Horica înoată de mult, încă din clasa întâi, acolo, la școala unde el a învățat, materia înot făcea parte din materiile de bază ale primei clase. De atunci încoace, Horica înoată, dar o face în ape mici, cu adâncimi testabile cu propriul picior plus un vârf întins. Așadar îi era frică de adâncimi. De adâncimi, nu de adâncuri, pentru că, paradoxal sau, poate, fără legătură, ci doar fiindcă lumea minții sale avidă de cunoașterea mediului marin este largă și permisivă, ne povestea și ne povestește cu atâta pasiune despre incursiunile sau , mai bine, imersiunile sale exploratorii în ape sărate, încât nu l-ai vedea pe Horica în apă, mai rezervat decât un scafandru antrenat. Dar nu-i așa că pentru fiecare temere, ce ne răvășește și ne tulbură conștiința cu fiecare apariție, căpătăm câte o șansă la reflecție și autocunoaștere? Iată că și Horica, poreclit recent Danezul, datorită abdomenului său alb-sidefiu, pe care și l-a etalat în fața băieților din tabăra în care se află, deci iată că și el a fost acum, cu ocazia rememorării sentimentului de frică de adâncime, suficient de atent la țipetele șoptite ale conștiintei sale, atât de pătrunzătoare i-a fost introspecția, încât a depistat rădăcina temerii sale, acolo, în adâncurile proprii de data asta, încât a izolat-o din haos și i-a dat drumul pe fundul piscinei, căci în întunericul fundurilor apelor se pierd toate fricile noastre până la urmă.

De aceea trebuie să îi respectăm strigătele entuziaste cu care ne-a întâmpinat aseară pe amândoi, mamă și tată, ‘am scăpat de frică! am scăpat de frică!’, deoarece efuziunile sale au o semnificație mult mai bogată decât cea simplă, la îndemână, a gestului în sine de a înota în larg, ele au valoare sfântă de destăinuire. Să îi respectăm, să îi iubim pe copii și să spunem un mulțumesc pentru darul destăinuirii!

Halucinant sfârșit de săptămână de (încă) început de vacanță mare, halucinant, pentru că vacanțele au, în general, caracteristica de a ne face mai permeabili pentru frumosul din jurul nostru și pentru tot mediul înconjurător, astfel că devenim mai ușor impresionabili și căpătăm acea dispoziție euforică nerațională, premisă necesară pentru senzația de libertate. Să simți gustul libertății pentru o clipă sau pentru o mie de clipe, iată cum definesc eu vacanța, așadar să nu limităm vacanța la evadarea noastră fizică din spațiul concret ce ni s-a dat, ci să o savurăm cu înghițituri minuscule oriunde ne-am găsi. De exemplu:

în stropii reci plesniți de palmele și talpițele înmuiate de apă:

în zâmbetul scump și misterios ce ți se oferă:

în îmbrățișarea fratelui mai mare către fratele mai mic, respiro trebuincios din tensiunile fraterne naturale:

în minutele de dezmierdare a broscuței țestoase:

în jocul de-a rățuștele propus de copil, e uimitor cât de puțin îți trebuie să devii comicul perfect al copilului tău, acum, doar un ‘mac-mac’ si doua poze:

sau chiar în pisiceala molcomă a copilului febril:

Vacanță. Adunată în cât mai multe clipe.

Băieții schimbă ultimele mingi între ei pe terenul de tenis, cu gândul la zecile de șopârle și gușteri, ce străbat într-o continuă agitație mult mai întinsul teren viran din zonă, un fost teren agricol, în mijlocul orașului nostru, rai autentic pentru rozătoare și reptile, dar și pentru copii, înarmați în dimineață caldă de vară azurie cu minciog, recipiente, pietre. Ei merg cu privirile în pământ, privirile lor sunt pe focus înalt setate, și merg în linie, trei mari și unul mic, cu atenția pe deplin cucerită, precum patru exploratori pasionați aterizați pe plaiul la care au visat de multișor sau, de ce nu?, precum niște copii, ce se întâmplă să fie, căci pe cine definește pasiunea mai bine dacă nu pe ei, copiii. Pe suprafața nesfârșită, nesfârșitul încape și în spații finite uneori, copiii se dispersează ca soldații ce rup rândurile la îndemnul superiorului lor, ei sunt duși de colo încolo de parcă niște magneți invizibili îi atrag de sub pământ, într-un dans dezordonat ce calcă peste traiectoriile dictate de ființele cu sânge rece. Acum copiii se confundă ușor cu șopârlele în căutarea cărora se află, nu știi care se umareste pe care, dar jocul lor e atât de fascinant! Să găsești bucurie în procesul de căutare. Există o măsură mai precisă a fericirii?

‘Tu nu ești stăpâna noastră! Noi nu suntem sclavii tăi!’, a strigat deodată Horica, punându-și în strigătul ăsta toată disperarea, revolta, neputința, iscate de strania dictatură a Catincai.

A instaurat-o insidios, subliminal, la început făcându-ne să pară doar o glumă nevinovată sau, poate, chiar așa a început, ca o glumă simpatică, urmând ca în timp, poanta ei să se metamorfozeze într-un gest perfid, intenționat. E extraordinar de interesant mecanismul necunoscut, greu de intuit, determinant al acțiunilor ei dictatoriale, oare care îi sunt rațiunile, oare cauza lor are caracterul autoritar pe care începem să îl percepem tot mai neplăcut?

Intrăm în mașină. Toate zilele intrăm în mașină, în general, diminețile. De parcă ar conta! Eu sunt șoferul, stau în față, copiii sunt pasagerii, locurile lor sunt în spate. Unu, doi, trei, de îndată ce ajunge în mașină, am spus de îndată, chiar asta vreau să zic, Kiti se descalță în grabă, viteza descălțării nu se potrivește, în schimb, se echilibrează cu viteza mică cu care se încalță înainte să ieșim pe ușa casei sau pe orice ușă, după care încălțămintea zboară, da, zboară, către parbriz, apoi aterizează pe undeva. Ne-am instalat, pornim. Kiti s-a instalat, pornește. Să ne cerceteze. Cu toții cunoaștem normele impuse: nici o șapcă sau alt fel de acoperământ nu se poartă pe vreun cap, nici o agrafă mai elegantă sau mai puțin elegantă nu trebuie să țină vreo șuviță a vreunui păr, nici o pereche de ochelari nu se va agăța de vreo ureche (sau două), nu se va admite nici o excepție pentru purtătorii permanenți de ochelari, nici un obiect nu va ocupa scaunul sau scaunele rămase libere, scaunele sunt destinate oamenilor și numai lor. Acestea sunt regulile ei de comportament în călătoriile cu mașina, ale Catincai, pentru noi, familia ei. Sau pentru voi, cei care, în condițiile devoalate în cele de mai sus, ați îndrăzni să pășiți la noi în mașină. 

Teroarea este maxima în special în spate, mai ales pentru Horica, acest copil miop, căruia, mai nou, i se refuză dreptul de a vedea clar drumul parcurs, dar momentul este deopotrivă extrem de caraghios, pentru că imaginea unei Kiti atât de neînduplecată și de în control pentru a evita posibilele rebeliuni este caraghioasă.

Deocamdată îndurăm, avem resurse pentru a îndura, căci plan bun pentru o lovitură de grație nu avem.Suntem dominați de o voință ce e întrupată misterios, din senzații și frustrare, din nevoi și neliniște. Îndurăm fără să fim lași, nu toate umilințele vin din lașitate, îndurăm pentru că acum asta ne e singura cale. Și râdem, doar bine zice Horica, încă nu ne-a obligat să renunțăm la urechi sau nasuri. 

Dimineață. Ora 6:15. Deschid ochii cu grijă, să nu intre lumina brusc în ei, nu pare să fie nici un risc însă, draperiile groase închid sfidătoare calea luminii crepusculare. Sunt coborâtă neașteptat din vis, la fel cum neașteptat mă simt aruncată într-o dimensiune stranie a visului chiar în clipa trezirii, dimensiune semionirica sau semiautentica,oare care mă definește mai bine?, așadar sunt eu, în clipa imediat următoare trezirii, în carne și oase, în patul larg, cu ochii pe umbra ce se apropie și cu urechile ciulite la pașii apăsați ce răsună mai aproape de mine, tot mai aproape. Deja clipele scurse sunt suficient de multe încât să știu, fără îndoială, că Kiti se mișcă către mine, foarte bine, înseamnă că e vremea să îi încropesc și ei locșor de alintare matinală. Dau din obișnuință către stânga mea intregu-mi corp, dar instinctul, ce mă face să simt trupușorul cald, pufăitor către care mă îndrept, oprește dezastrul sau, fără să dramatizez, incidentul de a sălta peste Felix, așadar fac dreapta împrejur cu măiestrie, este un exercițiu vechi acesta, și strâng instantaneu din dinți, căci Kiti nu se sinchisește de durerea ce o provoacă aruncându-se pe mine, toți i-am simțit măcar o dată greutatea, accentuată brutal de accelerația cu care m-a țintuit în pat. Simt că trebuie să îi ironizez mucalit plonjonul, de aceea îi mulțumesc pentru masajul aplicat. Kiti râde candid, acum știu că ironia e autoironie. Știu că e dis de dimineață, astăzi trezirile noastre au voie să se facă natural, cu toate astea cedez nevoii imperioase de certitudine și mă ridic cu totul din pat ca să aflu de pe ecranul telefonului, urcat cu grijă aseară pe cel mai înalt raft al dulapului meu de haine, ora exactă a momentului. Da, e 6 și 15 minute.

Ora 6:40. Mă trezesc din nou, de data asta nu cobor din nici un vis, ce sărăcie de vis s-ar întrupa într-o fâșie deșirată de somn, ca cea pe care tocmai o desfășor din jurul meu, un somn iepuresc, cu teamă și atenție la cea mai mică mișcare din jur? Kiti doarme lipită de mine, Felix nu e lângă mine. Felix râde și râsul lui vine dinspre camera lui Horica. Trag cu urechea, sunt încă leneșă ca să merg până la ei. Felix pare cucerit de fratele mai mare, după ce cuvinte disting, deduc că Horica e maestrul magician pentru care s-a pregătit aseară de pe internet în fața lui Felix. Uit de lene, dorința de a asista la magiile lui Horica este prea mare, așadar ajung imediat la reprezentație. Felix mă zărește și, cu admirație eternă pentru fratele lui, ce iese din privirile lui expresive, leagă cu repeziciune cuvintele între ele, cuvinte ce descriu naiv, hilar captivantele magii ale lui Horica. Cer și eu dreptul la un bis, mi se acordă acest drept, de aceea sunt îndreptățită să conchid, da, acesta este un număr cu care cred că vei avea succes chiar și la copii mai mari.

Ora 7:20. Cu cercurile acoperitoare de masă, colorate specific pentru fiecare copil, în față, aceștia stau liniștiți, așteptându-și micul dejun, câte un ou fiert, roșii, brânză, meniul nostru de dimineață tihnită. Îl primesc în ordinea care-mi vine la mână și care depinde de modelul farfuriei apucate, copiii încep să mănânce cu poftă. Eu sunt chelnerul lor privat, sunt gata să le sar în întâmpinarea dorințelor, unul cere zadarnic mai mult piper pe ou, așadar nu sunt chiar chelnerul ideal din punctul lor de vedere, altul vrea un șervețel și niște feliuțe de roșie în plus, iar altul pare brusc enervat de iritantele aterizări pe mână ale unei muște rătăcite. Micul dejun continuă să se desfășoare, dar Kiti nu mai pare dispusă să-l lase în liniște, așadar izbucnește aspru, aparent nemotivat în plâns. Caut rapid un vinovat și, negasindu-l, mă pierd în văicareli injurioase aruncate printre dinți. Horica și Felix, atinși de grozăvia erupției, caută și ei cu mine un vinovat, până la urmă hotărăsc, musca e de vină. Caut cu mintea plesnitoarea din Grecia (Grecia a fost locul în care plesnitoarea din plastic mi-a apărut ca necesară atunci când am văzut-o în magazin), nu o găsesc, dar răsucesc rapid, cu ură un ziar și pândesc musca haină, musca insensibilă și netrebnică. O văd aterizând cu aceeași dezinvoltură, fatală de data asta, pe masa de bucătărie și, pătimașă, de parcă o lume întreagă suferă din cauza ei, tiranică, de parcă un gest insecticid aduce împăcare, și cu elan de lovitură de golf, o strivesc de masa de bucătărie, apoi răsuflu ușurată. Băieții pornesc în râs, nu contest că patima mea a arătat destul de comic, pentru Kiti răzbunarea nu are sens, de aceea ea plânge încă tot mai stins, ce-i drept.

Ora 8:30. În mașină toți patru. Băieții pleacă la joacă, Kiti pleacă la școală. Și eu, eu ce fac? Cum ce fac? Îmi continui misiunea, ignorând neajunsurile imediate ale îndeletnicirii mele. Cu bucurie.

Trecem lin dinspre grădiniță către școală. Felix a urcat astăzi, ultima lui zi de gradinitar, treptele grădiniței, cu brațele supraîncărcate, o mână ridicată de la nivelul ei de repaus până în dreptul umărului, așa încât să lase libere în aer cele două buchete de flori pentru educatoarele lui, ambalate excesiv de către florarul de la colțul străzii, în ciuda insistențelor mele pentru simplitate, ‘lasa, frumoaso, că așa trebuie’, cealaltă mână încleștată pe mașinuța din Lego mic, creată de el de dimineață, și, totodată, pe mânerul ‘blue-blegului'(așa îi amintesc eu înainte de plecare, ia-ți blue-blegul, de la blue bag, așadar geanta albastră), iar cu brațul stâng aplicat strâns pe torace susținând o cutie mare de bomboane de ciocolată, de dăruit cu drag doamnei ‘bodyguard’, prietena sa din fiecare ultime câteva minute ale fiecărei zile de grădiniță, ce se termină astăzi de numărat. Nici nu știu cum de a reușit să apese butonul soneriei, privirile mele se împart necesar în mod egal și către surioara lui,agitată în dimineața de astăzi, ce așteaptă de obicei cuminte și silențioasă în mașină, deseori lipindu-și fața de geam și făcându-i pe eventualii trecători să își lipească, la rândul lor, privirile curioase de fereastra decorată de Kiti cu al ei obraz, atât de caraghios și nepăsător la insistența publicului.

Oricum, e băiat mare Felix, așadar a reușit să își deschidă ușa și, cu un zâmbet din suflet și o strâmbătură delicată din rușine, a oferit cutia cu ciocolată așa cum singur mi-a sugerat că ar vrea să facă, iar pentru asta nu pot decât să îi mulțumesc, deoarece în tumultul nebunesc al plecărilor noastre matinale de fiece zi uit mereu câte ceva, de data asta să închei un capitol din viața fiului meu cu un gest simplu de mulțumire. Dar mi-e dulce uitarea asta, pentru că mi-l arată pe puișorul nostru iubit atent și empatic cu cei din jurul lui, așa cum îmi place să îi văd pe copilași.

E
lină trecerea lui înspre școală pentru că îl așteaptă anul de pregătire pentru școală, ce face parte teoretic din școală, însă practic ce se va desfășura tot în grădiniță. E lină și trecerea noastră înspre școală pentru că, aflat încă un an în incinta grădiniței, vom respira ușor de grija lui, mai ușor oricum decât dacă l-am fi știut într-o școală. Copilul de grădiniță este ultima oglindă a primei noastre tinereți. Iată cum părinții cu mai mulți copii au șansa unei tinereți mai îndelungate! Să ne simțim tineri! Să ținem copiii în grădinițe pentru încă un an! Bucurie!

Vacanța. Vremea pentru liniștirea de obligații, timpul pentru eliberarea de prejudecățile cu care spiritul este antagonizat în fireștile sale căutări de împlinire. Am credința că timpul școlii nu este neapărat unul pierdut, ci că este timpul în care libertatea naturală a minții este atent ținută în frâu de mai pragmatica tendință de globalizare a intelectului uman, atât de evidentă în voita uniformizare din școli.

 Odihna din timpul vacanței. Recuperarea timpului dispărut în întregul proces de preparare pentru școală și în orele însele scurse în școală este odihnă pentru trup și minte, ostenite după zilnicele trude. Să sperăm că ritmul ancestral al succesiunii zilelor se va restabili în vacanță, astfel încât sincopele iminente ale minții să se acorde fericit cu momentele de repaus trupesc necesare. Să ne energizam prin renunțare la ordinile celorlalți, să ne epuizăm prin căutările noastre proprii.

La cât mă iei astăzi de la grădiniță? La unu te iau, ca de obicei. Aș vrea să mă iei mai repede, ia-mă la zero! Nu pot să te iau la ora zero, fiindcă nu o să-ți placă, ora zero este la noapte! Bine, atunci la cât mă iei, dacă nu mă iei la unu? Să te iau la doișpe? Îhî, îhî, nu vreau la doișpe, ia-mă la unu! La unu te iau, mua, mua! Sau cu bucurie, despre zero, adică despre nimic.

Ce mai semnifică cifra zero? Poate numărul de podoabe suportate de Kiti pe corpul ei. Spun doar poate, căci de dimineață, îmbrăcându-i trupul adolescentin cu o rochiță gri cu multe volănașe, i-am observat gâtul alb, suplu, cerșind un colier, niște mărgele să îl mângâie. Unde or fi biluțele croșetate, înșirate pe șnurul lung și ușor? Am cotrobăit în grabă prin cutiile din pânză alb-verde de la Ikea, acolo îmi amintesc că le-am aruncat, dar nu le-am găsit. Totuși, un colier metalic drăguț cu pietricele mov mă strigă neîncrezător de sub pompița de nas nedesigilata, cumpărată preventiv încă de acum șase ani, cu gândul la un năsuc rotund și înfundat ce urma să se arate lumii, mă strigă cu voce gâtuită, de praf, jale și uitare, ce caut eu aici din toată lumea asta mare? Ah, ești frumușel băiatule, i-am zis, nici Kiti nu credea altceva căci altfel nu i-ar fi zâmbit, nici nu l-ar fi mângâiat cu tandre și stângace atingeri și ridicări de degete. L-am atârnat de gâtul alb, doar așa, fără să sper să-l țină trei secunde lungi, dar, surpriză, Kiti nu a început să-l tragă cu disperarea cu care își smulge toată încărcătura inutilă, căci ea nu știe de funcționalitatea estetică a lumii, deci nefolositoare-i este frumusețea, sau poate știe, dar știe neștiut de mine într-un alt fel anume.

Cu colierul indulcaindu-i trăsăturile eliptice ale feței și continuând să atingă cu două degete, când și când, pietrele fațetate mov, atârnate în două curbe ce își îmbrățișează capetele lateral, Kiti a ajuns la școală dimineață, ceea ce vine astăzi după mai mult de opt ani, atunci când fetița mea frumușică, de nici trei ani, a frânt o altă inimioară mică-mică, a unui băiețel irlandez, ce i-a dăruit un șirag de mărgele roz, așa, de drag, șirag pe care Kiti de atunci l-a purtat o vreme, la fel cum a purtat o vreme și alte zorzonele colorate, până când nu a mai vrut nimic.

Ajunsă la școală, nu mi-am putut stăvili bucuria și dragul pentru Kiti cea înzorzonată, astfel că, probabil copleșită de atenția pe care i-am oferit-o eu, dar și fetele din centru, Kiti m-a îmbrățișat ușor neliniștită, mi-a luat mâinile și mi le-a dus în jurul gâtului ei, arătându-mi că e timpul să îi scot mărgelele. I le-am scos, desigur, și am profitat de apropierea de fața ei moale ca să îmi afund buzele în obrajii ei, apoi mi-am măsurat lungimea celui de-al doilea zero al zilei în minute.

E oficial vacanța mare pentru Horica, de la serbarea școlii ne întoarcem acum, tristețea despărțirii lungi dintre copii e astăzi mult mai estompată ca altădată, astăzi când facebookul ne ține pe toți mai aproape, deci îi ține, cu atât mai mult pe ei, mai aproape și când distanțele dintre oameni, deși fizic mai mici, au crescut. E așadar oficial vacanță pentru Horica de azi, să pornim cu veselie numărătoarea zilelor ei, astăzi, ziua zero.

Canicula. Adevăratul test de fidelitate pentru iubitorii verii. Punctul culminant pasional al atracției Pământului pentru Soarele lui. Extrem, intens, un capăt de curbă, cine îi rezistă cu sufletul deschis, primește binecuvântarea iubirii sale, seninătate și bucurie, cine este copleșit de atâta patimă, își simte iubirea ca ură, ca pe un război al sufletului. Să primim ziua caniculară cu simplitate, fructe proaspete și apă din belșug. Să ne încredem în iubirea ce o purtăm zilelor tihnite și strălucitoare de vară și să pășim în ea, în ziua caniculară, cu respect și înțelegere pentru energia termică excesivă a Pământului nostru încercat de pasiunile sale ciclice străvechi. Să nu uităm că bucuria vieții stă în cele mai mărunte și mai firești lucruri și gesturi ale lumii, iar acestea sunt cele care ne înlesnesc respirațiile cele mai complicate. De exemplu, respirațiile din timpul caniculei.

Am tras de ușa grea din termopan și am intrat amândoi, nu pot spune în ce ordine, șoricelul Chiț-Chiț este de obicei și în fața și în spatele meu, în același timp (cred că asta se întâmplă din cauza coditei sale lungi). Din aerul fierbinte și îngreunat de smog al dupaamiezii, ne-am pomenit deodată sub un jet binefăcător de aer rece, care mângâia obrajii a cinci copii cuminți, de pe cinci scăunele colorate și frumos aliniate, în încăperea largă și întunecată de cinematograf improvizat a centrului, acolo unde, în afară de abia perceptibilii curenți de aer, doar siluetele desenate și animate ale lui Tom și Jerry se mișcau, în planul colorat, incandescent al televizorului. Odată ce am pășit înăuntru, animația de pe ecran s-a amplificat și în 3D, doar e binecunoscut faptul că șoriceii, fie ei și nedesenati, sunt foarte alerți. Am lăsat șoricelul în bună voia lui și am traversat longitudinal încăperea, de la sud la nord, dacă presupunem că într-un cinematograf ecranul stă agățat pe peretele din nord, iar înspre sud se arată spatele spectatorilor. Acesta ar putea fi un amănunt neinteresant dacă nu aș adăuga aici informația că în extremitatea estică a liniei estetic ordonată a scăunelelor celor cinci copilași, stătea neobișnuit de cuminte o fetiță înaltă, rotunjoară de plinătatea tinereții ei, fetiță, ce, presupun că bine ați ghicit, era Kiti. De aceea adaug acum această informație. Așadar, pentru că încremenirea în scaunelul ei a fetiței este de bun augur pentru creșterea atenției și concentrării, iar apariția mea în cadrul privirii lui Kiti ar putea fi motiv pentru ruperea focusului, vedeți bine că așezarea în mica mea scenă tihnită a eroilor ei are relevanță, ceea ce îmi doresc și pentru acțiunile mele, inclusiv cea de față, deși uneori e absolut acceptabil să bați câmpii nerelevant, mai ales dacă o faci într-un cadru bucolic.

Dar să revin la oile, pardon, șoriceii mei urbanizati și să spun în continuare că, ajungând după traversare în punctul cel mai nordic al camerei și întorcăndu-mi corpul cu cap cu tot înspre sud, am avut surpriza deosebit de frumoasă, intuită de altfel, dar refuzată dintr-o ludică superstiție, să o văd pe Kiti a noastră, Kiti cea etern mișcătoare, Kiti cea cu pupilele într-o amețitoare nestatornicie, complet implicată în receptarea imaginilor derulate pe ecranul televizorului, deplin armonizată în gesturi și mimică cu colegii ei pitici dinspre vest, zâmbind odată cu zâmbetele celorlalți copii, râzând odată cu ei și ridicând din sprâncene în așteptarea poznei promisă de Jerry. Nu-mi pot scoate din minte nici brațele ei albe, lungi, încrucișate netensionat în poale, nici cârlionții delicați de peste urechi, nici degețelele de la picioare, toate zece, ca niște cartofiori, aranjate regulamentar în șiruri de câte cinci, căci din creștet și până în vârful cartofiorilor ei dragi îi stătea bucuria, bucurie ce m-a ajutat să îmi uit din obișnuita încrâncenare a serilor obosite.

Mai apoi, șoricelul și pisica din televizor s-au ascuns sub un generic negru, iar eu mi-am îmbrățișat șoricelul și pisicuța, fiindcă într-o îmbrățișare, lărguță ca să îl încapă și pe Horica,am plecat către școală să îl așteptăm.

Cum ne apărăm copiii și cât de necesară este protecția pe care suntem întotdeauna gata să le-o oferim? Sunt întrebări pe care mi le pun în toate situațiile conflictuale în care se găsesc copiii, întrucât este natural să rezonez cu micile ființe, deci să reacționez. Așadar, cum reacționez? Evident, răspunsul nu este unul simplu și nu este unic.

Pe măsură ce copiii cresc, îmi este tot mai limpede faptul că, în afară de primele săptămâni de după naștere, când comportamentul instinctual și învățat al părinților, de protecție a nou-născutului este vital, precum și în chestiunile extreme legate de apărarea vieții copilului, așadar în afară de acestea, rolul părinților în protejarea copiilor lor ar fi bine să fie minim. Amintește-ți de cei doi băieței de 1-2 ani din parc, ce s-au aflat în fața unui mic și nevinovat conflict, acela de a decide cine să aibă mașinuța roșie în momentul respectiv. Amintește-ți de bunica băiețelului mai mic, care intervine hotărâtor pentru a ‘rezolva’ conflictul iscat. Amintește-ți de frustrarea copilului rămas fără mașinuță, frustrare ce apare brusc, neînțeles, numai pentru că cineva a decis pentru el. Ăsta este un exemplu tipic de conflict rezolvat doar la suprafață, deoarece pentru orice acceptare este necesară voința proprie. Nu poți să accepți neafectat ceva impus, dacă nu vrei.

Iată acum o întâmplare la care am asistat de curând, întâmplare tipică pentru rezolvarea unui conflict numai de către cei direct implicați, cu un ușor ghidaj al părintelui. Doi copii preșcolari, fetiță și băiat, se joacă împreună împingându-se ușor unul pe celălalt. Veselia este mare, ambii sunt amuzați de schimbul în care sunt implicați. La un moment dat, fetița, mai mică, îl împinge pe băiat cu mânuțele, pe care le proptește ceva mai intens în toracele partenerului de joacă. De durere, băiatul izbucnește, se repede la fetiță, pe care o pălmuiește scurt, aceasta izbucnind în hohote de plâns. Părintele intervine prompt, o mângâiere pentru fetiță, alta, plus o scurtă explicație a consecințelor gestului intenționat, pentru băiat. Important, nici unul dintre cei doi nu este scos din scenă, copiii rămân unul lângă celălalt, apropierea celor doi favorizând împăcarea, creșterea empatiei, apariția responsabilizarii pentru faptele proprii. Copiii, aflați în aceeași proximitate pe care ei au ales-o pentru a se juca, se privesc, apoi zâmbesc. Fetița începe să râdă, băiatul se bucură pentru bucuria ei și începe să o gâdile. Jocul se reia.

Copiii sunt sinceri, iar prieteniile pe care le construiesc sunt bazate pe emoție. Aceasta este o premisă fericită pentru o relație, de aceea nu este de mirare că inerentele supărări și conflicte ce apar, se rezolvă ușor, în general, de fapt, e bine să punctez, mult mai ușor decât dacă ar interveni părinții. Cum se transformă însă problema dacă ne aflăm în fața unei agresiuni suferite de copilul nostru, agresiune ce vine de la o forță mult mai mare, ca de exemplu de la un adult către copil? Ei bine, în cazul ăsta cred că e necesară protejarea copilului. Vă întrebați, poate, cum și cât de des este un copil agresat de către un adult? Aș putea să afirm că, odată ce intră în școală, ne putem aștepta ca lucrul acesta să se întâmple. Din păcate. Dar relațiile dintre oameni arată deseori astfel, toți am avut măcar o dată relații conflictuale, așadar e cazul să fim pregătiți. Ce rezolvăm dacă intervenim? În primul rând, îl scoatem pe copil din zona de agresivitate. Acesta este primul pas, ce reprezintă minimizarea efectelor traumatice asupra copilului. Apoi îi alinăm durerea care apare după șocul traumatic. Iar in cele din urma, refacem calea conflictului, analizând și căutând soluții.

Recunosc că aceasta este partea cea mai dificilă în toată abordarea noastră de părinți protectori. În funcție de vârsta copilului, consecințele abordării noastre asupra bunăstării și vieții copilului variază. Implicați fiind chiar cu copilul nostru într-un astfel de conflict, conflict resimțit ca agresiune de către băiat, realizăm că suntem puși în fața unei dileme morale, și anume, cât de benefică este pentru fericirea copilului reacția noastră împotriva agresorului, îndreptățită din punct de vedere etic, atâta vreme cât reacția poate genera alte agresiuni, pe față sau ascunse. Care este limita de suportabilitate a efectelor, ce decurg din acțiunea de apărare, pentru copil, limită de la care în sus, efectele se vor resimți prea intens? Putem, în numele dreptății și al moralității, să sacrificăm șansa la o viață împlinită a copilului nostru? Care exemplu pentru copil are valoare mai mare, acela al supraviețuirii în orice condiții sau acela al viețuirii principiale în spiritul moralității? Iată alte întrebări încuietoare, din alt capitol al lecției despre a fi părinte. Lecție pe care ne perpelim împreună, noi, părinții, să o înțelegem cât mai bine.

Este al patrulea început de vară la rând când organizăm o petrecere comună pentru Kiti și verișoara ei. S-a născut o tradiție? Probabil că nu, însă a devenit un obicei frumos ce mai poate ține, măcar atâta vreme cât fetele sunt încă niște copile. Copila. Fetița ce a fost, ale cărei trăsături ingenue sunt rămase încă intacte, dar sunt voalate (paradoxal) de linii de contur mai ferme, de promisiunea vizuală a unor texturi dense, pline de vitalitate ale pielii, de atingerea discretă, cochetă a artificiilor ce o arată tot mai femeie, femeie tânără ce uimitor se va găsi într-o frumoasă și bună zi de vară.

S-a petrecut, într-un acord tacit, fericit între părinții sarbatoritelor, la noi acasă, acolo unde șansele pentru tihna sufletească a lui Kiti sunt cele mai mari, așadar acolo unde ne găsim și noi, părinți și copii împreună, cel mai binele, datorită binelui ei. S-a petrecut cu îndrăzneală afară, pe terasă, dar s-a petrecut și peste tot, noi am cutezat să înfruntăm poate prima zi caniculară a verii, imediat după miezul zilei, sub cerul liber, însă, e drept, ținându-ne sub scutul temeinic al umbrei tot mai cuprinzătoare dată de silueta casei.

Îmi place să aranjez masa cu grijă, îmi place să aleg obiectele decorative din micul spațiu ce urmează să fie binecuvântat de oameni laolaltă. Îmi plac culorile și esențele obiectelor și florilor, acestea nu sunt în astfel de circumstanțe doar bunuri de consum, lucruri de adunat și numărat întru oglinda prosperității. Ele creează prin frumusețe acea atmosferă caldă, energetică de comuniune și bucurie oamenilor, ceea ce mi-am dorit și eu pentru invitații noștri.

Kiti și-a petrecut ziua în liniște, limpezimea sufletească i s-a ivit pe chip, printr-o mimică mulțumită și pe alocuri zâmbitoare, de la început, până la sfârșit, și pe trup, printr-o dulce lentoare în gesturi și mișcări, fără excese. A fost tăcută acolo, în capul mesei, gurița i-a stat leneșă ca dupăamiaza fierbinte de iunie, dar ne-a vorbit cu ochii ei frumoși, ușor umbriți de praful colorat și strălucitor cu care i-am îmbujorat obrajii albi de prea puțin soare și pleoapele și pe care Kiti l-a anulat nepăsătoare cu un simplu și duios gest de copil somnoros.

Kiti nu s-a dezlipit de bunicul ei și de noi, adulții, iar împreună cu altă verișoară (mulțumesc, Mara, că ne-ai fost alături!), au rămas singurele dintre copiii mari și mici alături de noi, la masă. Verișoara ei, Theo, cealaltă sărbătorită, s-a făcut nevăzută, la fel ca Horica, în aparate, dispozitive, vorbe și cântece s-au retras ei doi, cât de nepotrivit ar fi fost un altfel de comportament pentru asemenea copii mari? Dar și copiii mici, Felix și Tudor, au dispărut repede de la măsuța lor de pitici, aranjată intenționat alături de masa mare, refugiindu-se în camera cu jucării, în curte cu biciclete și trotinete și la masa de ping-pong sau petanc.

A fost o dupăamiază frumoasă, Horica a avut dreptate: “nu, nu e normal ca o petrecere să țină atât de puțin!”

Profilul. Linia curbă desenată de cele mai anterioare puncte ale feței, alunecând lin pe direcția sus-jos. Verticala frunții, ce vine de sus de tot, parcă din infinit și ajunge, după o atare cale lungă, să se sprijine cu recunoastinta pe gingașa curbură a sprâncenei; apoi adâncitura rădăcinii nasului, discretă, ca un recul necesar pentru dobândirea perfecțiunii unghiului de lansare a liniei nasului; o altă linie dreaptă, ce ține chiar nasul în limite estetice, întoarsă neașteptat și rotund de un uimitor arc de cerc. Arcul de cerc al vârfului nasului, arhetipal pentru liniile ce merg mai departe în jos, dezlănțuite în rotocoale delicate, înspre toate direcțiile, sus, înainte, înapoi, iar înainte și iar înapoi și chiar jos.

Profilul. Conturul angelic al fetiței de 11 ani abia împliniți se înfățișează cel mai adesea în fotografii, întâmplător sau potrivit intenționat, căci mult mister încape în infinitul dintr-o linie, precum tainică e și mintea ce se ascunde înăuntrul ei. Astăzi, de ziua ei, ca în toate celelalte zile, iubirea mea, a noastră pătrunde în întreaga ei ființă prin profil, de acolo se împrăștie în toate zările și o cuprinde exhaustiv, cu grijă să nu o sperie. Îmi doresc din tot sufletul să o primească cu același drag cu care iese din noi.

La mulți ani luminoși, pisicuță gingașă

PS Urmează în câteva ore o tragere la sorți. Stay tuned!

LATER EDIT:

Vă mulțumesc tuturor, dragelor, pentru participarea la concursul meu, iar acum, de ziua lui Kiti, voi face tragerea la sorți pentru desemnarea căștigătoarei rochiței lucrate de mine. Folosesc random.org, iar voi, participantele, veți primi câte un număr de la 1 la 18, în ordinea în care v-ați înscris la joc.

Acum…

Și iată câștigătoarea:

True Random Number GeneratorMin: Max: Result:16

Ce este temperamentul și cum influențează el procesul de educație? Care este pragul de intensitate și promptitudine ale răspunsurilor copilului la diferiți stimuli, prag de la care în sus riscăm să confundăm temperamentul cu educația deficitară? Cât de dăunătoare sunt generalizările și reacțiile noastre (temperamentale) coercitive la comportamentele considerate improprii din punct de vedere social ale copiilor? Iată câteva întrebări la care ne vedem obligați să răspundem fiind părinți, adică educatori ai copiilor noștri.

Temperamentul este acea configurație înnăscută și specifică a conexiunilor mentale, ce face ca reacția comportamentală la un stimul să se întâmple cu impetuozitate sau mai domol, după un anumit timp de latență. Este amprenta unică a sensibilității unei persoane, este tiparul nervos ereditar al întregului său comportament. Învățarea, procesul prin care educația se împlinește, este strâns legată de temperamentul copilului, întrucât în învățare este întotdeauna (în cazul copiilor) implicată o relație emoțională între părinte, educator și copil. Pentru a învăța cu ușurință, copilul are nevoie de încredere. Pentru a putea învăța, copilul temperamental are nevoie de încredere și empatie. Reacția comportamentală la stimulii la care educatorul îl expune pe copil, ce țin atât de tema de învățat, cât și de persoana educatorului, este puternic emoțională, așadar merită tot efortul nostru de înțelegere.

Părintele (educatorul) este, precum copilul, înzestrat cu un anumit temperament. Deși este adevărat că adultul deține instrumente raționale de control asupra comportamentelor sale, tot adevărat este și faptul că instrumentele sale nu sunt perfecte, așadar nici comportamentele nu pot fi absolut deghizate. Iată astfel cum în relația părinte-copil, dintr-un impact de temperamente, putem ajunge la conflict.

Să dau un exemplu: să zicem că un băiețel a construit un mic orășel din plastilină, pe o coală de hârtie, orășel pe care l-a uitat pe masa din bucătărie. Să mai zicem că a sosit și ora mesei, moment în care mama lui îl roagă să își transporte orășelul în camera lui. Acesta este momentul critic al interacțiunii mamă-fiu, întrucât copilul temperamental vede mutarea construcției ca pe un perturbator al echilibrului pe care el l-a conceput. Fiind un copil cu exprimare vulcanică a emoțiilor, băiețelul începe să plângă și, cu un gest distructiv și brusc cu mâna, compacteaza elementele orășelului într-un tot multicolor. Gestul furios al băiatului nu o lasă indiferentă pe mamă, aceasta reacționează, binenteles, conform cu temperamentul ei. Să zicem că reacția mamei este tot la fel de intensă și violentă ca a fiului ei. Acest tip de comportament-efect din partea unui adult (ridicarea vocii, impunerea autorității parentale cu forța, pedepse) este foarte des întâlnit, din păcate, și este generator de frustrare, stres și agresivitate. Conflictul escaladează, iar copilul își învață obligat și fără iubire lecția, și anume că emoția trebuie inhibată, deoarece aduce neajunsuri imediate și că agresivitatea este un instrument eficient de rezolvare a neînțelegerilor.

Să zicem acum că reacția mamei nu este eruptivă, este calmă și empatică, cu totul în opoziție cu exprimarea băiatului, dar nu tocmai diferită din punct de vedere emoțional. Asta înseamnă că mama trăiește și ea, la rândul ei, o emoție negativă, precum fiul ei, dată de imaginea dezlănțuită a băiatului, dar că reușește de dragul copilului să aibă un comportament empatic, plin de respect pentru persoana din fața ei. În definitiv, copilului îi este complet la neîndemână comportamentul rațional, ca efect al unei cauze ce îl sensibilizează, îi aduce mâhnire. De aceea este cât se poate de simplu să înțelegem de ce un copil temperamental are o nevoie imediată de alinare, de înțelegere în urma unei reacții explozive. Toată această alinare, această recunoaștere a nevoii sale individuale de atenție, îl face pe copilul temperamental să aibă încredere în el însuși, îi este premisă favorabilă pentru autorespect și pentru o dezvoltare armonioasă.

Copiii nu sunt răi sau needucați. Însă, din păcate, pot ajunge adulți înrăiți. Haideți să-i iubim mai mult!

Prin ierburile înalte și încâlcite ale capului de Panda mărșăluiește veselă o trupă de mămăruze. Mămăruzele nu sunt asemenea căpușelor boreliozifere, deși cățeii se tem de ierburile de pe capul Pandei, ci sunt niște ființe mai ciudate, nici cal, nici măgar, ar zice omu’, așadar nici furnici, nici buburuze, cu câte șase piciorușe, cu corpul suplu și fin ca al furnicilor, dar roșu punctat ca al buburuzelor.

Mămăruzele sunt într-adevăr niște insecte, dar sunt insecte speciale, fiindcă poartă papucei în picioare. Din fericire pentru mămăruze, ele nu sunt nevoite să își cumpere papuceii din magazine, de fapt chiar refuză să se gândească măcar la nebunia asta, cine a văzut sextete de pantofi numărul 0,5 vreodată în magazine? Mămăruzelor le cresc firesc papuceii în picioare, precum le crește barba țapilor, fără măcar s-o știe. De aceea Panda își adoră mămăruzele din cap, fiindcă poartă papucei în picioare.

Și mai are un motiv întemeiat ca să își adore mămăruzele din cap: Panda este de fapt un pui drăgălaș, deci este sincer și încrezător, deschis și liber, așadar plin de considerație pentru natura sa. În plus, fiindcă poartă papucei, mămăruzele hoinăresc inepuizabile prin desișul întortocheat constituit de ierburile capului lui Panda, pe care le conectează neîntrerupt și fascinant de degajat în snopuri surprinzătoare ce îi aduc mereu zâmbete pe chipul său rotund de Panda.

Puiul de Panda cu mămăruze în cap este cel mai fericit pui de panda existent și, fiindcă mămăruzele din cap îi aduc necontenit bucurie, el se va găsi în timpul care urmează în căsuța caraghioasă a fetiței Kiti, o pisicuță căreia i-a împrumutat din prietenie câteva mămăruze pentru câteva zile, ca să o gâdile și pe ea pe cap și s-o înveselească. Vino și tu AICI și simte-te bine! Ia-ți și mămăruzele cu tine, știu că-ți mai mișună câte una și ție, hi, hi, hi!

Se apropie ziua fetiței noastre iubite. Pe 8 iunie ea va împlini 11 ani. Da, 11 ani, ca 11 trepte urcătoare sau 11 primăveri sau mai bine începuturi de veri sau 11 zile pasionante sau 11 mămăruțe delicate sau 11 pupici moi de obrăjori rotunzi. Ăsta e tot motivul pentru ceea ce urmează, deși scriind, realizez că tot într-un început de iunie, acum patru ani, am deschis aproape întâmplător acest jurnal în care suntem acum împreună (tu, pentru că citești, eu, pentru că mă aflu în țesătura acestor cuvinte-gânduri), așadar iată cum, fericit, mi se alătură rațiunile gestului ce se lasă așteptat.

E un giveaway de blog, e ceva ce nu s-a mai văzut pe lumea asta, lumea mea virtuală, adică un dar. Este generozitate născută din generozitatea voastră, este recunoștință pentru prietenie și este bucurie pentru aniversarea zânei noastre bune. Pentru că îmi simt degetele suple și dibace, reîncălzite în îndemânarea ce le-a justificat mai demult ca instrumente principale pentru un hobby, am bucuria să ofer câștigătorului acestui giveaway o rochie de vară, colorată și vie, ușoară și catifelată, croită simplu și lejer, precum o adiere de vânt, din mătase naturală. Rochia nu va fi lucrată decât după numirea norocosului câștigător de către random (pe care nu l-am mai folosit), pentru a mi se comunica mărimea doritoarei sau mărimea celei vizate de participant la jocul meu.

Ce vă rog să faceți voi pentru a putea participa? Simplu! Considerați acest joc o invitație la petrecerea virtuală a lui Kiti, așadar, pentru că bănuiesc că vreți să felicitați sărbătorita, dați-mi un semn, un mic comentariu( sau mai mare:)) în care să spuneți orice vreți voi ( am o atracție pentru legături nebănuite între lucruri, oameni, propoziții), doar ca să știu în câte felii să împart tortul.

Petrecerea a început acum și ține zile și nopți la rând, căci muzica și dansul sunt pasiunile lui Kiti, până în dimineața zilei de 8 iunie, atunci când, din bucuria noastră, se va fi întrupat deja și tortul adevărat. Vă așteptăm cu drag!

Partea spectaculoasă a inepuizabilei ploi se desfășoară în grădini și în vazele din case. Trandafirii noștri au crescut ca Făt-Frumos, mai degrabă un Făt-Frumos prolific, decât unul vertiginos crescător, fiecare tulpină ramificandu-se în zeci, da, zeci, de flori frumoase, delicate. Și celelalte plante, flori sunt complet împlinite de ploaia nesecătuită, ceea ce nu aș putea spune și despre așteptările mele și ale altora de la anotimpul soarelui arzător. Dar meteosensibilitatea, ce vine cu a ei deprimare sufletească, se poate lua la întrecere cu alte nuanțe de simțiri, din cu totul alte game și cu totul alte vibrații, și chiar o face în zilele tihnite ale sfârșitului de săptămână, ce zici de bucuria rară din cuibăreala sub căldura râvnită a unei pături pufoase, cu un text literar de citit în mâini sau ce zici de dragul plăsmuirii, tot rar, al unui obiect estetic cu mâinile tale, dar scump, căci scump e tot ce iese din suflet, pentru fetiță delicată.
 
 Așadar, vezi bine, nu are rost să-mi ostoiesti nemulțumirea din sufletul plouat de vreme capricioasă, o fac singură intuitiv, înlocuind-o, ceea ce, binenteles, îți doresc și ție, căci am motiv trainic să nu mă las cufundată în neant odată cu ploaia și, în plus, am umbrelă și cizme de cauciuc.

Cu copilașul cel mic la volanul mașinii, mi-am putut lua ochii de pe inutila marcație a mijlocului drumului nostru din plin câmp, din apropierea casei. Astfel, păstrând doar una dintre cele două cozi ale ochilor către sensul deplasării, mi-am scăldat privirea în balta peste care tocmai treceam, îi zic baltă, deși e lac toată ziua și noaptea, fiindcă îmi place sonoritatea cuvântului în context și text, atrasă fiind de apele învolburate de atâta cădere de ploi, ape ce băteau într-o cadență cu frecvență mare gardul metalic de dinaintea micii cascade de sub podețul drumului. Felix a lăsat și el volanul din mânuțe, fascinat de muzicalitatea celestă a naturii, ceea ce nu ne-a afectat căci mașina încetinise și ea oricum și părea că va opri într-o clipită, ceea ce a și făcut, așadar ne-am găsit două capete ieșite pe fereastra șoferului, mute în admirație. Muțenia a fost de bun augur, deoarece la doar cinci metri de privirile noastre vrăjite, cocoțate maiestuos pe gardul metalic, tronau trei egrete albe, ca trei prințese delicate, așezate în același loc unde le-am văzut în toamnă, în ultima zi de dinaintea marii lor migrațiuni, ah, ce dor ne-a fost de ele. Nu putem ști cine sunt ele dintre toate frumoasele cerului, însă am convingerea că au mai trecut prin sălciile de deasupra lacului nostru și că ieri, douazecisitrei mai, au aterizat acasă din zborul lor anual impresionant.

Bucuroși de revedere, cu respirațiile aproape suprimate și cu nelipsita cameră a telefonului meu, ne-am lăsat din nou privirile magnetizate de turbulențele apelor, acolo unde niște cozi de pește mare țâșneau din apă, lovite în gardul metalic. Tabloul inedit ochilor noștri ar fi putut fi intitulat ‘în coadă de pește’, cu mențiunea că sensul figurat al expresiei din titlu ar fi trebuit uitat, întrucât o coadă de pește se zbătea în capătul din dreapta al podețului, alta în cealaltă parte și încă una erupea brutal în mijloc, toate într-o alternanță amețitoare. La un moment dat am zărit amândoi și corpul gras, enorm, legat de una dintre cozile de pește, mai târziu aflând de la Horica că ar putea fi vorba de crapi de minimum cinci kilograme. Momentul acesta ne-a anulat muțenia amândurora, iar strigătele noastre entuziaste au gonit egretele, care s-au îndepărtat în înaltul unei sălcii, acolo unde alte egrete și stârci de noapte se felicitau bucuroase și relaxate pentru aterizare, ca piloții unui avion în holul unui aeroport, după contactul cu pământul.

Apoi, după ce am reușit să surprind egretele în zbor și în copac, l-am privit pe Felix în ochi și am descoperit acolo propria-mi bunăstare. Tacit, am agreat să lăsăm pentru moment lacul și fauna lui înapoi și vocal, am remarcat, din nou împreună, un câine mic, alb, cu urechi caraghioase, ce ne însoțise vesel tot timpul.

Am mai scris despre noi și oamenii din jurul nostru. Puterea oamenilor din jurul nostru de a ne impresiona fizic și mental este variabilă. Trăim momente în care oamenii din jurul nostru ne fac să ne percepem niște gândaci dezagreabili și temători, iar într-alte circumstanțe devenim lei adorabili și siguri pe noi. Dar asta se întâmplă fiecăruia dintre noi, nu-i așa?

Copilul surâde fermecător din planul hârtiei fotografice. Pe suport digital aglomerarea ipostazelor surprinse cu fiecare clic este mare. Și copilul a crescut mare, iar surâsul lui, imortalizat cu siguranță pe parcursul unei anumite clipe de grație, este greu de izolat în seria nesfârșită de instantanee. Trăiesc un mic regret amintindu-mi de chipul luminat din abundență de zâmbete, asta s-a petrecut mai de mult, noi nu am îmbătrânit, doar copiii s-au făcut mari. O lipsă cronicizată de stimulare facială motorie îi dă copilului un aer de tristețe, de indiferență pe chip. Mimica umană diversă îi este cvasi-necunoscută, neexperimentată. Emoția există, însă este neșlefuită și, cel mai frustrant, este închistată, exprimarea îi este interzisă.

Dar bucuria, cu ale ei zâmbete și surâsuri, cum se face că bucuria își găsește cale spre exterior? Zâmbetul copilului este acea formă de exprimare a abilității înnăscute și învățate de relaxare și comunicare, agreabilă și molipsitoare, este scânteia vieții părintești, asta e revelația mea, acum. Copilului cu emoții implozive nu i se refuză abilitatea de a se bucura. Îngrădirile firești ce intervin în procesul de creștere încep să îi cenzureze emoția pe dinăuntru. De-asta căutările clipei de grație imortalizată sunt acum mai dificile.

O mamă își plimbă copilul cu mimică indiferentă prin parcul plin de oameni. Ea își iubește copilul, l-a iubit încă dinainte de a-l afla la chip. Oamenii din jurul ei nu sunt rău intenționați, dar sunt inabili, stângaci, se miră indecent de indiferența din privirea copilului. Mama are voie să se chinuie sub povara aruncată asupra ei de insistențele oamenilor din jurul ei. Dar nu trebuie să o mai facă. Nici eu nu am mai făcut-o de la un moment dat. Am preferat să zâmbesc. Apoi să îmi mut atenția de la a mă oglindi în oamenii din jurul meu, la strădaniile mele de a transforma o mimică indiferentă…

Săptămâna trecută-foarte bună. Venită după alta, plină de neliniști și anxietate, ce a culminat cu un sfârșit dezastruos, săptămâna ce s-a încheiat a venit plină de recompense pentru noi, familia lui Kiti. O dată, tristețile neîmpărtășite ale fetiței noastre, apoi, temerile și emoțiile pentru noul ei început, ce amestec exploziv de trăiri în sufletele noastre!

Nu îmi amintesc să mă fi lăsat copleșită de treptele firești ale vieții peste care am pășit cu copiii, în devenirile lor. O primă zi de grădiniță, o primă zi de școală, o primă lecție de chitară, un prim premiu, altă primă zi de grădiniță și tot așa. Dar iată că ne aștepta, numai în două zile, o nouă primă zi de școală, pentru Kiti acum, adică nu cea mai simplă primă zi din lume, ci una care să aducă și o primă experiență pozitivă pentru toată lumea, Kiti și viitorii ei terapeuți. Căci și ei, cu toată înțelegerea și empatia cu care sunt înzestrați, sunt oameni cu impresii, cu temeri. Dar săptămâna trecută e chiar așa cum e, adică trecută, deci și săptămâna noastră de frustrări, anterioară celei trecute, e și ea dusă, de aceea ce sens are să mă mai necăjesc cu ea?

Kiti a fost strălucitoare! Întreaga săptămână! A știut să râdă și să zâmbească noilor ei viitori prieteni, a intrat în rutina inedită cu ușurință și bucurie, a fost îmbrățișată cu drag acolo. Se simte bine, își găsește liniștea dacă e cazul și, foarte important, învață lucruri. Încă de marți, a doua zi în noua școală, a venit acasă cu un gest necunoscut. În fața dulapului cu bunătățile ei favorite, cu zâmbet delicat și o schiță de cuvânt rostit, Kiti și-a flexat antebrațul drept pe braț, iar cu mâna stângă și-a atins cotul drept. Am înțeles că vrea un biscuite, însă gestul a venit natural și ușor caraghios dinspre ea, noi l-am primit duios și amuzați. De atunic, Kiti îl repetă des, așa de des precum își dorește gustarea favorită, iar noi, ceilalți, o îmbrățișăm de drag și râdem, tot cu drag, când o vedem atât de silitoare, cu lecția învățată. Nu mai spun, ba spun, ce motiv solid de distracție e pentru băieți, care aflați la masă în stânga și în dreapta lui Kiti, o imită pe rând în tăcere, cerându-ne biscuiți prin limbajul semnelor.

Și ca întotdeauna îmi spun, nu uita niciodată să ai încredere!

 Acumulez pe zi ce trece mai multă frustrare legată de școală. Școala publică românească este un sistem centripetal amețitor, în care odată ce ai intrat, devii victima forței sale năucitoare, pentru că te va lua și te va înfunda subtil în măruntaiele lui. În cursa circulară nebună în care te vei găsi neașteptat, vei fi inițial izbit de pereții aparent transparenți ai sistemului, ceea ce îți va conferi o falsă senzație de deschidere, urmând ca pe măsură ce semestrele se vor fi scurs, să te găsești dintr-odată strâns înfășurat în intestinele subțiri, lungi și încâlcite ale lui.

Tu, ca hrană a sistemului, ești încă în plină și acerbă pregătire pentru a fi digerat cu scopul supraviețuirii lui, nu a ta, așadar nu ești încă sufocat și mai ai vagi resurse și premise pentru evadare și schimbare. Numai că ești doar o părticică infimă din masa albicioasă, semilichidă, dezgustătoare, ce își așteaptă devenirea, ești acea parte nesemnificativă care înțelege că în realitate devenirea nu este decât o metabolizare francă, lipsită de interes pentru substanța din care tu ești făcut. Tu reprezinți energie pentru sistem, iar puterea pe care energia ta o dezvoltă este utilizată fără respect și fără interes. Ești hrană sățioasă pentru sistemul adult hrăpăreț în care ai intrat, dar ai încă șansa la respirație aerobă, pentru că mai poți să zărești intrarea luminoasă a tunelului în care te-ai scufundat.

Drumul lung de până acum ți-a fost de-ajuns pentru lamentare, dacă lamentările ți-ar subția trupul de fiecare dată, ai fi deja invizibil. Este vremea să înțelegi că ai în tine o mică sursă de substanțe cu calități emetice, sursă care se dezvăluie doar după învoiala primordială, cea cu tine însuți. Ești puternic, ești o scânteie cu puteri declanșatoare de incendii.

Ăsta e un strigăt de revoltă, nu e lamentare. Vremea pentru lamentare a trecut, e cazul să provocăm un mare reflux intestinal. Scuipă și tu toxina!

Am cumpărat trei bujori de la o femeie în vârstă, ce stătea cu un snop de bujori la colțul străzii, aș fi luat mai mulți, dar nu aveam decât trei lei în buzunar. Mai târziu, la un semafor, un bătrân se ascundea de florăresele de la Universitate cu un coș plin de bujori proaspăt culeși, i-am cerut și lui șase bujori, căci știam de cei șase lei rămăși în torpedou. Mi-a dat șase bujori din coș și un compliment din mânecă, “poftim, frumoaso!”.

Cu nouă bujori în brațe și stimulată atât de izul excesiv și heterogen de ziduri îmbătrânite, dar și de parfumul florilor mele adus parcă de vânt din grădinile boierești ale secolelor trecute, mi-am văzut din exterior pașii pe caldarâmul centrului vechi, mă vedeam studenta provincială de altădată, așteptând în fața intrării impunătoare a Universității dinspre strada Academiei, cu emoția primelor zile de studenție ascunsă stângaci sub un strat inutil și ridicol de pudră, cutie de pudră în care scăpasem lacom, precum pisica în farfuria cu lapte și, tot ca felina cu mustățile încărcate cu lapte, mă procopsisem și eu cu o mască de bufon pe față, expusă batjocorii noilor mei colegi. Am zâmbit în gând și în realitate, imaginea mea de atunci în ochii mei de acum era plină de duioșie.