Bucurie a existat, la fel ca atunci, dar nu am avut emoții la primul ‘recital’ de pian al lui Felix, pentru că mi-a spus încă de câteva zile ‘mami, eu am emoții pentru serbare, dar pentru recital nu am’, dar și pentru că nu s-a simțit nici o presiune pusă pe copiii de 6 ani, ce își așteptau rândul viermuitori pe canapeaua roșie de lângă scenă. Ceva trăiri stingheritoare însă s-au arătat pe trupul său subțirel, învelit de cămașa elegantă, datorită steluțelor și nu datorită papionașului de la gât, căci l-am văzut cum s-a deplasat stânjenit către pianină, atunci când a fost anunțat, niște brațe dezordonate, un cap lăsat asimetric pe un umăr, apoi niște torsiuni ale trunchiului, ca în cele din urmă să se adune curat cu tot corpul după mâinile ce au găsit timid claviatura. O clapă atinsă greșit, însă corectată imediat, o ușoară încetinire de ritm, gonită repede înapoi în rând, în rest, binișor, așa ca de început de drum l-au adus frumos la finele minirecitalului și l-au îndreptățit pe un băiețel mai mic din public să exclame: ‘Felix, tu ești un pianist!’.

Am găsit pe site-ul publicației americane In These Times o urare de Crăciun făcută cititorilor ei de către marele scriitor american Kurt Vonnegut în anul 2004. Acesta se adresează, evident, americanilor, însă, zic, se potrivește și altora, adică nouă. Iată felicitarea:

“I met a man in Nigeria years ago,
 an Ibo,
 who said he had three hundred relatives
 he knew by name.
 His wife had just had a baby.
 They were going to take it 
 on foot
 to be welcomed and marveled at
 by as many of those relatives
 as they could find,
 even though
 there was a war going on.
 Wouldn’t you love to have been
 such a famous baby?
 I wish I could wave a magic wand
 this Christmas,
 and give every desperately lonesome
 and hungry and lost American
 man, woman, or child
 the love and comfort and support
 of an extended family.
 Just two people and a babe in the manger,
 given a heartless Government, 
 is no survival scheme.”


Si traducerea mea (cu scuzele de rigoare, dacă este cazul):

“Am întâlnit un bărbat în Nigeria cu ani în urmă, 
 era un Ibo, 
 care mi-a spus că avea trei sute de rude 
 cărora le știa numele. 
 Soția lui tocmai născuse. 
 Împreună cu copilul o vor lua din loc 
 pe jos, 
 pentru a i se ura acestuia bun venit și a fi binecuvântat 
 de cât mai multe dintre rudele sale, 
 atâtea câte vor găsi, 
 deși  
 se aflau în plin război. 
 Nu ți-ai fi dorit să fi fost 
 un astfel de copilaș celebru? 
 Mi-aș dori să pot scutura o baghetă magică 
 în acest Crăciun, 
 ca să-i dau fiecărui american singur, 
 trist, înfometat și rătăcit, 
 bărbat, femeie sau copil, 
 dragostea și mângâierea și sprijinul 
 dintr-o familie mare. 
 Doar doi oameni și un copil într-o iesle, 
 dată fiind o guvernare nemiloasă, 
 nu este o condiție a supraviețuirii.”

Povestea camerei de muzică, ce a împrumutat temporar utilitatea unui atelier meșteșugăresc, se nimerește bine pentru a fi dăruită în preajma Crăciunului, pentru că ea dezvăluie bucuria unei pasiuni, bucurie ce întotdeauna inspiră frumusețe. Nu este tocmai creația unui artist meșteșugar, deoarece piesele prefabricate descoperite cu entuziasm în cadoul de la Moș Nicolae au fost gata pregătite pentru a fi compuse între ele, cu toate astea Horica s-a poticnit de câteva ori și a cerut ajutor, trecând printr-o seamă de trăiri dintre cele mai diverse, dar culminând cu acea mulțumire deplină că în cele din urmă efortul concentrării și atenției necesare desăvârșirii instrumentului său iubit a fost răsplătit. Din tot procesul ăsta, în care Horica s-a implicat cu mâini și suflet și în care am intervenit și noi, părinții, ba chiar și frații, căci aceștia l-au încurajat prin prezență și interes, băiatul nostru mare a învățat să își domolească nerăbdarea de a obține ceva dorit cu ardoare, să nu se grăbească înainte de a pune mâna, ci să analizeze și să studieze și, poate cel mai important, să aibă încredere. Chitara chiar emite sunetele așteptate, acelea și nu altele, atunci când este stimulată potrivit, iar un copil pasionat o mângâie acum cu drag și este răsplătit, nu doar pentru mângâierile sale, ci și pentru bucuria cu care îi atinge corzile. Moș Crăciun zâmbește.

Despre bunătate, intr-un scurt eseu de José Saramago, Caietul:

“Cuvinte

Din fericire, există cuvinte pentru orice. Din fericire, unele nu vor uita să sugereze că cine oferă trebuie să ofere cu amândouă mâinile, ca să nu rămână în nici una din ele ceea ce ar trebui să aparțină altora. Așa cum bunătatea n-are de ce să se rușineze că e bunătate, nici dreptatea n-ar trebui să uite că înseamnă, mai presus de orice, restituire, restituirea drepturilor. Ale tuturor, începând cu dreptul elementar de a trăi demn. Dacă m-ar pune cineva să clasific caritatea, dreptatea și bunătatea, aș pune pe primul loc bunătatea, pe al doilea dreptatea și pe al treilea caritatea. Pentru că bunătatea, prin ea însăși, nu are nevoie de dreptate și caritate, pentru că dreptatea cea dreaptă conține deja destulă caritate. Caritatea e ce rămâne atunci când nu există nici bunătate, nici dreptate.” 

Astăzi despre sunetele înalte, ascuțite ale zăpezii și alte scârțâieli cunoscute, căci e momentul să începem să ne încălzim glasurile pentru colindele de Crăciun.

Zăpada înghețată călcată lent cu tălpile cizmelor din picioare scârțâie caracteristic, scârțâiala zăpezii călcate în picioare este singura scârțâială din lume care nu doare. Toți scârțâim zăpada cu călcătura noastră, dar această congruență de simptome este imperfectă, căci Kiti nu reușește să provoace decât un freamăt șters al zăpezii cu picioarele ei goale. Lui Felix nu îi pasă de muzica zăpezii pentru că este prea entuziasmat de zăpada însăși, iar când adori ceva sau pe cineva, o faci cu toată ființa ta emoțională, cea care inhibă rațiunea, așadar nu te poți aștepta să îi vezi limpede toate trăsăturile. Scârț-scârț-scârț, Horica  calcă zăpada mai elevat, adorația să infantilă pentru zăpadă este aceeași cu cea din copilăria mică, însă copilului crescut adolescent i se adaugă peste trăiri un văl de cumpătare, specifică trecerii către maturitate, iar, fără îndoială, muzica ancestrală a naturii este imposibil de ignorat, căci o avem în noi, așadar ea merită căutată până și în cea mai simplă și mai melodioasă scârțâială de pe lume.

 Gellu Naum

Ninge și mie îmi place că ninge. Ne aflăm pe drumeagul principal al sătucului nostru, zăpada este deja la ora dimineții bătătorită cu grijă de bărbații harnici, grijulii ai satului, astfel încât să ne putem deplasa lesne în voie și de nevoie. În sania noastră încăpătoare, ne-am pregătit încă de o săptămână păturile groase și aspre de lână, care ne încălzesc în câteva minute după ce ne instalăm confortabil pe banca din lemn, căptușită cu blăniță de oaie, pe care Kiti nu se poate stăpâni să nu o jumulească din timp în timp. Băieții adoră pur și simplu momentul în care trebuie să își învelească mâinile în mănuși, este startul oficial pentru iarna adevărată, pentru că ei nu pot înțelege rostul frigului în absența zăpezii. Așadar, cu mâinile înmănușate, îmi cer permisiunea să țină hățurile, dar căluții noștri tineri trebuie conduși cu delicatețe, nici copitele lor potcovite de iarnă nu sunt complet antiderapante, iar băieții, în exuberanța cu care întâmpină prima zăpadă a iernii, le pot dezechilibra pe bietele animale înhămate la sania noastră familială. Sub păturile mițoase, Kiti își ține picioarele desculțe strânse sub ea, iar mâinile își găsesc căldura necesară în buzunarele hăinuței ei elegante. Trecem prudent pe lângă lacul încă neînghețat, care reflectă o stranie nuanță maronie în preajma marginilor lui, este probabil reflexia sălciilor pleșuve, dezgolite complet de frunze abia în urmă cu o săptămână, copaci aproape emblematici pentru sătucul nostru crescut în jurul unui lanț generos de lacuri. Ne găsim în cel mai propice cadru pentru visare, sunt nespus de încântată de peisajul din care, umili, facem și noi parte, un câmp nesfârșit, imaculat, deranjat infim pe alocuri doar de câteva urme fine de păsărele și de urmele regulate ale mersului în buiestru al unui câine ciobănesc, un lac ușor tulburat de ninsoarea ce încă nu dă semne să contenească, pe care deja îl visăm înghețat tun, cristalin, gata să ne fie patinoarul perfect, casele cuminți, dar forfotitoare din depărtare, derdelușurile abia încropite pe alocuri de copii fervenți, în drumul lor spre case, de la școală. Da, spre visare ne duce și bucuria inepuizabilă a copiilor, ce abia așteaptă să revină acasă, după școală, să reia nebunia de aseară, când, înfofoliți ca pentru o cădere liberă din înalturi, s-au tăvălit prin zăpada proaspăt căzută din cer, au imprimat aproape fiecare fereastră a casei noastre cu zăpadă bătătorită în bulgări dezordonați, au alergat cu greu prin zăpadă împreună cu cățeaua ce i-a lăsat lejer în urmă cu salturile ei elegante. Și fiindcă ninge atât de frumos, iar peisajul este atât de însuflețit de bucurie de copii, îmi place să visez la o iarnă albă pe ulița noastră, cu clinchete de clopoței legați de sania noastră familială. Nici pomeneală de claxoane de mașini!

Mi-am recunoscut nodul din gât, cel care apare când și când și îți paralizează gândurile, dând frâu liber deznădejdii, neputinței, neliniștii. Toți trăim câteodată câte un nod în gât, reacția emoției se percepe atât de visceral, cum poate o simplă vorbă, propoziție să schimbe într-atât nivelul de simțire încât să te găsești cu respirația amenințată de prezența unui ceva incert, nepalpabil acolo, în calea inspirațiilor și expirațiilor tale? Asta pentru că Felix m-a rugat insistent să îi fac și lui cont de facebook, pentru că și Horica are. Deja? A început deja? Știu că nu suntem în fața unei probleme reale, dar nu putea și el să mai aștepte vreo…zece ani? Nu putea să se mulțumească cu minutele în care are voie să butoneze calculatoarele încercând să depășească obstacole în nu știu ce curse din nu știu ce deșert sau să prindă dinozauri în safari? Probabil că nu, din moment ce a pus întrebarea. Suntem propriile noastre victime, mai întotdeauna, măcar mă consolez cu ideea că băiețelul fără facebook este suficient de atent și creativ încât să îmbine cunoștințele sale tehnice cu bunele maniere și drăgălașenia, altfel nu mi-ar fi cerut aseară candid: mami, downloadează-mi, te rog, și mie niște pâinică!

În casă avem o cameră de muzică. Nu-i așa că este minunat să ai acasă o cameră de muzică? La începuturile facerii acestei case, proiectasem imediat lângă intrarea în casă o cameră destul de mare destinată bibliotecii, însă în felul acesta intimitatea unei biblioteci ar fi lipsit, în plus, am fi pierdut destul de mult spațiu pentru… Pentru ce? Nu știm, poate pentru un oaspete sau vedem, ne-am zis atunci și am rugat constructorul să împartă printr-un zid încăperea în două. Acesta a împărțit-o exact în două, dar ce două! Una a rămas, binenteles, camera bibliotecii, o cămăruță luminoasă, datorită ferestrei înalte, aproape la fel de înalte cât toată camera, caldă, pentru că are un volum relativ mic și primește prin fereastra generoasă atât de multă căldură de la soare câtă nici nu îți poți imagina și încă o infimă cantitate în plus și maiestuoasă prin mobilierul din lemn masiv, sculptat manual, viu ca floarea verde din dreapta biroului, pe care mi-e drag să o îngrijesc. Iar cealaltă încăpere, jumătatea bibliotecii, a primit inițial o canapea și două fotolii vechi, dar încă suficient de arătoase pentru o casă abia construită, și chitarele lui Horica. Ulterior a ajuns și bătrâna pianină cumpărată de părinții mei încă din copilăria noastră în cămăruța-surioară a bibliotecii, iar astăzi, cel mai tânăr ‘pianist’ al familiei își exersează pe ea, doar atunci când are chef, cântecelele pe care le studiază la orele bisăptămânale de pian de la grădiniță.

Dar sâmbătă camera noastră de muzică s-a transformat într-un atelier al unor lutieri pasionați, căci Horica a primit de la Moș Nicolae o cutie mare, plină cu piesele ce compun o chitară electrică, bucățele mici, lemne, șurubele, corzi, bare, fire, sârme, pe care și-a desfăcut-o cu grijă, a întins piesă cu piesă pe masa de lucru, anume covorul de pe podea, apoi le-a studiat prin comparație cu cele ale chitarei sale celei vechi, prin mai multe căutări pe internet sau prin și mai multe apeluri telefonice la prieteni mai pricepuți decât el și la bunic de suflet. Cu tati și-a ales viitoarea culoare a chitarei din magazinul de vopsele, un portocaliu natural, pal, mai multe pensule și altele trebuincioase, iar împreună cu frații săi și cu mine ne-am adunat în atelier ca să începem să transformăm visul în realitate. Da, ce poate fi mai entuziasmant, mai recompensant pentru un băiat pasionat de chitare decât să și-o construiască singur pe a lui, să o vadă tot mai întreagă, tot mai legată și mai aievea ieșind din mâinile sale? Eu mi-am asumat mânuirea pensulelor, vopsitul așadar, în ciuda mirosurilor grele și pătrunzătoare ale amestecurilor chimice colorante și protectoare, ce îmi tulbură organic ușor echilibrul, sub îndrumarea lui Horica, ‘atentie la marginea alba’, ‘atentie să nu se scurgă vopseaua’, ‘atentie să nu depășești intensitatea nuanței alese’, apoi sub atenta fascinație a asistentului Felix, cel care mi-a răspuns prompt la fiecare cerere, ba să-mi dea scotchul, ba o pensulă subțire sau una mai groasă, și sub, deasemenea, atentă și timidă observație a lui Kiti, cea care și-a ocupat veselă locul obișnuit din camera de muzică, fericită pentru că ceva nou se va petrece aici.

Astăzi, atelierul lutierilor amatori este încă un atelier și va rămâne astfel câteva zile, căci vopseaua aplicată pe una dintre fețele chitarei încă nu s-a uscat, șuruburile nu au unit nici o piesă a chitarei cu alta, iar bucuria de a simți cum mâinile tale dau suflet unui obiect nou se vrea menținută și impregnată în spiritul cămăruței de muzică, acolo unde, numai din pasiune, niște suflețele își cresc aripi pentru a simți, a trăi și, poate, a crea frumusețea muzicii.

Ceva frumos și recreativ, atât pentru mâini harnice și pricepute, cât și pentru imaginație nesfârșită de copil, într-o zi de luni, înainte de Crăciun: Povestea celor șapte oameni de zăpadă.
 
Am anticipat căderea zăpezii, am adus-o, de fapt, cu jocurile noastre, inspirate de tema săptămânii lui Felix ce tocmai a început. O temă foarte frumoasă, copiii s-au bucurat de ea, mulțumim pentru idee Andreei! Copilul din clasa pregătitoare trebuie să aleagă șapte cuvinte care să conțină litera ‘e’, apoi să decupeze atâtea cerculețe albe câte litere conțin cele șapte cuvinte împreună, plus încă șapte, să scrie fiecare literă din toate cele șapte cuvinte pe câte un disc alb decupat anterior, apoi să le lipească pe o coală de hârtie astfel încât să formeze șapte oameni de zăpadă, fiecare om având inscripționat pe trupul său, de sus în jos, câte un cuvânt dintre cele șapte. În continuare va lipi și ultimele șapte discuri de hârtie deasupra fiecărui om de zăpadă format, capul omului, și îl va desena și colora după cum își dorește copilul. Asta este prima parte a temei, cea de îndemânare. Urmează partea și mai distractivă, aceea de imaginație, în care copilul, și oricine își mai dorește, va crea o poveste cu cele șapte cuvinte alese și, binenteles, cu cei șapte oameni de zăpadă.

Felix și-a încrețit fruntea înaltă, și-a îndreptat privirea către înalturi, acolo pe unde se pătrunde în fantezie și a zâmbit când a găsit calea spre lumea de joc de copil. Apoi a pășit pe poarta imaginară și, la rugămințile lui, l-am însoțit pe aleile încântătoare de poveste.

O poveste pentru copii:

Cum cresc cățelușii de pluș?

Felix își duce cana cu lapte la gură pentru ultima înghițitură și o face cu niște mișcări nefirești ale trunchiului, brațelor și capului, ce îi aduc câteva picături de lapte pe tricou. N-are încotro, cu mâna stângă ține o placă pătrată din plastic crem, cu dreapta-o hârtiuță și cana cu lapte, iar de sub strânsoarea brațului stâng pe trunchi iese sugrumat capul lui Spot. Spot are două urechi molatice, atârnătoare, un botic rotund și scurt ce se închide într-o linie neagră, cusută într-un arc de cerc concav, ce îi dă un aer de bleg și doi ochi negri, sticloși, cel stâng fiind așezat pe o pată neagră, perfect rotundă, de unde îi vine și numele, Spot. Spot este un cățeluș de pluș și poartă cochet un batic bleu cu dungi albe, fine în jurul gâtului.

Nu știu în ce an s-a născut Spot, dar aș putea să presupun că nașterea lui s-a petrecut undeva prin anii 2006-2007. Însă în definitiv asta nu contează, întrucât cățelușii de pluș, precum și celelalte jucării, primesc viață reală de jucării abia atunci când un copil devine proprietarul lor. Până în acel lăudat moment tristețea de a nu-și trăi propriu-zis viața de jucărie le copleșește și le țintuiește în cutii de carton, frumos colorate și ermetic închise cu benzi adezive transparente lipite pe marginile cutiilor. Sau nu. Cel puțin pentru Spot, căci pe el mâhnirea l-a cuprins din alte motive decât pe confrații lui, jucăriile. Atunci când Felix l-a întâlnit, Spot era un cățeluș pufos de pluș, răsfățat printre zeci de veșminte din cele mai variate materiale, singur-cuc, dar liber să privească de pe raftul încărcat de haine oamenii, de fapt femeile, căci raftul de pe care Spot își trimitea în zare privirile triste se afla într-un magazin de îmbrăcăminte pentru femei. Este adevărat că din când în când câte un copilaș mai apărea prin fața raftului cățelușului de pluș, ținându-se de mâna mamei sale, însă abundența de lucruri și culori, umbre și  forfoteli îl împiedica pe copilaș să primească privirile disperate de dorință ale lui Spot.

Până într-o bună și frumoasă zi de iarnă albă, când, aproape lipsit de speranță, Spot, adormit de oboseala așteptării, s-a trezit deodată zburând prin fața căsuței sale adoptive, raftul de haine, agățat de un picior, cu capul în jos și urechile blege, pentru prima oară în viața lui, depărtate de cap. E drept că sperietură neprevăzutului i-a dat un tremurici prin corpul lui moale, dar tocmai acest neprevăzut i-a trezit din nou speranța, astfel încât tremuriciul l-a ajutat să se dezmeticească chiar mai rapid decât ar face-o un cățel adevărat. Puternic, așa cum speranța te face, și-a așteptat aterizarea în cap, nu uitați, el zbura încă cu capul în jos, apoi, spre surpinderea sa, a simțit niște cleștișori moi, călduți, umezi prinzându-i o ureche, iar cu cealaltă ureche a auzit un glăscior de copil, ‘ga-ga’. Odată întors în poziție firească, cățelul de pluș s-a văzut în mânuțele grăsuțe ale unui bebeluș, s-a văzut tot mai aproape de fața copilului, și mai aproape, mai aproape, până, ‘hap’, cleștișorii de dinainte l-au apucat și de nas. Spot n-a mai apucat să strâmbe din nas nemulțumit de un atare tratament, pentru că în clipa când bebelușul l-a eliberat din strânsoarea blândă a gingiuțelor sale lipsite de dinți, acesta i-a zâmbit cuceritor, ‘ga-ga’, apoi l-a strâns în brațe.

În timpul ăsta, mama bebelușului, atentă mai mult la frumoasele haine expuse în magazin decât la bebelușul din cărucior, și-a ales o rochie albastră și s-a îndreptat, cu cărucior cu tot, către casa de achitat, acolo unde, văzând privirea ezitantă îndreptată spre cărucior a casieriței și urmând-o cu propria-i privire, a observat în brațele copilului ei un cățeluș de pluș, molatic, cu ochi blegi, alături de un zâmbet larg al copilului, ‘ga-ga’. Binențeles că a achitat și cățelușul, fără ezitare, fără vorbe, ochii rotunzi și mari ai bebelușului au convins-o că acest haios cățeluș de pluș a devenit brusc prietenul copilului ei, căci el, bebelușul, l-a ales, el, bebelușul, l-a ridicat de pe raft, el, bebelușul, l-a îmbrățișat și l-a adoptat.

De atunci, cam cinci ani să tot fie, Spot este prietenul nedespărțit al lui Felix, Spot este cel cu care își împarte visele în noapte și Spot este cățelușul de pluș care l-a inspirat pe Felix în alegerea numelui eroului său imaginar, deja celebrul Spotu-dinozaur. Deși Spot este ca înfățișare aproape același ca cel de acum cinci ani, are totuși din alura unui om bătrân, înțelept și bun. Oare și cățelușii de pluș îmbătrânesc?

Copiii tânjesc după zăpadă, acum, că școala începe să împrumute deja din lejeritatea zilelor de vacanță, este tot ceea ce le lipsește, se visează deja înotând în zăpadă precum băiețelul din cartea de la Moș Nicolae, nici măcar jungla din povestea lui Felix nu mai e o junglă tipică, ceea ce nu trebuie să ne mire pentru că în jungla din China de pe planeta lui Spotu-dinozaurul anotimpurile sunt la cheremul povestitorului, însă povestitorul, la rândul lui, este la cheremul surorii sale, căci strigătul ei prelung și puternic lansat din timp în timp nu poate fi acoperit de glăscior subțire de povestitor înfocat, așa încât se mai supără și naratorul și pleacă, trântindu-ne în nasul nostru de auditoriu un neîmpăcat: ‘am obosit să fac atâtea pauze din cauza lui Kiti!’.

O fotografie frumoasă, dintr-o iarnă frumoasă, într-o zi frumoasă, dar rece, de iarnă ce se pregătește, se pare, să își primească mult-așteptata pătură de zăpadă, ca să întâmpinăm cum se cuvine Crăciunul:

Pentru cine și ce există serbările copiilor?  În primul rând pentru copii, printr-o serbare ei celebrând finele unui ciclu din viața lor, atunci când își dovedesc lor înșiși, dar și celorlalți, anumite talente, iscusințe artistice, în general, dar și alte feluri de abilități, anume de socializare, adaptare, apartenență la un grup. Dacă înclinațiile lor artistice nu sunt încă bine conturate, iar descoperirea acestora nici nu este scopul principal al includerii copiilor în grădinițe, nu se întâmplă la fel cu partea de socializare, de pregătire pentru etapa viitoare de școlar a copilului. De aici, rațiunea de a exista a serbărilor. Distincția asta însă nu se face corect nici de către părinți, nici de către educatori, constat.

Toți păcătuim. Părinții păcătuiesc prin vanitate, ei confundă adesea iubirea pentru copilul lor cu un fel de atitudine trufașă, autosuficientă ce le micșorează spiritul autocritic, de unde rezultă percepția falsă că serbarea copilului lor le este dedicată în exclusivitate. Este o capcană subtilă despre a cărei existență nu ar fi rău să aflăm. Iar păcatul educatorilor este frecvent acela al asumării pe de-a întregul a ‘reusitelor’ și a ‘nereusitelor’ copiilor, adică a ignorării în fapt a particularităților fizice și emoționale a fiecărui copil în parte, printr-o înțelegere incorectă a scopului principal al educației preșcolare, ceea ce nu poate fi de bun augur.

Așadar propun să ne însoțim copiii la serbările lor de Crăciun, liniștiți, bucuroși, curioși, atenți, să nu intrăm în starea aia de febrilitate în care nu îți mai poți dezlipi privirea de pe ecranele camerelor de luat vederi și nici degetele de pe butoanele cu ‘clic’, să fim generoși cu toți copiii, să le aplaudăm reprezentațiile și să îi îmbrățișăm la final pentru că, simplu, există.

“Iar noaptea trecută s-a produs un adevărat miracol. În jurul meu cuvintele au început să se prefacă, unul după altul, în oameni, animale și obiecte, fiecare în ceea ce până atunci doar semnifica. Până de curând mai silențioase ca niște umbre și mai fugare ca vântul, deodată s-au oprit, s-au întrupat și au căpătat greutate, volum și toate însușirile unor ființe vii și ale unor lucruri cunoscute, și s-au distribuit prin încăperile din jurul meu. ‘Cuvântul s-a făcut trup.’ Da, e ușor de spus, chiar și sună frumos, dar nimeni nu-și poate închipui cum arată asta când se întâmplă aievea. Dintr-odată am devenit bogat, și anume așa cum niciodată, nici măcar în vis, nu am gândit și nu mi-am dorit. Copleșit de bogăție. Trebuia să le am pe toate, dar în fapt toate mă aveau pe mine. A mia parte din toate acestea ar fi fost de-ajuns ca să mă doboare și să mă îngroape, să curme și să înăbușe o suflare atât de plăpândă și de scurtă cum este a mea. Iată însă că veneau mereu în zbor noi și noi cuvinte, cădeau în jurul meu și-pe loc se prefăceau în ceea ce desemnaseră până atunci.

Când ajunsesem deja să cred că nu mai exist, subit s-a petrecut un alt miracol, și mai uluitor. Într-o clipită, totul din jurul meu s-a prefăcut din nou, în chip magic, în cuvinte care, mai ușoare decât niște umbre de păsări invizibile-au zburat departe de mine, în liniște, în uitare, în neființă, acolo unde se duc cuvintele atunci când încetează să mai fie cuvinte, când își pierd înțelesul și ies din uz.

Iar eu am rămas singur, întrebându-mă ce sunt acum-eu și ce va mai trebui să fiu și să însemnez în acest nesfârșit joc al cuvintelor. Cum mă voi menține? 

În jurul meu-liniște deplină, nici zi nici noapte, un fel de gol fără nume.”

Binenteles că nu mă așteptam să dorm mai mult de cinci-șase ore azi-noapte, de data asta nu pentru că am învățat să anticipez nopțile albe ale lui Kiti, deși constat că acestea nu se întâmplă chiar aleatoriu, au și ele rațiunile lor de a exista, doar concentrare pe problemă să fie, ci pentru că, știu că bănuiești, copiii s-au dus la culcare foarte devreme, s-au dus prea-plini de nerăbdare, înfiorare, speranță, bucurie pentru ce vor întâlni de dimineață în ghetuțe, toate astea făcându-le somnul scurt, intens, amăgitor. Așadar, cum nu m-am așteptat să dorm prea mult, nici n-am dormit, căci Kiti și-a făcut apariția în dormitor la patru în noapte, s-a aruncat între părinții ei și n-a adormit, ceea ce n-a mai făcut atât de des în ultima vreme, așa că pot să presupun că a avut și ea ceva simțiri sau, mai bine, presimțiri despre dimineața ce va urma. Felix s-a cuibărit în patul fratelui său, așteptările înfrigurate se depășesc mai ușor împreună cu cineva drag, iar Horica nu și-a putut reține bucuria de a-l găzdui peste noapte pe frățiorul mai mic, i-am găsit înainte de a le ura noapte bună cu vise frumoase îmbrățișați, ba mai degrabă l-am găsit pe Felix îmbrățișat, mângâiat și răzgâiat de Horica, ce a profitat de bunătatea lui Felix, căci să stea atât de liniștit în brațele lui Horia este un eveniment rar, ba nu, foarte rar. Ok, nu a fost un moment lung, a ținut numai până ce Felix a început să strige ‘mami, Horica nu mă lasă în pace, mă tot mângâie!’, cu aceleași inflexiuni ale vocii și cu aceeași mimică cu care îl pârăște  pentru diverse alte mici prostioare. Sau mai mari.

Moș Nicolae a venit undeva în noapte, recunosc că m-am fofilat cu răspunsul la întrebarea lui Felix ‘dar cum a intrat moșul dacă era alarma pusa’, și le-a lăsat în ghetuțele pe care eu le-am curățat pentru că Felix s-a plâns că e prea greu să curețe ghetuțele cu piele întoarsă și i-a interzis lui tati să le spele, fiindcă ‘mami le spală mai bine’. Moșul, ce să zic despre el?, prea generos a venit anul ăsta, o ditamai chitară electrică în multe bucățele de îmbinat și adaptat nevoilor lui Horica plus o carte, un Lego cu dinozaur și o carte superb ilustrată despre Moș Crăciun, abia aștept să i-o citesc, pentru Felix și Kiti, acesteia aducându-i o rochiță frumoasă, ciorapi și doi chiloței drăguți-drăguți, cu reni și cu pinguini, închiși într-un glob transparent, pe care Felix l-a confiscat. Și să nu uit, câteva dulciuri organice, foarte puține, dar foarte cercetate, mai ales de către Kiti. Să vină sărbătorile!

Profundă, inteligentă, surprinzătoare, geometrică, poezia lui Ion Barbu este un dar de suflet pentru voi si pentru mine. Primiți-l!

Uvedenrode, de Ion Barbu

 La râpa Uvedenrode
 Ce multe gasteropode!
 Suprasexuale
 Supramuzicale;

 Gasteropozi!
 Mult limpezi rapsozi,
 Moduri de ode
 Ceruri eșarfă
 Antene în harfă:

 Uvedenrode
 Peste mode și timp
 Olimp!

 Ceas în cristalin
 Lângă fecioara Geraldine!
 Dantelele sale
 Ca floarea de zale,

 Prin brațele ei
 Ghețari în idei,

 La soarele sfânt,
 Egal-acest cânt:

 Ordonată Spiră,
 Sunet
 Fruct de liră,
 Capăt paralogic,
 Leagăn mitologic,

 Din șetrele mari
 Apari:
 O, cal de val
 Peste cavală
 Cu varul deasupra’n spirală!

 Incorporată poftă,
 Uite o fată:
 Lunecă o dată
 Lunecă de două
 Ori până la nouă,
 Până o-înfășori
 În fiori ușori,
 Până-o torci în zale
 Gasteropodale;

 Până când, în lente
 Antene atente
 O cobori:

 Pendular de-încet,
 Inutil pachet,
 Sub timp
 Sub mode
 În Uvedenrode.

Funcționez în doi timpi, cu două viteze, timpii și vitezele mișcărilor mele se anulează reciproc, astfel încât mă lasă în armonia mult râvnită. Ce mult tânjesc la timpul lent, de reverie și tihnă, atunci când trupul îmi aleargă necontenit și-mi lasă nu doar visurile, stinghere pe câte un braț de vânt, ci chiar și mintea, blocată într-o tablă a înmulțirii a pașilor întipăriți de-a pururea în cotidian! Și ce mult aspir la iuțeala pașilor cu care să îi înconjor pe cei dragi, să le ușurez trecerile din treaptă în treaptă, să fiu un Flash din când în când, un Flash, căci el nu funcționează în doi timpi, ci însuși timpul pentru el este dublu, triplu sau oricât de multiplicat, datorită vitezei sale magice. Viteza este binefăcătoare, vezi bine, totul pe lume tinde către viteze mari, și mai mari, așadar ceva bun din asta tot trebuie să iasă. Cât despre frumusețea vitezei mari, viteza mare surprinsă, evident, doar ca un infim clișeu de deplasare, găsesc în ea un soi de cunoaștere rafinată și intimă a lumii, ce îi permite să se apropie de perfecțiune, acele linii de un paralelism extrem, acele vibrații uimitoare, ce ne înlesnesc iluziile de trai estetic. Cunoașterea vine cu viteze crescânde. Cunoașterea din iubire ne transformă în Flash-i. Sunt într-un proces continuu de cunoaștere din iubire, tind să devin eu însămi un Flash în fustă!

 Din “Celebrări”, de Michel Tournier:

 “Este Moș Crăciun unul dintre Magii de la Răsărit?

Sărbătoarea Crăciunului, cu imaginile pe care le evocă în mintea noastră, conține un paradox născut din propagarea geografică a creștinismului. Plecată din Orientul mediteraneean, noua religie a înaintat în direcția nord-vest, întinzându-se în Grecia, în Italia și apoi în întreaga Europă Occidentală. Paul Valery se întreba ce viitor putea să aibă în țări unde pâinea și vinul sunt necunoscute sau reprezintă doar niște produse exotice. Se poate pune aceeași întrebare cu privire la climă și la anotimpuri. (…)

Imaginile privitoare la nașterea lui Isus-ieslea, boul și măgarul, păstorii, apoi fuga în Egipt din fața amenințării lui Irod-și imaginile specifice Crăciunului nordic-bătrânul cu barbă albă în mantaua lui roșie, mânându-și sania trasă de reni și încărcată de cadouri-, da, aceste două serii de imagini ar putea să pară foarte diferite, ba chiar ireconciliabile. Folosesc intenționat condiționalul, pentru că există fără discuție o punte între aceste două decoruri încărcate de aceeași magie, dar ce spun eu o punte!, un pod cu o arhitectură somptuoasă: Magii de la Răsărit. Da, întrebarea trebuie pusă pentru că are vaste semnificații: este Moș Crăciun unul dintre Magii de la Răsărit?

Magii de la Răsărit nu sunt pomeniți decât într-una dintre Evanghelii, cea a lui Matei. Au avut un succes imens în istoria picturii. De la Jean Fouquet la Botticelli și de la Dürer la Rubens sau Poussin, tema închinării magilor a devenit aproape un exercițiu de școală. E adevărat, nu există nimic mai ‘pictural’ decât contrastul între pompa orientală a regilor veniți din fabuloasa Arabie și sărăcia Sfintei Familii, prosternarea puterii lumești în fața slăbiciunii iluminate de Duh. Acest episod emoționant și superb al nașterii lui Isus conține în mod tradițional două învățături.

Prima învățătură este ecumenică. Oicumena reprezintă totalitatea pământurilor locuite, un cuvânt frumos și duios care ar merita să intre în folosirea curentă. Magii sunt niște străini. Vin din zări îndepărtate. Prin tradiție, există printre ei un negru african. După cucerirea Lumii Noi s-au văzut ‘inchinari’ americane în care apare o căpetenie de piei-roșii. Acest lucru arată destul de limpede că religia creștină e deschisă tuturor oamenilor, oricare ar fi rasa sau religia lor. Botezul e suficient pentru a face pe cineva creștin. Creștinismul, ca religie deschisă, se opune astfel iudaismului, religie închisă.

Cea de-a doua învățătură pe care o desprindem din închinarea magilor este o condamnare a atitudinii de cultivare a nenorocirii și a sărăciei atribuită în mod abuziv creștinismului de o anumită tradiție. Sigur, Isus s-a născut într-un staul, iar părinții lui călătoresc ca niște pribegi. Dar iată că sosesc niște prinți orientali. ‘Si deschizând visteriile lor, I-au adus Lui daruri: aur, tămâie și smirnă.’ Păstorii îi aduseseră fără îndoială în dar alimente sau lucruri utile, lapte, brânză, lână. Odată cu Magii sosește luxul cel mai pur. Ce să facă Sfânta Familie cu aurul, tămâia și smirna? Nimic, tocmai, însă un cadou de Crăciun nu trebuie să fie oare inutil? Există mai mare tristețe pentru un copil decât să vadă că de Crăciun i se dau șosete, un fular sau un caiet pentru școală? Isus nu va uita această lecție a luxului dezinteresat pe care Magii i-o dăduseră la o vârstă atât de fragedă. Când în casa lui Simon leprosul, Maria Magdalena îl unge cu un parfum de mare preț, ucenicii sunt indignați de această risipă. N-ar fi mai bine să dea de pomană săracilor? Isus îi mustră sever. Nu vor duce niciodată lipsă de sărmani cărora să le facă pomană, dar el, Isus, cât timp se va mai afla printre ei? Așa cum ne asigură Matei, adevăratul creștin nu se îngrijește de veșmintele lui mai mult decât crinii câmpului, dar nu este îmbrăcat mai puțin splendid decât aceștia prin grija Providenței (6, 28).

Câți erau Magii de la Răsărit? Matei nu ne spune. Tradiția care numără trei se bazează pe cele trei daruri- aur, tămâie, smirnă. Dar textul pe care l-am citat nu ne spune nicidecum că era câte un mag pentru fiecare cadou. De aceea numărul lor variază în funcție de relatări și de reprezentări. Romancierul german Edzard Schaper a scris un roman intitulat Der vierte Konig (Al patrulea Mag de la Răsărit). L-am întrebat dacă se bazase pe o legendă cunoscută. O legendă rusească, mi-a răspuns el. Biserica ortodoxă se simțea umilită că nu avusese un reprezentant la Betleem. Legenda a vrut deci ca un prinț rus să pornească la drum încărcat de cadouri. Dar, plecat mai de departe decât ceilalți și mai ales întârziat continuu de pomenile pe care nu se putea împiedica să le facă pe drum, ajunsese prea târziu-și cu mâinile goale-la Betleem. După aceea rătăcise treizecisitrei de ani în căutarea lui Isus, pe care nu-l găsise în cele din urmă decât în Vinerea Mare, la picioarele crucii, având doar sufletul ca dar pe care să i-l ofere. Înaintea lui Edzard Schaper această poveste minunată fusese istorisită de pastorul american Henry L. Van Dyke (1852-1933). Eu însumi m-am inspirat din ea pentru romanul meu Gaspar, Melhior&Baltazar.

Un bărbat care mână prin stepa rusă acoperită de zăpadă un atelaj de reni cu o sanie încărcată de cadouri pe care le împarte de-a lungul drumului… Portretul celui de-al patrulea Mag de la Răsărit inventat de mitologia ortodoxă nu este oare acel Moș Crăciun pe care îl căutăm noi? Pentru a completa identificarea, ar fi destul să spunem că de două mii de ani a renunțat să-l mai caute pe pruncul Isus și că se mulțumește să-i umple de cadouri pe toți copilașii pe care îi întâlnește. Cât despre barba lui albă, ea ne reamintește foarte îndelungata lui căutare, toți acei ani de generoasă cavalcadă. Astfel va fi, poate, reînnodat firul de aur între cele două serii de imagini la fel de dragi inimilor noastre copilărești.”

“Era într-o vară în anii ’50, prin august. Ca în fiecare zi, tatăl băiatului măcina grâu în moara moștenită de la ta-su. Moara asta începuse cu vreo două sute de ani în urmă, pe eleșteu. Funcționa într-o clădire albă, în mijlocul satului. Motorul diesel, Deutz, tocmai fusese cumpărat din târgul Pitestilor; mergea uns, iar omul și băiatul său îi știau fiecare șurub. Gogu Tănăsescu, morarul, trecuse războiul ca mecanic de locomotivă și scăpase, norocos, fără vreo zgârietură. Când s-a întors acasă la nevastă, Gogu a primit moara pe mână de la taică-său.  Gogu nu bea, nu fuma, nu își bătea nevasta. În centrul existenței lui Gogu se afla moara, unde putea fi găsit muncind de dimineața până seara, în fiecare zi. Băiatul, Lică, trăgea cot-la-cot. 

Afacerea, cum am zice, creștea văzând cu ochii. În satul de câmpie din sudul Argesului se făceau mereu recolte bunicele. Ieșeau bani buni din morărit, dar în anii ăia lumea se schimba de pe o zi pe alta și nimic nu era sigur. Fratele lui Gogu, Bădică Tănăsescu, primise de la tatăl lor o casă pe Strada Mare din Pitești. O casă frumoasă, cu verandă și balansoar, unde Boeru (căci așa îi spuneau toți lui Bădică) trăia bine cu frumoasa lui soție, Sanda. În casa lui Boeru erau câteva camere de închiriat, din care el și Sanda câștigau mulțumitor. Boeru își petrecea timpul răsfoind și stând la taclale cu prietenii lui, Carol și Basil. Toți trei erau îngrijorați de ce se întâmplă cu lumea și se așteptau la ce e mai rău. Boeru îl atenționase deseori pe Gogu, care era orbit de pasiunea lui pentru morărit, să aibă grijă, să o lase moale, poate chiar să vândă moara și să se mute la oraș. Boeru și Gogu rămăseseră, din averea moștenită, doar cu casa din Pitești și cu moara. Pământul, animalele și utilajele fuseseră trecute în colectivă. 

În ziua aia de vară, ca în fiecare dimineață, Gogu și băiatul său cel mare, Lică, își făceau de lucru în moară. Era încă răcoare, așa că erau înviorați și pregătiți pentru o nouă zi de muncă. Când a intrat în moară, albă ca varul, nevasta lui Gogu a apucat să îngaime “fugi Gogule, că au venit să te ia” și să împrăștie niște găleți cu grâu pe jos, năucă. Gogu s-a uitat la Lică, i-a zis să aibă grijă de moară, și a așteptat calm. 

Din mașină au coborât unul, știut de toți de frică, și doi jandarmi. Ăla îl știa bine pe Gogu, așa că discuția dintre ei a început amical. Gogu trebuia să vină cu ei, să dea niște declarații. Cum se întâmplă, lucrurile au degenerat, așa că s-a iscat scandalul care plutea în aer. Înjurături și îmbrânceli, lovituri și țipete. Lică, băiat cu sânge fierbinte, a pus mâna pe lopată. Când ta-su a fost apucat de brațe și târât spre mașină, a ridicat lopata și l-a pocnit pe ăla în spinare. Lovitura a fost slab plasată, așa că după taică-său în mașină a intrat, plin de sânge, și Lică. Mașina i-a dus la în Costești, de unde, fără prea multe vorbe, au fost despărțiți. Gogu a ajuns la închisoarea din Pitești. Pe Lică l-au ținut un timp în arestul ăla, în Costești, după care l-au trimis cu un jandarm, cu trenul, la o mină de aur din Transilvania. În mina aia erau ținuți cei care nu mergeau direct în pușcărie. Boeru era deja acolo și trăsese sfori ca să îl aducă pe Lică pe lângă el, să îi vadă de grijă. Pe Gogu îl țineau și îi dădeau drumul, fără să-l judece. Îl băteau cu picioarele și cu bâta, dezbrăcat, îi legau mâinile și picioarele cu sârmă ruginită și vărsau peste el căldări cu apă rece. Urinau pe rănile lui și l-au pus să își mănânce excrementele. 

Gogu avea vână, însă, așa că a supraviețuit ororilor și a murit de moarte bună, prin 2000. Moara și-a luat-o înapoi prin anii ’90, după ce s-a judecat cu toți. Din mina aia de aur din Transilvania, Boeru a dispărut rapid și a reapărut acasă, jigărit și bolnav, câțiva ani mai târziu. Nu a vorbit cu nimeni despre ce i s-a întâmplat cât a dispărut, dar altfel a rămas un om foarte volubil și glumeț. A murit bolnav de plămâni, deși nu era fumător, pe la sfârșitul anilor ’80. A rămas un om elegant, mereu îmbrăcat cu ștaif și foarte manierat cu toată lumea. Prin anii ’80 încă ieșea la plimbare cu prietenii săi Carol și Basil pe Strada Mare din Pitești, în costumele lor la dungă, cu pantofii lustruiți și pălării cu boruri largi. Nu a apucat să îi vadă pe comuniști răsturnați.

Lică a muncit ca miner câteva luni, dar, fiindcă era doar un băiat de 15 ani, s-a îmbolnăvit rău. Unuia dintre șefii ăia de pe acolo i s-a făcut milă și l-a ținut acasă la el câteva săptămâni. Omul și nevasta lui nu aveau copii, iar Lică le-a plăcut mult. Era un băiat harnic, cinstit, cuminte. Omul l-a ținut pe Lică pe lângă casa lui, a avut grijă de el. După vreo două veri l-a tras deoparte. “Lică, la anu’ faci op’spe ani și o să-ți fie greu, măi băiatule, se poate să te bage ăștia în pușcărie, că ești major. Cine știe. Poți să scapi așa: te urc eu în tren, îți fac actele de aici pierdute. Tu mergi acasă la mă-ta și îi zici să te înfieze bunicii, să îți schimbi numele. Îți schimbi buletinul și aștepți la mă-ta mare să te ia în armată. Cu alt nume, poate scapi.” La plecare, omul i-a dat lui Lică un cec la purtător, cu niște bani care să îl ajute. Cecul ăla i-a schimbat viața lui Lică. 

Lică a fost înfiat de bunica maternală, căreia i-a luat numele, și a stat un an în satul ei. Apoi a făcut armata și, mai târziu, o școală profesională și liceul. S-a însurat și a făcut copii. De atunci îl cheamă Rizea și este tatăl meu.”

Astăzi este Ziua Internațională a Persoanelor cu Dizabilități, cele care formează, dupa cum se spune pe site-ul United Nations, “cea mai mare minoritate a planetei”, întrucât numără cam 15% din oamenii de pe Pământ și este o zi sărbătorească în care noi, cei care avem ochii deschiși către aceste persoane, încercăm să atragem lumii atenția cu scopul de a elimina toate tipurile de bariere pe care societatea le impune acestor oameni.

Fără ca aceasta să fie motivația principală de a exista a însemnărilor din blogul meu, sper totuși că trăirile noastre pentru și alături de Kiti, expuse aici, să fie o cale de cunoaștere și înțelegere, acceptare și includere în viețile noastre a acestui mare necunoscut, grupul oamenilor cu dizabilități.

Tot despre ceva frumos scriu astăzi, în a treia zi a lunii decembrie, pentru că scriu despre solidaritate, empatie, iubire, zâmbete, atenție și grijă, scriu despre superba noastră șansă de a fi omenoși. Vă invit, pentru început, să zâmbiți, chiar dacă o veți face și printre lacrimi uneori, să le zâmbiți fără teamă acestor oameni, pentru că zâmbetul are o putere miraculoasă de vindecare de boală, de prejudecată, de spaimă, de ură.

Vă las în compania Galei Persoanelor cu Dizabilități, o înregistrare de la TVR 1, preluată de pe site-ul incluziune.org, făcându-vă atenți la fragmentul dintre minutul 5:35 și 8:52 al primei părți, în care ne veți vedea pe noi, cu Horica în prim-plan.

La Gala Persoanelor cu Dizabilități din 27 noiembrie, domnul Cristian Topescu ne-a împărtășit o întâmplare tulburătoare pe care a trăit-o alături de multe alte persoane la un Campionat Mondial Paralympic. Îmi cer scuze pentru anumite detalii uitate (irelevante pentru mesajul transmis). Iată întâmplarea: în timpul unui concurs de atletism un băiat s-a împiedicat pe pista, a căzut și a început să plângă. Toți ceilalți opt concurenți s-au oprit din alergat, s-au întors la colegul lor, l-au mângâiat, s-au interesat de starea baiatului, l-au ajutat și încurajat să se ridice și să își continue alergarea, iar publicul, în picioare, a pornit în aplauze sincere, admirative. Toți cei nouă concurenți au încheiat victorioși cursa impreuna.

Gala Persoanelor cu Dizabilități este un eveniment important organizat de ActiveWatch și Fundația Motivation România, minunat și optimist, revelator și umanizant și, nu în ultimul rând, este o promisiune generoasă pentru acceptare și includere ale persoanelor cu dizabilități în viața societății și în viața noastră, a fiecăruia dintre noi.

 Ana Blandiana,

 Ce greu e să mângâi
 
 
 “Ce greu e să mângâi un înger pe aripi!
  Oricât de apropiat, el se ferește de-atingere
  De teamă că ai putea să îl prinzi,
  Se rotește, revine, fâlfâie abia auzit,
  E singurul sunet de care-i în stare.
  Ei, îngerii, nu știu vorbi,
  Cuvintele sunt nepotrivite
  Ca să-i exprime,
  Mesajul lor mut e prezența.
  Felul în care se-apropie
  Să te cuprindă cu aura,
  Dar imediat se îndepărtează,
  Speriați de intimitate,
  Protectori, dar nu familiari,
  Lăsând mereu o distanță prin care
  Cuvintele mele se târâie ca să-i ajungă,
  Fără să știe dacă
  Nu sunt prea slabe să le-atingă auzul.
  Ce handicap al credinței:
  Să nu știi dacă ești auzit, nici dacă auzi
  Și din toate simțurile să rămână doar visul tactil
  De-a mângâia, fără să-l sperii, un înger pe aripi… “

Îmi place la nebunie să îi văd zâmbetul acela ștrengăresc pe față și îmi place în special atunci când îi răsare pe chip ca efect al mediului asupra ei. Binenteles că un zâmbet este întotdeauna de dorit, de oriunde ar apărea el, de dinăuntru sau de dinafară, dar să i-l aducem noi sau voi, oricine, are semnificația unei mici victorii asupra autismului ei, cel cu care ne-am învățat mai mult sau mai puțin să trăim. De fapt îmi este inconfortabil să mă gândesc astfel la terapia lui Kiti, ca la o luptă împotrivă autismului, deoarece este foarte sensibilă o delimitare înăuntrul unei trăsături a părții ei autiste de cea neautista. Cu certitudine pot să indic foarte clar acele comportamente exacerbate, aparent nefuncționale și chinuitoare, pe care mi-aș dori să le pot face să dispară din viața copilului nostru, a oricărui copil, cu toate astea Kiti este ceea ce este, iar zbuciumul ei interior, cât și tumultul din interacțiunea cu familia ei sunt caracteristici ale ființei ei, acum, aici, așadar cu greu aș putea să le neg și să le disprețuiesc.
 
A apărut acasă, un acasă cu o înfățișare surprinzătoare și pentru Kiti, și pentru tati, deoarece mobilierul din camera de zi și-a modificat temporar radical poziția, ba s-a diversificat prin apariția de elemente noi în încăpere. Această nouă așezare spațială cu această încărcătură grea și obositoare i-a rupt fetiței echilibrul bun și așteptat de acasă, astfel că a împins-o pe o margine de prăpastie, pe o cărare îngustă și nesigură de întunecime. Ne-a fost evidentă nemulțumirea ei, raportarea ei la mediu și la elementele lui este de-a dreptul fascinantă, cum te pot obseda câțiva centimetri cubi umpluți diferit de ceea ce tu ți-ai fixat în minte, cum te pot răscoli modificările din același spațiu familiar într-atât încât să te facă să nu îți mai poți opri pașii, să îți accelereze respirațiile, să îți încordeze mușchii, să te transforme deodată într-un leu în cușcă. Dar peste toată această vânzoleală amețitoare, atenția și contactul fizic ferm cu ea i-au adus zâmbetul ștrengăresc pe chip, obrajii i s-au lăsat în mâinile mele blânde, dar apăsate, iar întrebările mele, ușor ironice pentru atâta forfotă inutilă, i-au redat pe moment din încrederea de acasă.

Îmi place așadar la nebunie să îi văd zâmbetul ștrengăresc înflorindu-i pe față, pentru că atunci ne arată că îi suntem puncte importante de sprijin.