Invitați la o petrecere, am petrecut o dupăamiază împreună la film, ultimul James Bond, unde am rezistat până la capăt în formație completă, ba am așteptat după film încă un scurt timp cât am cântat La mulți ani sărbătoritului. Cadrele filmului nu s-au derulat în prea-monotonie pentru nevoia de stimulare vizuală cerută de Kiti, așa ceva nici nu s-ar putea închipui într-un film explozibil cu James Bond al acestor ani, în schimb sonorizarea i-a atins limita de suportabilitate, așa încât Kiti s-a cuibărit într-un colț al canapelei sălii de cinema, s-a acoperit parțial cu hainele noastre, lăsându-și doar ochii liberi să arunce priviri ușor speriate către ecran. Felix nu a părut foarte impresionat de Bond, cum care?, James Bond, la începutul filmului, pot să afirm cu certitudine că Johnny English, deși o parodie de agent secret a celui numit 007, l-a încântat mult mai mult decât eroul de aseară. Binenteles că i-am protejat seninătatea prin ascunderea privirilor sale în timpul ‘fazelor’ tari, protecție de care Horica s-a lipsit, aflat ceva mai departe de noi, alături de alt băiat. Până către mijlocul filmului, copiii mici s-au obișnuit cu zgomotele destul de exagerate din sală, astfel că Felix și-a mai găsit, alături de urmărirea acțiunii filmului, și alte activități ludice de făcut, precum căutarea în patru labe a tatălui său prin sală, niște scurte vizite la canapeaua băieților mari, încercarea de obținere a unei porții suplimentare de floricele de la domnișoara responsabilă cu asta. Kiti a rămas (desculță) pe canapea două ore întregi, ceea ce este o performanță, deși ea are antrenamentul de a vedea filme (de desene animate) la cinematograf, mai ales dată fiind neliniștea și agitația ce o sâcâie în perioada asta. Ne-a plăcut!

Ce să facă copilul dis de dimineață pe lângă toți somnoroșii din casă? Să facă unul sau mai multe filmulețe cu telefonul mamei, doar așa, de curiozitate și joacă, nu cu scopul de a o pune pe mama lui în dificultatea de a își aminti când a fotografiat cele două mașini încălecate, asta înainte de a descoperi și fotografia revelatoare, imediat următoare.

Chiar înainte de cântecul cocoșului, a apărut în brațele mele, călduț încă din plăpumioară lui, cu o jucărie mititică într-o mână și cu doar o miniatură a cucuiului de-aseară pe cap. A adormit cu grijă pozitivă pentru ziua de azi, ultima înainte de vacanța de toamnă, azi, când serbează Halloweenul, sărbătoare stabilită bine aproape în toate școlile și grădinițele noastre. Anul ăsta a ales să se costumeze în schelet, chiar dacă nu i-am mai găsit costumului masca, dar astfel a plecat de-acasă un schelet tare drăgălaș, cu față surâzătoare, deși un pic nemulțumit pentru că i-a fost necesară haina pe deasupra. L-am însoțit la grădiniță, așa se obișnuiește la ei, o oră în ziua asta să petreacă împreună cu părinții lor, pentru niște jocuri, un glob magic și niște negocieri ale lucrărilor create de copii contra bombonelelor și ciocolățelelor. Nu și-a putut stăvili pofta de a gusta tot felul de dulciuri, dar sper să nu se plângă mai târziu de vreo durere, căci toți părinții am fost sfătuiți să plecăm din grădiniță cu săculețele de dulciuri târguite de către copii. Asta am și făcut, nu înainte de a le admira și aplauda reprezentația scurtă de final, un dans frumos, antrenant al scheletelor, vampirilor și vrăjitoarelor, ce mari, frumoși, isteți și ascultători ne cresc copiii în grădinițe și școli!

L-am lăsat singur acasă cu o duzină de exerciții de algebră, intervale, module și alte noțiuni algebrice de rezolvat, ceva istorie și fizică de citit, eu am plecat către școli să-mi aduc ceilalți copii acasă, am deschis portiera mașinii, i-am lăsat interiorului ei prilej scurt de reîmprospătare, apoi, tacticos, am întors mașina cu 180 de grade, când l-am văzut în geam urmărindu-mă cu privire ușor tristă, un pic pentru singurătatea ce îl aștepta pentru 2-3 ore, un pic pentru perspectiva necruțătoare a timpului de lucru ce nici bine nu începuse, un pic poate pentru greutatea de a respira uneori aer adolescentin. Mi-a făcut cu mâna de după perdeaua ușor trasă într-o parte, i-am zâmbit și am coborât dealul din față casei.

Nici un kilometru nu am parcurs cu mașina și mi-am dorit deodată să îi aud vocea prin telefon, așa că l-am apelat mai întâi pe telefonul său mobil, care, din păcate, era descărcat, apoi pe telefonul fix, care și-a sunat porția de sunat până când n-a mai putut și m-a anunțat că apelatul nu răspunde. Mi-am imaginat atunci că Horica s-a oprit câteva minute înainte de teme să mângâie chitara, așa că am renunțat la a-l mai suna pentru câteva minute. Dar am revenit destul de rapid la intenția de a-l auzi, de aceea am mai încercat o dată. Nimic. Apoi încă o dată și încă o dată. Nimic în continuare.

Mă apropiam deja de București, dar ceva mai puternic decât rațiunea începea să își facă loc în mintea mea emoțională, întrebarea, tot mai insistentă, de ce nu îmi răspunde. Telefonul meu îl apela în continuu pe Horica, aflat, cum am putut?, singur acasă. Mi-am numărat nebunia in apeluri telefonice, ajunsesem mai departe de douazecisicinci, si am izbucnit in plans catre tati lui Horica, ce si-a lasat treaba neincheiata si a pornit spre casa.

Acasa, baiatul cuminte isi vedea constiincios de lectii, cand deodata a tresarit, speriat de bubuitura din usa, la care un domn de la o firma de securitate, care mi-a perceput disperarea din glasul cu care , mi-a venit ideea, l-am rugat sa fuga degraba acasa sa-mi salveze baiatul din ghearele necunoscutului, astepta un semn din interior. Horica, precaut si responsabil, fugise la etajul casei, intrebandu-se cine si de ce escaladeaza gardul curtii, apoi, vazand din departare masina firmei de securitate, a coborat la usa din spate, usa de sticla in fata careia se afla acum acel domn. Deschide, ca te cauta mama, i-a strigat prin geam, nu va deschid ca nu e sanatos, i-a raspuns Horica, te rog, esti cautat de parinti, a insistat domnul, bine, dar nu imi faceti nimic, l-a intrebat din nou Horica.

Nu stiu cum am ajuns atat de departe cu gandul parsiv de grozavie, gasisem doar recul solid in gandul rational ca nimic rau nu s-a putut intampla, dar, totusi, realizez ca nici cea mai pura logica a mintii nu poate acoperi ingrijorarea mamei pentru copilul ei.

Mi-e frică de păianjeni, a strigat și a aruncat pălăria portocalie a vrăjitoarei hăt departe, desfăcându-se cu mișcări repezite de pânzele imaginare ale zecilor de păianjeni desenați pe nylonul pălăriei. Nu părea că glumește, luase pălăria în mâini și o admirase, apoi deodată i s-a părut că arahnoidele sunt în mișcare, o mișcare de atac. Am ridicat pălăria împreună și i-am așezat-o lui Kiti pe cap, vezi, dacă Kiti nu se sperie, înseamnă că păianjenii sunt inofensivi. Surprinzător, Kiti a acceptat pălăria vrăjitoarei pe cap aproape un minut întreg, ceea ce, să recunoaștem, este ceva, căci într-un minut întreg poți să numeri lejer până la șaizeci, așadar mai mult decât până la trei. Am hotărât că vrăjitoarea Kiti este o vrăjitoare portocalie, deci bună, și am propus să îi imortalizăm zâmbetul de vrăjitoare portocalie cu pălărie pe cap, ceea ce am și făcut. Felix s-a apropiat ușor de pânzele blânde de păianjeni și a spus timid: și eu vreau să fiu un vrăjitor portocaliu. Kiti, ca într-un scenariu bine pus în scenă, și-a descoperit capul de vrăjitoare portocalie bună, transformându-se imediat în Kiti nevrăjitoarea, și i-a oferit frățiorului pălăria. Astfel că la rândul lui, Felix s-a metamorfozat pentru scurt timp într-un vrăjitor portocaliu, netemător față de păianjeni.

Mai târziu am coborât din mașina parcată aproape de o stație de autobuz, Kiti și cu mine, nu înainte de a ne împlini ritualul coborârii din mașină, fac o paranteză ca să spun că funcționăm adesea în ritualuri succesive, un ritual de trezire, unul de mic dejun, unul de spălat și îmbrăcat etc, ritual al coborârii din mașină ce s-a desfășurat întocmai după pașii ce l-au și făcut ritual, ceea ce ne-a asigurat buna dispoziție pentru împlinirea în condiții perfecte a următorului ritual, drumul către școală. Cum am spus, cu o Kiti mulțumită de ordinea așteptată a lucrurilor, dar discret încruntată preventiv, așa, pentru orice eventualitate, am pornit legate de mâini să traversăm stația de autobuz încărcată de oameni dispuși din plictiseală să ne acorde atâta atenție câtă am dori și chiar mai multă. Sunt sigură, dar asta n-are nici o relevanță, că, de data asta, un alt-ceva misterios din Kiti le-a atras oamenilor privirile către ea, căci nici gest sau trup inadecvate, nici vorbă nepământeană, nici mimică bizară nu le-a arătat, ci nonșalanță prin tot și toate a emanat delicata și neliniștita Kiti în timpul ritualului drumului către școală. Dar ea le-a simțit privirile întoarse acum spre fata ce se îndepărta de stația de autobuz, legată de mâna mamei ei, și nu i-a lăsat pe oamenii magnetizați în neconsolare de spectator la capătul specacolului, ci i-a mângâiat neașteptat cu o răsucire maiestuoasă a trupului înapoi, către ei și un surâs. Am apucat să le mai zăresc capetele ce reveneau umile în poziție firească unul câte unul, de parcă se închidea ușă după ușă peste fiecare pătrățel al unei table uriașe de șah.
 
Și nu știu dacă misterioasa eroare ivită în ritualul drumului către școală a fost cauza pentru explozia în care a luat foc următorul ritual al zilei, intrarea în școală, dar știu că mica magie a dimineții noastre mi-a dat un sentiment bun de încredere, încredere în forța fetei noastre de a străluci.

fjdvl;i

Nu mă simt bine, citesc din mesajul de la Horica, să vin să te iau, îi răspund, întrebându-l, el, că mai stă încă o oră ca să vadă dacă o fi mai bine, bine, închei dialogul prin sms. Peste încă o oră, alt sms mă anunță că ar vrea, totuși, să vin să îl iau acasă, aranjez cu tati să îl aducă, eu sunt în mijlocul unei lecții, el, că nu încă, să îl ia după ora de fizică, de ce doar atunci, pentru că profesoara de fizică nu le permite să lipsească nici măcar o dată, nu poate exista motiv pe lume ca elevii care își doresc media zece să lipsească. Ok, vine un moment când copilul hotărăște mai mult decât părinții în ceea ce îl privește. Ajunge acasă după aproape încă o oră întreagă după ce ora de fizică s-a încheiat, eu nu mi-am terminat încă treaba, Horica se culcă. Se trezește după o vreme, se simte ceva mai bine, pătura de pe el nu își mai are rostul de acum o oră, povestim. Ce-ați făcut la fizică, ei, nu prea știu că dârdâiam de frig, cu haina pe mine, profesoara m-a întrebat ce e cu mine, eu i-am spus că mă simt rău, iar ea s-a mirat că n-am plecat acasă. Dar, doamnă, ați spus că nu avem voie să lipsim de la fizică dacă vrem nota zece, de-asta am rămas, i-a zis, iar doamna profesoară s-a simțit extrem de vinovată pentru ce a înțeles băiatul, căci nici chiar o astfel de complianță nu așteaptă de la elevi. Ca să vezi cum își construiesc copiii responsabili temeri noi, ca să vezi că ei au încredere în vorbele noastre, în noi. Să le transmitem cu grijă și respect dorințele noastre, pentru ca ei să nu fie nevoiți să se teamă!

E săptămâna sănătății în curtea și clădirea grădiniței, copiii și educatorii lor fac sport și limonade. În cinstea săptămânii sănătății de la grădiniță sau fără gânduri de cinstire deschid cât pot de larg ferestrele și nu preget o clipă să alung din cameră otrăvurile, ce ne intoxică lent, dar sigur dacă nu le alungăm, dar sănătoasele-mi intenții de curățire sunt sabotate de vigilenta Kiti, ce astăzi, culmea, în săptămâna sănătății de la grădiniță, așa cum nu a mai făcut-o, îmi anulează gest de însănătoșire, căci îmi închide jucăușă toate ferestrele. Cu Felix împreună, erou printre eroii săptămânii sănătății de la grădiniță, începem în joacă o bătălie împotriva fetiței năzdrăvane. Deschis-închis, deschis-închis, deschis-închis, deschis, și se retrage. E foarte hotărâtă fata, dar, totodată, prea multe contre îi aduc, până și ei, resemnarea. Nu îi este bine în resemnare, de aceea intră în baie și apasă pe butonul ei preferat. Un tsunami miniatural explodează în vasul de wc, Kiti îi privește risipirea pe toți pereții din ceramică. Când apele redevin calme, se apleacă deasupra chiuvetei, în care eliberează un jet liniar de apă rece. Își mișcă degețelele prin cascada stârnită, apoi o oprește. Apasă iarăși butonul wcului, apoi se joacă cu mâinile prin apa ce curge de la robinet. Acum e mulțumită, la fel ca cele două rațe de pe lacul nostru, pe care le declarăm veseli din mașina simboluri ale săptămânii sănătății.

Joaca este acel comportament pasionant de transpunere  conștientă într-o altă lume, construită imaginar după propria-ți dorință și nevoie, este acel exercițiu intrigant, mental și fizic, de eliberare subtilă de tensiuni, strânse într-un continuum halucinant în lupta dintre lumea ta rațională și cea emoțională.

Felix, inspirat de alt Felix, are un prieten foarte bun, cred că îl știi, Spotu-dinozaur se numește, care a depășit de curând bariera luminii, da, da, bariera sunetului este de mult trecută, iar atunci când își propune să călătorească departe, el nu are nevoie de nici o mașină sau lansare pe nici o orbită, căci el aleargă cu picioarele lui subțiri de pterozaur cu viteza luminii. Ba mai mult, este și inventator, căci el a socotit și a căutat prin universuri până a dat de încă o mărime fizică importantă, viteza focului este aceasta. Să alergi cu viteza focului dă un ritm de deplasare între viteza luminii și cea a sunetului, dar, atenție, focul trebuie și el să fie prezent alături de entitatea care se deplasează cu viteza focului, așadar să îl aibă undeva, la fund. Pe foc. Și ghici unde ajunge când dezvoltă o atare viteză? Da, în trecut, în timp și face asta atunci când îi este dor și vrea să își amintească de casa părintească. Dar mirare, SD nu calculează întotdeauna corect distanța de parcurs din cauza neliniștii focului care crește și scade haotic, ceea ce e de imaginat, doar l-am văzut cu toții pe acel Felix cum se bălăngănea neorganizat la un moment dat prin stratosferă, așadar mai trage frâna cu întârziere și se trezește înapoi în mezozoic, de unde, să fim serioși, ar cam trebui de fapt să se și tragă.

Și tot așa, din joc în joc, copilul ajunge, uneori cu foc la fund, să lase joaca din mână pentru chestii așa-zis serioase, mai o temă, mai o lecție, mai un examen, mai un job și începe să uite de nebuniile cu care se îndeletnicea odată. Apoi își reamintește, pământul nu e locul ideal pentru sumedenia de seriozități ce ne înconjoară, își scoate lumea de jucărie din buzunar și se eliberează de prea-seriozitate jucându-se.

Să ne jucăm prin câte un tufiș sau luminiș, ca să ne ținem tonus bucuros și ușor neserios!

Filmul ‘Înspre Kiti, cu curiozitate și înfrigurare’ se urmărește în liniște, cu atenție și calm.

Ei, de liniște nu prea avem parte la sfârșit de săptămână, ba riffuri de chitară, ba eroi de desene animate hlizindu-se și dojenindu-se, ba triluri baritonale de fetiță pe fundal, ba chiote de băieți încălecându-se în bătălii bărbătești pentru supremație, în plus, o bormașină neobișnuită de prin vecini ține isonul conglomeratului sonor.

Iar unde liniște nu e, atenția abia mai pâlpâie timidă, ea viețuiește mai degrabă din oficiu, a rămas doar acea minimă stare de concentrare pentru câte un singur pas, nu mai mult.

Cât despre calm, acesta poate fi subordonat voinței noastre. Realizez că, numai debarasându-ne de prejudecățile în care ne este confortabil să trăim, întâlnim adevăratul confort mental de trai. Aici, în zona asta de echilibru, starea de calm se câștigă necesar, este de fapt acea dispoziție de pace sufletească, în care devii puternic ca un munte.

Dar cum scăpăm de prejudecăți? Cred că cel mai simplu mod ar putea fi să regândim decorul neliniștii noastre într-o perspectivă altruistă. Îmi este frică! Mă enervezi! Simt că nu îmi place! Acestea sunt strigătele zbuciumului meu și ele fac parte din prejudecata cu care ajungem să trăim, eu sunt cel mai important. De fapt, atât timp cât trăim în familii, comunități, această gândire ține în ea un sâmbure de neadevăr, o sămânță de conflict. Cred că avem nevoie neîndoios de momente de egoism, dar fundamental datorăm celor pe care îi iubim și îi respectăm înțelegere și compasiune.

Cum ne-ar fi nouă, regizorii și producătorii filmului de mai sus, dacă am schimba reflectarea imaginii filmului? Adică să ne privim câteodată în oglinda din ochii actorului. Să nu ne mai strigăm frica de a nu îi putea controla mișcările din fiecare clipă, ci să îi lăudăm intenția pasului ei apăsat. Sau să nu mai vedem răutatea din gestul ei, ci să îi descoperim gestului determinarea imediată, ca să o putem înțelege. Să nu mai interzicem la tot pasul, ci să mai relaxam din granițe.
 
 E un mic exercițiu de acomodare pașnică și calmă la lume. O lume imperfectă, așa ca noi.

Departe de lumea dezlănțuită a mercantilismului universal uman și, totuși, atât de aproape, se întinde o lume largă, care ne cuprinde și pe noi, oamenii, senină și încă împăcată cu sine, a tot ceea ce este natural, autentic, fie frunză și iarbă, fie ploaie și vânt, fie ocean și munte, fie surâs și suspin de copil sau adult. Sursa cea mai bogată de armonie interioară, căci acolo, în interior, se dau cele mai aprige lupte pentru fericire, este atât de aproape de noi, pe cât de departe de zâmbetul unui copil este dorința aprigă de înavuțire a omului. Este tristă și prea insistentă goana după bani a marilor sau mai micilor companii, goană în numele căreia se uită cu rea voință sau neintenționat-prostește valori omenești sfinte, fără de care rămânem reci și găunoși, ca respectul, încrederea și compasiunea.

Au născocit un scenariu de circumstanță peste noapte, cu care au continuat să ne jignească și să ne revolte, au mizat pe aceeași păcătoasă ispită, ce le-a adus rânjet de satisfacție și mulțumire pe chip hidos, atracția irezistibilă, cred ei, a banilor, căci cu niște mărunțiș aruncat obraznic în nas vor ei să ne cumpere tăcerile, uitând că greșeala are dreptul și șansa de a fi recunoscută și iertată, că a îți cere scuze este un gest omenesc cinstit și liberator.

Copiilor de școală le place mult expresia ‘epic fail’ în zilele astea. Găsesc că este cât se poate de potrivită pentru născoceala celor de la Secom.

Grupul de copii ai clasei pregătitoare are parte de două tinere învățătoare foarte frumoase, blânde și creative, ce înțeleg foarte bine că nevoile acestor copii de 5-6 ani nu pot fi împlinite decât prin crearea unui leagăn de libertate, libertate în joc, în exprimare, artistică și verbală, libertate în interacțiunile lor, așadar libertate în învățare. Întâlnesc cu atât de multă bucurie aceste râvnite calități în educatorii copilului nostru și ai celorlalți copii, încât îmi vine să intru cu ei în joc.

Programa  impusă de minister conține, binenteles, orele de limba română, matematică, muzică, cunoașterea naturii și sport, dar profesorii au libertatea să își dea frâu liber imaginației și să improvizeze, căci unde își are cel mai bun loc imaginația și liberatea minții și a spiritului decât în fața unui grupuleț adorabil, ingenios și imaginativ de copii aflați înaintea școlii?

Teatrul de umbre. Nu-i așa că în spatele unei scene transparente, improvizate simplu din hârtie sau material textil, cu figurine conturate și lipite de un suport oarecare din texturi nepretențioase de către mânuțe moi, care descoperă iscusința în fiecare liniuță, culoare, decupaj, nu-i așa că în acel locușor jocul și joaca de copil sunt veșmânt uimitor pentru învățare și hrană sățioasă pentru imaginație?

Copiii au lucrat împreună mai multe zile pentru a pune în scenă poveștile lor preferate, o prințesă, un măgăruș, o rățușcă sau un dinozaur. Felix a ales să pregătească una dintre aventurile lui Spotu-dinozaur, așadar l-am ajutat cu o ciornă pentru exersarea conturului marionetelor sale, apoi cu hârtia cartonată, viitoarea lor carne. S-a retras în camera lui, cu materiale, carton, lipici, foarfecă, creioane colorate, paie, apoi, după un timp, a revenit mândru cu marionetele sale, dar și cu povestea pe care nu știu dacă a prezentat-o a doua zi la grădiniță ca atare sau cu noi improvizații. Se făcea că prietenul său, Spotu-dinozaur, rege și polițist pe planeta lui, așadar un om, pardon, dinozaur al dreptății pe planetă, zbura liniștit și fericit în mirificul decor cu copăcel al scenei, însă deodată liniștea i-a fost tulburată de vederea unui confrate dinozaur, un T-rex de data asta, un T-rex dintre cei mai înspăimântători, întrucât acesta era un hoț de pizza. Iar voi puteți ghici, nu-i așa, căci oameni perspicace sunteți, ce făcea acel T-rex, hoț de pizza în acel decor mirific, da, da, fura pizza. Dar nu fura doar o pizza, ci, hulpav, își îndesa pizza după pizza în cocoașă, da, în cocoașă, detaliu pregnant și intrigant în profilul hoțului lui Felix de pizza. Copiii s-au distrat, bănuiesc eu, căci domnișoarei învățătoare i-a plăcut mult povestea înscenată de Felix, la fel cum ne-a plăcut și nouă, celor de acasă, deși, recunosc, suntem ușor subiectivi în apreciere, întrucât atât povestitorul, dar și eroul lui ne sunt cum nu se poate mai dragi.

Mie  îmi place la grădiniță și Felix pare tot mai mulțumit cu noua postură a vieții sale de preșcolar-școlar-în-devenire. Să eliberăm energiile creatoare, pentru a înlesni exprimarea liberă și fermecătoare a copiilor noștri! Am zis.

Eu mai uit detalii. Împotriva uitării mele neserioase am apelat la ajutor copilăresc. Mai în joacă, mai în serios, am început odată să deleg. Ba aducerea aminte a scoaterii de cu seara a untului din frigider, ba a promisiunii unei apelări a bunicilor, ba a achiziționării unei ascuțitori, copiii și-au luat rolul de împuterniciți în serios, așa cum de prisos o spun aici, căci se știe, copiilor le este străin un alt fel de înțelegere a lumii. Copiii trăiesc clipele, minutele, zilele fără frivolitate, misiunile vieții lor de joc și simțire au caracter grav, deși se exprimă cu atât de multă vitalitate și veselie.

Am reavut în dimineața asta o revelație, iată una dintre marile bucurii în a fi părinte, retrăirea acelorași revelații, și anume, aceea a redescoperirii în propriul meu copil a crâmpeie de devenire frumoasă, căci, neprogramatic, dar însumat în toată comunicarea dintre noi, părinți-copii, a venit și rândul băiețelului să mă uimească cu cât de responsabil este. El știe pentru ce trebuie să mă urmărească prin casă ca să mă aducă în bucătărie, unde trebuie să îi spăl borcanele pentru creația de la grădiniță. El nu uită să mă dojenească candid pentru uitarea mea neserioasă de peste sfârsitul dus de săptămână și nu uită nici să le împacheteze grijuliu în ghiozdanul personalizat cu insigna grădiniței, cea pe care îi este inscripționat numele, și cu un soldățel metalic ca breloc, primit în dar de la bunica.

 Eu mai uit detalii, dar ce bine că nu uit să mă mai las surprinsă de copii!

Identitate. Care sunt primele două lucruri pe care aș dori să le știți despre mine? Că sunt o focă și că ea este mama mea! Este părerea desenată a lui Felix, pentru care scrierea este mult mai plictisitoare decât desenatul, iar această întrebare, dar mai ales acest răspuns îmi indică faptul că încă sunt foarte tânără. Eu, adică mama lui, fata galbenă cu părul vâlvoi și mers de Charlie Chaplin.

Ezitare. Ți-a plăcut la petrecere? Da, foarte mult, dar am și eu o nemulțumire: o petrecere nu are cum să dureze doar două ore patruzeci. Este părerea lui Horica, pentru care granița dintre copilărie și adolescență este încă netrecută și este un strigăt de revoltă împotriva trecerilor grabnice din viața de adult. Să nu ne îndoim de faptul că transformările copiilor noștri se fac în timp. Timp pentru joc si simțire.

Nu mi-este frică de șoricei, zic șoricei, nu, șoareci, nu, altceva, ce nu pot nici să rostesc. Deci nu mi-e frică. În schimb șoriceii mă fac să țip. Să țip. Țip. Țip.
 
Când ne-am construit casa, a fost o vreme, una destul de îndelungată, în care casa ne zâmbea cu gură știrbă, ne privea cu ochi pătrunzători, ne auzea cu ecou și ne adulmeca cu câte o rafală de vânt. Ca o carcasă găurită și neîncărcată, casa ne zâmbea tâmp, așteptându-și umplutura și capacele, așadar se înfățișa animalelor de câmpie și trecătorilor accidentali într-o simplitate înduioșătoare, niște ziduri ridicate responsabil, dar fără ferestre și fără uși. Mai târziu a venit și timpul ca aceasta să cunoască fericirea de a rezona și de a își putea reține și controla răspunsurile senzoriale, căci asta se întâmplă întotdeauna când îți crește inimă în piept și creier în cutia craniană, carevasazică ne primise într-însa cu drag și cu ferestre, când, deodată, căsuța noastră a miorlăit fără înțeles, pe limba ei, un chiot, s-a scuturat o dată scurt și-a chicotit, de parcă întâlnise dragostea la prima vedere, astfel se zbârlise într-un fior, ceea ce, însă, am realizat, nu ar fi fost cu putință, căci ochii ei vedeau doar o cetate arțăgoasă și ascunsă în sine, pe fruntea căreia era inscripționată, cu roz și verde, emblema:”inabordabil”. Normal că ne-am întrebat cu toții, chiar și șoricelul Felix s-a mirat, ‘ce se împlântă, mami, de ce râde casa?’. Ha, ha, ce scump e șorice…, ȘOARECE! Casa a înghițit un șoricel, care o gâdilă în stomac, găsisem noi înmărmuriți răspunsul, căci da, totul e explicabil, totul are sens, căsuța adăpostise, poate fără să știe sau cine știe, în timpul ontogenezei sale, o familie de șoricei de câmp, ce găsise un locșor călduț față de miezul câmpului să hiberneze.

Dar asta a fost de mult, atunci, la începuturi, iar noi am uitat de aventura căsuței fără minte și cu suflet prea mare pentru limitele noastre omenești de înțelegere a regulilor de viață civilizată de mileniu nou pe Pământ. Am înghițit până la urmă chiar și eu povestea, cu toții mai avem scăpări, darămite o biată căsuță fără suflet, cu toate astea mi-am rostit hotărât în urechi: eu o să țip, dar nu o singură dată, ci o să țip, țip, dacă voi mai vedea vreodată șoricei.

Deschid ochii, sunt în bezna nopții. Să fie bezna dimineții, oare? Caut mica deschizătură de la îngemănarea superioară a draperiilor dense, căci acolo îmi găsesc mereu răspunsul. O găsesc, ea lasă să pătrundă în dormitor o rază difuză de lumină crepusculară, știu că e începutul răsăritului. În casă e liniște deplină, de afară încep să percep un ciripit, mai lângă casă, un cucurigu, mai îndepărtat și un motor, departe, dinspre cer. Mă răsucesc cu întreg corpul 180 de grade, acum primesc impulsuri auditive dinspre zona casei. Scârț, scârț, scârț, un cârâit ușor și ritmic îmi atrage atenția dinspre peretele exterior al camerei, hmmm, să fie rontaielile unui șoricel în podul casei? Îmi ascut auzul printr-o încordare corporală ancestrală de supraviețuire, dar nu mai aud nimic. Deodată, bum, o bubuitură scurtă, de placă de lemn lovită cu piciorul de către Felix, care se întoarce în patul lui, mă relaxează, era doar Felix, în foșneală tipică a dimineții, cu extensii, întoarceri și ridicări, în cele din urmă. Ca în fiecare dimineață, foșnelilor lui Felix le urmează trezirea lui Kiti, care, și ea, în stil fâșneț, apare în dormitorul nostru pentru încă o scurtă repriză de foșneală fâșneață, sâc.

Felix îmi vorbește pe întuneric din hol, ‘mami, mă scapă căchiță’, așteptând încuviințarea, cea pe care i-aș lăsa-o scrisă pe ușa de la baie, ca să îi intre bine în căpuț, căci prea grea e desclestarea maxilarelor pentru vorbă dis de dimineață, banala ‘sigur, mami, go ahead’, ornată și cu floricele sau căței, de va vrea. I-o dau, totuși, vorbită, și nu scrisă, iar băiețelul își vede de treaba ce îl mână dimineața la baie, îl văd în minte, cum se dezbracă de pantalonii de pijama, uitându-se aiurea pe pereți și podea, cum se așează pe scaunul wcului, cu ajutorul mânuțelor lui subțirele, de care se sprijină obligatoriu, ca să nu se piardă prin wc, cum începe și-și vorbește singur, în șoaptă, ca să nu se plictisească. Foarte rar durează mai mult de câteva minuțele scurte până să îi aud chemarea, aceeași, cu voce plină, tare, cântată, mami, sunt gata și sunt siiigur! Însă azi chemarea începe altfel, nu este deloc aceeași, nici vocea nu îi seamănă a strigare, deși tot cântată rămâne. E vesel, calm, de ce ar fi altfel, ba încântat, căci zice: ‘mami, a trecut un șoricel pe sub calorifer!’. Ce? Ce-ai zis? Cum? Și sar ca arsă sus din pat, apoi încep să țip, să țip, țip. ‘Horica, Horica (căci tati nu-i acasă), trezește-te, Horica!’ Și iarăși țip, și țip, țip, de ce nu vii? Kiti începe să râdă, pesemne că țip destul de caraghios, iar Felix mă așteaptă pe wc, zâmbind. De ce râzi, Felix, îi strig din ușa băii, doar capul îmi pătrunde acolo, picioarele s-au oprit regulamentar în fața liniei ce delimitează baia de hol, să nu cumva să crezi că ăla-i Jerry! Horica!, strig. Hei, nu mai zbiera, sunt aici, apare și Horica, gata cu ochelarii pe nas, cu un sul de hârtie pe post de armă în mână și cu o lanternă în cealaltă mână. Spune-ne, Felix, povestește, ne rugăm cu toții de el, ‘dar pe mine nu mă șterge nimeni?, începe să își piardă din răbdare Felix, încă cocoțat pe tron. Îl instruiesc pe Horica cum să îmi apere spatele, el trebuie postat în ușa băii ca să înțeleagă odată pentru totdeauna tot neamul lui Jerry că pe-acolo nu se trece, apoi îl igienizez la fund pe Felix și mă spăl cât pot de repede pe mâini, iar înainte să ies în grabă din baie țip și țip, căci o jucărie de pluș a lui Felix mă gâdilă pe picior, ceea ce nu poate să mă lase indiferentă în condițiile date.

Ieșim, în sfârșit, din baie cu toții, acum stăm în hol și îl descoasem pe Felix, nu era un gândăcel, dar ce dimensiuni avea, de unde a venit, unde s-a dus și iarăși de la capăt. Băiatul e ferm, era un șoricel din familia lui Jerry, și este și extrem de mândru pentru importanța care i se dă, Horica îl chestionează ținându-l după umăr, ochii mari ai piticului sunt și mai mari în dimineața asta. Ne întrebăm cu toții, mai apoi, dar cum o fi ajuns în baie, pe unde, când și cum a fost posibil, deoarece chiar nu găsim răspunsuri rezonabile, dar cât de rezonabil poate să fie un răspuns la o întrebare despre care prea mare habar nu avem nici unul. Horica propune să îl las să intre din nou în baie și să aplice un șut puternic în masca căzii, el crede că cu o găleată si o fumigena poate prinde șoarecele. Îl las, binenteles fara fumigene, aproape orice ca noi să fim salvați, Horica intră, mie îmi vine din nou să țip, așa că țip, și țip, țip. Horica țipă și el și iese trântind ușa în urma lui și urlând la mine, ce Dumnezeu faci, mă sperii cu urletele tale, eu mă scuz, dar știi că țip numai la gândul unui șoricel, așa că, mai bine, intră în baie, fă ce vrei să faci, dar așteaptă-te să țip. Horica nu pare deloc în regulă cu asta așa că se dă la fund. Kiti ar vrea la baie, eu nu o las, pe-acolo nu se mai trece, temporar. Îl trimitem, totuși, pe Felix în baie să ne scoată niște lucruri din baie, el nu are nici o treabă cu isteria mea, e doar un șoricel, pe planeta lui Spotu-dinozaur nu mai există decât doi șoricei, care locuiesc într-o căsuță specială numai a lor. Horica îi râde în nas, da, da, sigur n-au mai rămas doar doi, acum or fi minim opt deja, căci șoarecii se înmulțesc ca șoarecii.

Noroc că mai avem o baie în casă, una fără șoricel, căci nu văd urme, nu aud zgomote, nu recunosc o asemenea ospitalitate din partea-mi, așa că acum suntem cu toții în oraș, acolo unde ne vom petrece timp lung, atât de lung, până spre seară de ar fi să fie, cât îi trebuie lui tati să ajungă acasă, acasă înarmat după sute de km de condus, căci mie nu mi-e frică de șoricei, șoricei zic, nu altceva, în schimb, dacă îi văd, încep să țip, să țip, țip, țip, ca nebuna.

Daca ai prea multe temeri, poți să te gândești că nu ești suficient de ocupată.
Dacă ești, totuși, foarte ocupată și ai temeri, poți să deduci că ești ușor sau mai mult anxioasă.
Dacă ești anxioasă, foarte ocupată și ai temeri, ai putea să iei în considerare faptul că ai prea multe, așadar să începi să dai.

A da, în acest caz, nu presupune să stai nemișcată și să aștepți să ți se ia, ci presupune să faci un efort  să dai încredere. Cum vine treaba asta? Vine tangențial, la început, apoi iese perpendicular, din plin din tine. Tu nu ești perfectă, ești perfectibilă. Eroarea ta nu este compusă decât din patru litere, ‘ibil’. Tu ai nevoie de ajutor, dar trebuie să îl ceri. ‘Dă-mi’ trebuie să spui, dar pentru a scoate cuvintele astea din tine, trebuie să îți reamintești cum era când aveai încredere.

Tu ai aflat despre încredere de mult, de când ai început să simți, adică pe-aproape de originile tale. Te-au învățat mama ta, apoi și tatăl tău, primii educatori, pentru că te-au înconjurat cu iubire, dăruire, atenție, curiozitate, empatie. Instinctiv te-ai lăsat vesel în mâna lor, apoi ai început să rezonezi și ai manifestat încredere, zâmbindu-le cu candoare, și la bucurie, dar și la tristețe. Aveai încredere. Nu știu dacă există o genă cu nume scorțos pentru încredere, dar pentru că aceasta ți s-a scăldat odată prin lichidul din care ești format, nu se poate să nu fi atins vreun perete cu amprenta ei, pe undeva prin trupul tău. În fraza abia încheiată, deducția are mai degrabă aspect inductiv și speculativ. A se consemna că cer clemență pentru a trece mai departe. Așadar, încrederea este în tine, umbra trecerii ei există.

(Dar cum se uită încrederea? Se uită pentru că, odată ce crești, cunoști lipsa de iubire, lipsa de empatie. Toți o întâlnim, dar este foarte important să nu o întâlnești prea aproape de căsuța ta.)

Încrederea. O dăruire sinceră, dezinteresată, pornită din respectul pentru destinatarul încrederii tale. O condiție primordială pentru prietenie și o consecință superbă a iubirii. Încrederea este ingredientul cheie pentru un psihic sănătos și optimist. Încrederea este o trebuință omenească.

Cuvântul. Marca suficientă a omului. Eticheta sonoră pentru fiecare constituent al lumii, emisă printr-un mecanism sofisticat de învățare, înscris în genele noastre omenești. Simbolul prim al abilității de abstractizare. Tărâmul cuvintelor este încă un domeniu de definiție a inteligenței noastre. Cuvântul este pentru copil poate primul instrument complex rațional de cunoaștere, iată cât de prețios este acesta!  Să citim, să vorbim, să ne jucăm cu cuvintele de timpuriu, fără prejudecată, cu îndrăzneală și cu respect, astfel încât să stârnim copiilor curiozitatea pentru cuvinte.

Pot să-ți spun Mutti, mă întreabă băiatu’, ăla, adolescentul, cu zâmbet șmecheresc în colțul gurii, în timp ce ne bucuram de încă o serie de seturi de tenis de masă, acum, în alt sfârșit de săptămână cald, frumos, strălucitor, chiar prea strălucitor, atât de strălucitor încât ne-a obligat să îi mutăm mesei de tenis axul longitudinal cu vreo 30 de grade, ca să nu ne orbească soarele cu strălucirea lui tot mai tangențială cu Pământul. Da, spune-mi cum vrei tu, îi răspund, Mutti sună suficient de stupid încât să ne înveselească suplimentar, 5-3 la Mutti. Kiti zâmbește delicat, nu cred că gluma noastră o amuză, Felix, și el, zâmbește, dar zâmbetul lui nu ține în timp, Mutti ești tu, Horica, iar mami nu e Mutti și este mai frumoasă decât tine. Adică să nu râzi tu de mama mea drăguță, fiindcă ea nu e Mutti, tu ești un mut! Stai liniștit, Felix, e 10-6 la Mutti, încerc să-l liniștesc, însă nu îi place să mă identific cu persoana ce răspunde la apelativul Mutti, de aceea pune botic pe chip, iar eu, de drag, renunț la Mutti. Horica nu renunță, mă ajunge din urmă, set-set, apoi câștigă, de unde trag concluzia că puteam să mai rămân Mutti puțin.

Vin duminicile domestice de toamnă, sunt în oraș deja, e vreme pentru tihnă neprețuită, duminicile zbuciumate ale verii se pregătesc în altă emisferă planetară. Mai mult acasă, liniște și multe teme, dar și joacă, muzică și plimbări pe marginea lacului de-acum, pentru o vreme, duminica.

Vara târzie nu este deloc surprinzătoare, de fapt, a ajuns să nu mai fie astfel, am deja mai multe serii de amintiri fotografice din alte toamne însorite și neașteptat de calde. Sunt deosebit de frumoase așa-zisele veri indiene, sunt ca niște adieri înmiresmate de vânt, ce poartă în stropii lor minusculi de substanță, eterii vii ai verilor ce-au fost, amprenta unică a verii.

Dar zecile de roșii roșii din grădină îmi sunt surpriză neașteptată, ce-i drept, cam timpuriu le-am dat uitării, le-am condamnat nedrept la amorțeală în verde-gogonea încă de săptămâni bune, îmi iert lipsa de chibzuință, căci le-am regăsit în dupăamiaza asta însorită de sfârșit de septembrie mai roșii aproape decât le-am lăsat vreodată întreaga vară să devină, mai mari și mai pline decât îmi puteam imagina că vor crește.

Și iarăși da, surprinsă sunt de sentimentul bun de încântare pe care îl am acasă, acasă în casa noastră caldă, inundată de lumină, și astăzi, ca ieri, doi ani și încă jumătate înapoi, căci găsesc în această simplă bucurie reper autentic pentru statornicie și devotament.

M-am trezit în zorii zilei într-un ritm sacadat bătut exact de Kiti. Apare uneori devreme tare și se aruncă între părinții ei în pat. Dacă suntem norocoși, Kiti adoarme, liniștea rezistă. Dacă suntem norocoși, Kiti rămâne binedispusă, căci așa se trezește în mod obișnuit. Dar veselia ei se oglindește într-un tonus alert și jucăuș, ceea ce o face să salte ritmic din pat pentru a îmi aranja cutia cu bijuterii mai bine pe dulăpiorul pe care o țin. Cu bătaia salturilor ei înapoi în pat încă răsunându-mi în urechi, am coborât năucă în camera de zi. Mi-am căutat clama lăsată aseară pe canapea, să-mi strâng părul răvășit de perna mișcătoare a zorilor mele de zi și nu am găsit-o. L-am boscorodit stupid pe Horica pentru că nu e eficient în căutare și că nu rearanjează în linie mobilele mutate în scopul expus. L-am rugat să nu se supere pe mine pentru că nu are sens, așa sunt eu și el mă știe. Nu s-a supărat, copiii înțeleg momentele de neghiobie ale părinților. A coborât și Felix zâmbind și pornind încă din mers o nouă poveste despre niște pirați, corăbii, veterinari și cine mai știe ce alte chestii. Kiti a rămas veselă și hiperactivă, așa încât nu pot spune cu exactitate dacă a mâncat în această dimineață. Totuși, ea se descurcă, aha, acum îmi amintesc de excesul de entuziasm al lui Felix din timpul micului dejun, pesemne Kiti îi furase sandwichul cu gem. Am împachetat trei snackuri consistente în cutii și pungute și i-am teleportat la școli pe toți. M-am așezat cu o revistă nouă de povestiri în mână și cu o ceașcă generoasă de cafea în față și am început să respir tot mai rar. M-am oprit pe la 15 respirații pe minut și am menținut acest ritm. Pentru un scurt timp.