilă, pentru rudele de gradul întâi și doi ale autorului, neglijarea literelor și grupurilor de litere din text, amănunt ce a reieșit după dezlegarea misterului prin ‘citirea’ scriiturii de către binevoitorul nostru micuț. 

 Bună ziua. Sunt eu, da, da, eu, aș vrea să ies cu mașina din parcare, însă nu pot, mașina mea este blocată de o altă mașină parcată pe șosea. Mă puteți ajuta? Am reușit după mai multe încercări eșuate să prind la telefon poliția din zonă și i-am vorbit. Da’ unde sunteți, doamnă? Mi-a strigat o voce mustrătoare din oficiu sau mustrătoare din nerăbdare, pentru că în fraza scurtă de prezentare a mea și a problemei mele nu i-am dat și coordonatele mele spațiale sectoriale. Sunt un punct orbitant discret în jurul axei mele, i-am răspuns, și mă definesc complet două valori concrete, iată-le, acestea sunt, deși ne învârtim haotic într-un spațiu tridimensional. Cum ziceți, doamnă, pe care parte? Chiar așa, ați auzit perfect, urmează doar să mă reprezentați grafic mental, așa, așa, vă apropiați, stau neîmpietrită la o aruncătură de un zâmbet de o ieșire discretă dintr-un spațiu colateral, la fel de tridimensional ca cel al domeniului ce mă definește, pasaj îi zice, aha, mă bucur că m-ați înțeles! Ce mașină vă blochează, doamnă? E o mașină cu profil de desen de copil, seamănă cu o pălăriuță de uriaș în vârstă, că e neagră și e prăfuită, împrăștie un iz de vechi în jurul ei, nu cred să vă fie pe plac, îmi păreți destul de tânăr după voce, în plus, nu îmi păreți a fi genul care să poarte pălărie atunci când dați jos chipiul, am dreptate? Nu înțeleg nimic, doamnă, vreți să repetați, mă roagă, iar vocea de tânăr nepurtător de pălărie trădează încă niște nerăbdare în afară de tinerețe și gust vestimentar nesofisticat. Bine, bine, îi repet informațiile despre mașina blocantă și adaug amănuntele ce par să facă diferența între suficient și insuficient, neuitând să împrumut micile trucuri din limbajul telefonistelor de altădată, acelea ce clarifică și simplifică percepția auditivă, ca în U-ngureanul, F-rancezul și O-lteanul, să zicem, dintr-un banc, de ce zâmbiți, domnule polițist? Noi nu zâmbim, doamnă, în exercițiul funcțiunii, noi acționăm!  Dar, domnilor polițiști, un zâmbet o să vă scoată din monotonie exercițiul de funcționare. Foarte bine, doamnă, venim îndată! Îmi armonizez pașii, în dinamica lor, cu spațiul întâmplării mele și îmi continui dubla așteptare, pe o parte, a polițiștilor în misiune de salvare, pe altă parte, a bătrânului uriaș în recuperarea pălăriei sale. Cele două așteptări sunt întrecute de un apel neașteptat, ce anticipează prima așteptare, ne vedeți, doamnă? Nu, nu vă văd, domnilor polițiști, cum să vă recunosc, purtați un nino-nino bicolor în creștetul capului dumneavoastră sau vă-ndreptati încoace pe spinarea unui elefant cu trompă-macara, ridicătoare de pălării gigante? Cum, doamnă, ce să căutăm pe spinarea unui elefant, venim cu nino-nino, dar ieșiți din mașină, ca să ne vedeți, mai dați-ne o dată coordonatele spațiale. Cum nu, iată-le din nou, dar luați aminte și cu minte urmăriți-mi așezarea, sunt aici, pe tronson, mă veți recunoaște ușor, mă învârt în cerc tremurător, afară din mașină, binenteles, ca să cuprind fără greșeală opt zări și zarisoare, deci n-avem cum să ne ratăm! Venim, venim, venim…

 Sunt cu copilașul în oraș. Mă întreabă copilul (nu copilașul) cum să scrie o compunere pe o anumită temă dată, fix în cincisprezece rânduri, nici mai mult, nici mai puțin, cu aceeași dimensiune a literelor ca până la compunere, nici mai mari, nici mai mici. Test: Mă aflu, eu, cea care vă scriu acum, aici, așadar mă aflu însoțită de către jucăușul, vorbărețul, zambaretul și haiosul meu băiețel, cum, nu l-ați cunoscut încă pe acesta?, într-un loc destul de familiar din orășelul nostru, orășel ce ne-a adoptat, la un moment dat în trecutul său și-al nostru, vrând-nevrând. Iată cum dintr-o propoziție de cinci cuvinte, am reușit să dezvolt o frază de cincizecisicinci de cuvinte, care dă aceeași informație cu cea din propoziția inițială. Îl așteaptă un examen de admitere la liceu la alt moment dat și se întreabă dacă este posibil să fii atât de creativ, analitic, precis, concis și câte atribute mai trebuie ca să rezolvi această problemă a încadrării în număr de rânduri scrise pe o temă. Da, sunt cu Felix la o pizza în oraș și există câte o tehnică gata de aplicat pentru fiecare mică sau mai mare nedumerire a lui Horica.

 Mâncam pizza, ziceam. Am mâncat pizza, zic. Beau o cafea, Felix scrie cuvinte, așa cum le aude el, pe un fost carnet de note de-al lui Horica. Nu vrea să-și păstreze carnetele de note, la ce bun, zice Horica. Așa că, deocamdată, îl duce Felix cu el la grădiniță, la pizza, la plimbare. Și scrie, desenează, adună cifre pe el. Carnetele de note sunt făcute să primească note pe ele. Felix notează. Eu colecționam câte doi de zece consecutivi în carnetul meu de note. Doar în succesiune directă, zecii mei valorau bani. Tata îmi dădea cinci lei pentru perechea norocoasă. Am strâns odată treizecisicinci de lei. Luați câte unul, zecii nu aveau valoare nominală, în schimb valorau prestigiu. Prestigiul meu de fată premiantă. Mă descurcam binișor. Recompensa în felul asta nu mi-a pervertit motivația de a fi copil bun la școală. Putea să o facă, poate, dacă s-ar fi permanentizat. Astăzi nu mai am de ce să aplic o așa metodă de stimulare. Copiilor nu li se mai trec notele în carnete decât la sfârșitul anului și atunci ordinea notelor din carnet nu se face după cum acestea s-au obținut. Aș putea să parafrazez o expresie celebră, notele n-aduc fericirea. Mărimea lor maximă, da. Din păcate. Felix obține și el note la tenis. Ia zece când e ascultător și ia doi când e nărăvaș. Ia și opt cu minus sau șapte dacă profesorul îl apreciază astfel, dar aceste note sunt mai mult sau mai puțin grele în conștiința lui Felix. Le percepe mai degrabă ca pe niște înjurături, căci se îmbufnează și îl atacă verbal pe profesor. Ești un peștișor, ești tărănel, ești cel mai rrrău profesor ezixtent! 

 Nu purtăm mărtișoare în piept. Le avem în suflete. Catinca l-ar trage din piept, nu îi plac accesoriile. De s-ar opri odată să creadă că și părul îi este accesoriu! Băieții noștri au ales pentru fetele lor mărtișoare în formă de animăluțe. Mi-au plăcut! Fetele din clasa lui Horica au primit de la un coleg de clasă în loc de mărțișor câte un trandafir de plastic cu o pereche de chiloți tanga roșii în floare. Nu, nu, nu! Mă bucur în momentul ăsta că nu sunt părintele unei fete din clasa lui Horica.Vremurile nu iartă. Școala nu iartă. Amestecă și dizolvă unele într-altele valorile tale cu ale mele și ale lui. Bunul meu simț este pudoare pentru tine, glumița ta este vulgaritate pură pentru mine. Nu mai înțeleg nimic, respir și mă raportez la o masă amorfă de valori estetice, morale, sociale. Râd la gluma gri, mă închin la zeul gri, îmi place muzica gri, citesc un text gri. Sunt eu însămi omul gri. Nu sunt un supererou, supereroii sunt niște prostănaci. Prostănacul nu e un supererou.

 Prima zi după vreo zece, cu suflețelul lui Kiti atât de împăcat, precum plină de veselie mutrița lui Felix din poza de mai sus. Asta a fost aseară, în dimineața asta, după un somn profund, așa îi e când nu mă trezesc alături de ea, încerc să o dezmierd mangaindu-i fața plină de fetiță, e 1 martie, îmi întinde obrajii la pupat și frământat în porții scurte, de secunde, sunt acceptabile și-așa, a crescut fetița, a venit momentul în care mama nu mai dă până la sufocare sau până la limita ei de voință, momentul în care copilul începe să îți arate cât vrea el, atât și numai atât, acum și doar acum. Pupici și îmbrățișări. 
 
 Nu vreau nicicum să mă plâng de vremea nefirească, dar unde s-a pierdut firescul din tot și din toate, aici era, acum câteva zile. Sau săptămâni, sau ani de zile? Sau câtă variabilitate suportă conceptul de firesc, astfel încât să se mai numească așa, întreb, căci îmi trebuie, acum, în martie, reperul soarelui și al căldurii sale autentice, uitate parcă răutăcios pe după vreun nor gros și îndepărtat. Degeaba îmbrăcăm, și eu, și Kiti, rochite și bluzițe vaporoase cu dor de primăvară sau nu degeaba, căci mi-e vocea pierdută printre corzi vocale inflamate, sunt Janis Joplin în trăire intensă cu fiecare vorbă adunată necesar de pe-acolo, de pe unde vin ele, vorbele, de îmi râde Horica în față și mă îndeamnă să mai zic de-un Cry, baby, ș-încă o dată.

 Te saturi de monotonie cromatică, precum te saturi de aglomerare de culoare, nu e o saturație superficială, de moft necugetat, e dorință de echilibrare și impuls de vitalitate, e creștere și dezvoltare, e miracolul diversității. De aceea tânjesc, acum în martie, după verde și roșu și azur și violet, îmbinate indecent în haine și încălțăminte, în cer și pământ, în păr și în suflet. 
 
 Cu agrafă multicoloră în păr și broderie aurie pe cămașă, cu țesătură moale, elastică și obraznic de turcoaz învăluindu-ne trunchiurile și cu o urare de Primăvară caldă și frumoasă în vârful buzelor, cu toate astea vă întâmpinăm pe toți în zi de mărțișor și uneori cu dor, noi.

 Dintr-un martie ce-a trecut e fotografia, ceea ce-mi doresc și de la martie ce vine, vine, în două zile vine. Nu e în România de pe planeta albastră la fel de frumos ca în Australia de pe planeta lui Spotu-dinozaur, numită și Planeta-Fruct, pentru că e plină numai de fructe ca izocado, triunghiene, stopozane sau stopirile, dar, când răsare soarele, e minunat. 

 Am găsit un pattern de nefericire pentru Kiti, se întâmplă odată cu venirea primăverii, l-am identificat de anul trecut, îl regăsesc acum, cam de o săptămână și îmi este de folos descoperirea, întrucât pot să îl asociez cu o ușoară deficiență vitaminică și să iau niște măsuri conforme. Nu-i neapărat cu manifestări extravagante, e doar o agitație mai accentuată de anumite nemulțumiri greu de exprimat, în reprize relativ scurte. 
 
 Primesc în fiecare an, tot la început de primăvară, cu emoții mixte, intense, vizita la policlinică pentru eliberarea certificatului lui Kiti. Se perpetuează în acest secol de maturitate a civilizației omenești cutuma de a te programa la medic într-o anumită zi, și nu într-o anumită zi, la o anumită oră. În plus, primești recomandarea amicală de a te grăbi în ziua respectivă, deoarece se intră în ordinea sosirii. Așadar, venită cu cel puțin o oră înainte de începerea programului, care și el are o marjă de jumătate de oră întârziere, găsești inevitabil perechi părinte-copil, bunic-copil ajunși înaintea ta, după aceleași temeri cu ale tale. Ești încercată de experiențele anilor anteriori și ai suficient de multă experiență analitică încât să aranjezi aproape cu perfecțiune sosirea lui Kiti la policlinică, la momentul invitației în cabinet, scutind-o astfel și scutindu-te și pe tine de neplăceri nenecesare. Ție nu îți este așteptarea tulburătoare, ești mereu cu două-trei cărți în buzunar, pe care și-așa nu le poți deschide, căci devii spectator și actor într-o piesă de teatru repulsivă, ce se desfășoară ad-hoc și ține într-o continuitate diurnă nefericită. Vezi oameni sărmani în cei mai mulți dintre eroi, dar sărăcia materială este mult eclipsată de o sărăcie spirituală, care le îmbracă chipurile cu multă și covârșitoare umilință în fața asistentelor și medicilor ce se perindă, exact, se perindă pe holul îngust și insalubru al instituției ce, paradoxal, se îngrijește de sănătatea ta. Le plângi păcatul supunerii oarbe acestor oameni, dar le plângi și păcatul grav al aroganței micilor dumnezei ai cabinetelor aproape înghițite complet de egrasie. Le disprețuiești din toată inima celor din urmă disprețul, pe care îl etalează nerușinat și îți înăbuși pornirile de a îi pune într-o oglindă, mulțumindu-te cu imaginea ce-ți apare spontan în minte, și anume cea a unui plici de muște în mână, cu care o arzi usturător peste fundul gras pe asistenta blondă, ce toacă neînțeles de mult plasticul podelei, împărțind într-o mărinimie închipuită ordine de ordonare.
 
 Am trecut așadar de greul mare al evaluării anuale și mi-am eliberat gândul de o apăsare, se potrivește bine hopul ăsta la început de primăvară, ce soare arzător într-un sfârșit de iarnă!

Găinușa gălbioară și penoasă pigulea semințele minuscule din nisipul încălzit de soarele blând al primăverii. Pașii ei erau mici și se desfășurau cu o lentoare molipsitoare, doi în dreapta, unul la stânga. Semințele gustoase erau numai ale ei, de aceea nici nu se grăbea să le înghită hulpav, ba își respecta ritualul de cucerire a lor, ritual ce se născuse spontan, dintr-o joacă. ‘Cotcodac’, striga ea veselă și țintuia cu vârful ciocului sămânța de la picioare printre firele de nisip. Sămânța, parcă însuflețită, se ascundea sub o păturică fragilă de praf de nisip auriu și își suprima temporar respirația, ca într-un joc de-a v-ați ascunselea. ‘Cotcodac’, cotcodăcea găinușa penoasă, mustăcind spre soare, mimând un ‘unde-o fi poznașa?’. Iar poznașa, în calmul desăvârșit al vântului, calm redescoperit după iarna grea, stătea încă învelită de țesătura de borangic, tăcând mâlc. Apoi găinușa își ducea vesel mai departe ritualul, dând rotocoale repetate cu ciocul sămânței îngropate, până ce aceasta erupea ‘neasteptat’ din pământ, aducându-i bucurie simplă, domestică și spirituală găinușei, care, cu ritualul astfel încheiat, se putea bucura și organic de bogăția nutritivă și senzorială subtilă a bobului cucerit. ‘Cotcodac’, zicea iarăși găinușa și pășea de două ori la stânga. 

 ‘Cotcodac, cotcodac’ se juca găinușa în nisipul cuminte când, deodată, auzi un glas dinspre soare, ce striga cu modulații armonioase un straniu ‘pitpalac, pitpalac’. Găinușa ridică privirea înspre cântul nemaiauzit, dar soarele strălucitor îi arătă un mare întuneric în fața ochilor, care îi împietri și celelalte simțuri. Dar nu, auzul îi rămase intact, căci tot de sus captă același atrăgător ‘pitpalac’. Când întunericul din ochi îi dispăru, găinușa, acum întoarsă dinspre soare, văzu plutind în aer o altă găinușă bizară privirii ei, mai mică, mai ștearsă la coloritul penajului, mai sărăcăcioasă. De fapt era o prepeliță și ea îi cânta găinușei, ‘pitpalac, pitpalac’, o chemare veselă la joacă în zbor. ‘Cotcodac, cotcodac’ încercă găinușa să dea din aripile penoase, dar, din păcate, trupul ei nu se desprinse de nisipul cald. Mai încercă o dată găinușa să zboare, un cotcodac mai stins îi ieși pe gură, dar încurajările prepeliței prietenoase, pitpalac, pitpalac, rămaseră zadarnice. 

Dar prepelița nu se lăsă învinsă de neputința găinușei, pentru că îi deslușise în cotcodăcit bucuria întâlnirii. De aceea coborî pe nisipul bun, îi cântă găinușei un ‘pitpalac’, o luă de aripile nevolnice cu aripile ei mititele și i le ridică în aer ca într-un dans omenesc. Apoi îi dădu drumul și se văzură amândouă păsările cu aripile în aer, ca-ntr-o oglindă. Prepelița le flutură ușor în fața găinușei, iar găinușa îi imită mișcările stângaci. Apoi iar și iar. Deodată, de atâta fluturat din aripi, găinușa se desprinse de pe pământ și de extaz începu să cotcodăcească necontenit. Prepelița o urmă în aer și îi întinse repede o aripioară de sprijin găinușei. Prinse de aripi, cele două păsări o luară bucuroase spre cer în sus la zbor.

Ele zboară împreună în fiecare zi câte puțin de când a venit iar primăvara, după ce împart o sămânță gustoasă, așa că să nu vă mirați dacă vreodată veți prinde cu urechea din zbor un ‘pitpalac’ și-un ‘cotcodac’, ce vin din aceeași zare.

 Mormane nesfârșite de zăpadă murdară pe margini de drumuri, băltoace tulburate la aproape fiecare pas, haine groase, căciuli, fulare, februarie. Dar miros de primăvară în aerul clar al dimineții senine. Un zâmbet discret în colțul gurii port, după coșmarul domestic legat de un trei la latină și un doi de necuviincioasă purtare în carnetul de note al lui Horică, am și eu o durere legată de școală, note, profesori. Zâmbetul își justifică existența. Nu întotdeauna. Zâmbim adesea după coșmarurile mele. Norocos, sunt suficient de absurde încât să aibă câte o notă comică. Horica e fascinat de ele, le primește ca pe niște superpovesti de (semi)groază, Cătă se sperie de ele, nici nu vrea să le audă. Hi, hi, hi, de-am rămâne toți copii!
 
 Arta protecției absolute sau arta siguranței perfecte sau altfel. Așa ceva ne-a citit râzând Horica de dimineață de pe un afiș (afișe, nu afisuri), (paranteza anterioară a fost din cauza lui Felix, mereu zice, mereu greșește, mereu îl corectez, e ceva ce vine neîndoios), reclamă la o companie de protecție. Ha! Artă, carevasazică? Măcar de te-ar apăra toți cel puțin ca Jackie Chan!

Ce e arta? Întrebarea a venit după vreo jumătate de oră, rămăsesem în mașină doar cu Felix, arta e ceea ce te impresionează, este frumos, îți place, i-am răspuns. Înseamnă că să mângâi cățeluși este o artă, nu-i așa? Iar am zâmbit, ba am râs, aș fi făcut-o și fără să adulmec aer de primăvară. Copilul nu poate fi contrazis nicicum, chiar dacă nu are întotdeauna nevoie de logică pentru a respira, Felix are perfectă dreptate, după definiția pe care i-am dat-o, mângâiatul cățelușilor este o artă.

Copiii, singuri în mașină. Lasă copiii singuri în mașină și o să producă energie neconvențională. Horica mută radioul pe Rock fm. Felix îl antagonizează, îi contestă alegerea, schimbă canalul, RR Muzical. Kiti nu are treabă cu alegerile fraților ei. Horica revine, Felix se încăpățânează, lui nu îi place rockul, așa zice, ci îi place muzica clasică. Horica susține inutil că muzica clasică de la șase seara în sus îl întristează. (Ultima oară nu l-a întristat, dar l-a adormit.) Între timp, îmi termin treaba, revin la mașină. Nu mă miră dansul discret al mașinii, nu mă surprinde gălăgia ce răzbate prin ferestre. Deschid portiera, vocile pârâcioase ale copiilor mă dezechilibrează subtil. Ascultăm RR Muzical până acasă. 
 
 Un fragment din Adagio de Albinioni răsună neașteptat la radio. Felix îmi cere să schimb canalul, parcă nu îi sună cunoscut, nici foarte bine piesa. Dar e muzică clasică, Felix, îi amintesc de noul lui gen muzical preferat. Aaa, zice, da? Atunci lasă, e foarte frumoasă!  Nu aș paria că între un concert de muzică clasică și un mângâiat de cățeluși, Felix ar alege concertul, dar, câtă vreme alege un act artistic, sunt mulțumită.

Când pășești în lumea copiilor, sintagma sky is the limit apare, ea însăși, limitată. Când ascult poveștile lui Felix, mă las purtată într-o dimensiune fantastică, aproape dureros de iluzorie pentru mintea mea închistată în repere palpabile, într-o dimensiune celestă dată de simplitatea și frumusețea minții ce o creează. Expresia cerul este limita trebuie completată astfel: cerul este limita de trecere, întrucât abia când treci de înaltul nesfârșit al cerului, pătrunzi în poveste. Acolo unde noțiunea de infinit are, paradoxal, o dimensiune finită, nu atât pentru că nu este suficient de largă încât să se poată califica pentru o definiție de nemărginire, cât pentru că, grație magiei, ea poate fi cuprinsă numai cu un gând, cu o vorbă sau un gest. Este uimitor de simplă și de neprihănită trecerea din real în imaginar, e atât de necomplicată precum o pocnire scurtă din degete, iar lipsa prejudecăților ce o face posibilă îi dă o frumusețe divină. Te minunezi și te lași sedusă de atâta candoare și realizezi cât de delicată îți e misiunea de părinte, căci te împarți întristător în două, o dată să îl ții de-a pururea în fericire absolută, apoi să-i dai instrumente prefăcute de judecată, cu care să își calculeze pașii pe Pământ. Și mă întreb cum am ajuns aici, și nu mă mai întreb cum de-am ajuns aici, căci răspunsul e limpede, e rotunjimea atomului și a Universului, e echilibrul din tot și toate, e viața însăși. 

Și a zburat departe doar așa, de fericirea zborului în nesfârșit, impunător și albastru, căci s-a colorat de azur și fiindcă are o anvergură neverosimilă a aripilor larg deschise, un vultur singuratic, cam singuratic într-adevăr, cine să i se alăture, cine să i se potrivească? Și s-a pierdut de văi, de munte și de nori în zborul său spre infinit, până a obosit de fericirea zborului, când a aterizat pe prima bilă planetară ce i-a venit în cale. Acolo a întâlnit neașteptat, dar binefăcător, câte ființe vor să trăiască în izolare?, un înger alb, frumos și cu aripi pufoase, cu care s-a împrietenit pe loc. L-a luat în spinare, aripioare peste aripi puternice și l-a dus către zări necunoscute, până au întâlnit o altă bilă planetară galbenă, strălucitoare. Acolo, vulturul l-a rugat pe îngeraș să închidă ochii doar pentru zece secunde, iar după cele zece secunde, atunci când îngerașul a deschis din nou ochii mari și albaștri, și-a primit darul de prietenie de la vulturul, și el, albastru, anume un castel complet din aur, cu uși, și scaune, și mese, și lămpi, și paturi și chiuvete din aur strălucitor. Și mai departe nu știu ce s-a mai întâmplat, dar după zâmbetul mulțumit și cald al povestitorului, aș crede că e pace și prietenie în castelul de aur și astăzi, ca ieri, și mâine, ca astăzi.

Am un sentiment neclar în legătură cu olimpiadele școlare pentru copii. Îmi plac și nu îmi plac. Pregătirea pentru olimpiadă, însă, îmi surâde, deoarece favorizează întâlniri spectaculoase, uneori chinuitoare, dar mai întotdeauna recompensante cu diferitele probleme de soluționat, apoi și pentru că antrenează mintea pentru judecăți riguroase științific, dezvoltă spiritul analitic și critic al copilului, iar aceste calități nu sunt deloc des întâlnite printre oameni. 

 Mult prea frecvent însă, copiii pornesc în aceste întreceri foarte populare nepregătiți. Cauza nu aș pune-o în principal pe seama lipsei de motivație a copilului pentru învățare sau chiar pentru antrenare intensivă, ci, mai degrabă, pe  rațiunea hipercompetitivitatii ce ne mână de la spate în a îi arunca pe copiii aflați în pregătire tot mai în față, tot mai departe, nu neapărat departe de capacitatea minții lor de adaptare la efort cognitiv, ci departe de achizițiile de comun acceptat ca rezonabile pentru o vârstă dată (de altfel cunoscute fiind ca foarte avansate comparativ cu alte țări). Ca atare, copiii sunt forțați, deseori în acordul lor conștient, către asimilarea unor noțiuni încă neparcurse în mod ‘ortodox’, adică prezentate, explicate, exersate, sedimentate într-un timp fizic absolut necesar pentru însușirea lor trainică. De aceea vom întâlni printre ‘olimpicii’ noștri, copii ce operează timid sau mai sigur pe ei cu instrumente neajustate perfect dimensiunilor lor, încă mici. E ca și cum i-am explica unui copil de zece ani, să zicem, clar și pe înțelesul lui pașii pe care trebuie să îi facă pentru a conduce o mașină, după care i-am da cheile și mașina și l-am trimite în trafic, acolo unde micuțul, al cărui contur al capului abia dacă se zărește din scaunul prea jos de șofer, se va găsi intimidat de noua perspectivă și de vasta complexitate a noii situații în care se află și va reacționa în voia întâmplării. 

 Nu zic că această zorire în formarea intelectuală a copiilor nu poate să le netezească calea sau nu poate să îi dezvolte armonios, însă pare o cursă robotizată excesiv, o cursă dificilă chiar pentru mulți dintre profesorii copiilor, o cursă nedreaptă pentru cei mai mulți dintre participanți, din care unii ies șifonați, frustrați și timorați în fața viitoarelor examene inevitabile. Dar mai ales pare o cursă căreia îi scapă poate cea mai importantă, mai simplă și mai dezirabilă rațiune de a exista, și anume stimularea curiozității științifice, pentru absurdul și modernul motiv că nu mai avem timp pentru asta.
 
 Vouă cum vă crește motivația de a vă trimite copiii la olimpiade?

Ai trecut și tu, tu-cel mai calm și răbdător om, știu, prin zile strâmbe, cotite nefiresc, asta dacă firescul tău e linia dreaptă și eu asta cred, că da, tu, omule calm și răbdător, calci mai mereu pe drum drept, nu-i zic de consistență perfectă, îi zic doar drept, așadar îmi înțelegi tulburarea și amețeala ce vine cu atâtea viraje acum, când m-am găsit întoarsă în mine pe dos, acolo unde emoțiile nu sunt bine conturate, ele sunt doar ecourile și trenele unor conexiuni neurologice aglomerate, care mă fac să simt dezorientare și neputință. Sunt la un nivel la care rațiunea nu ajunge, ea apare ceva mai sus, de aici, din perspectivă subcorticala, auzi prea strident urletul slăbiciunii sufletești. Dar nu mă sperie, am o antenă înaltă pe care am dezactivat-o involuntar, apoi voluntar, e supapa mea de siguranță.

Simt o nemulțumire sâcâitoare pentru pașii mult prea mici pe care îi face Kiti. Simt deliberat deznădejde din timp în timp, dar, fericit, emoția asta negativă nu e pe deplin instalată, presupun că necuprinderea plenară este salvare de la depresie. O văd cum își caută rostul cu disperare în sutele ei de pași apăsați și neliniștiți, în vocea prea țipata, apoi o văd ceva mai împăcată în acceptare a condițiilor noastre de viață. Și nu mă simt bine, apoi mă simt mai bine. Reacționez, căci sunt la un etaj inferior de înțelegere, mă blamez pentru reacție, fiindcă urc imediat un etaj mai sus. Simt pentru fracțiuni de secundă gust de tristețe, dar îi mulțumesc lui Dumnezeu că nu mă lasă în tristețe prea mult.

Ciclicitatea e binefăcătoare. Îți oferă certitudini, te ajută să anticipezi, îți lustruiește pământul pe care calci, te pune în gardă. Și emoțiile se succed în cicluri. Nu te știu nici măcar pe tine, omule calm și răbdător, într-o fericire permanentă, deși, recunosc, aceasta îți este ție mai accesibilă decât celorlalți. Fără rotunjime, fără întoarcere, ai mai ști tu că vin și zile bune? Poate că ai spera la ele, dar neindoiala te lasă cu siguranță într-o stare bună de optimism. Eu așa sunt. De aceea știu că o să simt mai frumos, de fapt deja parcă o și fac. Mulțumesc!

In seara asta am dansat iarasi.

Extenuati, dupa o zi inceputa inca inainte ca ea insasi, ziua, sa fi inceput de fapt, zi pe care am traversat-o (oare zilele se traverseaza sau se parcurg?) lent, dar cu multa concentrare, ceea ce a impovarat-o sanatos (se pare ca nici nu se traverseaza, dar nici nu se parcurge, ci se cara in spinare) si ne-a cocosat, am ajuns acasa catre seara, o seara din ce in ce mai insinuata in zi, semn iubit de vestire a primaverii, acasa unde am rupt randurile, adica randul, si ne-am imprastiat in cele patru zari sau, oricum, pe-aproape.

Ne-a animat, o ora mai tarziu, mezinul cu spiritul sau ludic viu si ne-a invitat fara vorbe, doar prin miscari zvapaiate de trup in dans. Da, aseara am dansat iarasi cu totii si voiosia dansului ne ridica la un nivel mai frumos de trai, in plus ziua in care dansam cu totii ca ritual de seara este usoara, n-o mai simti asa incat nu mai conteaza daca o traversezi, o parcurgi sau o cari in spinare.

Mă amuzam deunăzi de vecinul căruia i s-a strâns un munte Himalaya al furnicilor din zăpadă în fața intrării în casă, imaginându-mi-l resemnat și consecvent cu sine însuși, deoarece se ghidează în ceea ce privește curtea și grădina casei sale după principiul logic, pentru ce să cureți, dacă oricum se murdărește din nou? Asta, înainte de viscolul doi. Acum, cu ocazia noii vijelii, vecinul nu poate spera decât că muntele se va nărui, ceea ce nu e neapărat garantat, el poate chiar crește, depinde de noroc sau de direcția vântului. Cert este că e un exercițiu reconfortant de imaginație să îl conduci pe principialul nostru vecin către interiorul casei sale, apoi către exterior, întrucât nu văd cum digul natural înghețat din ușă poate fi dislocat sau depășit, iar cu toate astea, vecinul dispare din casă în timpul zilei, apoi reapare seara. Iarna noastră e frumoasă!

Nu mă amuză deloc, ba mă îngrijorează înghețarea într-o încovoiere nefirească a tinerilor noștri copaci, împovărați de îmbrăcămintea perfect mulată a fiecărei crenguțe, îmbrăcăminte rece și grea, cu irizații metalice și transformați parcă printr-o magie în piatră de vreo vrăjitoare malefică a iernii nemiloase. Ei privesc încremeniți către ferestrele în spatele cărora ne încălzim fără ei, iar ramificațiile întinse înspre noi parcă cerșesc îndurare. E o tristețe grea în postura lor gârbovită și când îi privesc simt urât pentru iarnă, asta nu e iarna noastră frumoasă!

Cu toate astea e vreme perfectă pentru aventură, căci aventuroase sunt toate ieșirile din ultimele săptămâni, cu concentrare simultană de simțuri către deslușirea căii de ieșire din viscol, escaladări de straturi suprapuse de zăpezi și iar zăpezi, cufundari adânci în hăuri formate neașteptat, apoi senzații aspre dureroase de membre înghețate imediat după contactul cu zăpada, ochi înlăcrimați și îngenuncheați în fața bătăii continue de vânt și tensiuni musculare acute acumulate de mersul încordat și sacadat de teama pierderii echilibrului și-așa precar. Apoi minivacantele care se leagă în lanț și bucură copiii, e raritate demnă de amintiri memorabile pentru toată viața, toți le avem căci iarna vine inevitabil cu astfel de daruri.

Femeie, cam 35 de ani, vânzătoare în magazin de lucruri pentru copii, rezervat-amabilă. Și noi doi, Felix și cu mine, mai rar rezervați în amabilitate.
Caut înlocuitor pentru pantalonii noi ai lui Kiti, defectuos apreciați de mine ca potriviți cu câteva zile înainte. Felix, și el, într-o perpetuă căutare.
Între timp, Felix se plimbă printre rafturile doldora de haine și dă peste un obiect interesant, breloc sau ceva, pe care îl strânge la pieptul lui cu un zâmbet promițător de ceva, dar lasă, mai bine să nu anticipăm.
Găsesc alți pantaloni, deși nu pentru Kiti, norocul meu că am mai multe variante de vârstă și sex din care să aleg ceva la fel de redus. Pentru Felix.
Plătesc o diferență mică, hainele mici de copil se echilibrează prin preț, mai mare, normal. Femeia își menține încă amabilitatea, dar mimica îi trădează o nemulțumire. Pe care n-o mai poate reține și îl somează pe Felix să îi dea brelocul. Felix nu o crede când aceasta îl amenință cu apariția iminentă a bodyguardului și râde de ea, ‘o să te ia pe tine’. Se petrece un schimb întreg de replici copilărești, m-aș fi bucurat să asist la unul pe jumătate copilăresc, dar e nevoie de un mediator ca să mulțumim măcar o parte. Mulțumesc, mă ofer eu, îl conving pe Felix să dea brelocul înapoi și plecăm.

Bărbat, cam 30 de ani, agent de vânzări de cosmetice, amabil fără rezerve.
Mă oprește, sunt în mers, și îmi pune în mână un paralelipiped alb, magic, zice el, pentru unghiile mele.
Magic? Unde, cum? Felix pornește tirul de întrebări către bărbat, vorbitor nativ de engleză. Acesta uită de unghiile mele, e entuziasmat că un copilaș român îi vorbește în engleză, astfel că se concentrează pe Felix, câți ani ai, cum te cheamă, ce mai zice cățelul din brațele tale, iar Felix, și în engleză, ca în română, dă-i și dă-i cu vorbe, vorbe, vorbe.
Binenteles, vrea și el paralelipipedul magic, îl primește, Felix, ‘can I keep it forever?’.
Cu o spontaneitate de invidiat, bărbatul face teatral trei pași înapoi, ridică amplu brațele în aer și tot plin de dramatism, cu voce îngroșată, îi strigă lui Felix: ‘throw, throw!’. Felix, jucăușul i se mai zice, răspunde vesel invitației și aruncă obiectul magic înapoi bărbatului, care îl prinde iar cu o mișcare de clown. Apoi îndreaptă repede obiectul spre mâna mea și îi demonstrează lui Felix, dar și mie, ce luciu fantastic așterne acesta pe unghiile mele. Ne entuziasmam amândoi, mulțumim pentru demonstrație și plecăm veseli spre casă.

Care or fi diferențele? În definitiv, ‘problema’ e aceeași în ambele cazuri, într-un magazin un copil apucă un obiect pe care vrea să îl păstreze, dar pe care părinții nu vor (sau nu pot) să îl cumpere neapărat. Este o situație atât de frecventă încât aș putea crede că soluțiile ne sunt foarte la îndemână. Și totuși, reacțiile noastre, ale adulților, sunt deseori atât de defensive, atât de neempatice, încât ar putea provoca lacrimi de compasiune unui privitor neutru, atât pentru micuțul asupra căruia se dezlănțuie contraofensiva nemiloasă, cât și pentru adultul dominat de frustrări ce țin de autovictimizare, o necruțătoare consecință a unei educații alienante. Lipsa acută a atenției pentru mințile copiilor, din cauza tendinței exagerate de uniformizare în grădinițe, școli, hipercompetitivitatea patologică ce dezvoltă nearmonios și nefiresc și presează spre limite creiere maleabile de copii, împreună cu frustrările individuale ce decurg din micile eșecuri inevitabile acestor condiții și, deasemenea, împreună cu perpetuarea unei relații profesor-elev de subordonare și sumisiune, transformă copiii în mici soldăței nemulțumiți, ce vor crește și, mai ales, au crescut, în adulți timorați și frustrați.