Am cules din grădiniță noastră tânără de legume prima roșie adevărată. Pe lângă ea, tufele îngrămădite de roșii cherry sunt încărcate cu roșioare mititele, de dimensiunea unei unghii, pe care le tot presar în salatele mele mediteraneene și în farfuriile cu cinele copiilor. Entuziasmul de la apariția primei roșioare de pe lumea noastră a fost uitat deja, lejeritatea rodirii lor ne-a înlesnit uitarea. Dar roșiei mele adevărate i-am urmărit smerită devenirea, zi după zi, cu grijă și încântare, aproape necrezandu-mi ochilor și palmelor, cu care am privit-o și mângâiat-o într-o așteptare tensionată, oare își transformă ea culoarea, oare rezistă tulpinița sub greutatea ei ușor de intuit, datorită numeroaselor vinișoare suculente arcuite perfect, vizibile prin transparența sănătoasă a învelișului ei? Până când, într-o frumoasă zi de vară, aceasta mi s-a arătat crescută mare, zdravănă, perfectă, pregătită.

Am cules-o așadar cu emoție, să nu crezi că așa ceva nu este posibil; cu teamă, oare se va desprinde ușor de tulpina ce-a crescut-o mare?; cu bucurie și recunoștință. Am chemat copiii la mine, veniți repede, să vedeți roșia!, copiii au alergat către mine încântați, s-a înroșit roșia, s-a înroșit roșia! Apoi am spălat-o cu grijă, în mâinile mele mi-a părut chiar mai mare decât în grădiniță, cu degetele i-am înțeles moliciunea și curburile perfecte, iar parfumul ei dulce-acrișor m-a dus departe în timp, în grădina enormă din amintire a bunicilor.

Am cules prima roșie adevărată din grădinița noastră și am împărțit-o cu cuțitul între noi, o bucată tu, alta eu, încă una și tu, și tu, iar eu, iar tu, doar tati nu s-a bucurat de gustul ei desăvârșit, dar știu că nu s-a supărat pe noi, așa simplu am mâncat-o, goală, neamestecată, ca un zâmbet, ca un ciripit, ca o adiere de vânt.

 Horica: mami, să știi că Felix plânge fiindcă ești tu prea calmă. Câteodată ești enervantă cu calmul tău!
  
 Kiti: iiiii, iiiii, mie îmi place când mami e calmă! 
  
 Felix: mami nu e enervantă și nu e calmă! 
  
 Eu: câteodată nu sunt calmă și atunci sunt enervantă. 
  
 Tati, tu ce zici? 

Ieri Mariile au primit un tort cu zmeură de la Paul în cinstea zilei de sărbătoare. Maria mare și-a tăiat o felie mare, pe care a mâncat-o. S-a încumetat și Horica la o feliuță îngustă, pe care n-a mâncat-o chiar pe toată. Catinca, Maria mică, a înțepat cu furculița un cubuleț din tortul ei, pe care l-a mâncat. Atât.
 
În seara asta, după cină, Maria mare a scos restul de tort cu zmeură din frigider și l-a dezbrăcat în fața ei însăși și a Mariei mici. Și-au împărțit două furculițe și restul de tort. Maria mare, mai dibace, n-a profitat de avantajul ei de îndemânare, așa încât și-a folosit propria furculiță atât pentru a își îndesa tort în cavitatea bucală, cât și pentru a îi îndesa Catincai tort în guriță. Ambele s-au antrenat iremediabil în eliminarea tortului de pe fața pământului. Au reușit. Acum Maria mare simte un ușor regret și un nod în gât. Ea nu deplânge dispariția tortului cu zmeură, ci își plânge sie însăși de milă, intuind dezastrul de deseară, din baie. Seara, în baie, ea se cântărește. Catinca nu pare să aibă vreun regret. Nici nu are. Ea insistă pe lângă mama ei că ar mai mânca ceva. Mama ei nu vrea să audă de așa ceva, îi interzice accesul în bucătărie fetiței, încuind ușa și ascunzând cheia.
 
Așa au sărbătorit cele două Marii ziua lor de nume. Cu un tort de zmeură. Pe care l-au mâncat.

Zice Laura, lumea e mică după numărul persoanelor în jurul cărora ne învârtim. Ai zice că are dreptate și chiar are, în fond, nici cea mai mare personalitate a lumii, dacă există așa ceva, nu are măcar un singur procent din oamenii Pământului drept admiratori (sau are?), dar apoi de prieteni pe facebook și ce să mai zici de prieteni în lumea reală? Așadar chiar e mică lumea în care ne mișcăm socotită după numărul de persoane întâlnite.

Și totuși. Ce mare, vastă e lumea adunată după intensitatea întâlnirilor noastre! Poți tu să te îndoiești vreo clipă de măreția sfintei tale adorații pentru copilul tău? Sau să negi într-o doară trăinicia sentimentului de prietenie neîndoios trăit și retrăit odată, măcar o dată? Sau ce spui despre forța încrederii și a iubirii, în general?

Lumea e chiar mică, atâta timp cât îi poți număra talia în pași omenești. Dar lumea e și mare, atunci când vrei să îi dai măsura cu ajutorul firelor ei de nisip sau stropilor de ploaie și lacrimi vărsate pe Pământ. Apoi, lumea este sfasaietor de necuprins când o cauți cu lupa pentru sufletele oamenilor ei.

Și ca să nu o supăr pe buna mea prietenă, Laura, închei cu o revelație de dupăamiază duioasă de august: cum finitul întâlnirilor noastre numărabile nu este altceva decât suportul material al infinitului din fiecare întâlnire în parte, să dăm mărimii mici ceea ce i se cuvine și anume, meritul de a fi matcă de creștere a apreciabilului  și dezirabilului mare.

 Mulțumesc doamnei S. G. pentru inspiratul titlu al creației mele fotografice:

Nu pot să o las uitată într-un dosar închis, de pe rafturile ticsite ale lui facebook. Trebuie să o strig în gura mare lumii. EA este acum exact așa, ca-n poza asta. Este feminină, delicată, fragilă, retrasă într-o discreție a spiritului aproape dureroasă, înghesuită spațial în cele mai închise unghiuri, îngândurată, mătăsoasă prin aspect și atitudine, albă, pură. Sunt îndrăgostită de fotografia asta pentru că este exact ca EA, minunata!

În copilul nostru născut sub semnul gemenilor se ascunde un spirit cocoșat de poveri imposibil de descris. Copilul înțelege mișcările vieții, el ne percepe acțiunile comune și individuale, știu asta fiindcă se mulează activ și, mai ales, pasiv pe profilul nostru familial. Totuși, îi simt deseori tensiunea interioară, îi văd tremurăturile fine ce abia-abia o țin pe linia de plutire și îi încasez răbufnirile dureroase cu resemnare. Îmi privesc cu gând înlăcrimat neputința și datul și tac. Tăcerea mea înseamnă slăbiciunea mea, dar înseamnă și devenirea mea și-a ei. Tăcerea mea este slabă, dar și puternică. Copilul luptă în sinea lui și în mediul nostru cu poverile cu care se tot supraîncarcă, iar noi, hamalii ei nepricepuți, ne perpelim neputincioși în jur, ba o mai și aplecăm cu un grad în jos.

Și totuși copilul renaște copil mereu, spiritul său reapare nesperat eliberat, de parcă o lumină sfântă îi coboară în cale. E curată și ușoară precum un nou-născut și însetată de iubirea noastră tot ca nou-născutul după laptele mamei sale. Unde s-au evaporat poverile, unde îi e cocoașa? Unde îi e ura și durerea, cu toatele au dispărut ca-ntr-un miraj întors pe dos?

Complicate și simple ne sunt transformările, precum complicate și simple ne sunt și trăirile. Uneori mi-e greu să mă iubesc, alteori mi-e ușor să mă îndrăgesc, în unele zile nu pot să te mângâi, într-altele ador mângâierile pe care ți le așez pe frunte. Îmi imaginez că înțelegi și tu mersul ăsta al lumii și că reacționezi la fel ca mine. Îmi imaginez că spiritul tău nu știe multe moduri de limpezire, în definitiv cu toții luptăm pentru a dobândi înțelepciunea vieții. Îmi imaginez doar, ce pot să fac mai mult, acum, aici? Și încerc să îmi iert învrăjbirea.

Am coborât pălăriuțele din paie de pe capete, le-am cocoțat pe cel mai înalt raft al debaralei mele preferate și le-am lăsat în urmă vedete sclipitoare ale următoarelor săptămâni, vapoarele plutitoare ale  apelor nesfârșite sunt în larguri neștiute de noi astăzi și se mai ivesc când și când doar în vise, păsările albe, mândre ale cerului de deasupra îngemănării țărmului cu marea au coborât resemnate pe pământ și s-au metamorfozat în găinușe albe, ouătoare, umile, doar berzele, cu trupurile lor frumoase, susținute de picioare lungi și delicate sunt aceleași, acolo și aici, ieri și azi, dându-ne un sentiment bun, intim, de încredere și adăpost, de familiar și de acasă. Vacanța copiilor continuă și fără pălăriuțe de paie pe cap, deoarece suntem învăluiți de amintirea parfumului de nisip și piatră, iată cea mai etanșă emulsie împotriva melancoliei sfârșitului de vară și a rânjetelor sadice din caietele cu teme pentru vacanță. Sărurile marine impregnate adânc în firele noastre de păr ne-au imunizat temporar împotriva hidoșeniei politicului, ce oricum nu are nici cea mai mică șansă să se ridice la nivelul vârfului piciorului perfect întins al gimnastei noastre olimpice de aur. Suntem la sute de kilometri depărtare de mare, dar spiritele noastre vibrează încă cu ecou. Ecoul libertății.

Am înotat și-am înotat, până la acoperișul apelor am ajuns! Asta este metafora lui Felix și este tare frumoasă și inspirată, întrucât și fauna marină are o casă a ei, iar casă fără acoperiș nu prea întâlnești. Dar acoperișul apelor, adică suprafața mării, este situat exact la nivelul podelei pământului, a podelei casei noastre, ca să vezi și un alt nivel de diferențiere a vieții pe Pământ.

Săptămâna pe insulă este aproape încheiată, nu simt încă prea intens gustul amărui al tristeții cu care ne despărțim mereu de mare, iar ăsta este un privilegiu al mamelor în a căror grijă se lasă trei sau oricâți copii, cu ale lor hăinuțe și jucării de strâns, pietricele și scoici de împachetat, întrucât în felul ăsta ele nu au timpul necesar pentru eliberarea melancoliei prin celulele lor ușor deshidratate de vara caniculară. Dar copiilor nu le alungi ușor tristețea, ea construiește în sufletele fragede, alături de celelalte trăiri, inteligența lor emoțională, abilitatea esențială de a trăi o viață armonioasă, de aceea nici nu mă străduiesc prea tare să o înlătur, ci aleg doar să îi mângâi pe creștete.

De ce e marea cu apele ei sărate atât de minunată? De ce simțim mereu cu acuratețe chemarea ei? De ce ne fascinează și ne cucerește cu misterele adâncurilor ei? Și ce o face tainic irezistibilă? Să fie oare amintirea sfântă și adânc încrustată a întrupării noastre originare? Să fie oare acoperișul apelor matca ce ne-a hrănit primordial și încă ne mai hrănește? Aș putea să-i pun întrebările lui Felix. Doar este cel mai proaspăt produs al apelor familiei noastre!

Ne așteptam și la măcar câteva momente delicate cu Catinca la mare. Vezi bine, scriu ‘și la’, pentru că fetița noastră este una blândă și bună de felul ei, dar, ca tot copilul de unsprezece ani, mai izbucnește câteodată nefericirea din ea, pe care o strângem cu toții de altfel în noi ca să izbucnească în erupție vulcanică sau în doze ușoare de plâns. Am învățat să suferim mai puțin pentru imaginea dramatică ce o constituim cu copila în criză pentru ochii detașați ațintiți asupra noastră. Din nevoia de a ne proteja, din iubire pentru ea, cea care suferă cel mai tare. Dar cât de ușor și bun e sentimentul de eliberare de presiunea din jur, atunci când, mulțumită neaglomerarii, spațiului generos de libertate, dar, mai ales, empatiei oamenilor de lângă tine, nu trebuie să te găsești neapărat și nedorit eroul dramei tale reale la scenă deschisă și gratuită. Discreția. Acea abilitate învățată, acea expresie necesară a respectului pentru cel de lângă tine. Să asiști cu discreție la durerea omului înseamnă respect și empatie, înseamnă iubire și umilință în fața vieții.

Kiti se lasă împinsă de la spate către țărmul mării. Acesta este un semn promițător. Kiti icneste scurt la contactul brutal al apei sărate cu pielea picioarelor, apoi cu cea a trunchiului. Kiti nu plânge, nici măcar nu se supără. Doar își ține respirația pentru o clipă și se tocmește greu la zâmbete. Băieții îmi neagă memoria experiențelor de copil cu scufundatul în mare. Aceasta este fermă: în mare se pătrunde în timp, cu respect și umilință și încă un strop de zbârlire a părului de frig. Horica și Felix nu cunosc opreliști când se apropie de țărm. Pentru ei, bucuria aruncatului în mare întrece orice altă percepție senzorială. Aici nu e vorba despre masculinitate. După ce icneste și revine în ritmul respirator sănătos, Kiti e deja imersată în mare până la gât, ce se face acum? Se menține mimica exagerat de serioasă și se adaugă o încruntare discretă pe frunte. Se lasă parțial în voia mamei și a principiului lui Arhimede și se găsește deodată plutind pe spate. Nesiguranța este mare, deși încredere există, de aceea revine cu picioarele pe pământul înecat de ape printr-o rasucire ușoară a trunchiului. Mama și tata încearcă să o salte cu burta pe pluta gonflabilă, ei speră să o cucerească pe fată, cu senzația de alunecare pe suprafața mării. Kiti se împotrivește printr-o încăpățânată agățare cu ghearele de marginile plutei și o încovoiere a trupului deasupra plutei, ambele mișcări agile de pisică din desene animate. Mă retrag după două încercări, Kiti e scufundată până la umeri în apă, e ca și cum ar fi trecut printre ultimii, dar ar fi trecut, linia de sosire a maratonului de la olimpiadă, ce-mi trebuie mai mult? În plus, când ieșim împreună din mare, ingenunchiem, apoi ne prăbușim cu totul la poarta mării, ca să ne primim darul pentru încredere, un masaj perfect al valurilor.

Diminețile noastre pe insulă sunt minunate. Nu ne este în zadar antrenamentul asiduu și neîncetat de trezire odată cu răsăritul soarelui, acela pe care îl tot facem de când au apărut copiii, căci plaja întreagă este dimineața numai a noastră, nisipul pieptănat proaspăt, apa mării limpede. Aș vrea să știu câți metri de țărm ne pot ține în lumea asta largă doar pe noi, câteva dimineți pe an, căci, nu mă îndoiesc, toți îi merităm, câțiva metri de frumusețe pură, câțiva metri de iubire fără margini. Desculți și liberi de cât mai multe dintre artificiile civilizației moderne, ne aplecăm dimineața pe sub portocali cu portocale verzi și rodii și leandri, traversăm o pădurice de pini bătrâni, ca să ieșim de sub umbra lor utilă în plaja îngustă de nisip fin amestecat cu pietre vesele, ne aruncăm prosoapele în drum, drum ce se oprește pe mal pentru unii, direct în apa sărată a mării, pentru alții. Sunt magice pământurile insulare, oriunde ar fi ele, cutezătoare și mândre printre atâtea ape, misterioase și ademenitoare, ancorate adânc în mijloc de mare. Diminețile pe insulă au parcă din simplitatea și limpezimea primei dimineți a lumii, de acolo îi vine magia cu care ne încântă.

Nu pot să spun cu certitudine că îi e frică sau că nu îi e frică de apa mării. Nemărginirea apei din câmpul nostru vizual limitat este doar intuită, e halucinantă senzația de nesfârșit, de necuprins, de larg, de unduire, de albastru, de urcuș spre cer și coborâș către orizont. O șansă mai mare la fericire are cel ce se naște la malul mării, fericirea prin comuniunea cu natura, prin botezul sublim în apa mării. Copiii recunosc fericirea aceasta, atracția mării asupra lor este irezistibilă, este imprimată bazal în celulele lor. Doar regulile învățate le limitează impulsurile. Copiii ies plângând pe rând din mare, învinețirea extremităților sau clănțănitul dinților nu pot învinge senzațiile sublime. Doar Kiti trage înapoi, către malul fierbinte. Ea fuge din calea senzației de rece, anticiparea acum este mai slabă decât percepția de moment. Dar reușesc a doua zi s-o păcălesc, ea-mi spune că îi e sete, eu îi promit apă, un ocean de apă îi arăt în zare. Nu-i prea vine a crede, dar îi sunt bune promisiunile mele sau, poate, își ascunde convenabil în micul meu joc fericirea pură a cufundării. Așadar îmi calcă pe urme, un pic, doar câte un pic, uite cum dansează pietricelele pe fundul mării, uite ce înseamnă transparența, apoi încă un ușor impuls din brațul meu către al ei, ca să o văd călcând umil în mare. Zâmbește inocent, zâmbește autentic, redescoperă familiaritatea senzației de bine. Prea e modestă fata, și ei i se cuvine bucuria, de aceea o îndoi din trunchi ca să se așeze cu fundul pe nisipul spălat ritmic de apă, fac și eu același lucru și îi întind înainte picioarele. Îi place, simt împăcare, iată că am găsit cheia pentru bălăceala în mare și de data asta, de data asta când Kiti e mai greu de convins ca în anii anteriori.

A împărți. A oferi o bucată autentică din tine prietenilor tăi, într-un acord tacit cu ei. Egoismul sau inabilitatea de a împărți bucăți din tine. Să devii darnic presupune să înveți să te privești cu un ochi critic, să îți pese un strop mai puțin de tine însuți, fără să renunți la a te respecta. Deoarece suntem oameni și avem conștiință, suntem capabili să ne judecăm și să ne apreciem comparativ, așadar suntem în măsură să ne plasăm intuitiv, dar și rațional, deasupra unei mase de oameni suficient de mare încât să ne confere sentimentul aparte de unicitate, ce, în definitiv, are baze biologice certe, însă care ne poate plasa într-o lumină iluzorie, lipsită de autenticitate, egoistă. Să nu îți vezi lungul nasului nu îmi spune numai despre aroganța ta, îmi spune și despre lipsa ta de simpatie față de adevărata ta personalitate. Să ne privim cu sinceritate în ochi și să ne acceptăm imperfecțiunile necesare. Să înțelegem că unicitatea ce ne este magic alocată nu este vehiculul îngâmfării noastre potențiale, ci este tocmai expresia minunată a capacității umane de empatizare. Să împart cu tine, prietenul meu diferit, bucată autentică din mine, iată o premisă a bunăstării.

Oficial sunt mamă de teenager! Aflu acest lucru imediat după ce m-am mângâiat și bucurat de faptul că sunt (încă) și mamă de preșcolar. Nu că a fi mamă de adolescent ar fi mai puțin mângâietor sau înveselitor, dar, trebuie să recunosc că, a fi mamă de copil de treisprezece ani, îți dă ceva mai multă bătaie de cap și te încarcă cu mai multe și mai apăsătoare griji, dar, totodată, te apropie la un alt nivel de copilul tău. La treisprezece ani, copilul-băiat te găsește pe tine, mama lui de atâta vreme (treisprezece ani!!!), cea mai de încredere confidentă, ceea ce ție îți dă o dublă satisfacție, prima, aceea că strădaniile tale de a fi o mamă bună de-a lungul timpului și-au meritat fiecare zvâcnire de inimioară, iar cea de-a doua, compliment autentic și recunoaștere sublimă, prietenia lui.

Sunt astăzi, la treisprezece ani gata de a fi împliniți de catre el, prietena lui Horica, ceea ce mă rotunjește, căci nu cunosc semnificație mai pregnantă a prieteniei copilului meu, decât întregirea, îmblânzirea. Să ajungi să-ți domolești tumultul stărilor de părinte, ca să devii prieten mai degrabă decât părinte, iată către ce limită pornim să tindem în drumul sinuos al adolescenței copilului nostru.

Horica numără treisprezece primăveri și, desigur, treisprezece veri întregi, dar cine ține cont de numărătoarea pe care noi, oamenii, suntem mereu gata să o pornim? În mod sigur mie, astăzi, nu-mi folosește decât ca să mă fac înțeleasă, în rest, sunt gata să afirm cu aroganță certitudinea mea: măsura creșterii copiilor noștri nu ne-o dau anii, ci învălmășeala de emoții trăite în timp ce copilul nostru se transformă. Așadar astăzi, când convențiile sociale mă obligă la introspecție, spun: am sufletul atât de plin de gălăgie, cât pentru toți cei treisprezece ani pe care Horica îi împlinește la șapte seara.

La mulți ani, băiatul nostru cel mai pupat (doar ai un avans considerabil, ești primul născut)!

Dă-mi și mie brățara ta! Astfel l-a ademenit într-un dialog o doamnă pe Felix, ce se îndeletnicea atent și ghemuit pe jos cu un joc simbolic. Nu pot să ți-o dau, pentru că mi-am cumpărat-o din China, dacă vrei, du-te și ia-ți și tu una, a fost de părere băiatul. Doamna și-a aruncat ușor pierdută privirea către mine, chiar ați călătorit în China, ar fi vrut ea să afle, dar n-a îndrăznit, iar eu nu am ajutat-o deloc, mi-am păstrat netulburat zâmbetul ușor tâmp de pe față. Femeia și-a înfrânat subita pornire de a cunoaște biografia noastră, pentru că a continuat către Felix, ce-mi recomanzi să-mi cumpăr din China? Păi ia-ți o brațară ca a mea, nu asta ziceai că vrei? Ba da, dar altceva, ce mai pot să-mi cumpăr din China? Felix,  ieșit acum complet din jocul său și deschizând bucuros o altă cale spre alt joc, dialogurile cu oamenii cunoscuți și necunoscuți reprezintă întotdeauna jocuri interesante, s-a săltat de pe jos și a pornit într-un dans de încercuire a doamnei, ba cu corpul său, ba cu vorba sa, iar apoi i-a făcut femeii, la cerere, încă o recomandare: poți să-ți cumperi din China un chinez! Hi, hi, s-a hlizit femeia, hi, hi, să-l aduc într-un geamantan, a trecut în alt registru ea, însă Felix, negustandu-i gluma desuetă, a plecat din zonă plictisit, în definitiv de ce s-ar simți el responsabil pentru avida nevoie de consumerism ce o cuprinsese pe doamna respectivă.

Mai încolo le-a provocat el singur pe cele două mame ce-și priveau copiii jucându-se de peste gard, Horica are trei cutii cu ciocolată la el! Da?, au intrat mamele în dialog, ce face cu ele? Le împarte copiilor pentru că săptămâna viitoare este ziua lui, iar noi plecăm la mare, deci nu se vede atunci cu ei, a reușit Felix  să prezinte scurt și concis programul nostru următor de familie. Și, știți, și ziua mea este poimâine! Da? Chiar așa? Doamnele păreau acum neîncrezătoare, din câteva sute de zile ale anului, doi frați să dețină două date din aceeași săptămână pare neverosimil, mai ales dacă cel care afirmă asta este un băiețel de numai…Câți ani ai, Felix? Astăzi am 5 ani, dar pe 6 august împlinesc șase ani, a spus emfatic Felix. Aha, înseamnă că nu e poimâine ziua ta, au socotit doamnele, ignorând regula de aur, și anume, în lumea copiilor 1+1 este o problemă cu o infinitate de soluții. Ba da, s-a bosumflat Felix, poimâine e ziua mea! Bine, Felix, nu te supăra, brusc și-au amintit de regula de aur mamele cele două. Mulțumit de înțelegere, Felix a dat fuga la grupul de băieți mai mari, acolo unde Horica împărțea generos și hâtru bomboane de ciocolată, a strigat că de fapt este și ziua lui, așadar i se cuvin și lui câteva bombonele, băieții mari l-au aclamat, Felix, Felix, La mulți ani, acesta s-a rușinat, iar de rușine i-a ars un pumnișor mic, încă de 5 ani, în spate fratelui mai mare, a înhățat una dintre cutiile de ciocolată, văduvită de mare parte dintre bomboanele colorat ambalate, pe care ne-a adus-o nouă, mamele din spatele gardului, și ni le-a oferit în contul generozității firești a zilei de naștere proprii.

După asta, mi-a îmbrățișat capul cu brațele și m-a pupat pe nas, vreau să pup cel mai frumos năsuc de mămică existent, iar eu l-am ridicat în brațe ca pe un bebeluș, asta se face acum mult mai ușor decât acum patru ani, deoarece unu, nu e cu mult mai greu, iar doi, se încolăcește ca o maimuțică în jurul trunchiului meu cu picioarele lui lungi și subțiri, făcând purtatul ușor. I-am aplicat mai mulți pupici pe fruntea, ochii, nasul, obrajii lui moi și i-am adulmecat mirosul delicat de copilaș, strângându-l cu un strop de putere în plus în brațe, ca de rămas bun în amintire a celor cinci ani ce se vor termina de numărat poimâine.

La mulți ani pentru cei șase ani împliniți, copilaș sensibil și iubitor ce ești!

 În miez de fierbințeală văratică mă simt galbenă (nu îngălbenită) de la soare, de aceea mi-am schimbat înfățișarea. Simt galben mai pal decât îl vedeți voi pe chipul meu, este anticipare și armonie cu următoarele luni ale anului.
 
 Canicula ar trebui să vină abia la sfârșitul lunii august, căci în cele 20 de grade ale dimineților necaniculare de astăzi, presimt prematur și cu nostalgie viitoarele dimineți de septembrie, trecerea din vară în toamnă, din vacanță în nevacanta. De vacanța de vară ar culmina la sfârșit de august cu arșița pe care am simțit-o și o să o mai simțim vara asta, am respira ușurați la finele ei, deci am găsi mai multă bucurie în transformarea vremii și vremurilor. E aceeași trăire năvalnică ce mă face să opresc o piesă muzicală preferată înainte de a se termina, doar ca să o relansez pe unde de la începutul ei. Nu e lipsă de acceptare a cursului firesc al lucrurilor, este doar o paranteză, o buclă pe care o construiesc în timp, o iluzorie amânare.

“Ooo, cât de superbă ești!”
 
“Ce mămică finuță ca steaua am!”
 
Așa îmi zice îmbrățișându-mă, amestecându-mi firele de păr între ele cu palmele întinse, rotindu-și brațele paralel deasupra capului în aer, numai ca să le aterizeze teatral în fața ochilor mei, tot cu palmele întinse și deschise, ca și când mi-ar prezenta un onor milităresc,  apoi imediat izbucnind în râs șmecheresc, ce ține în el și bucurie, și iubire, și joc, și ironie.

E dimineață, nicicând în timpul unei zile sufletul nu mi-e mai limpede. Nopțile, ce preced diminețile, sunt reculuri în transformările continue pe care le suferim, vezi bine, așadar, de unde vine limpezimea dimineții, e ca și cum, scăpați de sub presiunea crescândă a zilei înspre noapte, ne trezim însănătoșiți, cu percepție ușoară, neaglomerata asupra lumii noastre proxime. De fapt, orice încetinire voită sau întâmplătoare a ritmului circadian este premisă pentru alinare, pentru vindecare.

E dimineață și zâmbesc, copilul mic se depășește pe sine în lungime, într-o hiperextensie vivace de deșteptare, ce îl împinge cu totul din patul lui chinuit la trup, rămas fără zăbrele, dar îmbogățit la suflet, cum altfel să-i arate împlinirea dacă nu prin amintirea bună a atâtor copii pe care i-a tot ținut în timp. E adevărat, să crească copilul afară din pat e un proces desfășurat în zile, nopți și zile, nopți, mai scurte sau mai nesfârșite, însă nefiind antrenați să îi percepem copilului mărirea, ne trezim perplecși adesea în fața evidentei, implacabilei noastre deveniri. Perplex în fața unei certitudini, iată esența naturii umane, iată dominația emoției asupra rațiunii. Să zâmbim uimiți în fața autodepășirilor copiilor noștri, iată un secret al fericirii!