Ce dominantă e imaginea Catincăi pe retina inimii mele globuloase! Eu sunt tot pământul, aerul și apa în jurul cărora fetița gravitează. În fotografia asta. Sunt și luna planetei mele, de pe care i-am răpit un crâmpei  de suflare. Pare ușor dezechilibrată de mișcare, ritmul pasiunii este întotdeauna sufocant. Dar trupul și-l ține totuși drept, cu mâinile își păstrează verticalitatea. Și de-ai ști ce mătăsoase sunt!

Ce robot frumos ai construit, Felix, i-am admirat creația din Lego, o mică arătare cu mâini și picioare sprijinite pe o plăcuță dreptunghiulară, “ca să aibă stabilitate”, și cu un cap sofisticat și imens în raport cu corpul său, mai bine zis, imens în raport cu percepția noastră despre raportul obișnuit cap/corp. Felix este ușor sensibilizat de atenția deosebită ce i s-a acordat și încă i se acordă lui Horica, este gelos și reacționează, ba cu un pumn în urechea stângă a fratelui său, ba cu smiorcăieli din te miri ce motive, ba cu suplimentarea efuziunilor de iubire către mine, categorie în care se potrivește și soptirea drăgăstoasă și hâtră, însoțită de gesturi demonstrative a vorbelor sale, “un picior murdar pentru tati și o mânuță curată pentru mami”. Așadar sunt atentă la nevoia lui de alinare din zilele astea, de aceea îi spun de câte ori e cazul că îmi place ce face, cum face, ce este, cum este. Felix îmi mulțumește pentru înțelegere,  îmi ștampilează nasul și bărbia periodic cu câte un pupic delicat, chiar mai des decât o face obișnuit, și se pisicește, “ai văzut cât de creativ sunt?”.

Gelozia între frați. Acea trăire copleșitoare și stânjenitoare, ce îți amorțește pentru o clipă iubirea pentru fratele sau sora ta și îți lasă liberă, înafară sau înăuntru, toată frustrarea nealinată sau alinată neîndestulător, acumulată în momentele de lipsă de atenție pentru tine din partea părinților tăi. Cum probabilitatea ca părinții să nu poată să mențină mereu starea de perfectă armonie este mare, fără ca aceasta să țină neapărat de iscusința lor și nici de iubirea pentru copiii lor, ci doar de limitarea fizică firească a lucrurilor și stării de fapt, așadar ne e în fire nouă, părinților, să fim oarecum neputincioși, la fel de natural este și sentimentul de gelozie și rivalitate dintre frați. Dar chiar și așa, îndreptățit, tot copleșitor și stânjenitor rămâne ceea ce simt copiii, deci să îi mângâiem mai mult!

***Vizita, I. L. Caragiale

Mai ales pentru voi, prietenii nostri fara facebook, imagini de la lansare:

Mi-am cusut demult o fustă, prietenii m-au lăudat, câte-un pic, apoi a stat, singurică în dulap, până ce m-am săturat, de așteptat și așa m-am supărat, că m-am aruncat, peste pat.
Din vârtejul peste pat, am observat, că fusta ce n-am purtat, chiar niciodat’, deși mi-am dat o șansă la purtat, atunci când am însăilat, e fusta serii ce-a urmat, aproape imediat, zilei de astăzi, deindat’.
E tare greu să te oprești, din spus povești, copilărești, iar dacă doar întâmplător, o rimă vine în decor, aproape că îmi dă să zic, oprește-te măcar un pic, tu chiar nu vezi că te prostești, Coșbuc e altul, nu tu ești, să taci chitic.

De fapt vroiam să spun că am găsit în seara asta cel mai bun motiv pentru a purta pentru prima oară fusta pe care mi-am cusut-o acum câteva luni. De fapt nu asta este ceea ce vroiam să spun aici, așadar mai încerc o dată: am găsit în seara asta în dulap o fustă nepurtată și am hotărât să o port. Și totuși, parcă  tot nu sunt mulțumită de ce mi-a ieșit, de aceea am să renunț la amănuntul vestimentar de care mă tot împiedic și spun: în ceea ce vreau eu să comunic acum, nu are nici un sens să menționez o anumită fustă. Ahhhh!  Și încă o încercare: În seara aceasta caldă de septembrie, m-am îmbrăcat frumos, m-am parfumat și mi-am aplaudat, cu nod în gât, băiatul-scriitor. În fustă.

Mulțumim mult tuturor celor care ne-au onorat cu prezența la lansare și mulțumim și celorlalți, mulți, care nu au fost fizic alături de noi, dar care, știm, se gândesc cu drag la noi! A fost o seară minunată, emoționantă, cu totul specială, îmbătătoare, ireală. Încă plutim, de aceea vă rog să îmi iertați jocul prostesc cu cuvinte. DAR HORICA ȘI-A LANSAT  CĂRTICICA!

Sunt o focă matură. Semăn izbitor de mult cu un pui de focă, de fapt mi-e chipul creionat după cel al puiului meu. Părinții seamănă cu copiii lor într-o lume idilică de foci. Sunt o focă matură care poartă fundiță în păr, precum puiul meu, cel cu fundiță în păr. Nu știu dacă focile, în lumea lor adevărată, nu cea idilică, de foci, au cozi, dar eu sunt o focă matură care poartă fundiță în păr și coadă la spate. Aș putea să aflu la ce îmi folosește coada, acum, că sunt o focă, dar mă simt în siguranță doar pentru că o am, la fel ca puii mei, nu mă interesează de ce trebuie să o port. Sunt o focă matură, care poartă fundiță în păr și coadă la spate și care are încredere. Sunt întocmai ca puii mei, fiindcă ei m-au desenat așa, ei mă vor așa, iar eu mă supun cu totul voinței lor. Sunt eu, o focă. Matură. Plină de încredere. Cu fundiță în păr și coadă la spate. Și un gât hipertiroidian.

 Că vine delicat,
 Un pic cam demodat,
 La sfârșit de săptămână,
 Într-o seară cu lună,
 Bătând monoton,
 Ca un moș cu baston,
 Cu ritmul cazon,
 În deplin unison,
 Cu stropii de ploaie
 Pământul înmoaie,
 În geamul crăpat,
 Uitat intenționat
 Deschis spre un vis
 De vara ce s-a zis.
 Dar nu este păcat
 Că vara a plecat,
 Căci vine delicat,
 Un pic cam demodat
 O toamnă.
 Ce doamnă!

 Suntem actorii unui film mut,
 gesticulăm și ne transfiguram,
 histrionici am putea părea.
 Dar nu, e mut filmul doar pentru tine
 și uneori, când am dopuri în urechi, și pentru mine.
 Atunci mi-e ceva mai bine.
 Să nu aud icnete,
 să văd doar trăirea din spatele lor.
 Să fiu complet surdă la spaime,
 dar să le iau în palmele mele cu o mângâiere.
 Să îmi dispară pentru o clipă urechile,
 exact în clipa celui mai înalt ton al durerii țipate.
 Să se rupă banda coloanei sonore
 și să nu o repare nimeni până nu trage cineva
 niște sfori,
 care ar acoperi cu armonia căderii lor peste scenă
 întreaga gălăgie.
 Tu poți să crezi ce vrei,
 dar mi-ar plăcea, nu știu de ce,
 să îmi înțelegi nevoia de acorduri calde
 și calme,
 din când în când.
 În plus, să-mi ierți nebunia de moment,
 când țip și eu cu voce tare,
 la fel cum nu îmi place mie să aud.
 Să fim actorii unui film mut,
 măcar când decibelii lumii
 dor!  

În general, handicapurile fizice tind să fie compensate de dezvoltarea peste medie a altor abilități, ce înlesnesc adaptarea la mediu a persoanei respective. De ce ar sta lucrurile altfel în cazul dizabilităților psihice, în definitiv creierul este tot un organ, deși aflat într-o covârșitoare necunoscută față de puterea de înțelegere omenească actuală. Îmi imaginez acea disfuncționalitate discretă la un nivel superior de integrare a informațiilor, dar pot deasemenea să bănuiesc o supraadaptare funcțională a structurii subcorticale adiacente. Nu pot înțelege altfel finețea acordului de rezonare la un nivel senzorial înalt al lui Kiti cu noi, un acord înscris ontogenetic în codul nostru de dezvoltare, căci și un bebeluș are capacitatea de a rezona instinctiv cu părinții lui, însă a cărui finețe apare după îndelungate antrenamente de șlefuire anevoiase și dureroase.

Catinca Maria ne percepe sfâșietor de adânc temerile, defensiva, neînțelegerile și neputința cu care ne confruntăm în relația cu ea. Iar când simte, ea reacționează, căci o știi, e liberă de prejudecăți sociale. Reacțiile ei ne fulgeră în moalele capului uneori, smintindu-ne, iar sminteala ce ne absoarbe temporar rațiunea ne face răi și triști în exprimare. Iată cum cercul se face vinovat de exces de
 autoritate, de labirint fără scăpare. Dar viciul cercului nu este de neînvins, ajunge să te oprești o clipă pe o cărare mai blândă de arc și să numeri secundele ei, una, două, trei… Să te întorci împotriva curentului de negură stârnit și să îți cauți armonia. La, la, la.

Copilul se crește în respect. Știu că știi și știu că știu asta. Păcat că uitarea e în firea omului. Vreau să mi-o reamintesc mereu și de-asta o scriu aici. Copilul merită încredere și respect.

Dacă opțiunea de homeschooling ar fi fost una reală, Felix ar fi fost primul candidat admis. Adică școală acasă. La mama lui. Cum vine asta? În primul rând, vine greu. Al treilea an la grădiniță și plânge cu disperare, ba protestează și nu ține tenișii de grădiniță în picioare, când vreau să îl las azi dimineață acolo. Am un deja-vu. Îmi amintesc de disperarea lui de copil mic cu ușurință, fiindcă lângă Felix plângăciosul se jelește un pitic de vreo trei ani în brațele mamei lui. Fie vorba între noi, eu nu aș lăsa, dacă aș putea, un copil de trei ani să se jelească în halul ăsta numai pentru grădiniță. Nici n-am făcut-o.  Dar la șase ani? Pot să am altă opțiune?  Of, of.

Mesajul vine să mă liniștească, doar două minute a durat disperarea explicită. Se pare că nici hipopotamul cel somnoros din poveste nu se încumetă ușor să plece dimineața la școală. Ce surpriză, să îl întâlnească astăzi Felix tocmai pe el!

Copiii s-au plimbat pe la toate cluburile grădiniței, ca să le testeze. Lui Felix îi place clubul de pian, de șah, calculatoare și english club, cu Jon. Nu îi plac deloc cluburile de karate, balet și origami. Și lui Spot îi plac instrumentele muzicale, dar el și-a ales și clubul de rodeo cu tauri prietenoși, îmbrăcați în costume și cravate.

Când mama m-a adus pe lume, îmi amintesc, eram o fetiță drăgălașă, rotunjoară, pufoasă, cu cercei în urechi și un cârlionț în frunte, care zâmbea (fără dinți). Tata și mama (în ordinea asta) m-au văzut așa de drăgălașă, m-au ridicat în brațele lor și m-au dezmierdat vrăjiți de zâmbetul meu mititel toată ziulica, atât cât a mai rămas din ea (că venea seara imediat). Și-au notat într-un caiețel data de atunci, 8 septembrie, ca să nu o uite, deși e destul de greu să uiți o astfel de zi. Apoi, în fiecare an care a urmat, și-au făcut un obicei frumos din a mă răsfăța iar și iar de 8 septembrie. De bucurie, am rămas o fetiță drăgălașă, rotunjoară, pufoasă, cu cercei în urechi și mai mulți cârlionți pe frunte și ceafă, care zâmbea cu din ce în ce mai mulți dinți. Mi-au zis că ziua de 8 septembrie este o zi frumoasă de sărbătoare și că este ziua mea. Eu i-am crezut, doar sunt părinții mei, așa că m-am obișnuit să mă alint de fiecare septembrie, opt. Ăsta este motivul pentru care și astăzi am fost o fetiță drăgălașă, rotunjoară, pufoasă, cu cercei în urechi, care a zâmbit si s-a alintat. Nu vă faceți griji pentru cârlionții din frunte, sunt tot acolo, undeva, dar sunt mascați de bretonul meu franțuzesc.
 
Vă mulțumesc mult, mult, mult pentru zecile de urări frumoase trimise! Le-am primit cu un drag cel puțin la fel de mare precum dragul pentru doi căței nou-născuți cu care ne-am trezit ieri în curte.

Cum a fost la sc.., adică grădiniță, Felix, îl întreb, fiindcă îl văd vag nemulțumit, mă privește mai intens decât adineauri, semn că în zona asta e hiba dispoziției sale, asta nu e cu mirare, întrucât de doi ani de zile ne tot reamintește că acasă e ceva mai bine decât la grădiniță, așadar își priponește privirea pe ochii mei, o face într-un fel mustrător, dar și tandru, dualitatea acestor sentimente atât de autentic desenată pe chip este înduioșătoare, apoi îmi răspunde chibzuit, conform cu ambivalența de trăiri, mulțumesc pentru că nu ai rostit cuvântul ‘școală’. Cuvântul ‘școală’ îl tulbură pesemne, școala vine cu responsabilități în plus, cu limitări, cu lecții, teme, cu constrângeri, așa a observat el la frații săi mai mari, iar asta nu îi sună îmbucurător, în plus, ‘mie nu-mi pasă de școală chiar deloc’. Dar astăzi i-a plăcut la școală, grădiniță, hai să convenim că e la grădiniță, în definitiv, chiar e la grădiniță, deși grupei de copii din care face parte i se zice clasă pregătitoare.

Sunt prevăzătoare, prevăd atât cât mă ține imaginația. Kiti e prevăzătoare, prevede cât mă ține pe mine imaginația. Asta îi dă un avantaj asupra mea. Știu că obiectele lăsate prin diverse locuri o deranjează. Când pe Kiti o deranjează ceva, ea acționează. Kiti trăiește liber. Libertatea ei înseamnă uneori închisoarea mea. Ăsta e un motiv neegoist de a îi îngrădi libertatea. Și unul pentru conflict. Dar să lăsăm conflictul să se stingă singur ( de obicei, focurile neatatate se sting singure. Dacă nu bate vântul) și să ne concentrăm pe abilitatea lui Kiti de a-mi contracara agilitatea. Pun telefonul mobil sub masă, la picioarele mele. Deoarece imaginația mi-e limitată, mă îndepărtez pentru două-trei secunde de masă. Lui Kiti îi trebuie însă doar una-două secunde ca să îmi apuce telefonul în mână și să îl lanseze peste gard. Telefonul se supără și crapă. La propriu. Kiti e mulțumită, în ciuda faptului că primește o paletă de ping pong peste fund. Râde. Eu nu râd, dar nici nu plâng. Mă uit perplecsa la telefon. Mi-e milă de el, e telefonul chior, nu mai vede decât cu jumătate de ecran. Închid un ochi din simpatie și nu îl declar pierdut. Telefonul zâmbește. Nu cu gura până la urechi, ca Kiti. Îi promit că îl voi îngriji mâine. Îi strălucește recunoscătoare jumătate de ecran. Kiti încă râde.

Cât o fi ceasul, nu ridic încheietura mâinii stângi către ochi, așa cum aș vrea câteodată să fac, fiindcă astăzi nu port ceas la mână, de fapt, nu mai port ceas la mână de câțiva ani, mă încurcă, îmi îngreunează mâna, mă împovărează cu totul, orice mic accesoriu în minus, un plus de dinamism și energie salvată în trupul meu, adesea gata de start. Timp. Viteză. Nu ridic mâna către ochi, dar vreau să știu cât este ceasul. Unu, doi, două puncte, zero, patru, mă anunță Felix, descifrând ora pe ecranul telefonului meu cu care pozează și tot pozează gândăcei și propriile strâmbături. Îmi fac a treia oară astăzi calculul orelor, de la dousprezece la unu ajungem acasă, de la unu la două jumătate mâncăm, de la două jumătate la patru strâng masa, aranjez patul, pun la spălat, de la patru la cinci îi explic lui Horica ce este o funcție, apoi ne rămâne suficient timp pentru a ne spăla, îmbrăca și ajunge în oraș. La timp. Suntem pe coclauri, vagabondăm agale care încotro, eu sunt centrul universului copiilor mei, așadar este timpul să o și demonstrez. Îmi cânt strigarea de adunare la bază, copiii își aduc automat pașii înspre mine, câteodată rămân minute în contemplație pentru o asemenea promptitudine din partea lor. Am rezervare automată la câteva secunde de regrete pentru minutele scurse nepractic în contemplație, dacă aș vrea acum să aflu iarăși ce oră este, probabil că aș auzi un unu, doi, două puncte, unu zero sau poate chiar mai rău decât atât. Timp. Viteză, copii! Ăsta mi-e cântul și nu știi tu ce amețeală îmi dă el.

Este cinci patruzecișicinci, suntem doi numaiamândoi în mașină.
Viteza crește, timpul scade, viteză, timp. Viteză. Timp.

Spațiu. Sunet. Lumină. Mișcare. Întuneric. Spațiu. Sunet. Clătinare. Ritm. Suflet. Spațiu.
Mi-e greu să-mi țin trupul lipit de perete, vreau să fiu absorbită în roiul plutitor. Horia mă ține de mână, mă strânge aspru și cu privirea: să nu îndrăznești! Ce să îndrăznesc, îi râd în minte, nu mă vezi plutind deja în spațiu?

Rămân suspendată în aer în mii de bucățele. Nu am timp să mă adun, deoarece în spațiul acesta timpul nu mai există. Când ești împărțit în bucățele, trupului nu îi trebuie neapărat suport material tradițional, de aceea ne așezăm turcește pe un dâmb din spațiu, amândoi, mamă și fiu. Artiștii își îmbrățișează instrumentele muzicale cu atâta drag încât mi se scurg lacrimile pe obraji. Picăturile au greutate fizică. Prin eliberarea lor, mă golesc de larma interioară, tot strânsă. Unde suntem? Cine suntem? Degetele artiștilor se mulează magic pe instrumente. Ușor-ușor bucățile din mine se reîntregesc. Copilul îmi zâmbește îndestulat.

Film, mamă? Filme, sub cerul înstelat filme, filme și muzică interpretată aici, acum. Adică cum? Da, da, chiar acum! Scurt-metrajele mute se succed în valuri calde de sunete cu viață și adieri line de vânt. Aproape că nu sunt eu, acum, cea care le urmărește cu atenție. Acesta este sentimentul de ciupește-mă, ca să mă asigur că nu visez. Impresia vizuală și auditivă este captivantă. Nu pot ieși ușor de sub ea.

Întuneric. Silabe sonore adânci, repetate obsesiv, ecran-fereastră către alte spații, necunoscute. Imaginile alerte par disonante cu monotonia acustică. Nu înțeleg, însă sunt intrigată. Mă tulbură profund experiența neașteptată, vocea dumnezeieasca a acestei ființe omenești îmi dă fiori, muzica are amprenta genetică a lumii de la începuturile ei. Unde ne duce cu timbrul glasului ei? În ce spații neexplorate ne conduce? Copilul se foiește pe scaunul din dreapta mea, nu pot să-i mângâi îngrijorarea pe care văd că o simte. Nu îmi vine să cred că atâta intensitate poate să existe, dar îi simt supapele din interior. Este de necrezut! Așa ceva nu am mai trăit!

Sub cerul liber, în noapte, cu stele și-un cântec de greieraș. Ne ținem de mâini de drag, mamă și fiu, orașul este departe. Suntem noi înșine două stele sclipitoare în spațiul pe care împreună îl constituim.

Degeaba am tot insistat de câteva luni bune să urce pe bicicleta cu pedale, i-a fost frică și de aceea m-a refuzat drăgăstos cu o amânare, ce îi părea atunci suficient de îndepărtată încât să îi alunge anxietățile de moment. O să urc pe bicicleta de la Horica atunci când nu o să mai am cinci ani! Ei bine, astăzi, când nu mai are cinci ani de o lună întreagă, nu i-am amintit de acea amânare, dar i-am pus și bicicleta cu pedale în mașină, alături de bicicleta fără pedale, cea pe care a ajuns maestru al deplasării după mai mult de trei ani de antrenamente. Trebuie să spun că terenul de tenis acoperit de zgură este, în ciuda pietricelelor minuscule ce constituie zgura, un teren foarte prietenos pentru toate încercările timide de deplasare ale copiilor, pentru că este drept și tare, deci este un suport sigur de echilibrare, și este totodată amortizant și blând, în cazul căderilor. Așa că, asta fiind convingerea mea, nu e de mirare că Felix a făcut primii lui pași de bebeluș pe un teren de tenis, la fel cum a pedalat neajutat și pe o bicicletă pentru prima oară. E foarte distractiv pe bicicletă! A strigat spre mine și a continuat să dea ture de teren până am plecat de-acolo.

Ajunși acasă, a dictat mândru și convins tatălui său: pune, te rog, bicicleta mică în garaj, iar în timp ce ușa garajului se închidea ușor peste bicicleta mică, am înțeles că, atunci când depozitezi o bicicletă mică într-un garaj, poți să zâmbești liniștit. Memoria din garajul tău a mai crescut un pic.

                                                                                                       
                                                        Ieri                                          
     

Primăvara e copilul,
vara este părintele,
toamna este bunica,
iarna e străbunica.

Atunci de ce primăvara se naște înaintea verii, vara se naște înaintea toamnei, iar iarna apare după ce toamna se duce?

Poate pentru că primăvara e străbunica,
vara este bunica,
toamna e părintele
Și iarna este copilul?

Atunci de ce primăvara este plină de vitalitate, vara este atât de sigură pe ea, toamna începe oboseala, iar iarna e atât de rece și melancolică?

Poate pentru că primăvara este copilul de astăzi,
vara este copilul de ieri,
toamna este copilul de alaltăieri,
iar iarna este copilul de demult, de foarte demult?

Atunci înțeleg de ce copilului de astăzi îi e aproape un zâmbet și mâine și poimâine, căci mâine rămâne acealasi ca azi, are doar barbă în plus, poimâine nici nu vede că a mai trecut o zi, fiindcă-și vopsește barba în culori vii, iar răspoimâine, o, răspoimâine ninge peste barba lui, ceea ce îl face Moș Crăciun, care îi îndeplinește lui însuși un vis: să devină din nou copilul de astăzi.

Așa că acum înțeleg de ce ne învârtim în această spirală:
ca să așteptăm primăvara ca pe un dar,
să trecem în vară pregătiți pentru căldura ei,
să culegem roade bogate și dulci în toamnă
și să trăim iarna ca pe o poveste magică.

E toamnă. Cu barbă roz.

 Este bicicleta mea,
 cum lesne se poate vedea
 și mi-a fost tare dor de ea!
 Am încălecat, hopa, pe șea,
 dar asta s-a simțit abia
 cu-o seară după ziua-cea,
 știți voi, bla-bla.
 Ruptă de șale, bicla mea,
 abia-abia de mai călca
 pe dâmburi, piatră de mărgea,
 și tare țeapănă stătea,
 nici că-i păsa,
 așa părea,
 de fapt, sunt sigură că ea,
 adică bicicleta mea,
 în sinea ei cum gâfâia
 de parcă-n mii ea se rupea,
 căci o durea,
 pe bătrânica, bicla mea.
 Iar eu, în adorația mea,
 desigur, pentru bicla mea,
 de dragul de-a o revedea
 și tot așa,
 am gâdilat-o doar un pic
 cu un pupic,
 apoi cu pletele în vânt,
 era să o pun la pământ
 sau ea pe mine, c-am suit
 pe ea c-un gabarit,
 desigur, depășit.

 Dar, să mă revanșez,
 o fac vedetă, stai de vez’,
 căci am de gând să atașez,
 pe lângă bluza ecosez
 a soțului în care crez
 și a copiilor cu obraji frez
 și neobez’,
 fotografie de francez,
 ce poate fi și de englez
 sau olandez,
 să vezi și să nu crez’,
 dar chiar mă angajez
 aicea să marchez
 o mică odă s-o-nrobez
 (dar sper să nu o enervez),
 ca azi și pe vecie
 să-mi fie
 doar mie
 etern o bucurie
 și, sigur știu că știe,
 o poezie.

Emoția. Acea reacție spontană, sinceră, liberă de prejudecăți, mentală și organică, întâmplată în urma atenției pentru detaliile vieții. Abilitatea de emoționare este dependentă de interesul pentru observație critică și contemplație, deasemenea de autocunoaștere.

A te emoționa. A percepe vibrația fibrelor organice și anorganice din lume și a o transforma într-un răsunet paralel în celulele corpului tău. A transpune vibrația lumii la nivelul spiritului într-un flux aparte, intens și înălțator.

Inteligența emoțională a omului este dată, dar perfectibilă. A crește adulți inteligenți emoțional înseamnă a le respecta și a le numi copiilor încă de foarte mici exprimările spontane ale sufletului. Copiii încep astfel să își cunoască și să își recunoască emoțiile, iar dintr-o relație reciprocă cinstită cu părinții lor, alte ființe emoționale, învață să cinstească exprimările sufletești diverse și diferite ale celuilalt. De ce să creștem copii și adulți inteligenți emoțional? Poate pentru a ne da o șansă la o viață bogată spiritual, la o viață în armonie deplină cu natura noastră umană, de ființe capabile de a se emoționa? Sau, pentru cei ce se îndoiesc de adevărul că abilitatea de emoționare ne face mai inteligenți, poate pentru că, simplu, intrarea în rezonanță cu ceea ce ne înconjoară înseamnă de fapt putere prin cunoaștere?

Și pentru că v-am convins că merită să ne dorim să devenim inteligenți emoțional, vă propun să vă creșteți simplu șansele ca aceasta să se întâmple instantaneu, devenind de mâine și până joi spectatorii Festivalului Internațional de Arte Noi,  InnerSound 2012, de la Muzeul Țăranului Român. Detalii gasiti aici: http://innersoundfestival.webs.com/

Sfârșit canicular de august. Din peste patruzeci de tuia, ce închid convenabil latura de nord a curții, aproape o pătrime dă semne vădite de ofilire. Cu hortensiile, ce ne înveselesc aleea de piatră de la intrarea în curte, depunem serile eforturi secatuitoare de reanimare. Buchetele lor rotunde de floricele sunt în suferință, dar frunzulițele tinere, verzi de smarald, ce se întrupează aproape de pământ din trunchiurile sănătoase, sunt răspunsul așteptat al strădaniei și încrederii noastre. În schimb, trandafirii dovedesc inteligență în supraviețuire, deși sunt îmblânziți de vreme îndelungată, ei își duc încă în gene priceperea ancestrală de trai în sălbăticie, așa încât lor nu le ducem grijă mare, dar le mai ducem câte-o mângâiere.

M-am așezat pe bancă, aproape de un băiețel subțire, știrb, îmbrăcat într-un tricou roșu aprins, care ținea în dreapta lui un penar negru de piele și o sticlă mică de apă plată. Copiii își găsiseră câte ceva de făcut pe lângă mine. Kiti a apărut de după un copac, vorbind o limbă necunoscută. Trebuie să fac o paranteză și să spun că limba lui Kiti are uneori o frumusețe aparte. E melodioasă, deoarece se cântă pe tonuri amestecate, e caldă, deoarece conține multe vocale, e veselă, deoarece se rostește în tempo allegro. Imaginează-ți niște bătăi scurte, alerte, libere, modulate ritmic, ale limbii pe palat și dinți, un fel de experiment vocal bebelusesc. Închid paranteza. S-a întins spre sticla de apă a băiețelului, am oprit-o, iar băiețelul și-a ridicat penarul și sticluța în mâini, ca să le mute în stânga lui. Kiti a insistat, băiatul s-a impacientat. Ha, ha, i-am râs încurajator, așa sunt marțienele astea, mereu în căutare de apă, e prima oară când întâlnești un marțian? Îhî, a aprobat băiatul, strângându-și sticla în palmele micuțe. Dar nu te sperie, nu-i așa? Nu, nu, zâmbind timid. Atunci a apărut și Felix, l-am prezentat băiețelului și marțienei Kiti. Dar Kiti nu e marțiană, fiindcă marțienii sunt verzi, a fost Felix de părere. Dar vrea apă, a venit decisiv și băiatul, iar mama ta a spus că marțienii caută apă pe Pământ. Felix m-a privit bănuitor, apoi a concluzionat: bine, Kiti e marțiană, mi-am amintit, de fapt marțienii nu sunt verzi, ci sunt mov cu floricele.

1-0, 2-0, 3-0, 4-0. Nu sunt bine pregătită să îi fac față onorabil. E încrezător, optimist, glumește satisfăcut pe seama jocului meu necompetitiv astăzi, ce-i drept. Copilul meu joacă pe terenul de tenis un rol dublu: este eroul-jucător și este comentatorul, adesea hâtru, al propriei sale interpretări. Îmi plac glumele lui, îmi place atitudinea lui pozitivă, însă sunt sceptică în ceea ce privește rezultatul comportamentului său exuberant, excesiv vocal. Tenisul este un sport greu, în afara tehnicii, tacticii și strategiei de joc, pentru care trebuie să fii bine pregătit și neapărat concentrat, ai nevoie de un psihic echilibrat, care să nu te infunde în deznădejde, în cazul unei erori, și care să nu te entuziasmeze exagerat, în cazul unor avantaje de moment.

4-1, 4-2, 4-3. Băiatul rămâne excesiv vocal, doar că devine un comentator autodispretuitor, lipsit de încredere, care se blamează și se revoltă în neputința-i temporară. Nu îmi place patima lui, cât de eficientă ar putea aceasta să fie?
 
Atitudinea pozitivă se construiește. Comportamentele noastre impulsive sunt efectul atitudinii față de evenimentul-cheie. Imaginează-ți, Horica, rezultatele unor comportamente-efect ale unei atitudini pozitive! În acest caz, mă aștept la niște rezultate pozitive. Confirmă-ne, Horica, apariția rezultatelor negative ale comportamentelor-efect, ce se întâmplă ca urmare a unei atitudini negative!

Dar cum influențăm atitudinea, fiindcă știm că aceasta nu ține numai de educație, cunoaștere, ci ține și de temperamentul înnăscut, mai ales în competiții, în general, și în cele sportive, în particular? Deoarece atitudinea pare a fi într-o relație directă cu comportamentul și cu rezultatul lui, este intuitiv să ne propunem să modificăm comportamentul, acea variabilă maleabilă, supusă adesea voinței, așadar rațiunii. Pentru a modifica un comportament este necesară analiza lui amănunțită, care ne va da o măsură obiectivă a acestuia, ceea ce înseamnă măsurarea concretă, neemotionala, cu ajutorul unor instrumente neutre, imparțiale a comportamentului. Această analiză ne pune în față dimensiunile comportamentului, ceea ce ne înlesnește construirea unei strategii de influentare a lui, în sensul dorit.

În cazul sportivilor-copii, poate și în alte cazuri, interferența avizată sau, cel mai des, neavizată a părinților în manifestările copiilor tinde să fie foarte mare, este profund emoțională și mult mai puțin rațională, din motive lesne de înțeles. Ca atare, chiar dacă inputul părintelui este pozitiv, copilul se găsește nedorit în mijlocul unui dezechilibru interior, pentru că trăirile sale din momentele jocului sunt ale sale și numai ale sale și sunt resimțite intens, iar în funcție de puterea de empatizare a părinților săi, acestea tind să le echilibreze pe cele ale părinților, adică se adaptează unor condiții noi, nenaturale. Așadar, împotriva intuiției, intervențiile părinților în comportamentul copilului lor îl pot împovăra suplimentar pe acesta, iar construirea atitudinii lui pozitive devine mai dificilă.

Într-un sport ca tenisul, victoria și înfrângerea depind de câte un număr. Numărul care te face învingător reprezintă procentul de puncte câștigate, în același fel, procentul de puncte pierdute te numește învinsul unui meci de tenis. Prin urmare, nu îți este interzis, ție, jucătorule de tenis, să greșești o lovitură, să pierzi un punct. Acest lucru nu este cel mai simplu de înțeles și de acceptat fapt de către copilul care joacă tenis, întrucât percepția acestuia față de eroare este negativă și valoarea negativă este amplificată de balanța ce se inversează spontan în defavoarea lui și în favoarea adversarului său, căci, e simplu, un punct pierdut dintr-o eroare de unul înseamnă un punct câștigat cu ușurință de celălalt. Totodată, presiunea care se pune pe sportivul-copil pentru dobândirea unei tehnici cât mai aproape de perfecțiune este foarte mare și, adeseori, eroarea de tehnică este condamnată. Dar să nu uităm, nu devii câștigătorul unui meci de tenis niciodată prin obținerea unui procent de 100% de puncte câștigate. În concluzie, copil drag, îți este permis să greșești, nu îți datorezi scuze, nici autoinvinuiri ție însuți!
 
Din faptul că, indiferent dacă câștigi sau pierzi un meci de tenis, vei acumula un număr destul de mare de erori și puncte pierdute, rezultă că prăbușirea echilibrului interior al jucătorului de tenis este simplu explicabilă și este o funcție discontinuă, fluctuantă și neapărat nenulă. Consecința acestei evidențe, pentru construirea și menținerea atitudinii pozitive pe tot parcursul confruntării, este antrenamentul pentru acceptarea greșelii, evident dublat de antrenamentul tehnic, tactic și strategic de joc.

6-4, Horica câștigă în cele din urmă primul set, nu știu dacă ar fi făcut-o în condițiile unui adversar mai puternic decât mine, dată fiind atitudinea negativă ce l-a cuprins din cauza iminenței pierderii setului. Propun o mică pauză de analiză comportamentală a momentului critic de joc. Îl conving că îi este permis să greșească, pare să înțeleagă și observăm că erorile sale s-au produs pe un fond de pierdere a atenției și concentrării, din cauza autoinvinovatirii, interioară și exterioară. Izolăm din foaia virtuală de analiză, dimensiunea de autoinvinovatire exterioară (excesul de cuvinte aruncate împotriva lui însuși) și hotărâm să modificăm această dimensiune și anume, îi propun să se concentreze, în afară de joc, pe reținerea oricărui comentariu negativ sau pozitiv pe tot parcursul întregului set ce va urma, comportament pe care doresc să îl obțin și să îl întăresc cu ajutorul unei recompense extrinseci, în prima fază.
 
6-4, 6-1, Horica încheie în liniște meciul împotriva mea, respectând înțelegerea avută și probând ipoteza de lucru, cea considerată ca una probabilă și anume, atitudinea pozitivă se poate construi prin modificarea comportamentului-efect al atitudinii negative.

Mama e mai frumoasa decat televizorul, Pinocchio e bleg fiindca nu stie literele, echipa de tauri pitici detine o antena radar de depistare a bunicilor, bunicule, cum te-ai simti sa fii o zebra, bunico, aminteste-mi de fazele mele mofturoase, bunicilor, ce sens au toate tablourile astea agatate de perete, vreau struguri, vreau schnitzel, vreau inghetata, vreau biscuiti, de ce crezi, bunicule, ca nu ti-ar sta bine cu cosul de paine pe cap, sa ridicam covoarele de pe jos, sa aruncam pernele in aer, taurului Bujor i-a cazut un picior din tablou si acum schiopateaza, imi place cartea asta la nebunie, ma face sa ma simt un om de stiinta, o ascult doar pe mami, vrei sa-ti spun o poveste?

Încercările prin care trecem nu sunt lecțiile pe care viața ni le pregătește intenționat, pentru a ne face mai înțelepți. Însă întâmplările nefericite ale vieții devin lecții subtile pentru elevi curioși. Din această perspectivă, Dumnezeu nu ne împovărează pe măsura puterii noastre de a duce, ci ne schimbă percepția despre povară.