Știu încă de dimineață cât pot întinde coarda cu Kiti, asta dacă țin să o întind, iar eu asta îmi propun de fiecare dată, întrucât îmi place să o conectez cu noi, așa că tot trag ușor de ea, încercând să nu o frâng. Trag și la propriu, obrajii ei generoși nu mă lasă niciodată indiferentă, dar mai ales trag vorbe din ea, gesturi din ea, răspunsuri de orice fel de la ea. În dimineața asta o simt deosebit de elastică, ceea ce este fundamental bine, însă poate fi și neplăcut, pentru că cu cât este mai elastică, cu atât revine mai precipitat în poziție inițială. Leg logic buna ei dispoziție de somnul lung și liniștit recăpătat parcă după o eră lungă de nopți agitate, îmi mulțumesc în gând pentru încrederea că somnul se poate însănătoși și neajutat de somnifere sintetice și încep să trag. Râde și se mișcă peste tot cu un biscuite în mână, pe care nu îl mănâncă, dar pe care nu îl lasă deloc. Eu spăl câteva farfurii și căni în bucătărie și îl declar pe Felix polițistul meu, după modelul de la școală, acolo unde pe rând copiii sunt polițiști, acesta are misiunea de a o urmări pe Kiti și a-mi comunica coordonatele ei în spațiul nostru de acasă. Lui Felix îi place jocul de-a polițistul, Kiti este și ea încântată de joc, fiindcă fratele ei îi dă amendă după amendă, pentru fiecare abatere de la conduita unanim acceptată în familie. Nu există amendă pe lume pentru Kiti care să îi strice acum fericirea, ceea ce îl face pe băiat să mă întrebe dacă nu cumva Kiti ‘greseste’ intenționat pentru a căpăta amenzi. Tot el propune ca la douăzeci de amenzi primite, să i se anuleze dreptul la biscuiți pe o zi întreagă. Eu râd, Kiti râde, evident și Felix râde. Apoi îi explic polițistului meu că nu este necesar să scrie o amendă și pentru faptul că Kiti stă pe canapea cu fundu-n sus și capu-n jos, căci asta nu ne afectează cu nimic mai mult decât cu niște zâmbete pentru poziția ei neașteptată.

La centru ajungem în pas alert, mă gândesc nu doar la pașii ei apăsați, ci și la ai mei, tot apăsați, mă fac să îi leg de temperamentul ce ne caracterizează și ne ghidează, suntem apăsați în dorințe, apăsați în decizii, apăsați în acțiune și în reacțiune. Îmi continui gândul și mă întreb cum să îi valorificăm mai solid  încărcătura asta energetică în învățare, dar călcăm deja, paralel și, evident, apăsat, trotuarul din fața școlii ei, acaparat aproape în întregime de niște schele gălbui, înalte, late, ușor înfricoșătoare, menite să ajute niște constructori să înfrumusețeze clădirea. Așadar las pe mai târziu frământări intelectuale și pătrundem în anticamera centrului, o cămăruță lungă și îngustă, mobilată cu dulapurile copiilor și ale terapeuților, cu o canapea, un fotoliu și o masă cu un scaun, acum plină ochi de fetele-terapeut ale școlii, ce stau la o șuetă așteptându-și elevii, față în față, în două șiruri  dispuse paralel, unul pe canapea și fotoliu, celălalt pe un raft-suport al dulapurilor de haine. Ca întotdeauna Kiti este primită cu urale, de data asta uralele sunt multiplicate de atâtea ori de câte fete sunt acolo să ne întâmpine, iar Kiti nu-și mai încape în piele de bucurie și mândrie. Aceasta o face să izbucnească în râs, râs ce o însoțește permanent pe măsură ce dă haina și cizmele jos și le ‘aranjeaza’ în dulapul ei, alături de ghiozdan. Este toată roz, o bombonică în dimineața asta, o bombonică dulce, fiindcă râde, râde și când trece printre cele două șiruri însuflețite de susținătoare, de la dulap la camera de lucru, râde, fiindcă i se râde și i se vorbește cu veselie, râde, fiindcă este admirată și încurajată să o facă.

Pentru elasticitatea ei de azi, deseara voi apela la toate farmecele mele de mamă-regină, zână și ce-oi mai părea în ochii lui Felix, da, voi abuza de poziția puternică pe care o am în fața copilului meu, doar ca să îl rog să îi șteargă lui Kiti vreo zece amenzi. Cred că voi reuși, pentru că voi fi atât de apăsată în exprimarea dorinței mele, încât știu că îl voi îndupleca pe micul meu polițist. Minus zece amenzi, iată altă mică bucurie!

Am auzit că îți poți pierde capul și stiloul, sau că poți pierde cu ușurință timpul și cartea de română, sau chiar că ești tu însuți un pierde-vară sau pierdut în spațiu uneori. Eu însămi m-am rătăcit printre obiecte și gânduri de atâtea ori, ba chiar o fac constant cu ajutorul copiilor mei și al meu, binenteles. Felix își pierde mai mereu câte o piesă Lego prin mașină, din fericire pentru mine nu sunt eu aceea care am misiunea de a o găsi, și își mai pierde temporar chiar memoria, aceea necesară pentru a evoca meniul de prânz de la grădiniță, pentru că ‘nu știu ce se întâmplă, dar eu întotdeauna uit când ies din grădiniță’. Kiti? O, păi Kiti este expert în a-și rătăci cuvintele, chiar și prin micuța ei grămăjoară de vorbe, ea deseori încearcă să ne păcălească cu înlocuitoare, vai, atât de evident nepotrivite. Dar Horica, uite, Horica pierde măiastru aproape orice, de la buchete de flori la stilouri, de la manuale și cărți până la pijamale, de la maieul de pe el până la gheata stângă din piciorul, desigur, stâng. Își pierde chiar și calmul de curând, însă tot el ne sfătuiește ‘ignorati-ma’, de aceea noi nu ne pierdem vremea dându-i momentului, să recunoaștem, pierdut pentru bunăstare, atenție. Căci unele lucruri, dar mai ales stări, sunt și-așa pierdute odată ce s-au consumat, așadar de ce ți-ai mai pierde și cumpătul pe deasupra? Știm doar, nimic nu se pierde, pentru că totul se transformă. De exemplu, îmi imaginez că gheata lui Horica, pierdută într-o parcare din oraș, ar putea foarte bine să se transforme într-o jucărie pentru un câine vagabond. Ce, ei sunt inferiori câinilor de apartament? Dar atunci, care sunt șansele ca gheata dreaptă de acasă să se poată transforma în ceva, și ea, după legea fizică de mai sus? Hmmm. O prietenă foarte grijulie și ordonată tocmai scrie pe facebook că a descoperit culmea puzzleului făcut online care este să pierzi o piesă. Da, dar pantoful din picioare??? Asta îmi amintește de aventura palpitantă și neobișnuită a pantofilor lui tati, o confirmare fericită a faptului că nimic nu se pierde, ci se transformă. Da, dar pantoful din picioare???

Autobuzul este aproape gol, un singur bărbat în spate, care stă încruntat pe un scaun din dreptul ușilor din mijloc și șoferul, binenteles, a cărui prezență doar o intuim. Este seară târzie, iar asta îl face pe Felix să se întrebe cu voce tare ce se întâmplă cu șoferul după ce îl lasă și pe ultimul pasager într-o stație, de fapt ar vrea să știe cine îi duce pe șoferi la casele lor? Asta îmi amintește de toate nedumeririle mele de copil curios și inocent, răspunse de-a lungul timpului, dar mai ales de cele neraspunse, fiindcă acestea mi-au lăsat libertatea să le imaginez singură, chiar așa nerealiste, poate strâmbe cum au fost ele. Fără ca eu însămi să știu ce fac bieții șoferi după ce ajung cu autobuzele la garaje, am ascultat interesată răspunsul lui Felix, care crede că există niște vehicule electrice, un fel de roboți, ce au grijă ca șoferii să doarmă noaptea la casele lor.

***

O trimit pe Kiti în bucătărie după un șervețel cu care să îi șterg nasul. Îi ascult pașii și gestul cu care rupe un șervețel din sulul gros, devenit indispensabil, apoi aud capacul coșului de gunoi ce se trântește cu zgomot, semn că a aruncat șervețelul în gunoi. Revine, iar eu îi cer din nou să îmi aducă un șervețel, deși observ că și-a șters singură nasul, probabil cu șervețelul rupt înainte. Firesc ar fi să nu mă repet, dar curiozitatea de a afla cum îmi răspunde Kiti este gata stârnită, vreau să observ unde se produce ruptura în răspunsul complex pe care îl aștept de la ea. Kiti face exact același lucru încă de trei ori la rând, ceea ce îmi arată că, deși știu sigur că ea înțelege ce înseamnă instrucția ‘dă-mi’, totodată că ea înțelege și răspunde corect dacă îi cer să îndeplinească două cerințe legate între ele, de exemplu ‘scoate…și dă-mi…’, totuși îi este extrem de dificil să schimbe o activitate ce ține de folosirea unui anumit obiect, activitate care a căpătat în timp o rutină știută. În cazul ăsta, întreaga istorie a experiențelor ei privind întrebuințările șervețelului cu rutina ce implică folosirea lui, șters gură sau nas și aruncat la gunoi, este prea tare ca să îi permită să o schimbe sau să o îmbogățească. Iată ce piedică colosală întâmpină ea în învățarea convențiilor sociale și cât de importantă este implicarea ei și a tuturor copiilor cu autism în medii cât mai diverse, cu stimuli mulți și variați. În același timp însă nu pot fi pe deplin împăcată cu gândul că adaptarea forțată pe care i-o cerem și i-o facilităm ar putea să îi rupă în ea echilibrul natural pe care cu toții îl căutăm.

***

Pe măsură ce creștem, ne scade artificial abilitatea de a formula întrebări, pentru că suntem puși în fața așa-ziselor adevăruri absolute ale vieții. Din fericire, tot în timp ce creștem și mai mari, simțim tot mai intens impulsul curiozității de a cunoaște, așa că reinvatam să formulăm întrebări, ca să găsim răspunsuri. A îi stimula pe copii să întrebe este cheia unei educații sănătoase.

Câinele din textul de ieri a trezit iarăși dorința copiilor de a avea și ei unul doar al lor, câinele visurilor lor nu are o înfățișare anume, doar câine să fie, ba un dalmațian, ba un golden retriever, ba chiar un chuwawa, ba un bulgog francez și încă multe alte variante propun ei. Și eu vreau să mângâi un câine pe cap, să fie vară și să scap de furnicile din casă. Nu sunt dorințe imposibile, cum bine se vede, un cap de câine credincios se găsește mai tot timpul la poarta casei noastre, Xoco se lasă mângâiată, deși are din când în când câte o grimasă înfricoșătoare, un rânjet înșelător, ce ne face să fim rezervați cu ea. Apoi vara vine ea curând, iar furnicile se vor convinge în cele din urmă că sarea de bucătărie cu care am început să le întâmpin, la sugestia unei prietene, nu este mediul visurilor lor și poate vor pleca. Cum nu este imposibil nici să ții un câine, dar despre asta mai vorbim. Tot cu câini, dar unii extratereștri, îmi povestește Felix, câini extratereștri despre care eu, în naivitatea mea, am crezut că sunt făcuți din tablă, ce viziune învechită asupra extratereștrilor am, dar copilul m-a luat în râs, ce tablă, ce roboți, sunt doar câini extratereștri și diferă de câinii pământeni doar prin culoarea blăniței lor, care este verde cu roz, el i-a văzut cu ochii lui. Așadar noi suntem înconjurați de câini, la fel cum înconjurați de câini sunteți și voi de vă aflați în zona capitalei, câini pe stradă, câini la prieteni, câini de vânzare, chiar și câini imaginari, într-un univers plin de câini ne învârtim acum, iar aceștia se țin scai de noi.

Observ că luna martie este luna în care simțul meu olfactiv își arată nestatornicia, el nu se mai lasă impresionat de aromele iernii ce se stinge lent sau mai iute, așa ca în acest an, el mă conduce sigur în raiul esențelor parfumate, ca să aleagă. Parfumul, acest amestec sofisticat și prefăcut al esențelor naturale, care însuflețește și inspiră simțurile întru obținerea stării de bine. Stare de bine ce vine și împinsă de la spate, chiar dacă ea este dată de urmărirea împreună cu soțul tău a unui film la cinematograf, film ale cărui intensitate și autenticitate dor, dar te lasă să te emoționezi în voie în fața complexității umane magistral și năucitor exprimată de artiști. Precum artistică visez să-mi fie și pornirea de a improspăta grădina, în care am poposit odată cu zilele calde de martie și unde m-am lăsat surprinsă de înmugurirea precoce a trandafirilor și a sălcioarei, iată cum plantele își știu întotdeauna rostul pe Pământ, acela de a rezona esențial doar cu mama-natură, căci cine le crește mai înțelept decât ea, doar nu eu? Eu, acest exemplar îngâmfat al speciei umane, îngâmfat prin definiție, căci cum se uită o mamă la copiii ei dacă nu și cu îngâmfare, îngâmfare pentru frumusețea sufletului de copil cu care te înconjoară, o vorbă sinceră, un surâs complice, un gest copiat după al tău și gata, ai căzut în admirație pură. Tot admirația este sentimentul care îți scoate telefonul din buzunar ca să îl fotografiezi, atunci când îl întâlnești în parcul pe care îl traversezi în graba dimineții, el îți prinde intenția în ceea ce-l privește și te fixează circumspect, chiar mustrător, sau poate pur și simplu aceasta îi este înfățișarea obișnuită, adorabilă prin contrastul apariției lui înfricoșătoare și caracterul blând, prietenos față de om.

Port la piept o broșă. O broșă, repet, mereu am dimineața gândul la brioșele cu afine, de la care nu mă pot abține. Dar nu în această dimineață, nu, astăzi a trecut ora pentru o brioșă dulce, astăzi confecționăm cu mâinile noastre broșe. Și câte o vază pentru florile pe care am început deja să le primim. Întotdeauna cu drag. La grădiniță, de zi sărbătorească însorită celebrăm împreună cu copiii noștri, binenteles, de grădiniță. Ne celebrăm pe noi însene, femeile, mai exact mamele copiilor noștri, și o facem într-un mod foarte ingenios, original și plăcut, participând la un atelier de reciclare creativă, unde…creăm. Mulțumesc, Andreea!

Felix îmi cere să mă aplec asupra lui pentru că are să îmi spună ceva important, eu mă aplec, căci nu pot rata observațiile lui, el mă îmbrățișează strâns și îmi dezvăluie secretul, un pupic. Mulțumesc, și eu te iubesc! Horică mă cheamă pe jumătate adormit să mă pupe, el a visat frumos, pentru că Felix s-a îndurat de el, a cedat la rugămințile fratelui mai mare și au dormit împreună. Entuziasmul ce l-a cuprins îl face să exclame: abia aștept să crească Felix, ca să vorbim la telefon de la școală. Eu iau efuziunea lui ca pe o urare frumoasă de zi bună. Mulțumesc, și eu te iubesc! Kiti mă urmărește peste tot, e cu un pas în urma mea, aproape că îi simt căldura răsuflării, le pregătesc copiilor gustările, de aceea cobor în aplecare trupul înspre frigiderul deschis, iar Kiti îmi imită mișcarea, o văd cu capul înainte și în jos, aproape intră în frigider. E și tati cu noi în bucătărie, ne emoționează pe amândoi gestul drăgălaș al fetiței noastre, vedem în el tandrețe, ca atare îi răspundem potrivit cu câte o îmbrățișare strânsă, îmbrățișări pe care Kiti le primește zâmbind. Mulțumesc, și noi te iubim!

Așa că astăzi port la piept o broșă asortată după bunul meu simț estetic și duc în brațe o vază decorată împreună cu Felix, care a preferat să își confecționeze propria broșă fără ac de prins în piept, pentru că el nu vrea deloc ac lipit cu silicon. Și nu, astăzi nu mă interesează deloc brioșele cu afine.

Felix îmi spune că eu sunt și mama lui Spotu-dinozaur, ba sunt chiar mama mamei lui Spotu-dinozaur, ceea ce mă face, nu-i așa, o ființă născătoare prin definiție, dar ce tainic-născătoare. Îmi citește numele pe o foaie de hârtie lăsată ieri în mașină și pare încântat de numele pe care îl port, mmmm, Mihaela, ce nume frumos are mama puiuțului, îți place, zic, dar știi că mi se spune altfel, nu?, da, știu, ți se spune mami de când ai puiuți. Ham-ham. Îl las pe Felix la grădiniță, îl urmăresc cu privirea până îl văd intrat în curtea grădiniței, îl claxonez, așa cum făceam și cu Horica până de curând, Felix îmi răspunde cu un zâmbet și un salut din mână, îmi pare rău că nu pot să îl conduc înăuntru, fiindcă o am pe Kiti cu mine încă, Kiti, remarc abia acum, are o poziție perfectă astăzi în mașină, chiar dacă la începutul drumului m-am trezit cu ea sărind în față, pentru a rearanja niște lucrușoare rămase în buzunarul ușii din dreapta. Secretul cu ea este să o lași să își desăvârșească ce își propune, fără să o întrerupi, eu știu secretul și asta mă ajută să nu intru în panică atunci când pare că mă ia cu asalt. După ce redecoreaza după bunul ei plac sau după cine știe ce alte reguli misterioase obiectele în mașină, se poziționează frumos, picior peste picior pe locul ei din stânga spate și își lasă privirea să zboare liberă prin fereastra din dreptul ei. La centru își ține buna dispoziție râvnită, se dezbracă răbdătoare, tot așa își așteaptă castroanele cu mâncare pentru a le duce în frigider, apoi, cât schimb eu niște vorbe cu fetele, o aud cântând, așa cum știe ea să cânte, o văd jucând un joc cu mâinile cu fetele, îmi place mult să o văd astfel, nu trântită, amărâtă, într-un colț, se întrerupe ca să mă trimită acasă, cu un ‘pa’ din gât și un gest cu mâna. Eu plec visătoare și senină, nimic nu-mi strică starea de drăgălășenie în care mă mișc acum, mă simt pe deplin binevoitoare cu oamenii pe care îi întâlnesc, dar și cu câinele ce se angajează în traversare pe trecerea de pietoni, căci opresc șirul de mașini din spatele meu numai pentru el, câinele mă privește în ochi, îmi zâmbește, iar eu îl încurajez generoasă să traverseze cu un gest curtenitor din mână și o încuviințare din cap. Mă duc imediat cu gândul la Felix și simt mulțumire pentru că știu că îmi va aprecia gestul. Asta, bineînteles, după ce puiuțul își va îmbrățișa și saluta mama, ham-ham.

Am privit prin fereastra camerei lui Horica, acolo unde ne strângem câteodată dimineața, răsăritul în mișcarea lui continuă, l-am privit cu ochii, dar și cu obiectivul camerei din telefon, am numărat secundele trebuincioase soarelui să se ivească de sub orizont și am constatat că îi este mult mai lesne soarelui să răsară decât copiilor să se ridice dimineața din pat, ceea ce, recunosc, este convenabil, altfel cum m-aș fi bucurat de spectaculoasa inălțare. Mi-am privit apoi vinovat grădinița de legume, îmbâcsită de miasmele și reziduurile zilelor de tot felul ce s-au impregnat în pământul încă înghețat superficial dimineața și i-am promis primenire curândă, descotorosire completă de rădăcini și buruieni nefolositoare, i-am promis că îi voi fi chirurg lecuitor, dar nemilos cu țesuturile atinse de molima universală a pământului neîngrijit, așadar mi-am promis că își va regăsi fertilitatea ancestrală. Observ, tot de la fereastra camerei copilului, că lumina de început de primăvară este tot mai generoasă cu reflexiile ei, o lume colorată ni se promite acum.

Lăsăm soarele să mimeze urcarea pe cer, noi coborâm de-a dreptul treptele către bucătărie, unde ne minunăm, primăvara a sosit cu zeci de flori în multe vaze și ghivece, chiar și un gândăcel este deja rătăcit pe podea, semn clar de primăvară, nu mai spun de marea înseninare ce se oglindește maxim în casă, de aproape că ar justifica purtarea ochelarilor de soare, ceea ce însă nu se va întâmpla măcar că așa ar decide Kiti, ne ocupăm locurile în spațiul cald și luminos, ne repetăm pe noi înșine și în dimineața asta, cu mic dejun, gustări, povești, vise și zoririle lui tati. Copiilor le trebuie în fiecare început de primăvară un câine, o broască nu le e de-ajuns, adevărul este că primăvara ești mai darnic fiindcă, la rândul tău, primești atâtea , așadar ești gata să oferi prietenie, eu văd un șir de furnicuțe trecând nepăsătoare peste sarea răspândită intenționat aseară, ca să le îndepărteze pe ele, le arăt copiilor, destul de cinică, uite, avem și furnicuțe, nu doar broască, Felix mă tachinează prompt, mami, ți-ar plăcea să avem un șir de șoricei drăgălași, îmi știe fobia și glumește pe seama ei mereu, eu îi întru în joc, mă scutur oripilată de două ori, brrrr, nu vreau șoricei, mai bine niște furnicuțe în plus și doi păianjeni, Horica își vede de treabă, sculptează cu cuțitul în borcanul cu miere zaharisită, dar se ține cu vorba scai de Felix, îl ‘mângâie’ cu replici la fiecare enunț emis, nici Kiti nu lipsește din scena bucătăriei, întinsă pe jos, stă culcată în poziție fetală, dar se ridică regulat ca să deretice, reordonează obiectele de prin toată bucătăria, nu doar cele din raza ei vizuală, un semn că nu este numai reacția ei spontană la dezordine, ci și o obișnuință, un comportament ce devine tot mai recompensant.

Dupa ce terminăm micul dejun, ne împrăștiem tot mai divers prin zări, în casă, apoi în oraș, dar o facem conștienți de faptul că răsăritul soarelui se poate privi împreună din spatele aceleiași ferestre, oricând, oricum, numai să vrem.

Am o supărare, nu contează. Mă arunc în pat ca să-mi plâng supărarea afară. Kiti mă urmează, se aruncă paralel cu mine în pat. Cu capetele întoarse unul către celălalt, ne privim în ochi. Îi sunt recunoscătoare pentru că îmi respectă nevoia de liniște. Cred că știe că îi port recunoștință, fiindcă are o maturitate surprinzătoare în privirea cu care mă mângâie. Apoi face un gest simplu, neașteptat, nou, potrivit, care îmi taie respirația, semn că încă tânjesc după dovezile ei de iubire. Își așază cu blândețe maternă mâna stângă pe mâna mea dreaptă ce se face mică în mâna ei, și o face simplu, cu sinceritate și condescendență, de parcă ea e mama și eu sunt copilul. Îi strig un ‘multumesc’ din inimă care o sperie puțin, fiindcă Kiti se ridică, dar mă privește încă din picioare. Am numit textul ăsta Întâia oară (1), deoarece am dat drumul la numărătoare!

Nu mi-a fost greu să aleg mărțișoarele pentru băieții mei și am cel puțin trei motive pentru asta, o dată, pentru că Felix a cerut mărtișoare-animăluțe, apoi, pentru că la zeci de mărtișoare de cumpărat bugetul pentru unul singur a limitat considerabil oferta, iar a treia oară, totuși nu în cele din urmă, criteriile mele estetice privind mărțișoarele sunt foarte bine conturate. L-am pus pe Horica să își numere colegele atunci când am găsit mărțișoarele noastre printre zecile de rafturi colorate, iar în timp ce i-am așteptat mesajul cu răspunsul am admirat micile creații, imaginându-mi copiii din Timișoara pictându-le pe bucățele fine de lemnișor decupat în forme inexacte de animale, apoi colorându-le fără reguli de culoare, dar cu migală și un zâmbet în colțul gurițelor, apoi agățându-le inelușul metalic, șnurul roșu-alb și mărțișorul gata de câte un dreptunghi de carton colorat, fin și în final așezându-le unele lângă altele într-un coș din răchită, cu grijă și drag de ele. M-am emoționat la gândul acestei congruențe fericite, mâinile îndemânatice ce creează o bucurie undeva, departe, și sper că băieții, când dăruiesc mărțișoarele, să proiecteze și mai răspândit aceeași congruență de bucurie.

Între timp a sosit și mesajul năucitor al băiatului meu mare, o valmă de idei doar în câteva rânduri, cum să nu uit să îi cumpăr pizza vegetariană, neapărat cu sos dulce, cum că totul e per-fect la școală, cum că nu ar da mărtișoare și fetelor de la tenis, cum că sunt vreo douăzeci de fete în clasă, cum că nu știe chiar cu exactitate. Mulțumesc, mă bucur că totul este per-fect la școală și că am estimat bine partea cu aproximativ douăzeci de fete, importantă este, să recunoaștem, bunăstarea copilului mai degrabă decât un număr, aș dori încă cinci în plus, vă rog.

A numărat pe degețele, credeți-mă, băiețelul are încă degețele, miss, Doinița, Petra, Maia, Ana, miss de pian și miss de ICT, Alexandrei nu îi dai mărțișor, nu, că este la munte, foarte bine, dar fetelor din cealaltă grupă, nu, nu vreau, foarte bine, dar doamnei doctor, da, opt, doamna doctor, dar Claudiei, da, nouă, miss Claudia, așa că iată-mă în fața teancului de plicuri albe, la masa din sufragerie, așteptându-l pe Felix să coboare din camera lui cu cutia de creioane colorate, apoi, precum o secretară pricepută, dându-i rând pe rând plicurile, să le adreseze, cu nume și un mic desen, o inimioară sau o floricică, în funcție de dispoziția de moment. A potrivit singur reprezentările mărțișoarelor cu viitoarele lor destinatare, un peștișor pentru miss, neapărat pisicuțe pentru Doinița, Maia și Ana, un cățel Petrei și floricele și alte animăluțe doamnelor, apoi a insistat să aleagă un alt cățeluș pentru el însuși, motiv pentru care și-a autodestinat ultimul plic, pentru Felix, fără floricică sau inimioară, doar Felix și cățelul din interior și a putut să facă asta, pentru că am reușit singură să aflu până la urmă că Horica nu are decât șaptesprezece colege, așadar dispunem de cel puțin un mărțișor în plus, adjudecat lui Felix.

Kiti a primit și ea de la mine un altfel de mărțișor de dăruit fetelor dragi de la centru, o cutie de bomboane Rafaelo, împreună cu instrucția de a le oferi odată ajunsă dimineață la școală. După ce s-a dezbrăcat și descălțat în hol, și după ce a revenit din bucătărie, unde și-a dus, ca de obicei, mâncarea, am întrebat-o unde sunt mărțișoarele ei. M-a privit cu un zâmbet șmecheresc și a început să râdă cu fetele aflate în cameră, iar eu am aflat că ‘mărțișoarele’ sunt undeva în siguranță, ceea ce m-a liniștit, măcar intenția de a dărui a fost apreciată.

Pe urmă în dimineață, iată ce dimineață lungă și frumoasă, Felix a luat markerul albastru de pe suportul tablei noastre de învățat și a confecționat cu o repeziciune uimitoare, ce mi-a confirmat faptul că băiețelul mic este îndemânatic, o felicitare credibilă, pentru mine, față, cu norișori cuminți, armonioși, o inimă generică și încă una pe tricoul meu, eu, cu părul vâlvoi, credibilă ziceam, și poșetuță în mână, el, mai înalt pentru că ‘se vede mai de aproape’ și doi copaci și verso, cu motivul existenței acestei felicitări, adică data, o declarație concretă de dragoste cu săgeată și, cum altfel, un cățeluș.

Apoi am plecat de acasă către școli, la fel a făcut și îngrijorarea lui Felix de a nu îi fi rămas mici sandalele de anul trecut, îngrijorare alungată cu promisiunea să îi cumpăr sandale noi dacă este cazul, dar weekendul ăsta, bine?, iar încrederea copilului în soarele strălucitor al dimineții mi-a fost suficientă pentru a îmi da o stare bună de liniște și veselie, vedeți așadar de ce port astăzi mărgele.
 
Un 1 martie superb precum cerul zilei de peste București vă doresc tuturor!

Acasă. Tanti Steluța îmi povestește cu vocea ei subțirică, de fetiță, câte ceva despre flori, ea iubește și cunoaște florile de când a lucrat într-o florărie, imediat după Revoluție. Poveștile despre flori, acum, în casa noastră desfătată de lumina atât de dorită a soarelui, îmi plac mult, ele mă fac să visez la zilele calde de primăvară, în ciuda ochilor mei încă plânși de viroză. Copiii sunt la școală, Horica îmi îndulcește dimineața cu mesajul în care mă anunță despre zecele de la latină, plecase ușor îngrijorat de dimineață, doamna îl amenințase cu un opt pentru un referat superficial despre armata română, pe care l-a adâncit cu amănunte ieri, dar și cu un desen reprezentând un soldat roman, desen foarte frumos realizat în creion, ce, cred eu, a impresionat-o pe doamna profesoară. Kiti mi-a dormit în brațe întreaga noapte, așa încât și-a petrecut toată dimineața mult mai calmă și mai veselă decât se obișnuise nefericit de câteva zile, iar Felix, în afară de o mică smiorcăială pentru că nu îl duc eu, ci tatăl lui la școală, nu m-a pierdut din privire toată dimineața, mi-a povestit alte aventuri fantastice cu un cangur, un urs și o vulpe din Australia. Nu sunt tocmai în cea mai perfectă formă, dar nu pot să ignor tonusul mental ridicat dat de cerul ăsta curățit în sfârșit de nori după atâta amar de vreme. Băieții mei așteaptă mărtișoare pentru fetele lor care așteaptă mărtișoare, așa că ce mai aștept? Să vină martie!

La trei în noapte am ridicat superficial vălul cețos de pe ochii mei, am făcut-o într-o liniște dragă a nopții, cea în care auzi din toate zările câte o respirație caracteristică, una molcomă, de bătrânel mulțumit, dinspre camera lui Horica, una ușor nazală, de la Kiti, una delicată, din cea mai îndepărtată cameră, Felix, chiar și încă una, ca un bodogănit, de unde altundeva dacă nu de la Cătă, am coborât tiptil ca o felină treptele cele scârțâitoare, așa încât abia-abia dacă am provocat scara să icnească scurt o dată sau de două ori, mulțumesc scării, pentru ca în bucătărie să îmi îndepărtez complet și temporar ceața inoportună din fața ochilor cu care m-am procopsit de trei zile. M-am întors la fel de ușor înapoi în dormitor, văzând mai clar ca înainte, ba văzând din ce în ce mai limpede înainte în ziua ce abia mijise, ce ți-e și cu vederea asta, când e ștearsă, nu poți dormi, când e prea ageră, iar nu poți dormi, policlinica cu sala de așteptare îngustă, insalubră, încărcată cu durere și sărăcie, cu același spirit desuet și molipsitor mi-a apărut în față, tot în fața ochilor m-am văzut pe mine în fusta mea neagră, evazată, de domniță tânără și respectabilă, îmbrățișând-o pe Kiti, pe un fotoliu lat amândouă, așteptând să fim invitate în cabinete. Am văzut-o apoi pe fetița mea trântită pe podeaua mizeră, plângea fiindcă așa vedeau ochii mei clarvăzători și fiindcă tot ochii mei nu vor să îmi arate decât ce-ar fi dacă…Mi-am zis fie ce-o fi, oricum trebuie să trecem anual peste evaluarea asta, așa e regula, așadar ce rost are să-mi bat ochii cu imagini urâte, ceea ce mi-a determinat ochii să îmi arate o altă imagine, o Kiti calmă, liniștită, lipită cu totul de mine, așteptându-și rândul neutră și lăsându-se cu încredere complet în brațele și mâinile mele, dar nici așa somnul n-a vrut să mai vină, de aceea am gândit să închid ochii și să mă las în grija urechilor, cele ce îmi aduceau încă respirațiile dragi în jur, mangaindu-mă, apoi am dat să ațipesc, dar n-am mai avut ocazia, se trezise Kiti, poate chemată involuntar de gândurile mele grijulii pentru dimineața tot mai coaptă.
 
La unsprezece am ieșit amândouă din policlinica cu ștampilele trebuincioase, eu găsind în sfârșit un petec senin de cer în care să mă eliberez de tensiune, ea încă ezitând între a se mai smiorcăi sau a uita de partea mai grea, ultima, a vizitei noastre acolo, eu, cum am spus, cu ochii mei roșii aruncați liber în sus în loc de strigăt de bucurie, ea, cum am spus, privind asfaltul umed cu un ochi și cerul tot mai albastru cu celălalt, așadar am ieșit, ceea ce de fapt este cel mai important amănunt al zilei, apogeul, dar și intriga aventurii evaluării anuale. Să vină primăvara!

O pălmuță ușoară peste capul băiatului neatent, o urecheală nevinovată și fără urmă a fetiței ce își poartă  de frică bentița inutil peste urechi, un colț al clasei ocupat de formele rotunde ale copilașului neascultător, o bandă adezivă lipită pe gurița preșcolarului vorbăreț, o “castană” necomestibilă căzută neîntâmplător pe fruntea elevului obraznic, etichetări stigmatizante aruncate cu ușurință copiilor ce nu sunt pe placul autorității din grup, iată câteva dintre expresiile indezirabile ale frustrărilor educatorului.

Cum se ajunge însă la astfel de răbufniri de agresivitate împotriva copiilor și mai ales cum pot fi ele împiedicate? Toți cei ce și-au petrecut ceva timp în compania unui grup de copii știu că nivelul energetic necesar pentru susținerea unei activități comune în grup nu poate fi decât foarte mare, întrucât copiii sunt prin natura lor spontani, creativi, sinceri, mișcători, așadar foarte activi fizic și mental. Această hiperactivitate multiplicată, firească grupului de copii, solicită epuizant atenția, concentrarea, răbdarea, calmul profesorului, îl obosește pe acesta, ceea ce îl face vulnerabil, deci îl predispune la a adopta o atitudine defensivă și un comportament violent față de copii sau, mai des, față de un singur copil, acela în care, din diferite motive, își proiectează pe moment întreaga tensiune acumulată. Iată așadar că prin natura însăși a meseriei de profesor, acesta este predispus să ajungă relativ curând în impas, impas din care are însă obligația să iasă fără a traumatiza copiii.

Dar de ce curând? Dată fiind distanța mare, fizică, însă, mai ales, psihologică dintre profesor și elev, distanța mare întreținută istoric de un sistem educațional învechit, neadaptat schimbărilor inerente produse atât în dezvoltarea fizică și psihică a copilului de astăzi, cât și în economia generală a vieții moderne și care transmite, ca pe o boală ereditară cruntă, involuntar și voluntar, celui ce devine profesor atitudinea autoritară și instrumentele coercitive, așadar din cauza acestei distanțări nenaturale se produce o legătură artificială, șubredă între profesor și elev, se leagă o ‘prietenie’ falsă, lipsită de armonie, în care ‘prietenul’ mai mic trebuie să fie mai supus, mai înțelegător, mai reținut, mai trist, în general, mai înțelept decât ‘prietenul’ mai mare. Iată de ce curând, iată de ce această ‘prietenie’ nu poate dura prea mult.

Ce facem în această situație? Ca în rezolvarea oricărei probleme, începem cu începutul, și anume cu înțelegerea textului problemei. Viitorului profesor trebuie să i se spună unde va ajunge, el trebuie să fie conștient că va experimenta clipe, ore, zile de epuizare psihică. Profesorul trebuie să știe că poate ajunge cu rezerva de energie la zero și că îi este permis să se simtă depășit din când în când. Da, profesorul are voie să fie om, este cât se poate de firesc să ajungă la epuizare. Să afle asta, mai mult, să caute mereu semnele și simptomele epuizării în el, pentru a păstra o relație sănătoasă cu copiii pe care îi educă. Apoi, profesorul să afle ce poate să facă în clipele grele, ce trebuie să facă, concret, să învețe tehnici de autocontrol, de ieșire curată din criză, pentru că a răbufni și a agresa copilul este nedrept și este discordant cu rolul formator pe care el îl are.

Concluzie: Impresiile noastre asupra lumii se oglindesc în noi, toate interacțiunile trăite ne schimbă, suntem mereu într-o altfel de stare. Gândurile, vorbele, emoțiile noastre ne modifică mereu echilibrul, ăsta este omul. Dar tot omul este în stare să analizeze, să cunoască, să înțeleagă, iar cu cât este mai educat, cu atât o face mai profund, este mai aproape de adevăr. A fi autoanalitic. A ajunge capabil să deslușești infimele semne de incoerență a minții și a trupului, a căuta într-o cvasipermanență micile ruperi de ritm pentru a reda nota armonică a vieții tale și a vieților celor cu care vrei să rezonezi.

De vreo două săptămâni Kiti refuză să își ia locul obișnuit de la masa din bucătărie. Vine încă la masă la strigare, însă preferă să se așeze pe jos, în spatele lui Horica, așa, ca un cățeluș. Răspunde totuși la insistentele și repetatele mele îndemnuri să urce pe scaun, însă după câteva minute coboară iarăși pe podea. Nu poți să te plictisești vreodată, dar de ce ai căuta așa ceva?

Urmează evaluarea anuală prin care trecem cu Kiti, într-un fel mă bucur că am coborât-o în februarie, fiindcă în felul ăsta, scăpând, putem începe primăvara liniștiți. Am de fiecare dată un sentiment neplăcut, Kiti nu s-a schimbat într-atât încât să modifice vreo dispoziție, vreun act legal. Anul ăsta în fața comisiei este posibil să se așeze pe jos, în spatele scaunului, ca un cățeluș.

Kiti și-a doborât săptămâna trecută propriul record de stat în piscină, rezistând 45 minute în apă și chiar refuzând să iasă. Păcat însă că săptămâna asta nu o las la bazin. Are o conjunctivită destul de neplăcută, așadar n-are cum să meargă. Sper numai să nu uite până săptămâna viitoare că îi place în apă.

Nu stă întotdeauna pe scaune, dar asta nu o împiedică să fie foarte înțelegătoare și calmă. Până nu o pui pe scaun degeaba. Când o duc dimineața la școală și e veselă, chiuie câteodată, atrăgând privirile trecătorilor. Nu mai simt nici cea mai vagă urmă de neliniște când o face, sunt complet relaxată. Ba cred că, având mereu același traseu, chiar și oamenii pe care îi întâlnim au început să o cunoască. Numai să nu îi aștepte chiotele, pentru că nu le pot garanta că vor veni.

A renunțat aproape complet la gestul de smulgere a părului. Mă întreb de la ce lungime de păr acesta va reveni? Mi-a smuls și mie câteva fire din cap în timp, oricât de empatică aș fi, nu pot să găsesc nimic plăcut în senzația respectivă. Nu pun însă la îndoială că există totuși o desfătare ce decurge din acest gest.

În continuare își pune în practică ritualul de fiecare dimineață, perdeaua de tras, lampa de legănat, papucii mei de ascuns sub pat. În schimb nu își mai împinge capul în capul meu. Poate de-asta mă simt mai puțin amețită în ultima vreme?

Dragă Alexandra,

îți scriu această scrisoare pentru a-ți mulțumi pentru grija cu care o înconjori pe Kiti. Am vrut de mult să îți scriu o scrisoare de mulțumire, însă de fiecare dată când am pornit în ea cu primele cuvinte mi-a paralizat rațiunea, această haină a emoției pe care am vrut să o transmit. Sper că mă înțelegi și mă ierți, în ruptul capului nu aș arunca o trăire dezbrăcată în lume, nu de alta, dar oamenii nu sunt pregătiți în general să întâlnească sentimente pure, nude pe stradă, așadar acestea trebuie cel puțin înfășurate într-un voal mat de gânduri. Dar iată că astăzi, ceva mai puternic decât pareza cuvintelor, pe care am tot experimentat-o, m-a eliberat.

Am primit scrisoarea ta curată, îngrijită cu surprindere, tu încă nu știi, dar soții sunt în general mai neglijenți cu detaliile vieții copiilor noștri, spun asta ca să îi scuz soțului meu uitarea de a îmi spune despre scrisoarea ta, așadar mi-a apărut întâmplător în fața ochilor, pe care mi i-a deschis chiar mai mari decât sunt ei, cu curiozitate, bucurie, nerăbdare. Nu am mai primit vreo scrisoare scrisă de mână de vreo doi ani, de când bunica mea mi-a trimis una, vezi de ce am primit-o cum am primit-o. Am citit rândurile tale ordonate, limpezi, sincere în mai puțin de un minut, vorbele tale mi-au fost mângâiere pufoasă pentru suflet. În înșiruirea elegantă de cuvinte albastre eu v-am urmat pe amândouă, pe tine și pe Kiti, v-am urmat pașii pe asfaltul străzii, știu că pașii voștri sunt repezi și apăsați, în căutare permanentă de ritm comun, știu, pentru că cei ce iubesc știu ce înseamnă să tinzi mereu să îl echilibrezi pe celălalt, iar tu, ca mine, ești un om care iubește. M-am emoționat să recunosc în spatele liniilor frumos așezate pe paginile albe candoarea din scrisul unui copil, nu doar pentru aspectul lui caligrafic, dar și pentru efectul pe care l-a produs. Tu mi-ai scris despre fiecare pas al fetiței noastre, iar în descrierea ta amănunțită eu am citit blândețea și prietenia ta pentru ea.

Noi suntem nevoiți să v-o încredințăm pe iubita noastră fetiță o mare din parte din zi, asta vine și cu ușurare, dar și cu o trăire stranie de rupere, care numai datorită vouă se alină ușor până înspre seară. Înțelegi așadar de ce mă tulbură dovezile tale de drag și iubire pentru Kiti. Mă tulbură, însă mă lasă într-o fericire greu de pus în cuvinte, știi tu, cuvintele alea-veșmânt. Mulțumesc pentru bunătatea ta, mulțumesc pentru dărnicia ta, mulțumesc pentru prietenie! Și mulțumesc pentru binecuvântarea pe care mă faci să o simt deasupra capului meu!

Cu drag, a ta, Mihaela

PS: Alexandra, tu reprezinți în această scrisoare pe toate prietenele iubitoare care au mângâiat-o vreodată pe Kiti pe creștet.

Eram în clasa a opta, dădeam lucrare la istorie. Un coleg s-a întors în spate, acolo unde profesorul era cocoțat în picioare pe ultima bancă pentru a ne supraveghea eficient, și a izbucnit în râs, ce-i drept, arăta foarte caraghios acolo sus, un bărbat la cincizeci de ani, spilcuit, îmbrăcat într-un sacou gri, din care ieșea obraznică o burtică proeminentă. Profesorul s-a supărat, de ce te întorci, de ce râzi, a scos o bucată de cretă din buzunarul sacoului și a proiectat-o dibace și cu forță exact în capul băiatului, care, pe loc, a reacționat printr-o sângerare impresionantă. Ora s-a transformat într-o nebunie, cu băiatul speriat trântit dramatic la pământ, cu o foială iscată dintr-un amestec de sentimente ale copiilor, teamă pentru sănătatea colegului, curiozitate pentru grozăvia comisă, nemulțumire și mulțumire pentru eșecul orei de istorie și cu profesorul-agresor ce ingenunchiase la creștetul celui rănit și, cu lașitate, umilință și lipsă de responsabilitate, își cerea iertare de la băiat și îl ruga din suflet, alintându-l, ‘Emilaș, nu mă spune la tăticu!’ Nu mai știu dacă Emilaș l-a pârât la ‘taticul’ său, însă Emilaș, care și-așa nu se omora cu învățatul, a avut parte de un an școlar cel puțin liniștit, dacă nu înfloritor în catalog, la materia istorie, dar, mai important poate decât asta, Emilaș a învățat o lecție urâtă în școală, chiar de la profesorul său, și anume că îți este permis, ba chiar că e dezirabil, să verși câțiva mililitri de sânge pe podelele școlii pentru o viață ușoară, lipsită de griji, așadar că este sănătos să îți vinzi integritatea fizică și morală pe orice preț consideri tu sau alții pentru tine, ca să răzbați. Emilaș și, alături de el, ceilalți copii au fost martorii inocenți ai pervertirii calității de profesor, au asistat la degradarea unui om iresponsabil și laș și, poate cel mai trist, au învățat cum să încetezi să respecți un om.

Sunt convinsă că toți avem amintiri asemănătoare sau mai puțin asemănătoare cu această întâmplare și tot la fel de convinsă sunt că cei mai mulți dintre noi nu am rămas cu traume de pe urmă lor. Cu toate astea în școlile noastre se petrec atât de multe lucruri nepermise, atât din punct de vedere moral, cât și legal, încât aproape că numai ele singure justifică prăpastia în care suntem, pentru că, nu-i așa, educația pe care o primim este cea care ne formează reperele, etice, științifice, umane. În școală se fac abuzurile cele mai grave, pentru că cei abuzați, copiii, sunt cei mai vulnerabili dintre oameni.

Profesorul nu trebuie să fie superiorul elevului, ci trebuie să fie un prieten, un educator, un alt om care deține niște instrumente tehnice cu care încearcă să îi ghideze elevului calea către cunoaștere și autocunoaștere. Profesorul nu trebuie să fie polițistul elevului, ci trebuie să îi explice de câte ori este nevoie unde greșește sau unde crede el că greșește și trebuie să îi ceară inclusiv elevului părerea cu privire la ceea ce decide pentru el. Profesorul nu trebuie să își intimideze elevul cu mijloacele de care, evident, dispune, ci trebuie să facă eforturi să îl înțeleagă. Profesorul nu trebuie să îi demonstreze elevului că este prost, pentru că ‘prostia’ elevului nu este decât inabilitatea profesorului de a îl deștepta, ci trebuie să caute până la disperare căi prin care să îl ajute pe elev să înțeleagă.

Profesorul trebuie, trebuie, trebuie. Da, profesorul are mult mai multe obligații decât elevul său, pentru că așa stau lucrurile pe Pământ. Profesorul este un om ales, deosebit, profesorul poate fi un om tare fericit. Eu, una, nu cunosc pe lume o fericire mai mare dintr-o meserie, decât aceasta în care ai șansa zilnică să vibrezi alături de cele mai curate, libere, creative, vesele, magice, splendide spirite tinere, copiii.

Astăzi nu mă interesează anotimpurile, deși în drumul spre școală am oprit mașina de două ori ca să fotografiez niște păsări plutitoare pe lac, ceea ce nu aș face dacă nu ar fi motivul transformării așteptate din iarnă în primăvară, nu ar fi-predicat verbal, am oprit și m-am frustrat în ambele rânduri din cauza telefonului inapt să realizeze o distanță focală acceptabilă, ce ar fi surprins o delicată lebădă, apoi o pestriță rață sălbatică, înotând amândouă visătoare și fără griji, poate totuși cu ceva îngrijorare pentru suratele lor cineștiepeunderătăcitoare, cum se cade printre rude. Chiar dacă astăzi nu sunt interesată de anotimpuri, îmi permit să îmi sugerez atenție la dorința greu de stăvilit de a fotografia păsările naturii înconjurătoare în care trăim, atenție ce mă va împiedica să uit aparatul de fotografiat de câte ori voi pleca de acasă. Mulțumesc. Astăzi poate primăvara să vină sau poate iarna să stea, mi-e indiferent, pentru că resimt în aerul zilelor calmul acela dat de fluiditatea din comunicarea cu cei iubiți, după un tumult epuizant de înfruntări inerente în familia cu adolescenți, în plus, o lebădă pe lac nu mă lasă niciodată indiferentă.

Comunicarea este mai mult decât o vorbă, o înștiințare, este-tot predicat verbal, comunicarea presupune o legătură strânsă și subtilă între oamenii ce încearcă să comunice între ei, o dorință de înțelegere, o deschidere pentru acceptarea refuzului sau a diferențelor, presupune considerație pentru celălalt, dar mai cu seamă presupune înfrângerea propriilor prejudecăți și frici ce se activează ca urmare a dificultăților eventual percepute la inițierea contactului dintre cei doi comunicatori. Când ești părinte și educator în același timp te poți găsi în posturi nefericite, căci prin firescul lucrurilor, părintele își exprimă emoția puternic și unic pentru copilul său, elevul, pe când profesorul este nevoit să își împartă echilibrat emoția către toți elevii pe care încearcă să îi ajute, așadar dispune de privilegiul de a fi rațional cu mai multă ușurință. E extenuant să fii părintele-profesor, dar în același timp este o bucurie mare, pentru că intri devreme într-un dialog profund cu copilul tău și te găsești neașteptat la un nivel al minților libere de prejudecăți sociale date de tipul clasic de relație părinte-copil, ajungi să realizezi mai simplu decât dacă nu ai face-o că tu, părintele, în ciuda faptului că ai o experiență de viață și de învățare mai bogată decât copilul tău, ești pentru cel cu care tot experimentezi comunicarea, în afară de omul pe care îl iubește fiindcă ăsta este datul, și omul, simplu, omul pe care înveți să îl respecți pentru ce este el, nu doar pentru cine este el. Binenteles că ajungi să găsești un optim al comunicării după mai multe încercări eșuate sau la limita eșecului și, fără îndoială, că acest optim absolut se construiește în timp și treptat, dar se poate construi.

Vijelioasele și consumatoarele vârfuri comportamentale adolescentine sunt deosebit de valoroase pentru dezvoltarea armonioasă a copilului. A le experimenta ca părinte este o șansă bună la cunoaștere, autocunoaștere, împlinire, încredere și împlinire a iubirii părintești, iar pentru a te întregi ca părinte este vital să perfecționezi arta comunicării cu copilul tău. Să fim elastici în comunicare cu copiii noștri! În  sfârșit, să fim elastici-predicat nominal.

Astăzi am vorbit pentru o emisiune de la Radio România Actualități, Horica și cu mine, apoi și ceilalți copii, despre Kiti, cartea lui Horica, autism, familie, muzică, ne-am închis în camera de muzică pentru liniște și inspirație, iar dacă liniștea n-a fost deplină, căci aerul din încăpere a mai vibrat pe înaltele lui Kiti de dincolo de ușă și pe joasele neamplificate ale chitarei din brațele lui Horia, inspirația a venit, zic, a venit peste Horica, el a vorbit foarte frumos, ca de obicei, cald și protector față de sora lui, dezinvolt și sincer. A spus despre Kiti că obișnuia să îl asculte fericită când îi cânta la chitară, însă că mai nou fetița își astupă urechile cu mâinile când o face, a spus-o cu o voce moale, parcă cu părere de rău, parcă îndoindu-se de ceea ce a sugerat zicând ce-a zis. Apoi s-a mai gândit, l-am ajutat puțin, reamintindu-i, o știi doar pe Kiti cu mâinile pe urechi încă de când era un bebeluș, nu-i așa? Și s-a înveselit cu glas mai apăsat, ‘de fapt eu am încercat să o imit pe Kiti și pentru asta am fost foarte atent și am observat că ea își apasă ritmic și discret urechile, mai tare, mai ușor, așa că asta am făcut și eu, la început sunetele s-au perceput înfundat, departe, apoi le-am auzit mai ascuțit, mai din afară, apoi, prea tare, de aceea am potrivit, cum face sora mea, apăsarea pe urechi cu sunetele plăcute auzului și, făcând acest joc de presiuni diferite cu mâinile pe urechi, am obținut o muzică frumoasă, expresivă, ca un wah-wah, vreți să vă cânt cu wah-wah?, iar dacă vă interesează ce cred eu despre faptul că sora mea stă des cu mâinile pe urechi, am să vă răspund că eu cred că își compune singură în urechi o muzică liniștitoare, plăcută din tonurile pe care i le oferim noi, ca să ne înțeleagă și să ne ‘auda’ mai aproape, mai frumos, eu cred că îi face nespus de bine să îi dăm șansa să ne asculte în wah-wah, fiindcă Kiti adoră wah-wah’.