I-ai scris lui Moș Crăciun, Felix? L-a întrebat Horica de dimineață și am simțit în întrebarea lui iz de nostalgie, o dorință pe jumătate împlinită, căci frățiorii mici vin și cu avantaje, nu doar cu dezavantaje pentru frații mai mari, dorință de a mai gusta din magia de poveste de iarnă, cea întreținută cu grijă de părinți, o dorință de a rescrie Scrisorile, păstrate sau rătăcite printre lucruri, Scrisorile încărcate de emoție și înfrigurare la gândul…

I-am scris de mult, dar nu știu ce s-a întâmplat cu scrisoarea, eu am lăsat-o pe biroul lui mami și cred că s-a pierdut, a răspuns îmbufnat Felix, poate cu gândul că rătăcirea scrisorii sale înseamnă un mic dezastru sau poate cu gândul leneș că trebuie să o rescrie și să o redeseneze, deoarece toate scrisorile copiilor către Moș Crăciun, sau aproape toate, sunt decorate cu desene și picturi. Dar n-o fi ăsta un capăt de lume, doar lui Felix îi place foarte mult să deseneze, mai nou (sau parcă mai vechi) Felix desenează cuminte, adică îngrijit, vesel, adică multicolor, de la șase la șapte dimineața în camera lui, iar ieri, la grădiniță, ‘a fost nemaipomenit’, au pictat pereții clasei cu scene din Jack și vrejul de fasole, împreună cu o prietenă a învățătoarei, el a lucrat la cerul albastru și la norișorii lui pufoși, ca din Pufoșii,  ha, ha.

Apoi, parcă să își capete împăcat darul de Crăciun, Felix mi-a declarat mândru, neindoctrinat, ‘mie îmi place munca’, rugându-mă să îl las să ajute la golirea și reîncărcarea mașinii de spălat vase, timp în care mi-a povestit pe scurt despre dragul pentru muncă al lui Spotu-dinozaru, iar Kiti, gata oricând să ajute la bucătărie, s-a rățoit în fața noastră pentru a-și câștiga dreptul să ajute și ea. Și l-a câștigat, astfel încât am reușit să termin repede treburile astea casnice, chiar dacă s-au mai ciocnit frații între ei și vasele din mâinile lor între ele, de data asta fără consecințe notabile.

După care am pornit în zi, către școli și grădinițe, începând să percepem discret în aerul înghețat azi al dimineții iz de iarnă magică.

Am întârziat față de planul gândit aseară fără să fie vina noastră, ci a traficului îngreunat de nelipsitele pregătiri ale paradei de 1 decembrie. Kiti, în mașina lui tati, și-a ținut calmul pe loc, în ciuda lungirii neașteptate a drumului, iar băieții, în mașina mea, și-au văzut de dialogurile lor obișnuite, unul, că mă enervează piciorul tău pe piciorul meu, celălalt, că tu chiar ești alergic la absolut orice pe lume, astfel încât, până am ajuns în fața policlinicii pentru niște analize, timpul a curs lin și vesel pentru o zi de început năvalnic de săptămână. Urmând să îi supunem pe toți trei unor teste, mi-am pregătit cu grijă schema, intru cu băieții, explic cum ar fi optim să se procedeze cu Kiti, apoi îl sun pe tati, care intră direct, fără să mai aștepte în fața cabinetului, cu Kiti în cabinet, îi recoltăm ce avem de recoltat și plecăm.

Zis și făcut, doar că, din cauza întârzierii, avem destul de mult de așteptat. Așteptăm, apoi aflăm de existența spitalului lor de pediatrie aflat doar la 200 de metri depărtare și fug doar cu Felix acolo, lăsându-l pe Horia cu telefonul meu în fața cabinetului, evident, în așteptare. La spital este complet liber, fug înapoi cu Felix sa iau trupa, tati îl sună pe Horica, ce trebuie să anunțe asistentele că încercam la spital și să iasă.

Intrăm, intră și Kiti cu tati, numai că fetița și-a consumat pesemne cantitatea de bună dispoziție pentru momentul respectiv al zilei, așadar intră vijelios în urlete sfâșietoare mai ales prin volumul lor ridicat. Între timp, cabinetul de recoltare este ocupat de un tată cu un copil, dar aceștia ies imediat, doar că tati al nostru o scoate pe Kiti din policlinică pentru a nu speria personalul, deoarece, în afară copilului însoțit de tatăl lui, nu se mai află nimeni acolo. Le dau niște explicații suplimentare (le explicasem mai devreme, când venisem cu Felix, despre ce e vorba) și întreb asistenta dacă nu îi poate recolta afară fetiței noastre o probă pentru exsudat faringian. Mi se răspunde că este împotriva regulamentului lor, înțeleg, însă tatăl acela, aflat încă în sala de așteptare, se simte dator să mă critice, deși am acceptat imediat regula policlinicii. Nu îl bag în seamă, nu am timp pentru sancționarea mitocăniei, sunt hotărâtă să o aduc pe Kiti și să rezolvăm cât se poate de fulgerător problema, ceea ce și fac, cu Kiti în aceleași urlete de frustrare și foame intrăm, o așez pe scaun, îi spun să deschidă gura, i-o mențin deschisă cu ajutorul mâinilor, iar asistenta își termină cu succes misiunea.

Plecăm din policlinică râzând pentru că, nu știu cum se face, Horica este luat drept un băiețel mic, deși el este mare, iar el ne povestește hâtru, ca de obicei, cum l-au alintat asistentele înainte să pătrundă cu bețele lor sterile în fundul gurii sale, Kiti ne așteaptă în mașina lui tati deja, suntem pregătiți să ne începem ziua. Este doar o iluzie asta, dar noi încă nu știm că vom petrece încă aproape două ore în traficul nebun al Bucureștiului de nord, de aceea suntem suficient de bucuroși încât să nu fim nevoiți să ne enervăm inutil, chiar dacă, pe măsură ce înaintăm către școli, văd că trebuie să completez scutirea pregătită pentru Horica cu încă o oră, apoi încă o oră, până îl las în fața școlii.

Scufundată în apă, percepțiile asupra propriului tău corp te uimesc și te îngrijorează. Senzația de plutire, deși incompletă acum, când respirațiile tale sunt perturbate de neștiut, te intrigă și te dezechilibrează. Nu ți-ai mai văzut până astăzi picioarele lungi atât de departe și de împrăștiate față de trup, nu le-ai mai întâlnit în mișcarea asta lină, involuntară, urcătoare. Te tulbură puțin și simți că poți să îți domolești tulburarea dacă le aduni grijulie, feminină cu mâinile tale. Găsești calmul în gestul încântător de apucare cu degetele mâinilor a degetelor picioarelor și în gestul fetal de ghemuire și de aceea le faci neîncetat cât plutești în apă. Ești înconjurată de oameni buni, inimoși, care te încurajează și te răsplătesc cu zâmbete și dulciuri pentru curajul tău, tu le simți bunătatea, dar ai o încordare de trup de susținut, așa că nu le arăți atenția cuvenită. Ești frumoasă ca un nufăr plutitor, iar apariția ta angelică mă face să plâng de bucurie. Găsește-ți, fata mea, în apă amintirile primordiale de paradis și dezleagă-ți ușurel trupul din strânsoarea încordării, ca să simți binecuvântarea și confortul apei pe fiecare centimetru al corpului tău perfect!

Cum se vede transformarea copiilor, altfel decât o revelare frustă, tulburătoare? Într-o curgere lentă, extremă, încât se pot lesne confunda cu o încremenire, prefacerile reale ale trupului de copil ni se arată aproape ireal atunci când îi privim cu atenție. Metamorfoza minții și spiritului lor este mai evidentă, mai matematică, fiindcă ei ne vorbesc, ne întreabă, ne surprind învățând zilnic diferite esențe ale lumii. Mințile noastre, copil-părinte, comunică continuu, așadar este natural să le înțelegem devenirea, ajustările pe care le facem ca să ne potrivim cu copiii noștri ne vin firesc, căutările și întrebările de părinte au alte naturi. Asta, binenteles, când le suntem alături și nu le stăm deasupra. Dar trupul? Cum devine el tot mai plin, tot mai larg și mai impunător? Într-un infim interval de timp, odată cu un salt către un fluturaș, niște celule noi se nasc, niște nanometri în plus se adaugă lungimii sale schimbătoare de copil, iar noi, de mult încremeniți în dimensiunile noastre trupești adulte, cu discreție și supunere față de inexorabilul vieții, noi avem șansa să le intuim transformarea, să ne retrăim transformările, uite-l cum i se mărește tălpița, uite-l cum i se împlinesc brațele, uite-l cum înflorește cu totul. Cu un efort de imaginație și cu iubirea cu care am fost binecuvântați, le putem anticipa augmentarea trupească, iar acest exercițiu mental, dar și atât de fizic, concret, ne aduce un imperceptibil plus de drag de ei, plus de care putem să ne agățăm la nevoie, pentru păstrarea sănătății și curățeniei legăturii dintre noi, părinți -copii.

Uite-l cum aleargă cu prietenii săi imaginari, dinozaurii de companie, ‘noi, velociraptorii’, în pantalonii săi, rămași în tristețe, ridicol de scurți, uite-i trupul depășindu-i duios cu încă un nanometru chiar în momentul ăsta jocul de-a dinozaurii!

Aș putea să devin un designer vestimentar original, dar aș falimenta într-o secundă, căci creațiile mele, deși ar găsi poate câțiva rătăciți ai lumii să le îmbrace, ar fi obiecte vestimentare-închisori ale trupului. În hainele create de mine, oamenii ar deveni dependenți unul de celălalt sau nu s-ar mai dezbrăca niciodată. Ei nu ar crește mai mari decât hainele lor sau în funcție de materialul din care îmi voi tăia modelele, le va rămâne o mică șansă să le sfâșie odată cu creșterea. Dar calitatea lor irevocabilă de oameni îi va salva, sunt sigură de asta, altfel nu le-aș mai crea vreodată, în definitiv fără o doză de fanatism nimic nu s-ar mai schimba pe lumea asta. Însă până să devin un designer vestimentar original și degrabă falimentar, nu voi înceta să caut soluții creative pentru intoleranta și încăpățânata noastră fetiță, ce ar înfrunta și ger aspru în picioare dezgolite. Sunt pătimașă în ideea de a o încălța iarna și disprețuiesc cu înfumurare orice idee contrară!
 

Intuiția. Acea abilitate analitică înnăscută și facultate cognitivă neprogramată conștient, ce îți conturează soluția la o problemă dată. Intuiția este abilitatea-cheie pentru revelațiile noastre, iar pentru a deveni părintele știutor și înțelept, pe care ni-l dorim pentru copiii noștri, este necesar să avem revelații, să aflăm adevărurile ascunse ale vieții. Astfel, copiii ne provoacă să devenim inteligenți, ei sunt binecuvântarea pentru un trai împlinit.

Din aceasta perspectivă, a fi părintele unui copil cu o dizabilitate intelectuală severă îți dă o șansă mai mare la deșteptare, la împlinire prin cunoaștere și iubire, însă nu ți le garantează, asta pentru că provocarea ta este mai mare, mai intensă, mai precoce, iar tu ești mai vulnerabil, mai singur și mai secat de energie. Dar pentru ce această întâmplare a vieții, pentru ce acest dezechilibru dintre ceea ce ești și ceea ce ai putea să fii? Cine poate ști, dar cert este că aflarea stării de armonie, așadar compensarea dependenței fizice și emoționale prea mari ale copilului cu plusul de înțelegere și empatie cerut, ne înlesnește apropierea de esența vieții noastre, omenia.

Revelația de duminică: copilului îi ești dator cu blândețe orice-ar fi.

Trebuie să ne alegem câte un supererou pentru serbarea de Crăciun, tu ce ai ales, l-am ales pe… (am uitat), de ce nu te-ai gândit la Spotu-dinozaur, doar el este un hiper-super-erou, nu-i așa, nu, nu, el nu este un supererou de grădiniță, el este de fapt un superdinozaur și copiii nici nu îl cunosc prea bine. Mă uit la tine cum te dezici ușor-ușor de marele și minunatul tău supererou, drept e că nu ai face-o dacă nu ar exista, poate, vreo presiune exterioară, dar tocmai aici stă tristețea, stau regretele, în dorința de conformism, deși, până la urmă, îți trebuie ca să întâlnești fericirea în viață și o doză de docilitate, un strop de supunere și împăcare în tine cu valori mai mult sau mai puțin comune la un moment și spațiu date. Nu cred că mintea ți se încetinește sau ți se oprește în felul ăsta, din contră, să lași o frântură din ideea ta deoparte pentru o vreme poate fi un exercițiu util de altruism și empatie. Numai să nu te împiedice să crezi în supereroul tău, numai să nu ajungi să te rușinezi de existența supereroului tău. Să îl ții viu în minte și gând, să îi creezi destin fantastic fără să suferi din faptul că ai crescut mai înalt în ultima vreme, fiindcă ai auzit în stânga sau, poate, în dreapta că înălțimea mare îți va limita creativitatea. Ai putea să crezi din ce în ce mai tare, pe măsură ce te înalți, că ‘trebuie’ îți devine tot mai necesar în viață, dar aceasta este o minciună sau, mai bine, este o interpretare nepotrivită a lumii, e drept că tu auzi dinspre toate zările șuierul înfricoșător al lui ‘trebuie’, acest uragan de oportunism acceptabil și dezirabil social, însă nu aș vrea să te sperie, dar dacă totuși te sperie, cuibărește-te în brațele noastre, aici unde știi că ai mereu un loc călduț. Tot ce îți trebuie ca să te bucure este, paradoxal, un singur ‘trebuie’, este acel îndemn, ‘trebuie să îți cauți echilibrul tău în tot ceea ce gândești și faci’. Atât, doar atât, restul de ‘trebuie’ este doar praf în ochi, doar o fantasmagorie!

Ieri au venit din nou acasă să ne filmeze. Am ajuns deodată în fața casei, abia am reușit să îl trezesc pe somnorosul mic din mașină, iată-l astfel cu încă un motiv să fie morocănos pe moment. Celălalt motiv este subînțeles, înscris de fapt în gena de frate: gelozia. ‘Bună seara, ciudaților’ nu este tocmai cel mai manierat mod de a îți întâmpina musafirii, din fericire încă găsim o scuză timidă datorată înălțimii relativ mici a nemulțumitului. ‘Ciudații’ nu se simt ofensați, ei sunt ditamai adulții, obișnuiți până la urmă cu ostilitatea, asta îmi imaginez eu, în definitiv ei pătrund în intimitatea multor oameni cu camerele lor de filmat, ceea ce mă face să cred că au întâlnit în meseria lor destui ursuzi. Nici noi nu avem maniere, astfel își manifestă ei delicatețea de a nu ne pune într-o lumină nefavorabilă, ba, mai mult, își îndreaptă favorabil luminile către fețele noastre. Ca să ne filmeze. Nu încep treaba imediat ce intră în casă, nici nu au cum să o facă atât de repede, dintre toate echipele ce ne-au vizitat până acum, aceștia au cel mai complex echipament de filmare, așadar au nevoie de un timp suplimentar pentru a purcede la ‘acțiune’.

Aprindem toate luminile de care dispunem, ei ne completează, ba ne cuceresc de-a dreptul, cu luminile lor profesionale. Toată camera de zi este acum inundată de lumină, Kiti își ascunde nasul sub o perniță moale, iar gestul ăsta se echilibrează firesc cu un funduleț delicat ridicat către lampa-vedetă. Vă rog să nu o filmați astfel, îi apăr eu repede fetiței nepăsătoare dreptul la intimitate, mi se înțeleg temerile, ceea ce însă nu îmi scade din insistența cu care țin ochii pe ea.

Lui Horica i se montează microfonul portabil de gulerul tricoului, el se joacă cu microfonul, îl ciocănește cu degetul și îl testează suflându-i niște sunete ascuțite. Un domn așezat discret pe consola mea sculptată din lemn de sheesam sare ca ars sau, mai bine, sare înțepat brutal în urechi de testele lui Horica, descoperindu-și urechile de căștile receptoare. Horica se scuză și râde, apoi își așteaptă cuminte întrebările.

Felix acceptă bucuros niște desene animate, momeală pentru alinarea geloziei de a nu fi în prim-planul acțiunii ce animă atmosfera casei. Negociem cu el de pe poziții de forță eliminarea sonorului și câștigăm. Între timp, filmarea începe. Horica are voie să fie el însuși pe taburetul generos al camerei de zi, ușor excentric în cadrul camerei uriașe de filmat se tolaneste Kiti pe un colț de canapea, și ei i se cuvine un pătrățel de imagine filmată. Așadar, Horica redevine el însuși, imobilizat pe taburet, din cauza microfonului mobilizabil, dar fix pe taburet de data asta, iar Kiti continuă să rămână ea însăși, de aceea își amintește brusc că ea adesea scoate lampadarul din spatele ei din priză. Ceea ce se hotărăște să și facă, așadar se ridică de pe canapea, trece nonșalant prin fața lui Horica, ajunge în dreptul lampadarului, îl scoate din priză și revine tacticos de unde a plecat. Noi râdem, cineva readuce suplimentul de lumină al lampadarului nostru în cadru, noi râdem iarăși, pentru că știm că scena se va repeta.

Trec orele cu liniște sufletească dinspre Kiti, dar cu gălăgie din multe direcții, nu uitați, suntem foarte mulți oameni împrăștiați prin încăperile comunicante ale casei noastre, urmează să încheiem filmarea cu și mai multă interacțiune între copii. Încropim ring de dans, dansul este atuul nostru pentru astfel de momente, iar Ella își lansează trilurile armonioase în aer. Copiii primesc liber la nebuneală și distracție, Horica și Felix sunt de nestăvilit. Vine acum timpul ca și Kiti să dovedească persoanelor străine din casă că are un zâmbet fermecător (zâmbisem eu mai devreme), ba chiar râde cu gura până la urechi, căci băieții o smotocesc ca pe o pisică, o trag de rochiță, o învârt în brațe, o aleargă în fața camerei de filmat într-un pseudo-dans smucit, haios și binefăcător pentru dispoziția aleatorie a fetiței, dar și pentru cea a frățiorului gelos. Cât despre dispoziția lui Horica, spun doar că mi-a trebuit să scornesc ceva stăvilitor ca să îi opresc salturile zvăpăiate. Ceea ce am și făcut, l-am călcat pe un picior, de l-am făcut să o ia la fugă și să îmi strige ‘mi-e frică de călcăturile tale, mi-e frică!’ și să își ia laptopul în brațe, sus, pe canapea, în siguranță față de pașii mei plini de cruzime.

Prin întunericul dens al încă-nenăscutei dimineți îi percep prezența apăsată. Știu că este ea cea care vine, pentru că nimeni nu mai vine cu pasul atât de cinstit în cercul nostru spațial și temporal. Kiti. Lipsită desăvârșit de fățărnicie, atingerile ei sunt fie grele, fie delicate, pentru că sunt expresii fizice ale trăirilor ei. Indiferența ei se manifestă fără contact voluntar, când nu te vede, nu te poți aștepta la îngăduință din partea ei.

Așadar vine călcând greu lemnul din podea, ca să își pornească marșul orbital al dimineții, orbitele ei sunt adâncite sau nu sunt, dar ar putea fi, cu greu îți poți imagina atâta precizie și fidelitate pentru calea pe care o urmează. Îmi imaginez că arcul de cerc apucat de picioarele ei coerente nu este cu totul întâmplător și nu fac acest exercițiu doar ca să găsesc sensuri, pentru că sensuri există deja, iar ăsta este un gând confortabil, ci pentru ca să încerc să înțeleg cum își construiește ea orbitele favorite, ce resorturi intime o ghidează sau o împing spre traseul ales. Să își aleagă ea un traseu geometric echilibrat, ce îi dă încredere, confort și recompensă, să fie doar un simplu joc, o simplă recreere? Să fie o dorință de cuprindere exhaustivă a lumii ei, de întărire și recunoaștere, totodată, a apartenenței ei, căci prea matern-ocrotitoare îi e linia? Să înțeleagă ea prin pașii calculați că realitatea nu este o linie dreaptă, dar nici una strâmbă, ci doar curbată? Că virajele ei capătă rotunjime ideală prin repetiție și perseverență? Și că îi este permis, ca de altfel și nouă, să treacă de pe o orbită pe alta, la fel cum îi este permis să respire sau cum îi este dat să simtă,  mai profund sau mai superficial?

Îmi plac și nu mă mai tulbură insistentele și ritmicele ei întoarceri pe aceiași centimetri de podea din dimineață. I-am învățat simetria revenirilor și pot să îmi continuu somnul sau măcar să păstrez dulceața pretrezirilor lipsite de îngrijorare față de necunoscut. Iar când își încheie câte un ciclu, atunci când plonjează de pe colțul orbitei ei matinale, direct în contact concentrat cu tot trupul meu, mă bucur să înțeleg că întâmplătorul din traseul ei nu este complet aleatoriu.

Dragi cititori, jocul meu de duminica trecută s-a încheiat, așadar este cazul să desemnăm un învingător.
 
 Iată contribuția mea la joc, un haiku ce nu intră în concurs:

Viata de mama:
frunza-n vant ce arde tomnatec

frunza hoinara
de aur mangaiere

Am regăsit-o pe Kiti în același fel în care o regăsesc seară de seară, aproape adormită, molatică, flămândă după o zi întreagă petrecută la școală, stătea, în seara trecută, mai cuminte decât în alte seri, încercând, în ciuda efortului fizic măricel pentru starea de lene și atonie ce o cuprinsese, dar și a tutorilor ce o împiedicau, să își descalțe iarăși picioarele de șosetele ei, albe odată, în zi. Nu pot ști de unde vine acest comportament de îndepărtare obsesivă a pantofilor, șosetelor de pe picioarele ei, înghețate mai nou, dintr-o prea intensă și sâcâitoare senzație de disconfort sau poate dintr-o tulburătoare percepție de privare de libertate, asigurându-și prin gestul eliberator supapa ei pentru respirație proprie, nemijlocită? Oricum îi suntem datori cu întemnițarea picioarelor în șosete călduroase, măcar în vremurile astea reci de toamnă târzie-iarnă, dar, totodată, perseverența fetei pare de bun augur la sfârșitul zilei, pentru că ea tinde uneori să își alunge oboseala serii într-un mod chinuitor de-a dreptul pentru ea însăși, iar obsesia cu șosetele îi pune chinului piedică.

Kiti își cuibărește neliniștile într-o încăpere mică-mică, cât un buzunărel, de fapt chiar este un fel de buzunar al spațiului școlii, o mică debara goală, fără fereastră parcă, deschisă spre holul de trecere, doar cu o saltea pe jos, nu văd ce alt rost ar mai putea căpăta o astfel de încăpere decât să preia angoase în pereții ei și să le schimbe cumva frecvențele de vibrație, căci miraculos chiar asta face, altfel cum răstoarnă o biată cămăruță o ditamai stare apăsătoare?

Cum dă ochii de mine, devine un robot, se ridică, aruncă un ‘pa’ șters și o fluturare fulgerătoare și rășchirată de mână și degete din mers și o taie apăsat prin hol, sala mare și camera de primire. Mă țin rapid după ea, acum pornim un contra cronometru important pentru următoarea ei bună dispoziție din seară, ce bine ar fi dacă totul ar merge ca uns de-acum încolo, o pereche de cizme corect încălțată, un jerseu încheiat în ritm alert, o haină fără mâneci întoarse pe dos și un ghiozdan gata încărcat cu cutiile de mâncare ar putea face minuni cu mimica fetiței. Și chiar face de atâtea ori!

Dar aseară, odată ieșite în aerul rece deja pe înserate, Kiti mi-a dispus brațele strâns în jurul toracelui ei, așa, în mers, și și-a ghemuit căpșorul în șanțul pe care antebrațul meu drept l-a făcut cu trupul ei, lăsându-și întreaga greutate prin cap, parcă. După ce am traversat bulevardul încărcat, mi-a luat palma și mi-a lipit-o de fruntea ei, eu i-am susținut-o cu drag, dar și cu o ușoară îngrijorare, de obicei nu este atât de dependentă de spijin fizic, ba chiar am realizat în mersul ei alături de mine o nesiguranță accentuată a  pasului, o pierdere scurtă a tonicității musculare din picioarele ei zvelte. Am numărat împreună pașii până la mașină, număratul îi dă o anumită siguranță, a anticipării finalității a ceea ce face în momentul respectiv, dar o și trezește oarecum în realitatea frustă a vieții concrete. Mi-am amintit că a fost ziua de piscină a copiilor, ziua de bălăceală și de leac pentru serenitate, căci apa, fie ea și a piscinei, asta le face, îi liniștește, îi conectează mai bine cu ei înșiși, îi distrează. Mi-am amintit de poveștile entuziasmate ale bravelor fete de la centru, sunt întotdeauna foarte impresionată de bucuria din descrierea vreunei noi reușite de-a lui Kiti, pe care o regăsesc, mereu cu uimire și recunoștință, în aceste minunate ființe, așadar despre cum Kiti a ținut colacul în jurul ei, cum s-a lăsat de fiecare dată, chiar pentru câte un scurt timp, pe apă, apoi în apă, despre cum ‘a inotat’ ea către o pernuță supărătoare prin prezența ei neavenită pe o margine a piscinei sau cum și-a păstrat calmul și întrebările de nedumerire întreaga oră de piscină.
 
Și amintindu-mi de toate astea, am strâns-o mai puternic în brațe pe mica noastră temerară, iar în mașina caldă i-am binecuvântat gest dezrobitor pentru picioare, lăsând-o într-o veselie bună, probabil iscată de regăsirea unui liman mititel și a unui colț proaspăt de pâine.

Pentru ce sunt notele și cui folosesc ele? De ce nu am transforma notarea, din calificativ în notă scrisă, explicativă, de la profesor la părinte și elev, de două ori pe an? Este chiar atât de complicat?
 
 Cu ce se îmbogățește copilul, căci despre dezvoltarea lui ne facem probleme în principal, dacă obține anumite calificative? Îi crește lui motivația pentru a învăța, pentru a-și asculta profesorul, pentru a fi un elev model? Îi crește stima de sine, încrederea și dorința de afirmare? Poate, în anumite cazuri, dar acest lucru se poate obține și altfel, cu mult mai mult tact și empatie pentru copilul acela sensibil. De ce am transforma anii petrecuți în școală într-o vânătoare de vrăjitoare? Căci adesea în școală, profesorii abuzează de ‘forta’ pe care notarea le-o dă, nedreptățindu-i astfel pe copii, pentru a-și ține grupul de elevi în frâu, pentru a-și impune autoritatea, pentru a domina. Nota este o armă de dominație a sufletelor ingenue de copii.

Nota, așa cum ea apare și își face simțită prezența în școala românească, este astăzi un instrument tentant de corupție și se află în mâna profesorului. Cu ajutorul notei, profesorul se face auzit, vorba lui nu devine interesantă pentru copii decât atunci când se îmbracă în spectrul notei ce va să vină. Nota poate deveni buzunarul deschis al profesorului, deoarece tot ea, nota, îl duce pe copil mai ușor în locul dorit. Nota este un îndemn spre rău, spre nedreptate, este ispita profesorului și pedeapsa elevului. Este totodată mijloc de autoconfirmare, automagulire pentru părintele copilului, crescut și el adult frustrat, inhibat, dependent de o recunoaștere exterioară.

Nota ne face dependenți, ne inhibă creativitatea, ne izolează în interior, ne traumatizează. Nota ne sperie, ne face să ne uităm adevărata motivație, ne umilește și ne schimonosește. Nota ne etichetează. Copiii își pierd valoarea intrinsecă, odată ce pășesc în școală. Ei devin niște cărți de joc, cu o valoare înscrisă pe frunte aleator, după bunul plac și buna înțelegere a câtorva oameni. Alina este un as, George este un valet, bietul Ionel este un doiar, ah, cât de nedrept și de insultător pentru puterea umană de empatizare arată un astfel de loc. Însuși catalogul, cu apariția lui trufașă, cu inaccesibilitatea lui, apare în concordanță cu ceea ce conține el. Catalogul, acel caiet uriaș, cartonat, ridicol, purtat la subratul profesorului, vine într-un format special construit pentru a băga spaima în copii, el este misterios și o grozăvie ți se va întâmpla în cazul în care îndrăznești să îl atingi.

Fără note, fără catalog, în clasă se așterne o altfel de liniște. O liniște sufletească deplină, propice pentru rezonare de minți și inimi, o liniște pentru descoperirea umanității copiilor și a profesorilor, cu tot ceea ce aceasta presupune: rațiune și emoție.
 
Închei acum strigătul meu de revoltă, adăugând cuvintele soțului meu, Cătălin, cu care rezonez deplin:

“Suntem hiper-dependenti, de fapt, fie co-, fie contra-… Pentru ca traim intr-o paradigma autoritariana, in care figura parentala severa ne domina din fasa. Exodul romanilor inspre lumile libere este simptomul maturizarii unori oameni care hotarasc sa fie ei insisi, autentici. Invatamantul romanesc de stat este o structura de socializare fortata, similara celor militare. Modelul “managerial” cel mai frecvent intalnit este comanda-si-control, despotic, inflexibil, traumatizant. Lipsa crasa de interes pentru individ, pentru particular, este evidenta pentru orice parinte cu mintea deschisa. Indivizii sunt clasificati, inregimentati, averaged-out. Numele lor sunt simple etichete pentru profesori. Ce trebuie schimbat? In primul rand, SCOPUL invatamantului. Apoi, desigur, oamenii care saboteaza reforma. Si nu sunt putini! Dar trebuie inceput cu cei mai vocali conservatori, asa cum este invatatoarea aceea.”

Ce mai zi! Nu ii socotesc schimbările de ritm și tonuri, ci încerc să îi așez energia emanată și absorbită cu totul, în straturi sigure de neuitare, căci tot mereu se întâmplă să mai caut câte-o bulă de oxigen și visare în mine și tot de atâtea ori descopăr zăcăminte de amintiri și forță nouă, cum suntem croiți să o facem, un pic de trăire nebună și dureroasă acum, pentru un impuls de vitalitate pe mai târziu.

Chiar și grija pentru emoțiile lui Horica, adunate insidios în el cu fiecare oră scursă, se strânge alături de bucuria de la finele ultimei secunde din prezentarea sa, cu un oftat eliberator, din mine și alt oftat de necaz pentru mica trădare a rațiunii de către emoție, din partea băiatului. Dar, cu preț de două oftaturi și-o umbrelă lipsă, eu știu că Horica a ieșit învingător din sala “George Enescu” a Conservatorului, acolo unde el a descris în șase minute și patruzeci de secunde facerea cărticelei lui, în fața oamenilor curioși și buni cu interpretarea sa, în Pecha Kucha Night Bucharest#10.

Apoi, deși înainte ca așezare temporală firească, am deschis involuntar un robinet de lumină în jurul meu, ca să îmi etalez perplexitatea în fața căilor vieții, o domnișoară curată și fragilă, ce ne-a vorbit cu glas abia șoptit la început, mai târziu, plină de energie, direct din profunzimea autismului ei înalt funcțional și mama ei, frumoasă și impresionantă, tandră și protectoare, inteligentă și plină de respect pentru părinții aflați acolo, dar, mai ales, pentru copilul ei de douazecisitrei de ani, pe care l-a îmbrățișat și l-a sărutat apăsat la finalul întâlnirii, așa cum și tu, mămico, îți săruți puiuțul, pe care încă îl ții în brațe.  Ai putea să fii tentat să crezi că întâlnirile astea sunt minciuni pentru suflet îngândurat sau promisiuni deșarte de viitor senin, dar greșești, tu găsești în ele bulele acelea revigorante, resurse pentru înțelegere, încredere și iubire. Tu te regăsești în chipul acela cu riduri de înțelepciune pe el și te regăsești și în inocența fetei ce își caută încă un echilibru optim între exteriorul necesar și interiorul suficient.

Și nu în ultimul rând, o lăsare ușoară a grijilor și gândurilor să plutească în acorduri grandioase de chitare, îl găsesc pe marele chitarist Steve Vai într-o complexitate nemaiîntâlnită de abordare a muzicii rock, cu un lirism specific, exprimat în registrul tonal, dar și în plutirea trupului său pe urmele eterice ale chitarei sale, cu creativitate deosebită în linii și interpretare, cu charismă și respect pentru ascultător, așadar cu întregul tablou de trăsături necesare pentru a fi considerat un inovator, poate un geniu al muzicii de acest gen. Iar ca atingerea măiestriei sale să fie deplină, Horica a alergat disperat la chemarea artistului, așa că s-a găsit deodată, fără să respire chiar, direct pe scenă, cu încă doi fani, alături de eroul serii, gata să îi primească acestuia binecuvântarea, un cuvânt și un zâmbet, cu prietenie, o pană inscripționată cu numele artistului, cu recunoștință.

A răsărit soarele după câteva zile, nu mai multe decât degetele grăsuțe de la unul dintre piciorușele de bebeluș, care, apropo, par mai multe, deși nu sunt, la fel precum zilele de toamnă fără soare, iar spiritul explodează, ce fraier, el simte primăvară, dar simte strâmb sau poate că nu. Oricum lui îi face bine soarele, lumina lui, în special, căldura o simte ca pe un dar neașteptat astăzi, acum, în vreme de toamnă târzie-iarnă, de aceea se tăvălește prin lumina din casă, e încă, la ora dimineții, destul de leneș să-și scoată tăvălirea prin lumină, direct sub ea, afară, însă am speranță că el își va rostogoli în tumbe sprintene percepțiile și definițiile indiferent de numărul de filtre de lumină ce se interpun între el și sursă.   Mai are la dispoziție în dimineața însorită niște secunde de orbire, inflamate de sunetele ancestrale magice ale unui oud fermecător, apoi se rupe prea brutal de rătăcirea intenționată, ca să își definească materia zilei ce începe, un norișor parfumat de praf de detergent de rufe, o emulsie dulceagă de uleiuri exotice, niște atingeri gingașe de povești și îmbrățișări de copil, duse mai departe înspre apus de zi și soare în definiții galeșe proprii spiritului său matern absolut.

Într-o pungă inscripționată cu ciudatul cuvânt ‘hâmâ’, Felix și-a strâns cuminte și responsabil o serie de obiecte din camera lui, cu gândul să îl ajute să își umple diminețile, departe de casă, într-o cafenea, alături de mama lui. Înșirate pe masă, am observat mai multe mașinuțe colorate, ordonate ca într-o parcare de supermarket, în fața unui zid din Lego mici, ridicate acolo, nu pentru a se juca propriu-zis cu ele, ci pentru a le determina să asculte o poveste alături de el, poveste pe care mama i-a promis să i-o citească, ceea ce a și făcut. Așadar printre lucrușoarele alese cu grija uimitoare de copil, mai văd o carte cu o poveste și ilustrații superbe în limba engleză, The Village of Joy, o altă carte, o enciclopedie sănătoasă despre dinozauri, o mască de leopard, o minge de tenis, un caiet mititel, un fel de notebook pentru desenat și socotit, alături de o mână groasă de carioci.

Este vacanța copiilor preșcolari și școlari mici, iar Felix și-o petrece alături de mine, eu, care mă aflu în program obișnuit săptămânal de nevacanta. Dar pentru băiețelul jucăuș și inventiv, vacanța este un timp de petrecut oriunde altundeva decât la grădiniță sau la școală, acolo unde-o fi să fie, numai să fie cu joc și veselie și, neapărat, cu povești. Povești fantastice, ca toate poveștile desigur, astăzi cu vreo treizeci de turnuri Eiffel, uragane, căci e timpul lor, iar Felix a aflat de ele, uragane transformate în monștri cu aspect de trenuri subterane ce surpă intenționat prin erupția din pământ cele treizeci de turnuri Eiffel, bombe, deoarece spiritul său exploziv se  declanșează și astfel, jocuri de calculator, cu niveluri grele, tot mai grele, culminând cu al treisprezecelea nivel, cel mai cel, acela pentru a cărui traversare ești nevoit să jonglezi la propriu printre roșii zemoase, ce ți se lansează către față dinspre calculator și încă altele.

Este vacanță, dar interesul pentru numere și calcule cu ele nu are a face cu școala sau vacanțele ei, de aceea băiatul tot cere de câteva zile, de atunci de când, nu mai știu în ce circumstanțe, i-am explicat cum stă treaba cu înmulțirea, socoteli și socoteli, mai multe înmulțiri, mami, decât adunări și scăderi, iar mie îmi place să cred, dar nu îmi fac vreo socoteală, că fascinația actuală pentru numere va rămâne și chiar va crește în timp, căci gândul îmi e îndreptățit acum, când Felix m-a imitat cu vorba, dar a înțeles cu degetele pe postul bilelor unui abac că ‘înmulțirea este comutativă, mami, de la mutat’.

“One minute, they love talking to others. Then suddenly, a painful memory comes up in their heads and they no longer want to speak. I always have this happen to me and it certainly affects how I react around others.”