Ne jucăm. Fiindcă e vară deja, încă dinainte de a începe luna mai e vară, iar Kiti zâmbește mai ușor. Doar Horica se joacă astăzi mai puțin, îl așteaptă o teză la limba română mâine, însă, chiar și el, profită de fiecare pauză să fugă nestingherit afară.
 
E prima vară, ce bine că e vară deja, de când ne-am mutat la casă, când gestul de a ne urca pe bicicletă și de a ieși pe poarta casei este la fel de firesc și simplu precum acela de a te întoarce seara acasă. Fără teamă de câini sau insecte, fără pregătiri și planuri, pur și simplu cu elan, bucurie și hainele de pe noi.
 
Libertate. Acea stare sublimă de uitare a convențiilor, complement al vieții împlinite și al fericirii. Să simți gustul libertății. Să te lași câte o clipă în voia ta și numai a ta. Mai aproape de tine.

Învățarea vine și cu ceva privare de libertate. Pe doar două roți, drumul de parcurs devine șerpuit, capul apare nefiresc de mare și deformat, copilul care ocupă șeaua își plânge alintat de milă, necontenind cu ‘mami, eu nu pot să țin ghidonul drept’, ‘as vrea să învăț pe bicicletă când nu mai am cinci ani’. Copilul  înaintează singur în echilibru, dar lui nu îi lipsește putința de echilibrare, la fel cum nici bebelușului nu îi lipsește această capacitate, copilului îi mai trebuie încredere și timp. Mai ales timp. Timp pentru libertate.

Suntem noi două, în dimineața care a trecut. Frumoase, proaspete, vitale, aromate. Dar rupte în bucăți și închise într-un tub transparent.

Scuză-mă, puiul mamii, fiindcă am fost rea astăzi dupăamiază, când am strigat la tine pentru că m-ai călcat pe pantofi, dar am fost obosită și mi-a fost greu să mă concentrez. Mi-am cerut scuze în fața lui Felix în timpul ritualului nostru de seară, dezbrăcat, cântărit, spălat pe dinți, duș, pijama, noapte bună, chiar simțisem oboseala mai accentuat decât în alte zile, poate trezitul prea matinal, poate împingerea somnului de noapte prea în noapte sau poate doar o zi mai aglomerată pentru minte și trup. Timpul băii de seară ar putea fi timp de relaxare și chiar așa și este deseori, însă există și seri prea grăbite, care nu îmi plac și nu îi plac nici lui, în care activitățile noastre se succed amețitor.

‘Scuză-mă’ face bine ambelor părți, e un lucru bine știut și este, tehnic, foarte simplu de spus, dar, paradoxal, este dificil de experimentat. Încep cu mine, căci eu sunt omul mare din poveste, iar omul mare are mai multe premise decât omul mic să pornească acest exercițiu. Să-l numim exercițiu de deferență.

Să analizăm: acțiunile mele au consecințe, ce, uneori, sunt reprezentate de afectarea persoanei din fața mea. Dacă afectarea nu este percepută, fie din cauză că cel afectat îmi ascunde asta (se întâmplă rar când persoana din fața mea este un copil), fie pentru că îmi lipsește stropul de empatie necesară, atunci e cvasiimposibil să mă ‘repar’ cu un ‘scuză-mă’. În schimb, dacă nivelul meu perceptiv îmi permite să conștientizez că acțiunea mea a lezat într-o anumită măsură pe cineva, atunci sunt exemplarul potrivit pentru practicarea exercițiului deferenței.

Dar cum fac acest exercitu, dacă nu am destul antrenament pentru el în spate? Cum pot să rostesc cele două cuvinte, dacă descleștarea maxilarelor întru acest scop pare un calvar? Și cât de dăunător este pentru imaginea mea de om mare, educator, părinte?

Ei bine, nici un exercițiu de acest fel din lume nu se găsește întipărit, nealterabil în genele noastre de ființe sociale. Iată un punct de plecare favorabil pentru fiecare dintre noi, oricât de multe sau puține antecedente am avea, iată perspectiva fericită a lipsei dependenței capacității noastre de învățare a acestui tip de comportamente față de înzestrarea noastră genetică. Așadar ne aflăm la o linie de start de învățare necompetitivă și larg permisivă oricărui doritor de participare, ceea ce, iarăși, dă acestui tip de exercițiu o culoare optimistă.

Nu uitați, sunt în punctul în care știu că l-am afectat pe omul de lângă mine, hai să-i spunem micuțul, ca să reduc din generalizare. Așadar mă aflu într-o postură ingrată, o postură de agresor, hai să recunoaștem, ridicol, dată fiind diferența de mușchi și experiență dintre noi doi, părți ale exercițiului. Rațional, eu nu vreau nicicum să îl agresez pe micuț, dar o fac, nu discut aici de ce, și tot rațional, aș vrea să îmi repar greșeala intenționată sau neintenționată.

Cum îmi descleștez maxilarele pentru ‘scuză-mă’? Ei bine, încerc să mă pun în pielea celuilalt și să analizez posibilele efecte pe care le-aș simți din acea poziție, ignorându-ne dimensiunile. Astfel, ‘scuza-mă’ are efect paliativ, întrucât conectează intim cele două persoane, care împart la un nivel extrasenzorial starea sufletească dăunătoare. ‘Scuză-mă’ împacă, o dată, pentru că vine după conștientizarea rolului meu de agresor, pas important în orice vindecare, iar a doua oară, pentru că arată celui agresat empatie, iarăși, o abilitate crucială pentru iubire.

Dacă acest test de empatie pare greu, se poate încerca în sens invers: se forțează împotriva voinței, pentru început, emiterea sunetelor și silabelor ce alcătuiesc expresia în discuție, urmând ca, pe măsură ce repetăm exercițiul, să observăm că forța necesară rostirii cuvintelor este tot mai diluată, iar crisparea, tot mai șters resimțită. Este un exercițiu indicat persoanelor care doresc să învețe, însă care nu au obișnuința exprimării libere a emoțiilor lor, a celor nefamiliarizați cu faptul de a fi empatici și de a dărui. Precum un fragment muzical, care îți creează senzații auditive repulsive la prima ascultare, dar pe care ajungi să îl apreciezi de-a dreptul armonios, plăcut, după ascultarea lui repetată, la fel se întâmplă și în cazul nostru, capeți o ușurință binecuvântată în rostirea expresiei de deferență. Mai mult decât atât, calea nervoasă, ce duce către centrii nervoși impulsul rostirii lui ‘scuza-ma’, după o acțiune agresoare, se bătătorește, deci solidifică, cu fiecare repetare a pașilor propuși, astfel încât pe viitor, succesiunea agresiune-‘scuză-mă’ se va produce firesc, neforțat.

Dar cât îmi poate dăuna personalității mele de om mare recunoașterea slăbiciunii mele? Evident, nici o clipă, ba, din contră. Din nou, acceptarea este primul pas în vindecare, iar extrapolând, introspecția, care nu poate fi decât sinceră, este fundația dezvoltării mele personale. Iar eu vreau să mă cunosc și să mă îmbogățesc spiritual.

Apoi, nu încape nici o îndoială, omul mic din ecuația mea găsește alinare, recunoaștere, respect în gestul meu de scuză, iar ca bonus pe termen lung, găsește în mine, omul mare care vrând-nevrând educă, un exemplu de imperfecțiune umană și, totodată, speranța de perfectibilitate.

În cazul nefericit în care te-am afectat cumva cu textul meu, în primul rând te asigur că am făcut-o fără voia mea, iar în al doilea rând îți spun umil: scuză-mă!

Urmăritorul, Horica. Un tip tânăr și sportiv, se vede nevoit să grăbească bine pașii, ba să îi arunce în ritm constant, alert de fugă, unul după altul, pe aleea pietruită, destul de îngustă a parcului.
 
Urmărita, Kiti. Tânără și ea, însă are niște mișcări ale membrelor stângace și aritmice, tipic nesportive, ia brusc un avânt neobișnuit, drept, e ajutată și de înclinația în jos a drumului, provocând astfel un tablou hilar pentru privitor.
 
Privitorul, eu.

Horica trebuie să o oprească, nu știi niciodată încotro duc cărările înguste din parcuri. O ajunge din urmă, e totuși un tip sportiv. Numai că urmărita nu vrea să fie prinsă, ce urmărit de pe pământ s-ar da prins, așa că se întoarce, atunci când simte amenințarea iminentă, și devine ea însăși urmăritoare. Întinde brațele lungi, agățătoare, către capul lui Horica, intenția ei e clară și gestul suficient de categoric încât să îl sperie pe trecutul-urmăritor. Care o ia invers la sănătoasa, el ține mult la ochelarii lui și la căștile de pe urechi. Și râde. Kiti, bucuroasă că scapă de polițistul ei, revine la intenția ei inițială, aceea de a alerga cu veselie și viteză în parc, dar Horica își cunoaște rolul de frate mai mare ocrotitor încă de doisprezece ani, astfel că își reia cursa de urmărire a surioarei. Stop. Și de la capăt.

***

Bună ziua, domnule profesor, am o rugăminte, copilul meu își dorește de câteva zile niște mușchi toracali și ai membrelor superioare mai proeminenți, ne puteți ajuta? Sigur că da, dați-i spanac! Mă tem că aceasta nu este o soluție în cazul nostru, copilul nu mănâncă nimic cu plăcere în afară de miere și iaurt. Ah, și să nu uit, face câte zece flotări pe zi! Foarte bine, după ce scapă de teze și testări, începem un program săptămânal de pregătire fizică. Minunat, abia așteptăm, nu-i așa, Horica? Iu-huuuu, o să am mușchi, ce tare!!!

***

Ești frumoasă ca o stea! Așa mă alintă mai nou Felix cel drăgăstos, din senin de stele sau din cer înnorat de deasupra capului meu, că nu-i chiar tot timpul cerul limpede, și e foarte mândru când spune așa, mândru pentru că primește recunoștința mea eternă, un pupic pe creștet, cu iubire.

Am citit astăzi articolul ăsta, scris de mama care nu și-a mâncat placenta (hi, hi, hi), iar citindu-l și găsindu-l plin de bun simț, precum sunt cele mai multe dintre argumentele ei pro-alăptare, pro-naștere naturală, pro-educație cu respect pentru copil, m-am găsit reflectând din nou la încercările noastre de pătrundere în mintea misterioasă și fascinantă a fetiței noastre afectată de autism și am avut o revelație: aranjamentele pe care noi le-am gândit în viața lui Kiti reprezintă unele dintre motivele de frustrare ale copilului nostru.

Fetița nu poate să ne spună, de aceea noi hotărâm adesea în locul ei. Este ăsta un fel de agresiune asupra ei? Din păcate, da! Comportamentele ei dezlănțuite (furii, țipete, atacuri asupra șepcilor și ochelarilor fraților ei) sunt oare expresia unor bizarerii neînțelese și a unor fenomene biochimice celulare intime, ori expresia francă a frustrării de a fi condusă și dirijată după bunul nostru plac?

Libertatea de expresie în cazul copiilor precum Kiti tinde să fie maximă, de aceea o spun cât se poate de responsabil, copila noastră are tot dreptul din lume să urle și să țipe din când în când, ba este foarte delicată în exprimare. Și pentru că ea, bebelușa noastră gigantică, este adeseori ghidul meu de descifrare a enigmelor de a fi, aduc în sprijinul textului citat mai sus încă un argument. Frustrările copiilor conduși după program strict, oricare ar fi acesta, există, sunt reale și sunt ascunse frecvent privirilor noastre iscoditoare de părinți iubitori și grijulii. Copiii nu știu să trăiască decât liber, ei ajung însă să învețe de toate, inclusiv să trăiască între limite impuse blând sau mai violent, dar aceasta se face cu costuri. A trăi în libertate și respect pentru persoana ta și persoana celui de lângă tine se învață cu multă trudă și nu exclude regulile. Așadar să nu ne temem de a ne crește copiii ascultându-i cu atenție! Oare vrea vreun părinte responsabil pe lumea asta să îi răpească din drepturile legitime copilului său, și anume dreptul la o viață senină, sănătoasă si fără traume de orice fel? Probabil că nu, așadar să luăm aminte și să lăsăm garda jos, doar nu avem nici un război de câștigat!

Atât de multă liniște mi-a arătat cu toată ființa ei întreaga dupăamiază ce a trecut!

De dimineață, însă, dintr-o seninătate aparentă, la fel ca în largul mării, s-a iscat o furtună imposibil de înfruntat. Adevărul este că, cu cât intervii mai adânc, cu atât te afunzi mai tare în neputință. Ești în fața naturii dezlănțuite. Ești dator cu supunere, părinții nu dețin toate secretele lumii copiilor lor. Iar în cazul nostru, cu atât mai mult. Dar e dureroasă această neputință, e răscolitoare și e piatra mea de încercare. Altă piatră de încercare. Am mai simțit durerea asta de cel puțin trei ori în viață. Are intensitate asemănătoare, deși se percepe la alt nivel, este vie, este necesară și este test de credință. Și tot la fel, vine cu o imensă compensație, uitarea. E o durere de care îți amintești, însă pe care nu o poți rememora la nivelul simțurilor, oglinda impresiei ei puternice dispare.

Ajunge surâsul copilului (re)născut pentru renașterea ta.

Okey,
suntem iară singurei,
cu mine doar ei trei
și niște porumbei,
de vrei,
iar de nu vrei,
iară okey.
Fiindcă e pace-ntre cercei,
Între cerceii mei și-ai ei.
Ne cântă niște porumbei,
de vrei
sau de nu vrei,
căci noi suntem din nou okey.

N-am găsit atâta levănțică precum aș fi vrut pentru terasa noastră, așadar restul locurilor rămase libere și-a primit plante aromatice, gata înfrunzite, gata pentru degustare pentru pofticioase, căci pofticioase suntem noi, cele două reprezentante ale sexului feminin din familie. Frunzele de mentă verde sunt cele mai atractive, chiar mai ceva decât adoratul leuștean. Frunzulițele de cimbru sunt atât de parfumate încât le simți cu un pic de concentrare olfactivă prin pătura aromată dominantă de levănțică, încă majoritară pe latura mare, de est a terasei. Și încă niște tulpinite verzui-gri, destul de bine înfipte, cu frunze ca niște crenguțe, prelungi, asemănătoare rozmarinului ale plantei curry, de fapt Helichrysum italicum, o plantă pe care nu am văzut-o până acum, dar despre care am citit că este perenă și rezistentă la secetă.

 Cu atâta vacanță, o așa temperatură și un astfel de cer senin, e aproape ireal că mâine începe școala. Începe, da, nu se termină, vacanța mare e la distanță de 6-7 săptămâni, deci încă destulă ‘distractie’ până acolo. Până una-alta, că tot sunt singură cu copiii, să ieșim la iarbă verde, dar nu la grătare, ci la joacă, cu teamă de căpușele rele, dar fără grija lor neapărat, măcar până seara, la baie!

Scriam deja de o vreme în jurnalul meu virtual și public, scriam întâmplări, momente, stări de-ale mele, de-ale noastre, pentru mine, pentru noi, iar după un scurt timp, și pentru câteva suflete rătăcitoare și curajoase necunoscute mie. Iar pentru că, surprinzător, deși previzibil, monologul meu și-a descoperit un mănunchi de unde libere, pe care s-a insinuat, a căpătat încredere și ritm și s-a transformat într-un tânăr și timid dialog. Dialogul este o balanță subtilă, echilibrată, cu două sau mai multe brațe. Este un moment nul de două sau mai multe forțe. O înmănunchiere de idei antonimice sau sinonimice. O funcție definită pe domeniul limitat reprezentat de mulțimea oamenilor, cu valori în domeniul nemărginit al minții omenești, ce tinde neîndoios spre zero sau spre infinit. Iscat de către mine, ce fericire!

Și apoi, se pare, niște vibrații adânci, (adânci, căci se metamorfozau din suflet, chiar dacă acțiunea ce le-a generat a fost la fel de prozaică precum aceea de a-ți plimba cu drag pisicuța) s-au întretăiat în aer, creând armonie pentru o pereche de urechi șlefuite fin, urechi ce și-au încordat instantaneu auzul către vorba mea și mi-au zis: “e minunat ce povestești! am fugit să duc școlărița la școală, te pup”. Și mi-a zâmbit, știți, două puncte și o paranteză. Era 23 septembrie 2009, 7:45, antemeridian. Eu i-am zâmbit, dar, pe moment, fără puncte sau paranteză, ci cu linii adevărate de expresie facială de bucurie, bucurie pentru că, ah, m-a auzit. Și am dat clic pe butonul “publicare”.

Am invitat-o cu teamă la o cafea italienească (familia noastră are o slăbiciune pentru cafeaua italienească) prin telefon, din pacate am o teamă inexplicabilă de a nu deranja oamenii prin apelul meu telefonic și, totodată, de întâlnirile nefamiliare prin undele electromagnetice ale telefoniei, dar vocea cristalină de copil, cu care m-a întâmpinat, mi-a spulberat instantaneu temerile. Astfel că am ajuns curând împreună, de o parte și de alta a unei măsuțe sculptate din lemn de nuc, cu câte o ceșcuță cu cafea și lapte calde în față. Unde ne-am împrietenit.

-Am ieșit cu copiii la Pizza Hut aseară, vai, ce bine ne-am simțit, doar eu cu ei, ce zici de mine? m-am lăudat.

-Mamma mia, respecte, eu n-am curaj să ies singură cu ai mei, sunt niște bombe cu ceas întârziat, a exclamat Dege, râzând în hohote și cu toți dinții la mine, de m-am și întrebat în sinea mea, oare mă mușcă sau chiar râde. Nu m-a mușcat, ba m-a felicitat sincer pentru primul meci de tenis din viața lui Horica, pierdut, da, da, pierdut, dar jucat frumos, cinstit până la capăt:

-E grozav, felicitări! Așa mi-a spus, iar eu i-am mulțumit.

-Tu știi ce idee a avut unul dintre colegii lui? I-a zis că trebuia să îi dea spagă arbitrului ca să câștige!?! E poantă sau ce e asta???

-Nu e poantă, unu’ râde, altu’ plânge, ha, ha, a fost Dege de părere.

-Cam așa ceva.

Am luat o gură din cafeaua acoperită cu o spumă moale de lapte și am continuat șueta:

-Felix crede că el este frumos fiindcă s-a rătăcit într-o lumină.

-Extraordinar de frumos! E greu să reziști la lumină, să știi…asta cu rătăcirea e adâncă rău, a zâmbit Dege cu privirea ei caldă, ce a străpuns cu ușurință lentilele ochelarilor mici.

– La mulți ani lui tati de feline, a continuat Dege, desenul (n.a. cadoul lui Horica pentru tatăl lui) e bestial, tort însă n-am voie, ngggggg!

-Mulțumesc, Dege, dar tort de portocale fără zahăr ai voie, nu? E drept, ăsta are ceva zahăr în el, dar destul de puțin, întrucât am făcut tortul cu ce aveam în casă, iar noi nu ținem zahăr în casă, așadar am pus doar câteva cubulețe de zahăr, rămase pentru cafelele prietenilor. Ei, cum îți sună?

-Miammm, sună foarte, foarte bine, da’ mi-a zis să am grijă la glucide! Totuși, un sfert de felie nu refuz, și-așa am băgat două mandarine deja, ha, ha, ha.

 A zis apoi, mai departe, văzând fotografia lui Kiti înrămată:

 -Ce frumoasă e pisicuța ta!

 M-am înroșit, de parcă la mine s-a referit, însă mi-am amintit instantaneu de Sofia:

-Mulțumesc! Am văzut și la tine o domnișoară tare frumoasă! Dege a etalat zambatul grațios de mamă de fată, ce frumos e între mame de fetițe! A mai răsfoit câteva file din albumul rămas la vedere, pe raftul bibliotecii, s-a oprit la instantaneele din vacanța de iarnă:

– Minunat! Ce peisaj de vis, iar copiii tăi sunt atât de frumoși! La mulți ani, să aveți parte de multă fericire în 2010! mi-a urat ușor nostalgică.

-Dege, mulțumesc, draga mea încă o dată! Așa e, toți copiii sunt frumoși, nu pot fi altfel în inocența și bunătatea lor! Și zicând asta, am știut că Dege vibrează pe aceleași unde cu mine, așa că ne-am strâns mâinile și am luat câte o gură din cappucino.

Copiii noștri erau toți pe la școli și grădinițe, cinci copii, cinci instituții diferite de învățământ, ce mai diversitate, astfel că ne-am permis amândouă să o lungim, lenevind dulce prin amintiri, dar și prin prezent, sărind dintr-una într-alta, așa cum fetelor le este natural să o facă. Am zis:

-Ajută-mă, Dege, m-a întrebat piticul din ce e făcut recele și caldul, păi ce să-i spun?

-Ha, ha, ce făină întrebare! Eu sunt mai leneșă așa, deci deocamdată nu am răspuns, ha, ha, s-a amuzat în continuare prietena mea.

-Ok, astăzi te scutesc de răspuns, dar nu mă uita pe data viitoare! În altă ordine de idei, sunt foarte mulțumită de Horica, pentru că a reușit să scape complet de stres înaintea concursurilor de matematică. Nu mai punem nici o presiune pe el, știi, am fost oarecum tentați să o facem la începuturi, din cauza sistemului.

-Felicitări lui Horica, ce băiat mare și multitalent ai! La vârsta lui cred că e important să aibă și confirmări, iar faptul că se duce de-acuma fără stres…brava! Ai niște copii absolut delicioși! Acu, vin cu jalba, a zis râzând și a continuat, Sofia mea e foarte talentată la matematică asta elementară…sper să o pot stimula pe mai departe, acuma poate să facă adunări cu sute, ha, ha, de genul 123 plus 347, clasa 1, la scăderi, doar cu zeci. Se prinde la toate ecuațiile, a înțeles principiul înmulțirii, știe numere negative…Dar nu mă văd lucrând cu ea din culegeri și, dacă datorită delăsării mele va avea de suferit? Dacă nu va înțelege geometria, analiza…

Am încercat să o liniștesc, amintindu-mi cam ce înseamnă abilitate ‘normala’ pentru clasa întâi și realizând că Sofia chiar este mult deasupra mediei, în plus, cu argumentul pasiune, adică atunci când împinsul părintesc de la spate chiar nu-și mai are rostul, mi-am ușurat misiunea de prietenă sfătuitoare. De aceea mi-a mulțumit:

-Mersi de încurajări!

Chiar eram convinsă că am liniștit-o, dar am realizat imediat că Dege are multe incertitudini, ceea ce oricum e reconfortant să afli despre prietenii tăi, fiindcă a continuat:

-Și cum îmi dau seama totuși dacă va fi talentată la mate, pentru că asta cu numerele totuși nu e încă matematică? A făcut o mică pauză, apoi tot ea: E adevărat că îi plac problemele…

Se încălzise aerul dimineții între timp, așa că i-am propus dragei Dege să ieșim pe terasă, să ne savurăm acolo cafelele italienești. Ridicându-ne greoi de pe fotolii, am pornit sa ne alintam, ea, că-i grasă, ba eu, că-s grasă. Dege este o femeie tânără și frumoasă, dar ea își plânge frumusețea fizică pe care simte că o scapă printre degete într-un moment nebun al existenței sale, căci sufletele de artist, ca sufletul ei, tânjesc după iubire și kilograme în minus, dar este doar un alt fel de a se alinta, ca să fie și mai mult iubite. De aceea, bine ne-a găsit povestea mea, povestea cum că Horica, întrebat fiind de către mine, aflată într-o stare trecătoare de aroganță, cu ce jucătoare de tenis aduc la trup, m-a cadorisit cu un răspuns ușor neașteptat, fiindcă m-a comparat cu cea mai grasă dintre cele mai grase jucătoare de tenis existente, așadar, așa mi-a trebuit. Cu lacrimi am râs, Dege se ținea de burtă, zicând:

 -Ai, ai, ai, mooor de râs!!!

Dialogul nostru era bine pornit catre înainte, traiectoria lui mergea, reconfortant, spre zare, așadar, în toate întâlnirile ce au urmat, ne-am regăsit echilibrul construit sau dat, mai bine, căci, în afară de a fi un om inteligent și creativ, în afară de a fi o mamă iubitoare ca mine, Dege este și are suflet de artist, deci este un om inteligent emoțional. Iar eu iubesc muzica și iubesc frumosul.

De aceea pentru Dege, de drag și numai de-asta, vreau să îi reamintesc ceea ce i-am scris când rătăcea într-un abis, niște versuri ale unui poet fantastic, Bokonon, inventat de un mare scriitor american:

“Facem, face tra la la
 Tra la la, tra la la,
 Tot ce trebuie făcut,
 Si o luăm de la-nceput,
 Facem ce e de făcut
 Prin noroaie si prin lut.
 Până când rămânem mut
 Ori trupul s-a desfăcut,
 Ori trupul s-a descusut,
 Desfăcut ori descusut.”

Si tot pentru tine, Dege, cea mai amuzanta gluma din lume (tot de la Kurt Vonnegut): “Noaptea trecută am visat că mâncam clătite cu gust de lână. Trezindu-mă, am constatat că pătura mea dispăruse.”

Și fiindcă nu pot să mă abțin de la a striga lumii: cu ce am greșit Pământului de nu mai pot să mă opresc din a compune asta, deși mă apucă groaza când mă gândesc la greul ce mă așteaptă ca să introduc diacriticele în text, voi striga: de ce ați lăsat-o pe Dege fără premiu, de ceeeeeee?

Dar trebuie să închei, n-am încotro, așa că închei cu o mărturie sfântă a prieteniei mele cu Dege, legitimă pentru acest mileniu. E aici mai jos dovada:

Cu emoție intuitiv mascată, neanticipata (ah, e sănătos să nu o anticipezi!), Horica, eroul nostru de aseară, de la primul Bal Albastru, eveniment caritabil pentru copiii cu autism din România, și-a zis micuțul discurs,  în fața a peste o sutatreizeci de oameni, fluent și natural, așadar copilărește, timp în care noi, părinții lui, l-am urmărit cu sufletul pe-afară, de cât de departe se putea (din partea opusă a sălii de bal), aproape nerespirand, cu iubire și grijă, grijă amplificată de viroza intestinală ce l-a țintuit la pat pe băiat de câteva zile, fără prea multă mâncare și cu crampe iritante.

Și-a zis ceea ce și-a pregătit de-acasă în ziua balului, fără vlagă, printre moțăieli patologice, cu toate astea și-a zis frumos, există cu siguranță cel puțin încă câțiva martori care să confime asta, și-a zis de ce și pentru cine a scris cărticica lui și ne-a citit și două fragmente din ea. Invitații l-au răsplătit cu aplauze prelungi și îmbrățișări, iar noi doi, părinții, l-am îmbrățișat, la rândul nostru, cu drag odată reîntors la masa noastră festivă cu numărul paisprezece.

Acum suntem nerăbdători să atingem cărticica, minunat ilustrată cu desene de copii, să o atingem și să o citim împreună și, de ce nu, să v-o citim și vouă cu drag, ca să le povestiți copiilor voștri despre o lume neobișnuită, palpitantă (așa cum a văzut-o și Horica), plină de provocări, dar totodată recompensanta, înțeleaptă și empatică (la asta nu v-ați fi așteptat?), o lume insinuată tot mai palpabil în lumea noastră spirituală și materială ‘dreaptă, așadar, fericit, tot mai ‘dreaptă’ (adică acceptată) la rândul ei.

E in cada, sta in picioare. Tine in mana dreapta dusul, jetul puternic de apa calda ii inteapa degetelele de la picioare. E vesel si preocupat. Scamele inchise la culoare, desprinse din sosetele abandonate pe jos in coltul baii, se strecoara fascinant printre degete, pornesc intr-o serie de rotiri concentrice, alunecand odata cu jetul de apa spre coloana de scurgere din podea. Apoi dispar. E un mielusel, mic, fara grasime, cu muschiuleti delicati acoperiti de o piele curata, desi e inainte de baie. Bucuria jocului cu scamele dintre degetele nu este ingreunata nici de oboseala primei zile de gradinita de dupa vacanta, nici de senzatia usoara de tremur de frig pe care si eu o simt, desi sunt imbracata, dar nici de vreo alta grija, cum e graba, grija mea de seara cu seara. Bucuria, ca si tristetea, se simte deplin, deoarece jocul este pasiunea desavarsita si definitorie a copilului. Degeaba vin eu cu preocuparea mea sa termin cat mai repede cu imbaiatul copiilor, copilul nu imi va intelege si nici nu imi va aproba graba ce ma mana de la spate. Asadar, il las sa-si numere rotocoalele si sa fie vesel. Ma asez pe vasul de wc si il astept cu rabdare. Nici nu ma vede, atat de preocupat este cu jocul lui. Dar ma insel, copilul vede linistea din aer sau o simte. Desi pare in lumea lui de copil, stie ca sunt acolo si ca ii respect bucuria. Copiii sunt sensibili si empatici. Ridica ochii dinspre propriile-i degetele de la picioare, imi zambeste candid si ma mangaie cu o vorba: mami, tu stii ca n-am cunoscut in viata mea vreo mamica mai frumoasa decat tine?

Răbdarea. Cea mai complexă aptitudine a unei mame, antrenată subtil încă dinainte de a-și îmbrățișa pruncul pentru întâia oară și învățată într-un continuum uluitor. Expresia sublimă a iubirii de mamă și testul esențial al bunătății și blândeții ei.

Mama învață răbdarea din intuiție și greșeală, din durere și bucurie. Mama învață răbdarea cu pasiune și speranță, plângând, dar și râzând. Mama învață să rabde de la copilul ei. Copilul îi este educatorul absolut,  fericită e mama care află aceasta. Când copilul este un prunc în fașă, mama rabdă, dar încă nu știe că o face. Când copilul merge în două picioare, mama începe să înțeleagă. În fața copilului devenit adolescent, mama își testează cu febrilitate abilitatea ce o definește. Răbdarea e în ea, în mama iubitoare, dă-i șansa să crească mai mare!

 Nu i-aș spune neapărat un avantaj al autismului, complianța (să ceri o singură dată și să primești răspunsul imediat), însă comanda ‘la masă’, cea care cere ceva răbdare părinților în general sau le cere abilitatea de a aprecia și anticipa un răspuns întârziat al copiilor, primește de la Kiti întotdeauna, fără excepție, răspunsul prompt așteptat, evident, apariția la masă. Ca atare, n-o chema la masă pe Kiti decât atunci când ești bine pregătită să o și servești, la fel de grabnic precum ți-a răspuns ea la chemare. Sau măcar fă-o când o știi ușor obosită!

 Umblă toată dupăamiaza îmbrăcat numai cu tricou și chiloți, iar spre seară mă întreabă iritat, “eu de ce am numai chiloți?” Am un răspuns, fiindcă nu ți-ai tras pantalonii pe tine, însă mă mulțumesc doar să zâmbesc în fața nedumeririi mustrătoare a lui Felix. Își trage totuși pantalonii pentru încă jumătate de oră până la momentul pijama, acum îmi pare mie prea înfofolit, așa că decid că e cazul să îi scurtez pletele. Îi scurtez pletele cu aparatul de tuns, Felix e impresionat de micuța mașină tăietoare zbârnâitoare, deci o introduce în poveștile lui: “și Spotu-dinozaur are așa o mașină de tuns, numai că e din aur și cu ea își taie pâinea, pentru că la el pe planetă pâinile sunt foarte tari și nu există cuțite atât de ascuțite”. Îmi trece prin fața ochilor minții imaginea dezagreabilă a pâinii amestecată cu fire de păr, o gonesc și îmi promit în barbă că n-o să mai las pâinea să se usuce în dulap până devine tare ca piatra de dragul câinelui Xoco. Știu că îmi voi încălca promisiunea din barbă. E tuns acum când doarme mic, așa strâns, în capul patului nostru larg, și tuns îmbrățișează doi căței din pluș, și sforăie ușor, un sforăit de furnicuța, abia perceptibil, ce sforăit sforăitor mai e și ăsta?, și fiindcă doarme mic în patul mare și limpede în marea de plăpumi și perne, nici cel mai fin observator al lumii nu poate să bage de seamă golul de păr din occiput, inadvertența sau scăparea mâinii mele nesigure și nesocotite. Somn bun, băiat sensibil!

Cu vederea ei 3D, Kiti nu a văzut foarte clar filmul 3D de la cinematograf, dar nici nu s-a plâns. Ea nu suportă ochelarii pe nas nici două secunde. Nu-ochelari pe nas, nu-căciulă pe cap, nu-șosete, ghete în picioare, măcar ține hainele pe ea. Dacă sunt încheiate.

Ca să înțelegem cum e cu adaptarea. A noastră, nu a ei. De parcă am fi noi mai grei de cap?
Se pare că serenitatea traiului nostru familial depinde direct de o serie întreagă de renunțări la prejudecăți. Hmmm, dar asta nu sună rău deloc. Încălzim podeaua, punem mâinile pe urechi și încercăm gustul ierbii. Dăm de altă perspectivă. Experiențele senzoriale și sociale, diverse și neortodoxe, desenează alte dimensiuni, neștiute, nebănuite, ale vieții. Le trăim uimiți, speriați poate, dar tot mai liber, în ciuda faptului că suntem organizați cu reguli bine socotite de dispunere spațială și temporală a corpului nostru familial. Ne acomodăm, nu ne resemnăm.
 
Și Kiti a îngenuncheat în fața mesei lungi de sufragerie, vrând să culeagă un gândăcel de prin grădină, rătăcit sub masă. A atins lemnul lăcuit de nuc cu buricele degetelor și i-a plăcut senzația caldă, alunecoasă, așa că a mângâiat parchetul cu blândețe. Apoi s-a adăpostit în postură fetală cu tot corpul în senzația scumpă.

 Cu Horica într-o excursie de-o zi, cu Kiti și Felix la școală și grădiniță, am legat ieri, cum rar se întâmplă, opt-nouă ore în singurătate domestică, cu muzică de care-mi place mie, calculator, dar și cu activități casnice all-inclusive, nezorite de nicio masă iminentă sau vreo gustare inoportună, niciun fund de șters sau vreun joc de-a prinselea (jucat mai mult în scop de apărare, decât de distracție, așa cum adesea jucăm cu Kiti). Așadar am ordonat cutii și furculițe, pantofi și jucărele, cărți și îmbrăcăminte, perne și pahare, pe rafturi și sertare, în dulapuri și bibliotecă, eliberându-mi câmpul vizual de o mulțime de scame și firicele de praf, ce-mi incetoseau filmul. Am observat mult albastru în jurul meu. Rochii, bluze, decorațiuni, prosoape, țesături. La noi se poartă albastrul și nuanțele lui. Si Felix purta aseara un plici de muște albastru. Căuta insecte să le pleznească. A găsit câteva pe pereți. După aceea a căutat să șteargă cu un șervețel umed urmele lăsate pe pereți de pliciul albastru. Urmele albastre ale markerului sunt însă de neșters. Ele au pătruns adânc, pentru condiția lor de substanțe anorganice inerte, printre atomii din peretele deschis la culoare și s-au izolat eficient de dizolvanții noștri simpli. Dar se poartă albastru, nu?

Apoi am ridicat iPadul pe post de partitură pe pian și cu un tutorial de pe youtube am încercat să cânt o piesă care-mi place foarte mult, însă m-am dezumflat repede întrucât pianul scârțâie destul de urât, cine știe un acordeor care ar vrea să se chinuie cu o vechitură? M-am mulțumit așadar doar cu vocea-mi încălzită de exercițiu și de cele douazecisiceva de grade din case și de-afară și am  cântat, acompaniată profesionist de sound track-ul original, aceeași piesă. Mai am de lucrat. Adulții nu prea au constrângeri să învețe. Nu le rămâne astfel decât să învețe din și pentru plăcere. Norocul lor, dacă ies din lene. Lenea. Acea stare organică abisală ce te împiedică să ieși din contemplație. Opusul ei este creativitatea. Acea stare mentală nemărginită ce scoate contemplația din tine. Învățarea este un act creator. Să fiu hedonist prin învățare, asta e plăcerea mea!

 “În momentul în care s-a câștigat această licitație am știut că reprezintă primul succes economic al acestor ani de aparent autism economic”, zicea ieri, Primul-Ministru intelectual, Mihai Răzvan Ungureanu. “Autism economic”? Oare ce o fi însemnând această expresie, folosită cu o zi după Ziua Internațională a Conștientizării Autismului, zi despre care mai multe organizații le tot vorbesc conducătorilor și aleșilor acestei țărișoare văduvită de bun simț și înecată de autosuficiență?

 Pentru că această zi internațională își propune, pe lângă informarea publicului despre autism și atragerea atenției asupra creșterii numărului de persoane afectate, să semnaleze autorităților statelor importanța diagnosticului și intervenției precoce în autism, iată, așadar, că expresia originală (?) a domnului Prim-Ministru, “autism economic”, emisă cu o zi după ziua festivă despre care scriu, vine ca o justificare solidă a existenței și nevoii unei Zile Internaționale a Conștientizării Autismului.

 Primit de la prietena noastră, Liuba Iacoblev, președintele organizației Autism România, videoclipul acesta reprezintă discursul scurt al unui politician canadian, Mike Lake, ținut cu ocazia Zilei Internaționale a Conștientizării Autismului, discurs emoționant al unui părinte atent și empatic, pe care îl traduc aici: “Ziua aceasta marchează deasemenea 14 ani de la diagnosticarea cu autism a fiului meu, J. În multe privințe, J. are comportamentul unui copil de 3-4 ani, captiv într-un trup de 16 ani. Este nonverbal, are probleme de înțelegere a conceptelor abstracte, plânge când este trist și râde în hohote când este bucuros. Când își propune să afle ceva, îmi apucă fața cu mâinile și mă atenționează cu un ‘ba-ba-ba-ba’ escaladat și insistent, până când primește explicația dorită. Este îndrăgostit de câini, stă nas în nas cu orice câine pe care îl întâlnește indiferent de dimensiunea acestuia sau periculozitatea lui, fapt de care trebuie să ținem întotdeauna seama în public. În alte privințe, J. se comportă la fel ca orice alt copil de 16 ani. Îi place să lucreze în biblioteca școlii, să facă sport cu tatăl lui în diminețile de sâmbătă. Nu am visat niciodată să am un copil cu nevoi speciale, însă, cu toată onestitatea, spun că nu aș fi putut fi mai mândru de băiatul meu decât sunt. El este întotdeauna primul care vine cu un salut și o îmbrățișare, nu se comportă niciodată jignitor sau cu răutate (bully) și ne iubește pe toți fără prejudecăți. Cred că noi toți putem folosi ceva mai mult din toate astea.”

Din punctul nostru de vedere, fără să o facem programatic, ci, mai degrabă, din iubire pentru Kiti, ducem cu noi autismul fetiței noastre peste tot, în toate locurile în care familia noastră se întâmplă să fie, și îl ducem deschiși și atenți la întrebările puse și nepuse ale celor cu care interacționăm, încercând să o facem cât mai discret, pentru confortul nostru și al celorlalți. Sentimentul de compasiune este primul care apare atunci când întâlnești autismul în carne și oase, apoi se pierde după întâlnire. Sau nu se pierde, ci se transformă. În înțelegere, acceptare, interes, chiar empatie. Ceea ce-ți doresc și ție!

 Voiam să-ncep să dârdâi. Mă păcălise pe moment o doamnă, cu pantofiori delicați în picioare, umeri aproape dezgoliți pe sub hăinuța moale, scurtă și un clănțănit discret de dinți, ascuns sub un zâmbet amical. Mi-am trosnit de două ori incisivii inferiori de cei superiori, apoi mi-am amintit că, pentru a rezista la schimbare, este necesară o trecere lină, astfel că mi-am dictat dinților să înceteze cu mișcările lor lamentabile. M-au ascultat. La cincisprezece grade și-un jerseu, dârdâiala nu încape în schemă.

 Felix. E-nnebunit de părul meu. De când a întins pentru prima oară mânuța și mi-a întâlnit o șuviță rebelă, a îndrăgit-o imediat. Astfel că i-a rămas gestul de a îmi apuca părul între degete, păr pe care îl frământă și îl răsucește și îl amețește între degețele, până când, din prea multă mișcare, ajunge să îmi tragă câte un fir mai tare decât poate rădăcina lui să suporte și ajung să mă eliberez brutal din mâna lui. M-a mângâiat din nou admirativ pe cap: “mami, iubesc păruțul tău blestemat!”. Nu știu cum a ajuns să creadă că blestemat e un fel de binecuvântat. 
 
Să nu mă suni la telefon când sunt cu Kiti într-un spațiu relativ îngust! Așa ceva o scoate din minți. Reacționează de parcă ar durea-o cumplit fiecare vorbă a mea, emisă cu telefonul prin preajmă. Se zbate în interior și plânge la exterior, îi adâncești durerea, când prelungești convorbirea. 

 Prin ce mecanism intim se petrece un astfel de efect neașteptat și cât de extinsă e valabilitatea expresiei ‘unde dai și unde crapă’? Realizează cât de puternică este uneori durerea din suflet, căci nu cunosc om să se exprime mai liber decât Kiti, recunoaște-i toate circumstanțele în care se întâmplă, înțelege-i și alină-i copilului mica lui criză. Nu te ambala și nu te lăsa dus de nas de arogantu-ți crez ‘ai tot ce-ți trebuie, nu ai de ce să plângi!’, pentru că te poți înșela, întotdeauna copilul plânge cu un motiv. Îți vorbesc la persoana a doua singular, ca să înțelegi și tu, cea care recitești ce-ai scris!
 
 Apoi, îmi spui salut, convorbirea se încheie, dar nici n-apuci să lași telefonul din mână și Kiti zâmbește iară. A scăpat brusc de durere, acum e fericită. Așa trăiesc copiii minutele, secundele. În parte, cu autenticitate și cu multă simțire. 

 Nu sunt acasă. Acasă ar trebui să fie cineva. Cineva curăță gazonul de uscăciuni și sapă în pământul bine hidratat de atâta omăt pe suprafața unui dreptunghi de trei pe cinci, viitoarea noastră grădiniță de legume biologice, he, he. Nu sunt acasă, sunt în magazinul de semințe și răsaduri. Magazinul de semințe și răsaduri este mult mai extins decât îl văd eu astăzi, nu am ochi decât pentru semințe și răsaduri. Mi-am umplut brațul rămas liber, după geantă, cu pliculețe, bulbi și recipiente ieftine din plastic. Sunt plină de avânt muncitoresc, adică țărănesc, abia aștept să împrăștii sămânța pământului roditor. Efectul pământului asupra omului. Efectul asupra omului, îngrădit în spirit de betoane și praf, de apropierea de natură. 

 Am mai fost odată stăpânii împrumutați ai unor grădinițe de legume. Dar nu poți împrumuta o înfățișare temporar și să speri că, în același timp, împrumuți și spiritul ei, nu, este prea mult deodată și prea complicat. Așadar nu am cunoscut atunci decât ciuntită bucuria de a aparține unei bucăți de pământ. Însă acum, când călcăm împreună pământul umed, măsurându-l din pași și socotindu-l cu ruleta, și când înfigem țărușii printre firele tinere de iarbă cu mâinile noastre, ca să delimităm viitoare suprafață fecundă, suntem cu mult mai atenți la freamătul pământului, la izul lui reavăn, la consistența lui grasă, fertilă. Iar semințele din buzunarul meu cântăresc cu mult mai mult decât un număr, niște grame, atât cât percepția noastră fizică le poate cântări, ele sunt hrană vie, o mixtură inedită și intim legată de pământ de legume policrome, hrană dorită, născută, crescută și iubită cum se cuvine. Nu pot, nu am cum să garantez că salata imaginației mele se va metamorfoza aievea în realitate, însă acum, când facem curioși, entuziaști și plini de încredere primii pași pe pământul născător, nici nu are importanță cum se vor întrupa pruncii solului în vară în bolurile noastre jinduitoare.

O plimbare pe lângă lac, cu copii și câini-prieteni, în aer călduț de dupăamiază târzie, cu zâmbet pe buze, tunsoare de salon cosmetic, proaspătă și uitată, și cu bombăneli la guriță și desen într-o mână, e numai bună și sănătoasă pentru picioare neliniștite, dar, mai ales, pentru minți nestimulate, de un anotimp întreg, de soare, vânt și oxigen.

Și cum zâmbetul se cerea, nu pentru că nu prea e de văzut, ci pentru că trebuie să compenseze prea intensele neliniști ale lui Kiti, la fel se cerea de ceva zile, săptămâni încoace și scurtarea pletei baietului celui mare, ce ajunsese motiv de rugăminți fierbinți bunicesti, care au găsit ca ultim argument-amenințare, venirea la capitală cu foarfecele după ureche a exagerat de celebrului frizer Pârța, celebritate locală sătesc-transilvăneană cu nume absurd- și pre-destinat. Numai că Horica nu s-a lăsat intimidat de stupidul Pârța, mai ales că mai micul său frate i-a pregătit frizerului niște pumni și niște înjurături, menite să îl înlăture din preajma fratelui mai mare.

În schimb, Horica și-a amintit de vizita împreună cu tatăl său la sediul poliției cu nu știu ce ocazie, atunci când, până și-a rezolvat tatăl problemele, a intrat în vorbă cu un polițist de pe acolo, căruia i-a adresat o grămadă de întrebări despre armele lor, dovedind o foarte bună cunoaștere a caracteristicilor lor. Însă, ca urmare a dialogului acestuia, polițistul a ținut să își exprime uimirea pentru cantitatea mare de date tehnice cunoscute de Horica și l-a complimentat pe tatăl lui, ajutând fără să știe la luarea unei decizii grele, ca aceea de a te tunde sau a nu te tunde, fiindcă a zis: “dar ce multe lucruri despre arme cunoaște fetița dumneavoastră!”. 

Hi, hi și hi.

În fața grădiniței, părinții vorbesc între ei, cât timp copiii se cațără pe garduri. Eu aș vrea ca la școală copiii să învețe germană, a doua limbă străină, nu franceză. Da, și eu tot așa aș prefera. Felix, tu ce limbă vrei să știi, în afară de engleză, germană sau franceză? Agățat ca o maimuțică de gard, cu un picior în aer, încercând să îl treacă dintr-o parte a gardului într-alta, Felix zice imediat: limba indiană! Părinții se uită uimiți către el, apoi către mine. Eu râd, nu, nu e nici un trend în sensul ăsta, stați liniștiți. Felix, între timp ajuns pe pământ, ne explică: pentru că deja știu un pic de indiană, moment în care pune mânuța la gură cu care scoate sunetul ‘aaaaaaaa’ și pe care o lovește scurt și repetat, imitând binecunoscutul semnal al indienilor americani din desene și filme. Ai vrut să știi? Ai aflat! Un schimb cinstit și sincer.

Și pentru că în ultima vreme am ascultat mult muzica lui Johann Strauss, pentru că lui Felix îi place mult, Kiti s-a obișnuit să ceară dans, ducându-se în zona ringului nostru de dans improvizat. Acolo unde mă ia de mâini și mă ‘invita’ la dans, adică mă pune să valsez. Ceea ce ea îmi dă în schimb, sunt pozițiile ei neclintite, parcă studiate, mimând cadre fotografice dintr-un film cu dans. Un schimb cinstit și sincer.

Horica vine să îl ajut la fizică, ce e și cu planul ăsta înclinat? Îi explic, am avut în liceu un profesor de fizică ce iubea planul înclinat, ca atare am ajuns, vrând-nevrând, să îl iubim și noi, copiii. În plus, ce poate fi mai pe înțelesul copilului abia intrat în fizică, decât fenomenul ce se poate descrie ușor cu instrumentele geometriei, unghiuri, perpendiculare, Pitagora? În schimb, fac o paranteză și spun că schimburile nu sunt neapărat necesare sau evidente, dar ele se întâmplă oricum, pentru că altfel nu ar exista armonie pe Pământ, așadar Horica mi-a explicat sau, mai bine, mi-a reamintit cum stă treaba cu pârghiile și scripeții. Un alt schimb cinstit și sincer.