Când abuzăm, ne luăm libertăți, nepermise de regulile morale, etice, de igienă, sociale, de disciplina de viață, în general, accesând surse intrinseci de energie suplimentară. Altfel spus, libertatea absolută predispune la abuzuri, inclusiv la abuzuri asupra trupului și minții proprii, iar abuzurile sunt adesea nesănătoase, așadar indezirabile. Cu toate astea, prin natura sa, omul face abuzuri, acționează arbitrar, după bunul său plac, tânjind inconștient sau cu bună știință după libertate deplină. Din fericire, dezechilibrele stârnite de acțiunile noastre samavolnice se resimt întotdeauna, depinde numai de abilitățile perceptive native și învățate pentru a le primi răspunsurile. Iată cum învățăm reguli, iată cum, vrând-nevrând, ‘ne disciplinam’. Există totuși un tip de ‘abuz’ ce nu dăunează, ce, din contră, poate fi mântuire pentru suflet și minte, dar și pentru trup, abuzul de visare, cunoaștere, înțelegere, creare. A crea și a te emoționa în fața actului artistic, a analiza și a imagina căi ale vieții, a căuta și a te strădui să înțelegi, așadar a îți hrăni în permanență omenia este felul în care putem armoniza dorința intrinsecă de a fi liberi cu încuviințarea pentru a fi excedentari. Iata supapa pentru poftele noastre nebune!

Parchez mașina printre blocurile gri și câinii murdari, undeva, să zicem în apropierea adresei pe care o căutăm, adresă pe care binevoitorul meu ghid electronic din mașină, acea voce familiară, feminină, de-a pururea calmă și caldă (pe care trebuie să spun că adesea o compătimesc pentru străduința cu care ne corectează abaterile) a promis că o găsește și chiar a găsit-o, cel puțin cu o aproximație rezonabilă de sute de metri, așadar pardonabila, mai ales că străduțele ce ne țin blocurile bucureștene par a fi numerotate haotic. Împreună cu Horica pornim ușor temători către destinație, eu privind în sus către plăcuțele emailate priponite deasupra intrărilor în blocuri și căutând numărul, băiatul privind precaut în pământ de jur împrejurul nostru pentru a ne feri de câinii blănoși, jegoși, fioroși, zgomotoși și rătăciți ai străzii. Deodată Horica mă ia de antebraț și mă avertizează, oprește-te. Încremenim amândoi, moment în care uit de număr și aud hămăiala răgușită a animalului de la vreo zece metri din fața noastră. Lățosul ne admonestează, către noi își lansează glasul hodorogit. Să ne întoarcem, propune Horica, eu, deși temătoare, observ alți oameni impenetrabili la prezența fizică și auditivă a câinelui ducându-și pașii preocupați mai departe fără ezitare, pe lângă patruped, ba unii chiar atingându-i în trecere corpul, ceea ce mă îndreptățește să deduc că acest câine este cât se poate de familiar cu prezența noastră, a oamenilor (condiție necesară de trai, nu și suficientă), și să găsesc alt destinatar al lătrăturilor înfricoșătoare într-alt patruped jigărit, surpriză, ascuns la nici un metru de picioarele noastre, sub o mașină cocoțată pe trotuar.  Devin brusc curajoasă, îi induc curajul și lui Horica astfel încât trecem, ce-i drept, cu gărzile sus, de zona fierbinte, răsuflând ușurați. Observ cât suntem de distonanți în decorul în care ne aflăm, o mamă grăbită, cu ochii măriți și nedumeriți, ridicați spre înalt, un fiu subțirel, cu dulapul în spate, ținându-se după mama sa, dar încă cu un ochi către câinii lăsați în urmă, distonanță căreia însă i se șterge din stridență odată ce găsesc o femeie suficient de drăguță încât să mă îndrepte binișor către cealalata parte a străzii, acolo unde pe un perete al blocului neterminat încă de pe vremea comunismului zac niște litere mari de tipar, seci, prozaice, triste, ce ne scad pulsul: bibliotecă.

Deschid o ușă grea punând o mână, o fărâmă mai grea decât ușa, pe ea, o mențin deschisă, de data asta cu mâna și mai grea, pentru încă o secundă să pătrundă prin deschizătură și Horica și rostesc, așa cum rostesc eu cuvintele pe care le adresez oamenilor, dar și animalelor, tare, răspicat, prietenește un bună ziua, salut căruia i se răspunde instantaneu, ca un efect al unei lovituri dureroase, cu un șsșșt și un deget mustrător pus pe buzele ferecate, de către o doamnă între două vârste în papuci de casă. Evident că închid gura, dar mă apropii de biroul patronat de doamnă ca să îi cer permisiunea, după ce îi comunic că amândoi avem permise ale bibliotecii, să ocupăm două locuri ale sălii de lectură. O simt că se eschivează, apoi chiar mi se confirmă simțirea, fiindcă o ascultăm, nu știu dacă mai sunt locuri, dar am nevoie de permise. Înțelege limbajul trupului meu care îi transmite că am venit să stăm, de aceea ne conduce către sala de lectură, impropriu numită astfel întrucât aceasta este improvizată prin postarea a patru mese de calculator, cu calculatoare pe ele și cu scaune sub ele, printre rafturile cu cărți. Găsim o masă și două scaune pentru amândoi și ne instalăm la treabă. Doamna revine regulat în încăpere iscodindu-ne, deși aș zice că avem o apariție potrivită cu un astfel de loc, de aceea mă ridic și îmi iau inima în dinți să refac drumul către mașină, acolo unde țin eu minte că am lăsat permisele noastre de acces în bibliotecă pentru a nu le rătăci, permise de care nu am mai avut nevoie în ultima vreme la sediul central al bibliotecii, situat în centrul orașului. Ajung mult mai repede înapoi la mașină decât am venit, nici câinii nu par a mai sălășui prin zonă, unde cotrobăi în torpedou printre hârtii și chestii inutile ce s-au strâns buluc după vacanța de schi. Găsesc din fericire permisele, deși am stat cu sudălmile pe limbă de atâtea stihii ale lumii moderne rătăcite în torpedou, și reiau calea știută deja spre biblioteca noastră. Doamna scrutătoare în papuci de casă de după birou mă primește pe mine, dar mai ales primește permisele mele cu o răsuflare de ușurare, se pare că i-am dat ceva bătăi de cap cu prezențele noastre nefamiliare din biblioteca de cartier bucureștean și, deasemenea, se pare că două cartonașe stampilate de o autoritate locală valorează mai multă încredere și liniște decât două persoane curate, îmbrăcate bine și cu chipuri zâmbitoare, mamă și fiu. Aaa, și bucățile de hârtie mai valorează ceva în plus, un zâmbet.

Cu reflexul de alunecare reanimat în picioare, ne-am strecurat dibaci în dimineața primei zile lucrătoare a anului printre bagajele încă nedesfăcute înșiruite totuși într-o ordine gândită, către rochițe, cămăși și tricouri albe, frumos călcate, cu grijă pregătite încă de anul trecut, astfel încât să ne putem înfățișa fiecare în locurile ce ne așteaptă, mai mult sau mai puțin, ce-i drept, la început energic de zi, săptămână, an, noi toate. Imaginile pitorești ale munților înzăpeziți, chiar și bujorii din obrajii copiilor, atât de scumpi la vedere, sunt amintire deja, astăzi, în prima zi de școală după vacanță, sunt o amintire a timpului suspendat de liniștea și bucuria minții nezorite de animația cotidiană obișnuită, amintire a “timpului creat de dragoste”, așa cum foarte frumos a spus o prietenă dragă. Am reînnodat firele vieții sociale obligatorii punte peste valea cvasi-libertății noastre și am făcut-o cu lejeritatea iscată din inerția de seninătate de după vacanță, dar am fost și stâlpi de sprijin sufletesc pentru copiii mâhniți pentru noua traversare necesară. Cel mai trist a părut a fi Felix, care s-a trezit în miez de noapte plângând, aparent inexplicabil, în patul său, apoi, după alte două-trei ore, trezindu-se iarăși și găsindu-ne cu iscusință prin întunericul uitat al nopții (după atâtea nopți dormite buștean, datorită superbei stări de epuizare fizică de după ore întregi petrecute pe munte). Nici Horica nu și-a intrat ușor în rolul de elev cu responsabilități vechi, dar mai ales noi, pentru el urmează un semestru copleșitor, iar schimbarea bruscă de stare se obține cel mai bine în timp, poate doar scurtarea bretonului să fi fost suficient de dramatică încât să îl armonizeze puțin cu noul rost. Dar Kiti, și ei vacanța i-a însănătoșit și echilibrat trup cu minte, Kiti nu ne-a arătat semne de tristețe, de parcă trecerile nu ar fi mai complicate pentru ea, și poate că nici nu sunt, nu acest fel de treceri, poate Kiti nu cunoaște sentimentul de tristețe, poate melancolia este prea complicată pentru ea, oricum, ea s-a urnit în zi cu energia bună a zâmbetelor și a afectivității crescute, așa, ca o mulțumire parcă pentru dorința noastră de a o avea alături tot timpul, în ciuda unor momente delicate pe care le ducem împreună sau a unor glasuri ce ne îndeamnă uneori să ne mai ‘despovărăm’ pentru scurt timp. Timpul școlii nu trebuie să fie neapărat timpul privării totale de libertate, de aceea sper că strigătul de amărăciune al lui Felix din dimineața asta, ‘nu-mi place la școală pentru că trebuie să fac ce îmi spun alți oameni să fac’, să se transforme curând într-unul de bucurie, ‘îmi place la școală pentru că sunt liber să fac lucrurile pe care trebuie să le fac așa cum le înțeleg eu’. Din fericire, deocamdată are toate premisele să o facă. 

În dreapta este strălucitorul Schmittenhohe, cu ale lui superbe și celebre coaste, în stânga înghiți în sec de emoție și încântare urcând către coama lui Kitzsteinhorn, la peste 3000 de metri, în centru, căzând direct în oraș, versantele muntelui Maiskogel sunt îmbietoare, așa blânde și atrăgătoare, așa simple și neașteptat de seducătoare. Amețeala ce te cuprinde la inspirația aerului rarefiat din altitudinea înaltă nu se risipește ușor pentru că priveliștea este ireală de acolo, de sus. Durerea ce se intensifică în picioare, în jos, înspre genunchi, în ritmul alunecării pe pantele îngrijite este conectarea mea cu pământul, cu realul și nimic nu mă împiedică să o aștept aproape cu înfrigurare, căci o resimt ca pe o confirmare stranie a faptului că eu sunt cea care se percepe zburând, nu altcineva; apoi durerea tot mai chinuitoare a coapselor, ce mă oprește din loc în loc în icnete surde, mai este și o promisiune dulce de frumusețe și sănătate, de aceea o primesc cu inimă deschisă și cu zâmbete prostești. Chiar și presiunea sâcâitoare din urechea stângă ce nu își găsește încă mult timp după coborâre supapă eliberatoare mă încântă, surprinzător, cu ritmul ei matematic de instalare și epuizare, căci îmi permite să percep organic o fărâmă  din solemnitatea naturii. Coborâm umili de pe munte, câmpia ne așteaptă picioarele călcătoare și simțitoare întotdeauna, căci este câmpia de acasă. Coborâm lent de pe munte, căci lentoarea ne înlesnește reatașarea.

Mie îmi place să schiez în viteză, mi-a spus astăzi Felix, sunt fericită pentru prima parte, ‘îmi place să schiez’, azi, a patra zi de școală de schi, după trei zile critice, în care nu că nu i-ar fi plăcut să schieze, însă ‘mie îmi place să schiez numai cu mami’ a fost ecoul verbal al plânsului său sfâșietor, în care l-am lăsat de fiecare dată cu greu și cu promisiuni de recompensare cu tot felul de roboți din Lego, așa cum știu că nu se face, dar cum să fi trecut altfel de astfel de momente dramatice de-a dreptul. Îi place și să schieze, îi place și compania copiilor, îi place să vorbească și să râdă împreună cu ei și se descurcă perfect în grupuri, cu toate astea cât de dificil îi este să se despartă de mine, de noi, câtă sensibilitate ține el în suflețelul său mic și delicat. Cât despre partea cu schiatul în viteză deocamdată nici o problemă, vitezele sunt oricum relative. Ceea ce nu pot să spun despre grijile și iubirile absolute de părinți.

În zi potolită, deci numai bună pentru trândăveală, la noi se cântă,
Auzi, în zi potolită, deci numai bună pentru trândăveală, la noi se cântă,
De ce n-ai cânta cu noi, să-ți pierzi capul, baby?

În zi de trândăveală, deci numai bună de cântat potolit, la noi
Daca vii, În zi de trândăveală, deci numai bună de cântat potolit, la noi,
N-ai nimic de făcut, de zis, doar stai potolit în zi, baby!

Zi. Potolit. Cântec. Trândăveală. Noi.
Horica is playing the blues!

Cea mai diafană percepție gustativă, Horică, pentru întâia lui cupă de șampanie.

Cea mai gingașă declarație de prietenie și iubire, Felix, pentru îmbrățișarea de trezire în prima zi a anului oferită lui Horică.

Cel mai ingenuu zâmbet de pe lume, Kiti, pentru revărsarea de fericire de pe chipul și din toată ființa ei din zilelele de trecere peste ani.

Cele mai autentice și sublime bucurii de pe Pământ, noi doi, pentru că suntem binecuvântați cu iubire.

La mulți ani!

Stau în bucătărie și dau din mâini și din picioare. Astăzi nu îmi folosesc creativitatea în prepararea mesei de deseară, mă las încrezătoare pe mâna revistei mele tehnice preferate, suplimentul pentru mese festive.  Asta îmi permite să mă gândesc la tot felul de lucruri. Prefer să nu îmi amintesc de visul somnului de dimineață, în el mă găseam la ora patru dupăamiază fără nimic din ceea ce aveam de făcut început măcar și nu mă gândesc nici la bagajele pe care le voi începe de mâine. Însă mă găsesc întrebându-mă în gând de ce la sfârșitul anului unii avem nevoie de priviri retrospective și rezoluții, iar alții, nu. Mie una nu îmi trebuie, însă îmi plac mesele festive. Aș putea să caut printre amintiri momente, clipe, întâmplări din anul ce tocmai stă să dispară, însă nu am nici o pornire să o fac. Tot la fel, aș putea să iau hotărâri pentru noul an cu paharul de șampanie în mână, dar nici asta nu îmi dă vreun fior aparte, așa, să se asorteze cu masa pe care o voi împodobi-o cu drag pentru noi cinci. De aceea prefer să dau în continuare din mâini și din picioare prin bucătăria mea și să simt cum mă învăluie și mă impregnează arome apetisante și sofisticate de sosuri franțuzești și condimente mediteraneene. Copiii sunt atrași de firicelele parfumate ce ies prin gaura cheii ușii de bucătărie, de aceea din timp în timp sunt nevoită să îi gonesc cu regrete din laboratorul meu. Sunt o adevărată zână în ochii lor, dar eu știu că sunt doar una deghizată, cărticica mea cu rețete festive stă deschisă la pagina douazecisiopt și este ancoră în realitate. De ce îi spunem anului ce va dispărea ‘la revedere’? Eu i-aș spune ‘la revedere în amintiri’, căci așa cum nu există perfecțiunea formei pe Pământ, tot la fel știm cu siguranță că trecutul rămâne mereu în spatele nostru și nu există viitor pe lumea astaa care să se intersecteze cu vreun trecut. Nici măcar într-un minuscul punct. Pe de altă parte există teoretic o mică șansă de revedere a anului pe care îl lași în urmă, ia, de exemplu, cazul prietenei tale din Australia care ți-a urat deja ‘la mulți ani’ din noul an, așadar ce-ar fi să urce repede într-un avion și să aterizeze înapoi în timp, într-un loc rămas încă în vechiul an? Hmmm, la ce bun? De aceea prefer ca, din bucătăria mea inundată de eteri din cidru, să vă urez mai bine pentru anul nou ce este după colț multe zile senine și frumos-surprinzătoare, cu bucurii și descoperiri, cu sănătate și prietenie, cu încredere și multă iubire! În plus, La Mulți Ani și să nu uităm de frumusețe!

Astea sunt nuanțele ultimelor zile ale anului, oare cum știe Xoco că lacul este înghețat, sunt nuanțele reci, magnifice ale iernii, băieții calcă cu o pornire nestăpânită fiecare băltoacă încremenită de ger, nici urmă de vietate a câmpului aproape de înserare, nici Kiti nu ocolește bucățile de zăpadă înghețate, călcătura ei despică blocul alb, compact, dar și aerul cu sunetul aproape metalic împrăștiat de spargerea lui, doar o tufă rătăcită de măceș aduce aminte că locul a cunoscut odată și căldura, fructele ei roșii-sângerii stau mărturie, păcat că tati nu le îndeplinește visul de a patina pe lacul înghețat, gândesc copiii și pun botic ca al câinelui Xoco, oare cum știe Xoco că lacul este înghețat, dar câinelui nu-i pasă de nimic altceva decât de moment, nici trecut, nici viitor nu pare să aibă, cel puțin nu acum, când patinează în fugă pe latul lacului, parcă în ciuda copiilor reținuți la mal de doi părinți grijulii, uite-le bujorii din obrăjori, e oare prima oară când îi văd atât de pregnanți pe fețele lor de o bună bucată de vreme, ce bine, mi-a fost dor, cerului nu i-e dor de nori, căci e calm și zâmbitor, iar astfel mai simte și el căldura soarelui, Felix urăște fularele înțepătoare, dar le poartă așa înțepătoare cum sunt ele, să nu ne pierdem căldura din interior, o salvăm alergând înfofoliți și neuitând să zâmbim, auzi Horica, să zâmbim puțin, astăzi nu patinăm pe lac, am zis, hai, doar un pic, îi ține tati pe rând suspendați de-un braț și-și fac hatârul, apoi se întunecă deodată și de niciunde, cum de niciunde apare și câinele solid și negru, ce, deși prietenos, ne împinge de la spate către casă, acum, când nuanțele ultimelor zile ale anului nu mai sunt nicicum, fiindcă e noapte, așa cum o să fie și mâine la aceeași oră, la o aruncătură de băț sau la o patinare pe lacul înghețat de noul an, oare îi ușurăm bătrânului nostru an transformarea într-unul tânăr și curat cu exploziile artificiale de culoare din întunericul nopții de mâine?

Am găsit cu greu până la urmă două locuri într-o lojă în care trei copii de 10-11 ani împreună cu o adolescentă își butonau telefoanele inteligente, ultimul răcnet, cu greu, zic, atât pentru că numărul invitațiilor (fără locuri) pe baza cărora s-a pătruns în sală a fost mai mare decât numărul de locuri ale Ateneului, dar și pentru că am fost nevoiți să apelăm la caracterul persuasiv al soțului meu ca să pătrundem în acea lojă, copiii părând destul de rezervați în a ne primi alături de ei. Am observat mulți copii în sală, mai mici, mai mari, de fiecare dată, însoțiți de câte un adult. ‘Gazdele’ noastre însă se aflau singure, neînsoțite de vreun adult, ceea ce nu mi s-a părut neobișnuit, însă câtă stridență în comportamentul lor am perceput!

Aflați într-o continuă vânzoleală, lipsiți complet de un elementar simț al ridicolului, vorbind fără urmă de jenă sau resentiment cu glas tare, acești copii bine îmbrăcați și înzestrați cu cele mai sofisticate și mai scumpe telefoane mobile m-au tulburat, îngrijorându-mă, făcându-mă să mă întreb dacă nu cumva aceste comportamente sunt definitorii pentru toți copiii de astăzi, mai mult sau mai puțin? I-am văzut cu ochii minții în sălile de clase, în timpul orelor de curs, îmbrățișându-se și aranjându-și coafurile, vorbind neîncetat prostioare lipsite de logică sau sens, schimbând locurile între ei, ridicându-se din bancă și revenind la loc, găsind atracție și motiv de amuzament în orice gest stupid sau fir de praf din aer, căutând din minut în minut să afle cât mai durează ora, glumind neempatic și mitocănește pe seama persoanelor din raza lor vizuală. Căci n-am putut să nu mă tem că astfel sunt copiii în școală, la fel cum au fost și cei patru din loja noastră de la Ateneu, haotici, fără repere de bunăcuviință, abandonați într-o lume sălbatică, fără respect sau încredere, cu falsă autosiguranță, neghidați, lăsând pregnanta și neliniștitoarea senzație de risipire și de pustietate.

Copiii trebuie priviți cu atenție, îndrumați, învățați, dar mai ales trebuie respectați și iubiți. Nimic nu îi adună și le armonizează trupul cu sufletul și mintea mai sănătos decât educația lor din grijă și iubire. Ei nu trebuie abandonați în sălbăticia lumii și a vieții prea curând, căci toată vânzoleala asta a lor și tot haosul pe care îl inspiră cu fiecare gest sau vorbă nu sunt altceva decât o rană insidioasă și perfidă în mintea lor cuminte și curată. Aș fi vrut să văd alături de fiecare dintre acești patru copii câte un adult iubitor, cu o mână întinsă către fiecare, așa, pentru o încurajare și o mângâiere.

Nici n-am numărat întreagă prima săptămână de vacanță că ne-am și întors acasă de la bunici. Cel mai tare s-a bucurat de asta Xoco, câinele de pe stradă, pe care îl văd, ușor nemulțumită, într-o gașcă tot mai matură de câini nou-apăruți pe stradă. Poate și Broschi, rămasă într-o hibernare silită, dar cât se poate de firească, singură acasă. Singur acasa 6 sau oricat: broasca ce nu mananca o saptamana si de ciuda trage un pui de somn.

Kiti este la cură de slăbire, ea știe să își rețină acasă pretențiile, exacerbate la bunici, de a primi non-stop biscuiți. Horica nu este la cură de slăbire, el se vede pus să se compare fizic cu prietenii lui, toți mai înalți și mai solizi decât el, ceea ce îl face să își dorească cu ardoare să crească măcar cu două-trei zecimi de kilogram în greutate și doi-trei centimetri în înălțime. Va crește, chiar dacă nu mănâncă. Deocamdată i-a crescut părul. Felix mănâncă ișlere și ține doi cai de jucărie în două mâini. El ține încă la metoda smiorcăielii la comandă. Acum, ține doar un cal într-o mână și mai ține să îl ducă pe Horica la joacă, în camera lui. Kiti învață repede lucrurile, în ciuda faptului că îi vine greu stilul nostru de ‘normalitate’. Așadar a învățat să țipe dacă își dorește ceva interzis. Bine măcar că Horica nu țipă. El însă se îmbufnează și bodogăne, ceea ce este un canon al adolescenței. Repet: ceea ce este un canon al adolescenței. Așadar nu mă împotrivesc normelor de viață, ceea ce vă doresc și vouă. În plus, îmi forțez un zâmbet fals. Exercițiu: zâmbește la comandă și observă cum misterioasele conexiuni neuronale centrale recunosc acele contracții musculare ale feței date de zâmbet ca fiind o stare de bine și îți transformă zâmbetul voluntar într-unul spontan, involuntar. Iată cum această superbă pseudo-rătăcire și neînțelegere a tainicei și subtilei tale minți îți ușurează atingerea stării de bine. Să îi fim minții recunoscători. Recunosc, îi sunt.

Acum am ajuns aproape să terminăm de numărat prima săptămână de vacanță și suntem acasă, cu sau fără teme în față. Dar asta nu ne face fața mai tristă decât ar putea fi daca am ține cont că scurgerea timpului este un fapt inexorabil, pentru că partea a doua nici n-a început. Dar să nu anticipăm și încă să colindăm. Dupa ce colindăm, poate anticipăm.

Cu o apariție aproape de perfecțiune, ce ne dă o idee despre frumusețea și deplinătatea naturalului, atingerea fulgului de nea este cât se poate de delicată și de efemeră. Pentru a își prelungi timpul de existență, delicatul fulg de nea este nevoit să găsească un suport la fel de fin precum el însuși, dar asta se întâmplă foarte rar pe Pământ, ceea ce îl lasă într-o tristețe resemnată. Cu toate astea se face că tot mereu se ajunge și la starea de fericire, fie ea și de scurtă durată, dată de întâlnirile familiare, fulg pe fulg pe fulg, întâlniri ce ascund delicatețea fulgului de nea într-o cvasi-trăinicie a familiei de fulgi de nea, zăpada. Să ne bucurăm de ninsoare, căci este lecție despre delicatețea si estetica omului, a naturii, a vieții!

Felix: când vine Moș Crăciun?, vine cam peste o oră, jucați-vă liniștiți până atunci, haideți cu mine să aranjăm camera, să îi pregătim scrisoarea de sub brad, să pornim colindele, lui Moș Crăciun îi plac tare mult colindele, dar de ce e Crăciunul Crăciun în fiecare an?, e ziua în care s-a născut Isus Cristos, dar el mai trăiește?, nu, dar a fost un om foarte înțelept și bun și cu fiecare colind, noi ne amintim de el, de ziua în care s-a născut, da, mie îmi place foarte mult ziua asta, a trecut o oră?

Horica: abia aștept să vină Mosu’, oare ce-mi aduce? Îmi aruncă o ocheadă, zâmbind șmecherește, de parcă n-ar ști. Intru în jocul lui, nu știu, sper că a ajuns scrisoarea ta la el, știi bine că noi am fost împreună toată săptămâna, așadar nu am avut cum să fi ajuns acolo. Știi, de fapt te-am păcălit tot timpul ăsta, îmi pare rău, Moș Crăciun există! Se uită la mine și râde, haide, măi mami, magia s-a dus atunci când a venit deșteptul ăla costumat și l-am recunoscut! Și-a amintit acum de acel Crăciun în care magia s-a spulberat deodată, brutal, lăsându-l neconsolat, în tristețe, cum să fie ăsta Moș Crăciun când se vede de la o sută de metri că e un vecin costumat? Și ce barbă de plastic mai e și aia, atât de urâtă și nesănătoasă?

Kiti: Crăciun, Moș Crăciun, ce atâta Crăciun, Moș Crăciun? Știu de Moș Crăciun încă de pe când îmi întindeau fetele cartonașele cu poze și desene în față și mă puneau să îl identific în ele pe omul bicolor. Atâta vreme cât e veselie în jurul meu și mai sunt și cornulețele ale minunate, e perfect de Crăciun, să mergem să îl întâmpinăm!

Ajunul Crăciunului s-a transformat în Crăciun, pregătindu-ne pentru veselie, seninătate, liniște, poveste. Să avem cu toții o sărbătoare magică și luminoasă!

Mami, te rog, mâine dimineață să nu uităm să punem scrisoarea pentru Moș Crăciun sub brad! Atât a mai zis înainte să adoarmă ostenit la maximum, așa cum se întâmplă de fiecare dată la bunici, după ore pline de joacă și joacă cu vărul său. Scrisoarea asta este un fel de felicitare pentru moșul cel darnic, pe care a lucrat-o la grădiniță și a îmbogățit-o acasă, deoarece adevărata scrisoare pentru Moș Crăciun, cea cu lista, a plecat mai de mult de acasa. Astăzi vine Moș Crăciun, astăzi copiii îl așteaptă nerăbdători ascultând și, poate, cântând colinde.

Vă urez să aveți un Crăciun tihnit, cu bunătăți pentru trup și  suflet!

“Summertime” a lui George Gershwin mi-a sunat mie întotdeauna ca un ‘wintertime’, poate instrumentele de suflat să îmi evoce un câmp înzăpezit și viscolit, poate lirismul extrem să mă ducă cu gândul la iarnă, poate chiar versurile să mă transpună mental în corpul de copil ce se cere ocrotit acasă de către părinți, nu știu, însă ador să o ascult pe timp de iarnă.
 
Astăzi am ascultat-o într-o variantă superbă, cea a lui Stan Getz, pe care nu o găsesc pe Youtube, și am cântat-o împreună cu Kiti, da, da, cu Kiti, fetița care nu vorbește, dar care se găsește câteodată imitând cu vocea ei de bariton diverse instrumente muzicale.
 
Ascultați și vă bucurați, dacă vă  place, patru variante dintre zecile de mii de Summertime:

Orașul de aur este orașul nostru în acest Crăciun. I-am călcat deja de câteva săptămâni aproape toate străduțele pietruite ale orașului vechi, bietul cărucior și-a chinuit articulațiile suple ținându-se gol după noi, căci copilului nu îi deschizi alei colorate și vesele în fața ochilor și, în același timp, îi impui să stea legat într-un cărucior. Așadar copilului care abia a învățat să meargă îi dai șansa să învețe să alerge și,    mai ales, să testeze cu pașii lui ușori fiecare denivelare a istoricei străduțe pe care te afli împreună cu el. 

Muzica. Acea dispunere desăvârșită a vibrațiilor particulelor din aer, eminamente fizică, ce dezlănțuie, odată percepută potrivit, un val năucitor de simțiri ce te împrăștie inițial, apoi te reintregeste la nivel spiritual. Sunetul muzicii este literă a sensibilității umane, iar muzica luată ca un întreg este un mediu esențial de ființare și dăinuire a omului, deoarece cu fiecare respirație în acest mediu, avem șansa să ne regăsim ca la începuturi, curați, senini, liberi și frumoși, esența omeniei.

Ceva frumos, direct din sufletul artistului: My Favorite Things, John Coltrane:

 Ana Blandiana

” Păstor de fulgi

 Mi-ar place să mă fac păstor de fulgi,
 Să am în grijă turme mari de-omăt
 Pe care să le port prin ceruri lungi
 Și să le-aduc mai albe îndărăt.

 În nopți clinchetitoare să stau și să contemplu
 Singurătatea lumii și plînsul ei enorm
 Reverberat în nouri ca-n murii unui templu
 Pe când viața-mi trece și turmele îmi dorm.

 S-aștept să vină vara să-mi răpună
 Mieii sortiți spre setea dulcii hume
 Și-n transhumanța sfîntă să curgem împreună
 Muți, fără de prihană, dar anume.”