Pot să mă aștept să vină primăvara, fiindcă în poveștile născocite recent de către Felix întâlnesc personaje preferate noi, și anume, trupe nesfârșite de câini Chihuahua și tot Felix cântă la pian după partituri ‘de adulti’, fiindcă fetița Kiti își atinge mai des frații pe cap și stă cocoțată ca o matroană în ambele picioare pe fotoliul din camera de zi, fiindcă Horica vrea blugi colorați între regular și slim și scrie numai cu stiloul Parker, fiindcă îmi port părul legat către ceafă într-o codiță și curăț cartofi mai des decât o făceam, fiindcă tati crede în grafice, dar și în Iepuraș și strânge protector cioburile farfuriilor sparte de copii în tălpile sale și, nu în ultimul rând, fiindcă Horica mi-a arătat ieri cu un entuziasm superb un stol de lebede pe cer, la doi pași de casa noastră.  

Astăzi nu plouă trist, dimpotrivă, văd în ploaia de astăzi, în picurii ei grași, limpezi, un optimism neașteptat. E cu atât mai neașteptat cu cât n-am prea dormit azi-noapte, dar oare doarme cineva nopțile, în afara copiilor și pruncilor, mă întreb, dar nu aștept neapărat un răspuns, fiindcă îl știu pe-al meu, pe-al nostru, iar noi suntem reprezentativi pentru noi înșine, adică nu umblăm cu cioara vopsită, nu am umbla nici de n-ar ploua, așadar buna noastră dispoziție nu trebuie să se sinchisească de câte ore dormite înregistrăm, iar ploaia asta curată ce mă înveselește este dovada mea. Poate în stropii rotunzi de ploaie văd o promisiune de salubritate, poate energiile secate în iarnă se percep mărindu-se din ploaie, poate genele copilașilor noștri din miezul ploii, unite în grupulețe mici de câte o sferă incoloră le fac ochii chiar mai strălucitori și asta îmi dă o nespusă bucurie, poate altele, tainice, inexplicabile, dar cine să le mai caute când efectul lor cumulat e starea simplă, ușoară de bine. Suntem mulți cei care așteptăm alt anotimp (când e iarnă pe sfârșite, orice alt anotimp se așteaptă cu nerăbdare, ce trist și nedrept pentru iarnă), eu aș vrea ca așteptarea mea să nu fie prea nesăbuită, prea înfocată, pentru că așteptările nesăbuite, înfocate sunt epuizante, pot deveni halucinante, iar eu abia am reușit să prind un bob de putere primăvăratică din ploaia asta, un bob de dor cuminte de soare.

Echilibrul este acea dispoziție aparent anostă a forțelor ce ne ghidează acțiunile și simțirile, care anulează efectele lor excesive și le stârnește pe cele incomplete, căutând astfel să le împlinească pe toate prin reciprocitate, dar care, tocmai prin faptul că tinde natural să apară și chiar apare la un moment dat, devine o stare de fapt râvnită pentru toate sistemele. Să devii un părinte echilibrat este poate una dintre încercările cele mai anevoioase pe care le trăim noi, oamenii, aceste sisteme complexe, coerente, fascinante, mereu în căutarea echilibrului. Să cauți acea forță în tine sau în jurul tău, acea forță care să spargă în mii de bucățele toate anxietățile tale de părinte, să găsești puterea cu care să îți constrângi temerile să dispară, să aduni suficientă energie cât să îți înfrunți încruntarea de pe chip și trup, ba să aduni chiar mai mult decât atât, așa încât surplusul să se reverse în zâmbete de liniște și încredere asupra copilului tău, pentru că, nu-i așa, tot pentru starea de echilibru, nu poți să rămâi prea hlizit ca părinte, așa cum nu poți să rămâi nici prea încordat. Părinții sunt când fetele babei, când fetele moșneagului, numai că au un mare avantaj, alegerile pe care le tot fac le dau șansa la echilibru.

La început, adică încă foarte de dimineață, a fost o joacă încântătoare de copii. Trebuie să spun că nu multe sunt clipele în care altceva decât împlinirea nevoilor primare proprii o mână pe Kiti către frații ei, de unde și încântarea mea să o văd privindu-l insistent pe Felix, acolo în pat, încă din buimăceala de după somn, așa, deodată, ochi în ochi cu stăruință și așteptare, cu colț de gură ridicat șugubăț de o parte și uimit, de altă parte, ca un semn tacit de start într-o cursă, o cursă în care se va transforma curând scânteia din ochii ei. Ea, înaltă și bine legată la trup, cum este, el, mititel și slăbuț, chiar mai slăbuț acum după o viroză, ea, butucănoasă în mișcări, dar totuși agilă, el, cu mișcări vioaie și iuți, ea, urmăritoarea, el, urmaritul, în felul ăsta a pornit joaca, totul de la o atingere de braț, apoi o încercare reușită de ridicare a băiatului din pat și ‘dispunerea’ lui tandră în mijlocul dormitorului, acolo, în acel punct și numai acolo, în acea poziție de drepți și numai aceea, după nu știu ce ordine siderală, tainică, numai de Kiti știută sau nici măcar de către ea. Doar că bine ar fi fost să îi fie și lui Felix dată o explicație măcar, un motiv cât de mic, un indiciu, ceva ca să îl facă să rămână în punct, acel pol enigmatic al intențiilor lui Kiti, căci nu este Felix acela, pe care să îl iei și să îl pui să stea că vrei tu. Ca atare iată-i porniți în piesa spontană, un alt fel de Speed, cu șoricelul după perdea, sub pat, în dulap și cu pisica pe urmele lui, fără să se plictisească, fără să cedeze, ba cu aplomb și mai mare, tot mai mare, cu un foșnet continuu, dat de mișcare, de mi-au dat o amețeală ușoară pe care am transformat-o într-o ațipeală dulce, ca cea de pe un vapor pe valuri line. M-au trezit, nu mult după, pașii apăsați pe treptele casei, în coborâre, ai lui Kiti, aflată după toate semnele în urmărirea pe care a pornit-o mai devreme, cum așa de nu s-au plictisit, m-am întrebat și am sărit din pat către ei, acolo unde Felix a început să mi se plângă, m-am ascuns sub plapuma lui Horica și Kiti m-a găsit și m-a aruncat din pat, și mi s-a plâns cu o mimică îndoită, să râdă, să plângă?

O fi un altceva în afară de o simplă, (ne)firească pornire către joc ce o împinge pe Kiti în ineditul ei entuziasm? S-a transformat imboldul ei ghiduș într-o bizarerie maniacală? Vrea de la frățiorul ei mic ceva concret, nespus și neștiut? Cine poate ști și dacă ar ști cineva de ce n-ar spune, pentru că urmărirea a tot ținut intermitent până înspre seară, iar tandrețea cu care l-a tot apucat de braț ca să-l conducă habar n-am încotro pe bietul șoricel s-a mai diluat în fermitatea tot mai utilă din cauza tot mai deselor împotriviri, de înțeles de altfel, ale lui Felix. Ba am intervenit de câteva ori, de nevoie, luându-l protector sub brațul meu pe băiat, așezați amândoi pe canapea și încercând să o descos pe pătimașa Kiti, ce mă privea rugător de deasupra mea, din picioare, să-l las pe Felix, să-l țină ea, știi tu, de râsul îmi stârnea, draga de ea. Apoi s-a mai domolit, obosise până și ea, iar Felix, bosumflat, i-a aruncat cu ciudă, ești cea mai rea surioară de pe lume, dar ea i-a zâmbit fermecator si candid înapoi, iar el a pierdut bosumflarea.

Chiar ieri, ca în fiecare zi, îmi doream explicit să ajungem, noi, oamenii, să pătrundem în mințile și creierele noastre, pentru că, așa cum oamenii de știință intuiesc, acolo se vor găsi multe răspunsuri la întrebări-cheie, la nedumeririle dureroase în care ne zbatem, pe de o parte ei, acești oameni cu minți sclipitoare, pe de altă parte noi, cei care ne confruntăm zilnic cu dificultăți de înțelegere a celor mai simple gesturi făcute de ai noștri dragi. Am găsit în revista Science et Vie un articol scris de Rafaele Brillaud, Pierre-Yves Bocquet și Elsa Abdoun, intitulat ‘Incredibilii neuroni!’, articol al cărui foarte scurt rezumat este acesta: “Fiecare neuron este genetic unic: descoperirea fascinantă, surprinzătoare este că fiecare celulă nervoasă are capacitatea de a-și modifica ADN-ul propriu, ceea ce îi dă o libertate incredibilă asupra genomului individului. De ce schimbă această descoperire înțelegerea asupra creierului? Pentru că asta înseamnă că cheia facultăților noastre intelectuale se află în interiorul neuronului însuși, nu doar în rețeaua de conexiuni neuronale care se stabilește între celulele nervoase.” Este o descoperire revoluționară și intrigantă, ce ne apropie pasional și aproape înspăimântător de noi înșine. Suntem oare în mâna lor și numai a lor, a neuronilor noștri? Gândurile, ideile, memoria, conștiința, iubirea și viața ne vin din miezul ei, din miezul tainic al acestei grandioase celule? Ce ordine covârșitoare ne atrage hipnotic s-o descoperim și unde ne aruncă descifrările la care lent asistăm?

Cum se poate să visezi o întreagă aventură, cât pentru scenariul unui film întreg, ce pare a fi scris înadins pentru deznodământul lui, un intrigant, inepuizabil și obsedant sunet de alarmă, ce sună, sună, sună, până când filmul se duce în întuneric și tu te trezești în lumea reală, acolo unde sună de un sfert de oră alarma telefonului tău?

Poți să auzi înainte de a percepe stimulul auditiv? Dar să vezi înainte de a distinge propriu-zis o imagine în câmpul tău vizual? Să simți în vârful degetelor senzația dată de calitățile obiectului atins chiar înainte de a pune mâna? Sunt toate astea intuiții născute datorită unor capacități extrasenzoriale sau apar ca urmare a unui cumul de informații senzoriale concrete? Înnăscute sau dobândite? Are mintea umană resursele ei intrinseci pentru subtilitate și creativitate, greu de dezvăluit, încât să o facă aptă pentru astfel de intuiții? Mi-ar plăcea să știm mai multe despre minte. Nu de alta, dar aș dori să știu despre ce visează Kiti.

Seară târzie. Singuri acasă. Ăștia suntem copiii și cu mine. Fără prezența lui tati în casă ne simțim cam singuri. Bine că ne apar idei inedite. Iată cum (mai) vin ideile, dintr-un neajuns. Avem o casă mare, cu destule încăperi, dar în seara asta nu ne trebuie decât una. În camera lui Horica am putea încăpea toți patru, și chiar încăpem. Adică cinci, dar lui Broschi nu îi trebuie decât paralelipipedul din sticlă de pe biroul lui Horica. Îmi surâde ideea, iar copiilor li se pare de-a dreptul aventuroasă. Cu toții sub acoperișul unei singure cămăruțe, ne simțim ca într-un cort. Îmi place să cred că generozitatea este o caracteristică a familiei mele. Să exprimi generozitatea prin numărul de locuri de dormit într-o casă, nu prin volumul ei. Iată o măsură ce ne face o familie tare generoasă! Felix zice că nu are de gând să doarmă în noaptea asta, el stă în întuneric și se gândește. Îl cred, visul este un tărâm tare permisiv. Eu nu visez încă, dar nici nu dorm. Ascult trei ritmuri respiratorii diferite și, deși unul dintre ele vine imediat din stânga mea, iar celelalte două din dreapta mai îndepărtată, am dificultăți în a le distinge. Asta nu mă miră pentru că respirațiile noastre se înghesuie cu toatele deasupra noastră, pe tavanul îngust al încăperii, de care se lovesc amestecându-se cu propriile lor reverberații. Este atâta liniște în noapte, încât intensitatea sonoră îmi pare exagerată. Știu, simt exagerat, întotdeauna noaptea simt exagerat. Nici măcar nu-i de mirare, întunericul ne stimulează unele simțuri, compensatoriu pentru scăderea acuității vizuale. Însă aș putea să dorm, nu să simt exagerat. Dimineață, când copiilor li se trezesc simțurile, eu aș mai dormi. Nimic nou sub soare (sau lună). Nici măcar momentele mele de insomnie. Parcă, totuși, se aude ceva nou în noapte. Cine îmi cântă doar mie un cântec de leagăn, zzzzzz?

Îmi ridic capul către verticală cu grijă, Kiti mă cheamă înapoi în pat, ar vrea să mai lenevim puțin împreună, așa, cap în cap, cum îi place ei, din păcate o refuz, oricum ceasul a sunat încă de douăzeci de minute, iar să mai tragem de timp acum ar însemna că acesta ne va strânge mai încolo, hai, mami, doar cinci minute, zice ea, știi că acum îmi e imposibil, haide, ridică-te și tu cu mine. Ea sare către verticală fără grijă, oare cum poate, mă întreb adesea, și mă urmează, vreau să vin cu tine în baie, te superi, îmi zice miorlaind ca un motănel, ceea ce mă face brusc îngăduitoare, așa că intră după mine în baie, intră  tiptil, căci pașii ei nu pot fi percepuți, fiindcă poartă un sac uriaș peste pijama, confecționat dintr-o păturică de molton, cu doi cilindri prea lungi pentru membrele inferioare, ce îi îmbracă complet și tălpile moi de pisicuță, intră și se sprijină cu mâinile încrucișate la spate de caloriferul fierbinte, de unde îmi privește cu atenție mișcările. Ce păr vâlvoi ai, râde Kiti de mine, ce păr de cățeluș ai, râd și eu de ea, ce coadă de cal ai, râde iar de mine acum, când mi-am strâns provizoriu părul ciufulit cu un elastic din trusa de agrafe și elastice de păr ale fetiței cu fost păr lung, să știi că într-un fel regret că ți-am tuns pletele lungi, îi spun, iar ea mă consolează, lasă, că îmi crește repede, uite, deja pot să îl smulg dacă vreau, dar nu vreau, și mă privește cu o sclipire șugubeață în ochi. Nu-mi plac glumele astea, să știi, o avertizez, ea râde, hai, hai, ești cam serioasă astăzi, mai bine să schimbăm subiectul. Vrei, te rog, să îi trezești pe băieți, sigur, cu plăcere, mami, apoi pleacă fără întârziere, ceea ce mă uimește mereu, cum acceptă ea cu atâta seninătate să facă lucrurile pe care i le cer, cum mă ascultă ea fără să crâcnească. O aud din baie, Horia, Felix, îi strigă pe frații ei, treziți-vă, e timpul să coborâm la micul dejun, după care revine în baie. Eu sunt deja gata spălată, urmează să scot niște cutiuțe magice, cutiuțele seducătoare pentru orice fată de vârsta lui Kiti, o cremă ușoară ca laptele, un praf crem atât de fin încât aproape că nici nu îl vezi pe degetul cu care îl testezi, un ruj transparent, lucios, poate cel mai atractiv pentru ea, apoi sticluța cu parfum, suprema desfătare a simțurilor tinere. Împart cu ea din toate, ea mă îmbrățișează cu putere, te iubesc, mami, pentru că mă lași să fiu ca tine, îmi spune. Eu îi sărut obrajii moi și parfumați și cobor cu ea de mână pentru micul dejun din bucătărie.

Copilul plânge cu lacrimi adevărate, el ar vrea să se oprească din plâns însă nu știe cum să o facă. E mic, dar se enervează, fiindcă e coleric, îi vine greu să nu fie în control. Așa că strigă cu năduf, încercând să își strunească gura țipătoare: “gură, taci din gură!” Gura tace neașteptat, glasul dojenitor emis chiar de gură însăși, o surprinde. Acum, cu o gură amuțită brutal, Horica cel mic poate zâmbi. Un plâns nețipat e complet lipsit de farmec.

Îl doare gâtul când înghite ceaiul cald, cu lămâie și miere, iar asta îl face să plângă. Plânge, bea câte o înghițitură din cana lui verde și plânge iar. Plânsul se amplifică de ciudă că “nu mă pot opri din plâns”, chiar dacă îl încurajez să plângă până nu mai poate să plângă. O face tot mai tare, apoi se oprește. Ar vrea să zâmbească, însă începe din nou să plângă. “Nu mă pot opri din plâns!”Ajunge la capăt cu plânsul și…se oprește. Felix zâmbește și spune: “m-am oprit!”.

Kiti ia o șosetă flaușată și și-o rulează pe mână și antebraț, apoi mișcă degetele la unison ca la teatrul de păpuși. I se pare simpatică dinamica mâinii ascunse sub șosetă, ceea ce o face să zâmbească.

Aș vrea să fiu o muscă, să bâzâi logic și încurajator la o ureche fină, drăgălașă, mai drăgălașă decât te-ai aștepta să vezi pe capul unui băiat, aș vrea să bâzâi eliberator, să bâzâi sentențios, să bâzâi cu iubire, să bâzâi armonios ca într-o simfonie de enunțuri deductibile unele dintr-altele, să bâzâi la acea urechiușă, ce acum îmi pare doar mie prea mică, prea moale, îmi pare urechiușa unui bebeluș și chiar este aceeași urechiușă a acelui bebeluș de atunci, numai că a mai crescut, deși, credeți-mă, că știu, este fină, drăgălașă, mai drăgălașă decât te-ai aștepta să vezi pe capul unui băiat ca el, dar ce complicată ar fi viața, în ciuda aparențelor, dacă, într-adevăr acum și în alte zile în care mi s-ar năzări că aș vrea să fiu o muscă, chiar aș reuși să devin o muscă, o muscă ce surprinzător ar ști să bâzâie logic, încurajator, sentențios, cu iubire, armonios, pentru că fiind o muscă nu aș ști la ce ureche să bâzâi, nu aș ști să mă ghidez după vibrațiile sufletului despre care eu cred că îmi așteaptă bâzâiala, ci numai după adierile de vânt, nu aș ști nimic în afară de matematici superioare, așa că aș irosi bâzâială inteligentă în bătaie nimicitoare de vânt și aș ajunge, după ce rostul de a fi muscă s-ar fi săvârșit, înapoi un om, chinuit de o zumzăială enervantă în cutia craniană, un om trist după o zumzăială epuizantă și nenecesară și o metamorfoză dublă sufocantă, un om amărât, de aceea mai bine nu îmi doresc să fiu o muscă inteligentă și subtilă, care tot își bâzâie temerile sufletului, așadar îmi doresc să nu fiu acea muscă bâzâitoare și băgăcioasă, să stau calmă și încrezătoare, cu gând vesel și optimist, eventual să-mi iau satisfacția să caut niște numere și relații frumoase ca să le admir cu umilință și respect și, dacă tot nu reușesc pe deplin ce îmi propun, să bâzâi puțin, așa, în amintirea muștei care am vrut să fiu la un moment dat, din egoismul meu de mamă. Mamă bâzâitoare.

Sunt trează de vreun sfert de oră, silueta nedeslușită a fetiței noastre care acum sforăie nepăsător, lipită de mine, istovită după ritualul de noapte, îmi spune că e dis-de-dimineață, joc un joc inventat pe moment, ghicirea orei dimineții. Pentru asta mă ridic din pat, cu grijă ca să nu o deranjez pe Kiti, citesc ora pe ecranul telefonului meu din dulapul de haine. Nu câștig jocul, deși mă aflu în marja de eroare acceptabilă, așa cum m-a învățat tati (:)). Este timpul să îl trezesc pe Horica, lui, dintre copii, îi trebuie cel mai mult timp după trezire pentru a se ridica din pat. Lumina difuză a dimineții de acum câteva minute a căpătat consistență, este uimitoare trecerea imediată din noapte în zi, iar faptul că o pot percepe atât de fizic este magnific. Descopăr ferestrele din întunericul suplimentar al draperiilor și dimineața se revarsă deplin în camera de băiat mare, cu biroul generos încărcat cu cărți și caiete ce stau dezordonat alături de căsuța din sticlă a broscuței Broschi, cu cele două biblioteci cu uși de sticlă în care ordinea are o definiție particulară și, totuși, logică, cu peretele din fața biroului tapetat până în unghiuri de harta fizică a României, cu un etui pentru ochelari pe un colț al biroului și un ghiozdan căscat la piciorul fotoliului. Horica, e timpul să te trezești, îi spun și îl ciufulesc, apoi îl descopăr și îi masez și ciupesc mușchii leneși de după noapte. Îmi trebuie o copie după certificatul de naștere, îmi răspunde la ‘buna dimineața’ mea obișnuită, ceea ce mă face să accelerez, bine că nu îmi spui înainte de a ieși pe ușă, să coborâți la masă în cinci minute. Cobor treptele cu gândul la simularea examenului la română de astăzi și recunosc în mine o vibrație nouă, de alertă. Este doar simularea examenului din vară și, totodată, simularea emoțiilor noastre de părinți din vară. Mă frământă ideea că toți copiii au dreptul și obligația la trăirile lor, și noi, părinții de astăzi, le-am avut, și pentru că sunt ale lor, nu văd de ce trebuie să se amestece cu emoțiile noastre. Decid așadar că nu trebuie să se întâmple asta, de aceea îmi exprim vibrația simțită printr-o mângâiere și o încurajare și îl las pe băiat să-și simtă mai departe singur doar emoția lui, căci știu că emoția trebuie să fie bună câtă vreme o ține blândă acolo, undeva, sau o ține ca pe un trigger de energie pozitivă, tot acolo, la loc sigur. Îi copiez certificatul de naștere și i-l pregătesc într-o folie transparentă pe servanta din holul de ieșire din casă, alături de pachețelul cu gustarea obișnuită, un sandwich și un măr, apoi ne vedem firesc de rutina dimineții, un mic dejun frugal, îmbrăcarea și plecarea către școli și grădiniță. Ajungem prea repede la școală, dar Horia, ca orice copil, abia așteaptă să își petreacă încă o jumătate de oră înainte de examen cu prietenii. El nu știe decât teoretic că prea multe discuții cu colegii despre examenul ce trebuie să înceapă în curând pot să îl sperie, să îl descurajeze, să îl intimideze, dar chiar și asta se simulează astăzi, așadar să lăsăm simularea să simuleze deplin ceea ce are de simulat. Cât despre simularea de trăire părintească spun doar atât: să facă bine și să stea cuminte, la locul ei, căci emoția trebuie să fie bună câtă vreme rămâne blândă, decentă acolo, în suflețel, sau o păstrez ca trigger de energie pozitivă și optimism, doar ne face bine să avem încredere, nu-i așa?

Stau împreună cu Horica la masa ce ține un monitor de calculator, o imprimantă, un modem, un teanc subțirel de cărți, o grămadă de figurine decupate din hârtie și lipite pe câte un bețișor, probabil viitoare marionete într-un teatru de umbre. Ocupăm câte un fotoliu de birou, toți le știm, fotoliile acelea mobile, destul de confortabile, tapisate cu o imitație de piele neagră, neatractivă, mari, prea mari, astfel încât cele două fotolii unite între ele depășesc lățimea mesei în fața căreia ne aflăm. Mă aflu ușor excentric către culoarul de trecere printre rafturile ticsite cu cărți pentru copii, culoar unde îmi dispun picioarele adunate, unul peste celălalt, astfel încât să nu-i încurc pe eventualii tineri cititori. Suntem într-o bibliotecă.

Horică își face temele, eu citesc, apoi, când obligația pentru a doua zi este îndeplinită, pornim să lucrăm împreună la matematică, dintr-o culegere de probleme pe care o aleg de pe raftul cincizecișiunu. Între timp, o lucrătoare a bibliotecii apare la masa noastră și, privindu-ne suspect, ne întreabă dacă avem permise pentru bibliotecă. Ne găsim iarăși în fața prezumției de vinovăție, dar, fericit, permisele noastre sunt deja pe biroul de la intrarea în bibliotecă și, spunându-i asta celei ce se interesează de noi, rămânem să ne vedem liniștiți de treabă. Horica mă privește interogativ, ce se întâmplă, de ce uităturile astea dușmănoase, îi răspund tot privindu-l, cu un zâmbet conciliant, nu s-au familiarizat încă cu noi, apoi ne adâncim în tainele fascinante ale unghiurilor, arcelor de cerc.

Astăzi nu am atâta dispoziție sufletească pentru a mă transpune pe deplin, așa cum îmi place, în povestea eroului din cartea pe care o citesc, de aceea, în timp ce Horica mai leagă câțiva neuroni între ei, urmăresc persoanele ce se mai perindă din timp în timp printre cărțile biblitotecii. Ăsta este un exercițiu reconfortant, fascinant de multe ori, pentru că a urmări cu interes și atenție un om face bine imaginației, gândului, sufletului.

Iată doi copii ce au scăpat printre rafturi în pauza unui curs de teatru ce se desfășoară într-o cameră alăturată. Ei se aleargă discret, atât cât se pot alerga doi copii printr-o bibliotecă încărcată, le-o cer mușchii lor chinuiți de inactivitatea din timpul orei scurse pe câte un scăunel incomod, dar peste câteva ture în jurul rafturilor scunde, centrale, ei se opresc foarte aproape de picioarele mele, atât de aproape încât sunt nevoită să mi le ridic pentru a nu-i împiedica. Un băiat alege o carte, o deschide, arătându-i înăuntru ceva anume fetiței de lângă el. Aceasta ar prefera să își petreacă și ultimile câteva minute ale pauzei lor jucându-se, de aceea îl lasă singur pe băiatul cu cartea în mâini, dispărând din raza mea vizuală. Acum Horica ridica ochii din foaie și dă o scurtă pauză neuronilor săi matematicieni. Copiilor arată-le copii, iar aceștia vor începe să comunice unu-doi între ei. Două-trei cuvinte, ce faceți aici, vă place ce faceți, un bravo motivator dinspre copilul mai mare, Horica, apoi sărim înapoi în ordini înalte.

Iată o femeie aproape de vârsta a treia, cu aspect neîngrijit, ceea ce o îmbătrânește și mai tare, îmbrăcată pestriț, într-un pantalon de stofă cu culoare incertă, o haină verde deschis, mult prea copilărească, și încălțată cu niște ghete roșii, tot copilărești prin culoarea țipătoare. Are chipul prea brăzdat sau poate percepția de prea mult este dată de contrastul inestetic între vârstă și îmbrăcăminte, iar părul cărunt, scurt, ciufulit, poate după vreo căciulă pitită prin vreun buzunar. Ea trece pe lângă noi, schițează un zâmbet pe care nu uit să i-l întorc, apoi se așează spate în spate cu noi, la altă masă, în fața altui calculator, cu care însă pare să aibă mai multe probleme decât ar vrea să recunoască, întrucât observ că se străduiește inutil să deschidă nu știu ce document, însă eșuează după trei încercări, fiind nevoită să ceară asistență bibliotecarei.

Mai trece o vreme până când femeia din spate, ce ne iscodește printre picături, se încumetă să mă întrebe de ce ne facem temele în bibliotecă, iar eu devin brusc discret defensivă, lucrăm ceva acum, nu ne facem temele. Apoi meditez la nedumerirea femeii și, după câteva minute, mă întorc să o lămuresc, știți, nu locuim în oraș și preferăm bibliotecile altor locuri în care să așteptăm. Nu apuc să îi spun ce să așteptăm, poate nici nu am de gând să îi spun ce așteptăm, deși, după cum mă știu, îi voi fi spus deja de m-ar fi întrebat, pentru că ea se lansează în a-mi povesti o povestioară despre o cunoștință ce nu locuia în oraș, care nu a rezistat în afara marelui oraș și a sfârșit revenind de unde a plecat. În acest punct încerc să o fac să înțeleagă că trebuie să trecem cu toții la treaba pentru care ne aflăm întâmplător în același loc, ceea ce și facem.

Găsim soluție problemei de geometrie cu unghiuri și arce și trecem într-o dimensiune nouă, a treia. Împotriva intuiției, descoperim că în trei dimensiuni, problemele de geometrie de a opta sunt mai accesibile, dar mai imaginative pentru vederea spațială și pentru mâna care le schițează pe foaia bidimensională de hârtie. Suntem amândoi absorbiți de desen, așa că nu observăm că femeia cu apariție pestriță s-a ridicat și este gata de plecare. Totuși ridicăm privirile din foaie, pentru că femeia ni se adresează cu un are matern și mimică compătimitoare: poate vă luați și voi o garsonieră, ceva, ca să vă mutați înapoi în București. Apoi ne întoarce spatele și dispare printre rafturile bibliotecii.

Am depășit un întreg sfârșit de săptămână acasă și simt o imperfecțiune a timpului scurs lin. Lipsește un ceva intangibil, un ceva clocotitor și extenuant, un ceva, ce o fi? Trezirile nocturne inoportune au rămas aceleași, ele se petrec după o rutină atât de familiară încât nu mai pot să mă supere semnificativ. Copilul mic își ține aproape smiorcăielile și micile momente de răbufnire în plâns pentru dureri mai mari sau mai mici, este doar el însuși și ființa lui dragă, așa că iar nu văd de ce percepția atât de potolită a zilelor încheiate îmi este incompletă, de ce caut înlăuntrul meu acel ceva tulburător și greu. Ce sunt sau am devenit eu astăzi, de insist în ingratitudine, de tihna nu mă mulțumește, ci mă întărâtă să o stric în gând? Nici chiar toanele adolescentine de băiat n-au încetat, ca să mă miște, așadar ne păstrăm întregimea familiară intactă, unde te ascunzi ceva-ule perfid? În casă ne ținem cald și bine, nu-i mai frumoasă iarna de-atât, atunci când o primești cum se cuvine, cu suflet deschis, fie și privind-o prin fereastra ferecată. Dar Kiti, zâna zânelor, crăiasa zăpezilor și a biscuiților, ea unde își împarte atingerile delicate, de ce nu mă trezesc pașii ei energici, vorba ei răspicată? Poate pentru că e zână? Poate pentru că zânele se deplasează lin, ca fluturii, bătând imperceptibil din aripile lor mătăsoase? Ah! Aici e golul meu, de aici vine chinul nestiutei mele frământări! Atât de brutală a fost întreruperea, încât mă găsesc inconștient, din timp în timp, amintindu-i fetiței “ia mâna!”, “mâna jos!”, deși mâna ei nu mai găsește de o întreagă săptămână nici un fir de păr suficient de ațâțător încât să-l smulgă. E timpul pentru săvârșirea unui alt fel de echilibru: keep calm and let her hair stay short!

Am găsit de dimineață într-un loc frumos întrebarea “vă mai amintiți mesele de duminică din copilărie, de la bunici? dacă da, ce v-a rămas cel mai bine în minte?” Deși am multe amintiri dragi din zilele petrecute în copilăria mea la bunici, am o imagine vie în minte, atât de vie încât ea mi se conturează foarte precis în memorie, printr-o seamă de percepții senzoriale nemaipomenite, autentice, intacte, transcedentale.

Este o zi luminoasă de duminică a verii, sunt o copiliță timidă, alături de frații mei, în curtea bunicilor. Ne ascundem fericit de razele arzătoare ale soarelui dupaamiezii sub mărul și vișinul ce străjuiesc simetric aleea pietruită care duce către o masă din lemn, acoperită cu o mușama colorată, groasă, rezistentă, pomi  bătrâni, așadar generoși cu umbra crengilor lor, tainici și ademenitori în ochii noștri de copii curioși. Așezat la masă, pe o bancă lungă, sănătoasă, grea, tot din lemn, ușor scorojit, cu spatele către zidul casei vecine, zid înfrumusețat prin plantarea tufelor abundante de hortensii albe de către bunica, al cărei simț estetic dezvoltat a căutat întotdeauna armonia, stă bunicul. El poartă o cămașă crem cu dungulițe atât de fine încât se pot ignora, el își poartă mânecile suflecate până la coate, pentru că trebaluieste cu mâinile, dar în același timp ne încântă cu poveștile lui fantastice, impietrindu-ne în mirare așa, cu trupurile firave îmbrățișând trunchiurile pomilor fructiferi.Este duminică și ni se pregătește una dintre mesele în familie, dinspre bucătăria deschisă chiar în dreptul mesei de sub pomi, un abur dulceag, specific pentru supa de pui a bunicii, ne stârnește foamea, dar foamea stă și ea încremenită odată cu noi deocamdată, atâta timp cât povestea bunicului continuă. Mama, împreună cu celelalte mame ale familiei, acoperă cu fețe de masă perfect albe, groase, din materiale naturale mesele aduse și aliniate în mijlocul curții pietruite special pentru duminică, iar tații își povestesc noutăți și amintiri comune în apropiere. Bunicul, cu chelia lui limitată lateral de un păr scurt, complet albit de vreme, chelie de care noi, copiii, suntem foarte amuzați și interesați, nu poate exista în mințile noastre decât așa cum îl vedem acum, el este bunicul, iar copiilor li se interzice imaginea tinereții duse a bunicilor lor, ceea ce o face pe bunica să se revolte în zadar cu fotografia în sepia a celor doi miri ce-au fost ei doi, bunicul și bunica, noi, copiii, rămânând fermi, bunicul este mai frumos astăzi decât era în fotografie.

Ei bine, ce mai face bunicul în afară să ne povestească atât de frumos? Așezat, cum am spus, la masă, ține în mâna dreaptă un cuțit atât de mare cum nu am mai văzut până atunci, cu care lovește regulat în tocătorul uriaș din lemn, încărcat până la refuz cu tulpinite bogate de pătrunjel verde, proaspăt cules din grădină, pătrunjel ce va augmenta calitățile senzoriale ale supei de pui, cu arome proaspete, vitale, inconfundabile și curative. Bunicul își desăvârșește contribuția la masa duminicală cu minuțiozitate, nici o frunzuliță nu scapă cu dimensiune nepermis de mare, totodată el o face într-un mod pe care eu îl văd dezordonat, frunzele de pătrunjel lăfăindu-se pe tocător într-o salată deșănțată, liberă, fiindcă eu, când mama mă mai pune să toc pătrunjelul, o fac aranjând într-un paralelism extrem frunzuliță cu frunzuliță înainte de a le supune tăișului cuțitului. Nu știu cum se face că, odată ce bunicul termină povestea, el termină și tocarea patrunjelului, iar masa poate începe. Ne spălam pe mâini cu săpun și apă rece ce curge la robinetul din curte, apoi ne așezăm cu toții la masa în al cărei cap stă bunicul, ne așezăm la masa albă, cu farfurii albe și tacâmuri argintii prea mari, ce ține pe ea din loc în loc câteva boluri cu pătrunjel proaspăt tocat, din care emană o aromă vie, proaspătă, inconfundabilă și curativă, o aromă pe care n-am s-o pot uita niciodată.

Felix îl uită câteodată pe “pe” înainte de “care”, de aceea ne găsim adesea corectându-l prin accentuarea lui “pe”. La o serbare, un tătic l-a așezat la poză cu obiectele create de copil în față și l-a întrebat: ‘care le-ai făcut tu?’ Felix a ridicat ochii, iar eu am înghițit în sec, țintuindu-l cu privirea. Tăticul a scăpat de corecție. Eu sunt un puiuț mai sensibil, zice el, învață-mă când e ‘pe’ și când e ‘pe care’. L-am făcut atent  prin exemple la cine face o anumită acțiune despre care vrea să ne spună, astfel că de câteva zile cere tot mereu exerciții, eu spun un substantiv, iar el construiește două propoziții, substantivul urmat de ‘care’ și substantivul urmat de ‘pe care’. E foarte distractiv pentru că aflăm astfel despre diverse animale care ‘fac’ tot felul de chestii năstrușnice, dar și despre Felix, pe care îl știm, ce a început să jongleze îndemânatic printre subtilitățile limbii. Am ajuns și la substantive ca ‘iubire’ sau ‘ploaie’, despre care băiatul curios a uitat că atunci când era mai mic se comportau ca niște persoane, ‘ploaia care vorbeste’ sau ‘iubirea care mă pupă’, de aceea m-a apostrofat, ‘ai uitat că eu sunt un puiuț sensibil care nu știe treburi de adulți?’

I-a destăinuit tati secretul renunțării la jocurile de calculator. Precum în îndepărtarea unei patimi adânci și rele, doar a-ți limita accesul la ceea ce îți dorești ardent, crezând că poți rezista tentației de a i te supune pe de-a-ntregul, este o amăgire. Așa că Horica s-a retras în bibliotecă cu o mimică gravă, a desfăcut hotărât în decizia pe care a luat-o capacul laptopului și a pornit a șterge joc după joc după joc de-acolo, eliberându-se de povara vinovăției și a risipirii cu sentimente contradictorii, amărăciune și veselie, slăbiciune și fermitate, angoasă și liniște. Și-a reconfirmat trăinicia gestului vitejesc trâmbițându-l printre prietenii lui, a căror reacție frustă de stupoare i-a adus un plus de încredere în sine și chiar simpatie pentru ‘pierderea’ înregistrată. Apoi și-a scos “Viața lui Pi” din bibliotecă și s-a cufundat mental în aventura din carte.

Nu știu de ce nu am mai avut nici măcar o strângere de inimă în timp ce mi-am înfipt foarfeca în claia deasă, ciufulită de păr a lui Kiti, deși nu am făcut-o cu vreo urmă de răzbunare pentru gestul pustiitor de smulgere a firelor de păr, nici ca urmare a stingerii convingerii mele estetice că delicatețea și frumusețea chipului feminin se întregește când este încadrat de un păr lung, curat, ci am făcut-o poate doar cu speranța și încrederea că va trimite în uitare gestul devastator și întristător. Surpinzator, nici la vederea capuțului dulce, ușurat, acum parcă înfășurat într-o blăniță mătăsoasă, deasă, intimă nu am retrăit regrete, chiar dacă apariția inedită a surioarei lor li s-a părut băieților nemulțumitoare, stranie, nefirească.  
 
Număr și socotesc astăzi douăzecișidouă de luni scurse pentru a găsi altă împăcare, timp în care am tot mimat și am căutat cu îndârjire echilibrul. Timpul, purgatoriul generos, imperturbabil și necesar al împăcării noastre.

Unul dintre ultimii printre colegii de generație într-ale jocurilor pe calculator, Horica pare tot mai cuprins de o febră nocivă ce se stinge butonând absorbit o tastatură resemnată. Este boală a copilăriei, ce se cronicizează în adolescență și maturitate, este una dintr-acele ‘febre’ colorate fatale, de data asta este una rece, metalică, insidioasă și pervaziva, ce cuprinde epidemic copil după copil și ne dă nouă, părinților dintr-o generație deschisă, poate cu șansa cea mai mare din istoria de până acum de a fi mai apropiată de copiii lor, așadar ne dă o misiune aproape imposibilă, aceea de a găsi inteligent, cu delicatețe și eficient antidotul acestei maladii moderne, de dragul sănătății mentale a copiilor noștri. Nu văd astăzi o provocare mai mare, căci a limita accesul copiilor la jocurile de calculator este ca și cum ai încerca să-ți ții răsuflarea, pentru că ei, copiii, în mediul lor social, sunt nevoiți să respire același aer, să caute aceleași ieșiri din tumultul vieții lor împovărătoare, să aibă până și aceleași visuri pe perioade scurte și medii, așadar sunt mai mult sau mai puțin niște captivi inocenți și rătăciți în casele și școlile noastre. Intuiesc totuși optimist că vom găsi calea echilibrului, cu atenție și încredere.