M-aș tunde, zice Horica, tunde-te, zic, sau mi-aș face părul ca al lui Jimi Hendrix, mai zice, fă-ți-l, zic, vorbesc serios, insistă, și eu, returnez parte din seriozitate, numai că o să rămâi așa, schimbarea va fi permanentă, mai bine mă tund ca Brad Pitt, și mai bine, dă o căutare Brad Pitt haircuts, gata, asta îmi place, printeaz-o, bine.

Printeaza-mi-o și mie, te rog, zice și Felix, pentru ce?, pe aceeași?, da, exact asta, îmi place frizura pe care Horica și-a ales-o și vreau să o desenez, foarte bine, zic, apoi o mai scot o dată.

Notă: deși cei doi cățeluși-frați nu sunt chiar niște bestii, trebuie să recunosc că Brad Pitt este dacă nu o frumoasă, atunci un frumos. Care va purta în curând freza lui Horica.

Felix l-a sâcâit pe Horica aproape în fiecare clipă în care au stat împreună acasă, l-a apelat și la telefon de câteva ori în timpul zilei, l-a amenințat că nu va mai dormi cu el în cameră, i-a declarat supărare grozavă timp de zece zile, l-a chinuit și l-a împiedicat să își vadă liniștit de treabă dacă nu îi dă lui vulturul de pe dulap. Horica s-a apărat spunându-i că nu poate să renunțe la jucăria lui cea mai recentă, că i-a adus-o tatăl lui din Austria, că este a lui în definitiv și că nu este cinstit să i-o dea pur și simplu, că până aici cu cerșitul de jucării, nu și nu. După toate astea, aseară, Felix a dispărut pentru câteva minute, reapărând cu vulturul lui Horica în mână. Se cățărase pe scaunul rotitor de sub biroul lui Horica ca să își ia singur vulturul de pe dulap. Văzându-l, Horica a tăcut, apoi a zâmbit și i-a spus ‘să știi că tot al meu rămâne, dă-mi un pupic și, nu uita, șterge-l după aceea’. Felix a executat vesel comanda și a plecat în zbor cu vulturul râvnit.

A cerut la desene, l-am refuzat pentru  că astăzi nu este sfârșit de săptămână, mi-a replicat că nu știe ce să facă. Felix. I-am dat ideea să deseneze, desenatul îl scoate adesea din impasul plictiselii, așadar, ca de obicei, a primit bucuros ideea mea, apoi, cu ideea în brațe, i-am dat drumul la treabă. A găsit imediat ce să deseneze: ‘vreau să fac o carte cu Kiti’. Și-a luat trei coli albe din dulap, ‘iau doar trei, ca să nu le consum’, cariocile, lipiciul și a pornit. Uite ce bine stă Kiti în fața ta, s-a așezat special parcă să te ajute să îi prinzi trăsăturile. Vezi ce drăguță este, mi-a întins conturul modelului în carioca neagră pentru a îl admira, i-a schițat apoi rochița cu roșu, pe care i-a brodat un biscuite. S-a apropiat cu un ochi de profesionist deasupra capului lui Kiti, așezată turcește lângă noi, și i-a studiat cerceii, ‘sunt portocaliu cu roșu, nu-i așa?’.

A continuat cu interes pentru opera în devenire, tot mai încântat de rezultatul tot mai rotund și a ajuns și la titlul cărții: ‘Kiti în aventură’. ‘Sunt ca Horia, nu?’, a zis și s-a apucat să umple paginile albe ale cărții. Cartea se deschide din partea opusă celei cu care suntem obișnuiți, dar nu-i bai, iar în interior are alte imagini cu surioara lui la petrecerea de ziua ei și un scurt text, atât cât a mai încăput.

Cartea este în curs de prefacere, însă autorul ei a obosit. Așadar, va urma.

Mi-am amintit deodată că astăzi îl sărbătorim pe Sf. Gheorghe, George, unde ești, vino la mine! A venit imediat, m-a privit ușor nedumerit, păi de ziua mea apare al treisprezecelea dinozaur la ziare, da, dar astăzi este ziua numelui tău, George, da, George, nu Geoige, hi, hi, bine, de ziua mea trebuie să faci tot ce vreau eu, bine, sunt sclavul tău, i-am spus, atunci ascultă o poveste. Am socotit repede în gând, de fapt n-am socotit, pentru că nu văd de ce aș face-o când poveștile lui sunt savuroase și lin curgătoare ca nectarul de fructe de pădure de la Mega Image, așadar am început să-i sorb cuvintele în înghițituri mici, astăzi a creat o poveste cu Spotu-dinozaur, clona acestuia, el și Free din Angry Birds, toți pe mare, nu am să redau întreaga lui poveste, fiindcă nu sunt în stare, dar ce-am reținut a fost că porcii din Angry Birds le-au înscenat un tsunami, prin decuparea dintr-un carton uriaș a unui val 3D, pe care însă clona lui Spotu-dinozaur l-a mâncat cu poftă, pentru că era o clonă din plastic, iar plasticul adoră gustul cartonului, însă nu mică le-a fost mirarea să vadă în spatele valului 3D din carton a unui val enorm adevărat, nu disperați, căci nici eroii lui n-au disperat, ba mai mult au acționat vitejește, cum altfel, și au salvat ouăle păsărilor nervoase și îngrijorate, dar, mă scuzați, acum realizez că, deși i-am privit gurița vorbitoare cu drag, am făcut-o fără să mai dau atenție amănuntelor luptei finale, poate filmele hollywoodiene de acțiune la care mai stau serile cu Horica să fie de vină, că prea sunt toate o apă și-un pământ, aha, din apa învolburată cei patru temerari ai poveștii lui Felix au ieșit pe pământul sigur și relativ încremenit, sfârșit.

La mulți ani și o zi frumoasă tuturor sărbătoriților de astăzi, iar în dar primiți un filmuleț pentru copii jucăuși, regizat și jucat de chiar sărbătoritul nostru mic, Felix George, pe care l-a intitulat T-rexul și tura albă:

Este dimineață în partea asta de lume, trupul meu își ține acceptabil ritmul matinal, poate doar două cercuri umbrite în jurul ochilor să trădeze oboseala minții de după petrecerea nocturnă, cana uriașă de cafea n-are nimic de-a face cu noaptea trecută, deși neîntâmplător ea îmi dă un ghiont de energie în plus în astă dimineață, iar aroma ei exotică îmi împinge gândurile către visare, visez cu ochii deschiși la vară, nici măcar nu este nevoie să o fac, ajunge doar să ridic vălul visării de pe ochi și să privesc afară, o zi translucidă, verde crud, cu o mulțime de ochi colorați pe ici-colo, cu atât mai verde astăzi, cu cât ieri încă albastrul predomina, albastrul cel mai albastru, ca cerul senin, ca întinsul larg al mării, ca noi toți, cei ce ne-am învăluit aseară în albastru, de drag, de dor, de grijă, de speranță, la Balul Albastru, unde copilul mare și-a dus, mândru de sine, primul lui costum de haine, prima lui cravată, pe umerii încă firavi de copil-adolescent, în ritmuri de chitară, spre culisele instrumentiștilor, cu care a închegat conversație după conversație, pasionante pentru el, probabil amuzante pentru adulții respectivi sau poate că nu, bucuros mai apoi pentru copiii cu autism ce au câștigat încă 400 de lei pentru o singură cărticică de-a lui, oferiți de un domn generos, și bucuros pentru micile prostioare șoptite între noi, ce ne-au binedispus.

Drumurile mele se tot intersectează între ele, ca diagonalele unui poligon cu multe laturi, uneori aproape că mă văd pe mine înaintea mea, atât de curând revin în același loc, pe același drum, căci acesta îmi este rostul și țin mult la el, iată-mă în șirul de mașini oprite la semaforul din fața școlii lui Horica, iată-mă cu concentrarea pe conținutul genții mele, în care caut ceva de zor, iată-mă tresărind ca prin vis la auzul unui glas familiar care mă strigă: ‘mama, mama’! Nu sunt într-un vis, din parcul rotund al intersecției vine chemarea, ridic ochii din geantă, în stânga mea îl văd la marginea șoselei pe Horica, astăzi îmbrăcat colorat intenționat pentru fotografii de grup, de sfârșit de ciclu școlar, pe Horica alături de prietenii lui, gesticulând larg, în zâmbete la fel de largi, datorate întâmplării neașteptate, atât pentru el, cât și pentru mine, de a ne întâlni nas în nas, în timp de școală, în afara școlii, mie întâmplarea îmi pune pe chip lumina bucuriei de a privi frumosul deodată în față. Apăs instantaneu butonul geamului electric al mașinii, emoția întâlnirii mă face să greșesc fereastra, mă corectez imediat, răgazul roșului din semafor nu este satisfăcător, și-l văd nemijlocit direct în față, aș putea să îl ating ușor pe brațele dezgolite prematur în dimineață, ca să-l încălzesc puțin, dar nu o fac, doar zâmbesc din inimă, apoi sunt somată cu un claxonat scurt din spate să pornesc, iar eu pornesc mașina ușor, ridicând mâna pe fereastră și strigând prostește, cu degetul întins, ‘e frig!’ și plec. Trec de semafor și închid geamul, căci vânticelul rece nu e confortabil, nu înainte însă să aud o erupție vulcanică de râsete adolescentine, stârnită de gestul și cuvintele mele.

Bizareriile apar și dispar ușor din viața lui Kiti și, implicit, a familiei noastre, precum norii plimbăreți, de pe cerul albastru. Se nasc potolit din neant, este posibil așa ceva?
 
 Soarele strălucește în zori de zi, dar partea noastră de bulevard este complet umbrită de clădirile înghesuite. Ne ținem de câte o mână, palmă pe palmă, cu degetele înlănțuite, ca mâinile a doi îndrăgostiți, a mea este fermă, este liderul, a ei se lasă în voia mea, este dependentă. Îi observ blândețea și în pulsațiile mâinii supuse, aceasta impulsionează timid întregului mișcări de ridicare, însă mâna autoritară este inflexibilă în autoritate aici, în mijlocul străzii. Blândețea capitulează, fie, mână, rămâi în îngemănarea strânsă! Dar cealaltă mână a fetei urcă pentru echilibru cu tot cu ghiozdanul pe care îl duce de mânerul superior, ajunge deasupra capului și se sprijină pe el. Ghiozdanul îi cade pe față, iar Kiti își înfundă nasul în șanțul dintre cele două compartimente ale lui. Soarele luminează doar cealaltă parte a străzii. Trecem printre spectatorii noștri pe trotuarul larg în râsete, fetei nu i se vede nici o bucățică din figură, dar pașii i se ghidează după ai mei. Când Kiti râde, nici o bizarerie în plină mulțime nu mă intimidează. Numai să nu plângă. Nu plânge, ci râde, ‘cu dinții ei ca lopetile’, cum zice Horica, îi place senzația de mișcare neacompaniata de imagini vizuale concordante. Nu îi cer să lase mâna regulamentar în jos, voioșia ei este molipsitoare, iar contrastul dintre aparența ei de domnișoară cochetă și gestul neașteptat este adorabil.
 
 Nu mă tem de bizareriile fetiței noastre, așa cum nu mă sperie norii strânși într-un capăt de cer albastru. De fapt am descoperit de ceva vreme că și ploaia poate fi frumoasă. Dar încă ploaia cu soare!

Ca după o rânduială ceremonioasă, Kiti se apropie de birou cu privirea încremenită pe mine. Îi simt dinamica ritualică, de aceea ridic ochii din caietul în care scriu. Ea calcă apăsat și lent podeaua, ajunge lângă mine, își îndoaie capul, încadrat drăguț de o coafură scurtă, ciufulită, de anii șaizeci, pe umărul stâng și îmi ridică mâna, cu stilou cu tot, de pe masă. Frații ei sunt hipnotizați de gesturile extravagante, ultimele lecții de vacanță pot să mai aștepte. Kiti își joacă rolul de divă netulburată, spectacolul este fascinant. Mă uit către stânga mea, Kiti îmi e în dreapta, mimica lui Horica este definiția vizuală a perplexității. Nu-mi pot reține niște râsete, râsetele sunt înfundate, reprezentația nu lasă loc de obrăznicii. Kiti întârzie câteva secunde lungi cu mâna mea în mâna ei, apoi îmi așază delicat vârfurile degetelor în palma ei moale și le apropie de ochii ei, aflați pe o axă oblică, din cauza îndoirii capului. Privirea îi țâșnește intens pe unghiile mele colorate strident și aproape că îi percep fizic energia emisă în răstimpul adimensional. După aceea se rupe brusc magia cu gestul ferm, opus, dezgustat de respingere a mâinii mele, ce cade zgomotos și jignit pe masă. Kiti râde mulțumită, postura ei este revenită la firesc, ne întoarce spatele și se îndepărtează. Noi izbucnim în hohote de râs, drama lui Kiti are un caracter profund comic.

Nu este prima oara când simt vineri în săptămâna asta, dar azi chiar este o zi de vineri, când băieții încep să ofteze după vacanța pe terminate, iar Kiti își vede neclintită de rutina unei zile obișnuite de vineri, cu lecțiile din centru și ora de dans de dupăamiază. Nu am aflat încă dacă ora de înot de ieri i-a fost agreabilă lui Kiti, dar de folos știu că i-a fost, pentru că am primit-o aseară ca pe o pernă pufoasă, neîncordată, lipicioasă și surâzătoare într-o îmbrățișare prelungă, nezorită de nici un imbold straniu de a se împotrivi sau îndepărta din contactul fizic. Prin urmare am dansat.

I-am dus pe băieți la film, i-am lăsat împreună în sala întunecată, pe cele două locuri centrale de pe ultimul rând, alese intenționat de către Horica, obișnuit cu cinematografele și cu ‘ritualurile’ lor importate, o pungă de floricele sau o farfurie de nachos într-o mână și o băutură în cealaltă, mă rog, la apă am renunțat atunci când fata de după tejghea mi-a spus prețul acesteia, 7 lei pentru jumătate de litru,  însă de nachos n-am putut să scap, se pare că a ronțăi nebuniile astea la cinematograf ține neîndoios de tabloul comportamental adolescentin al prezentului minut pământean. Felix nu este impresionat de obiceiurile speciei noastre, astfel încât el s-a mulțumit cu un baton de cereale, pe care însă l-a scăpat pe jos imediat după prima mușcătură, ceea ce l-a făcut să își plângă ușor pierderea, ‘sunt supărat pentru că mi-a căzut bastonul’. Am trecut imediat peste drum, în râs, lămurindu-i drăguța confuzie baton-baston.

După film i-am văzut din depărtare pe amândoi venind înspre mine, am perceput de la distanță emoțiile lui Felix de a fi doar în compania fratelui mai mare, cu drag i-am adus către mine cu privirea, ambii cu hainele în brațe, unul mare, altul mic, dar totuși încă mici amândoi deodată.

Gellu Naum, Confuzia posibilă

“E drept că nu se poate ieși nu se poate intra nu se poate zbura nu se poate cădea nu se poate privi cu ambii ochi sau cu un singur ochi albastru negru verde căprui sau violet

e drept că mai există și tăcerea dar corpurile lucrurilor ne păstrează cu ferocitate în cadrul lor în care și tăcerea e bună doar pentru nefericiții fericiți că-și pot acționa în ea pohetica lor glandă lacrimală

e drept că tot ce spun acum n-are nici pic de pohezie și n-are nici un rost mai bine n-aș vorbi decât să tac așa dar n-am încotro și nu se poate altfel când ai trăit fiecare tresărire a unei mari șoapte necunoscute în care totul e posibil”

Astăzi ne-am trezit cu “ciripături” la fereastră, semn de zi senină. Prin draperiile impenetrabile ale dormitorului nu intuiesc niciodată culoarea dimineții, dar păsărelele vesele își cântă de devreme rostul, ele sunt crainicii noștri meteo cei mai îndrăgiți și, mai ales, cei mai preciși. Câteodată îmi pare rău că nu sunt ornitolog, dacă aș fi fost, aș fi știut, poate, numele păsării cu penajul în albastru de Prusia, ce își zboară soarta pe câmpul nostru, ca să îi cinstesc frumusețea cum se cuvine. Nici cursul de ornitologie de la muzeul Antipa, pe care l-a audiat Horica acum cinci ani, nu ne ajută. Mă rog, poate o căutare pe google ar rezolva problema. Iată de ce nu sunt ornitolog.

Stranie mai e și nevoia asta extremă de rutină a lui Kiti! Am coborât voioase în camera de zi, inspirate în voioșie de ziua frumoasă, iar pentru că nu m-am oprit direct în bucătărie pentru micul dejun, așa cum fac mai mereu, ci m-am oprit câteva minute pe canapeaua încălzită deja de soare ca să respir direct prin ușa terasei larg deschisă aerul proaspăt al dimineții, Kiti s-a supărat deodată rău și și-a împrăștiat supărarea de jur împrejurul încăperii, alergând în urlete vreo cinci minute în șir. Binenteles că m-am ridicat și am pășit în schema dimineții, unde, odată intrată, am reușit să calmez anxietatea fetiței, în timp (scurt, ce-i drept), căci timpul îi stinge neliniștea în valuri descrescătoare. Mă întreb, poate exista creativitate în miezul rutinii? Din punctul ăsta de vedere, autismul pare a fi o condiție mentală contradictorie, de căutare permanentă a stării de libertate, pe un schelet ferm, ermetic de prejudecăți. De unde sentimentul frust de spaimă.

Începe și curtea noastră să prindă timid culoare, câțiva muguri în sălcioară, minuscule flori în cireșul sălbatic, frunzulițe cât o unghie de copil în mesteceni. Aprilie nu a fost niciodată cea mai caldă și mai frumoasă lună a primăverii, ba aducătoare de cele mai multe ploi dintre lunile anului îmi stă în amintirile din copilărie. Dar roadele ploii încep să se vadă frumos prin grădini, la fel, și a noastră s-a pus într-o mișcare imperceptibilă de renaștere și creștere, de la o zi la alta transformarea ei îmi apare mereu surprinzătoare.
 
Așa că interiorul casei se prelungește tot mai mult înspre exterior, copiii îndrăznesc să iasă și își regăsesc repede familiaritatea cu care aleargă și se joacă afară din casă.

Eu am cusut aproape încontinuu o zi și jumătate o rochiță de bal pentru o fetiță frumoasă care își caută prinț pentru bal. Ploaia și aerul mohorât de aprilie mi-au fost de folos, căci mi-au ținut cuminți mâinile, dar mai ales mintea la treabă. Sunt mulțumită. Mulțumirea vine ca o recompensă a sufletului întotdeauna când ceva bun și frumos este pe cale să se înfăptuiască. Că rochia este frumoasă este o certitudine, valoarea estetică a lumii ține de cel ce o apreciază, cât despre a fi ceva bun, ei bine, dacă bucură măcar un singur om, nu încape îndoială că este astfel.

De când a venit primăvara, Felix și-a regăsit camera, împreună cu mine a rearanjat-o, jucării vechi au părăsit încăperea, iar cărțile pentru bebeluși au părăsit micuța lui bibliotecă. Zilele astea își petrece mai mult timp în ea, iar de dormit în patul lui, o face din două în două zile. Între timp, celelalte nopți și le petrece cu Horica, mai mult de dragul fratelui mai mare, decât fiindcă așa ar vrea. Aseară, pe când îl întrebam unde să îi amenajez culcușul, l-am văzut oftând și răspunzându-mi: la Horica, dar abia aștept să fie mâine noapte, ca să dorm la mine în cameră. În problema asta nu intervin. Băieții sunt singurii care trebuie să își negocieze aceste amănunte tehnice, dar nu numai.

În tot acest timp Kiti zâmbește, semn că se simte bine. Zâmbetul ei are valoare de cer senin în toiul verii, nimic nu se compară în mecanismul ce ne învârte rotițele familiei cu liniștea pe care Kiti poate uneori să ne-o dea. Când am fericirea să judec astfel, sunt pe deplin recunoscătoare pentru tot ce am și trăiesc. Dacă nu pot să o fac, prefer să tac și să caut să îmi înghit nefericirile. Atunci plâng. Dar acum zâmbesc. Privesc rochița în care am pus atâta migală și foc, câtă a fost nevoie să văd acum o rochiță pentru o fetiță ce își caută prinț pentru bal.

Vineri, înainte de vacanța de primăvară, este zi cu coafuri trăznite la grădiniță. Copiii cu părul scurt sunt nevoiți să apeleze la peruci. Păpușa suspendată de colțul gardului de fier al grădiniței din fotografie nu este mascota zilei, ci este chiar Felix, cu perucă pe cap. Nu i-a convenit culoarea părului artificial al perucii împrumutate în grabă aseară, atunci când l-a văzut pe tati cu ea pe cap, dar l-am liniștit spunându-i că este o perucă fermecată, ce împrumută din culoarea celui care o poartă, odată pusă pe cap. Atunci de ce e roz pe capul lui tati și al tău? Păi noi suntem grăsuți ca doi purceluși, i-am zis, de-aia e roz, însă tot n-a vrut să o accepte, pentru că, a spus, înseamnă că și pe capul meu o să fie roz, fiindcă dacă sunt copilul vostru, atunci și eu sunt un purceluș roz. Nu, nu, tu nu ești grăsuț, ca noi, tu ești slăbuț ca un ied, așa că pe capul tău va avea tente azurii, ce frumos! Mă rog, a strâmbat din nas, apoi i-am propus să sacrificăm un mare câine alb de pluș, decapitandu-l, dar nici asta nu i-a sunat bine, ba era să provoc un dezastru, ce-i drept, cam straniu din partea mea să îi propun așa ceva, având în vedere că el iubește câinii, fie ei și de pluș, sau mai ales pe cei din pluș, pentru că îi sunt mereu aproape, la un picior depărtare de ei, fiindcă îi stau înghesuiți la picioarele patului în fiecare noapte. În cele din urmă a plecat cu peruca în ghiozdan, urmând să decidă singur la grădiniță dacă o va purta sau nu, dar, odată ajuns în fața școlii, acolo unde copii cu coafuri care mai de care mai neobișnuite intrau în clădire, l-am văzut că s-a întors la mașină, a bătut în geam și mi-a cerut să îi ‘montez’ peruca pe cap, deoarece ar vrea să intre în școală cu ea pe cap. Ce azuriu frumos arată pe caputul tău, i-am zis zâmbindu-i, apoi a plecat. L-am fotografiat și, împreună cu Horica și Kiti, ne-am pisicit în urma-i, ce scump, ce scump, ce scump!

Kiti nu vorbește, Kiti ‘iăie’. Kiti însă râde și își folosește mimica foarte sugestiv. Kiti vorbește numai la comandă, însă acasă, după opt ore de terapie, refuzăm să îi mai fim comandanți. Dar astăzi de dimineață, pe când îl așteptam pe Felix amândouă, Kiti și cu mine, să își termine micul dejun, m-am năpustit ca o fiară asupra ei și am îmbrățișat-o, obrajii ei rotunzi și ochii adânci mă ademenesc să o fac, și în îmbrățișare, i-am simțit buzițele moi mișcându-se a vorbă. Atunci nu mi-am putut stăvili nevoia intrinsecă de a ‘educa’, suntem adesea, cu toții știm, sclavii propriilor noastre obiceiuri, și i-am ‘comandat’ niște răspunsuri la o serie neîntreruptă de întrebări, aruncate în plin cu bazooka, nu pentru că fetița asaltată nu se recunoștea învinsă, ci dimpotrivă, pentru că își primea stoic fiecare ‘lovitura’, iar eu simt o plăcere pătimașă când o văd chinuindu-se vorbind. Kiti mi-a răspuns așadar la fiecare întrebare, cu răspunsuri scurte sau mai lungi, de zece cuvinte chiar (numărând), mi-a răspuns în atmosfera caldă a bucătăriei dimineața, pe limba ei, care, surprinzător, a început să semene mult cu limba noastră, ceea ce l-a determinat pe Felix să ridice ochii din farfurie, amuțit de admirație. Băiatul a făcut un ultim efort să-și treacă bolul alimentar prin faringe și esofag, înainte de a exclama, cu totul luminos, din trup și suflet, ‘mami, ea e surioara mea, vezi de ce o iubesc?’ Eu i-am privit recunoscătoare pe cei doi copii, am aruncat un gând similar fugar către cel de-al treilea, aflat în excursie cu școala, apoi am scos din sertarul cu surprize un biscuite din ovăz pentru Kiti, care l-a luat și mi-a mulțumit, modificându-și simpatetic fizionomia, fiindcă, știți, Kiti nu vorbește, doar ‘iăie’, însă este un mim desăvârșit.

Cum să-mi las trandafirii cu urmele alea urâte și lungi de suferință de pe bratelele lor multiple și bine protejate de spini neiertători? Cum să asist la insinuarea tot mai adâncă a degerăturilor căpătate în ultima zvâcnire a iernii de acum o săptămână și să nu reacționez? Cu teamă și interes subit pentru înfrumusețarea grădinii am ieșit mai întâi pe terasă, unde doar trandafirilor cățărători le-am mai perceput pulsul, în schimb, tufele de levănțică, cimbrișor, mentă, busuioc mi-au apărut niște grămezi inerte de substanță lemnoasă umedă, dar (încă) nu am putut să renunț la ele, amintirea culorii și aromei lor mi-e mereu vie în memorie, fiindcă le-am plantat ca pe o perdea atrăgătoare la poarta visării, pe care mi-o permit uneori din adâncimea șezlongului cu schelet din bambus, rămas aproape nud, alb, neted, frumos, cu niște urme de vopsea scorojită de timp și ploi din loc în loc. Cu foarfeca de trandafiri cu mâner turcoaz în mână, fără urmă de frică pentru tăișul și forța ei impresionante, am tăiat pe rând fiecare tulpină afectată de îngheț, minunându-mă de puterea sugestivă a naturii, ce îmi pune mie, o necunoscătoare, în față semne clare de recunoaștere a urmelor de afectare, o modificare ternă de culoare, o consistență neobișnuită, o sigilare superioară subită a vaselor ce duc seva vitală către celulele plantelor. Așadar, fără precauțiile cunoscătorului, însă cu grijă pentru sănătatea fiecărei plante, le-am operat de la prima la ultima, însoțită fiind în permanență de către Felix, care a zburdat de-a dreptul ca un miel, dând mai multe ocoluri în fugă casei, și de către Kiti, doar pentru câteva momente, care și-a reamintit senzația magnetică a pășitului cu picioarele desculțe pe iarba moale.

A fost abia prima ieșire din primăvara asta, planurile mele terapeutice, curative pentru grădină și curte sunt tot mai limpezi și mai aproape de a fi înfăptuite, ne trebuie o sâmbătă caldă pentru mica mea grădiniță de legume, o altă zi cu soare pentru tratarea lemnului terasei și a mobilierului ei, iarăși o dupăamiază fără ploaie pentru sădirea de plante noi. Pare grea dezmeticirea din iarnă la casa cu grădină, dar, din fericire, zilele calde și luminoase de primăvară aduc cu ele doza suficientă de optimism și energie pentru mobilizare.

Dar ora înghițită de noaptea de ieri a părut ușor de digerat spre sfârșitul zilei respective, gulp-gulp mi-a alunecat repejor prin gâtlejul însetat, de noaptea părea că nu mai vine, în ciuda întunericului căzut peste zi, ca apoi, de dimineață, să mă lase cu o migrenă grea la trezirea necesară, ca după o noapte albă de ghiftuire căpiată, ca după deșteptarea forțată imediat după adormire. Trupul năuc însă va găsi un echilibru în curând, apoi va huzuri iarăși preț de un anotimp și jumătate, până când se va trezi din nou buimac când o altă ordine pământeană îi va impune noi repere.

Felix. Vrei să-ți spun o poveste fără Spotu-dinozaur? Nu chiar acum, te rog, nu te supăra, suntem în mare grabă. Bine, atunci îți spun o poveste scurtă: a fost odată ca niciodată un sandwich care a fost mâncat. Sfârșit.

Tati zice ‘gustos’ și râde, aș zice că povestea este despre sandwichul lui. Despre sandwichul lui Horica nu este sigur, pentru că o atare poveste ar fi muuult mai lungă. Nici despre sandwichul lui Kiti nu cred că ni se povestește, deoarece acesta are neapărat minim două capitole separate, pâinea și salamul. Cât despre sandwichul meu, ar putea fi vorba despre el, dar eu n-am strigat repede ‘gustos’ ca tati, ci eu am râs. Concluzie, aș intitula povestea lui Felix Cu musca pe căciulă. Pe căciula lui tati.

***

Pot să mă transpun într-altă dimensiune. Apropii pleoapele ușor între ele, îmi concentrez privirea către orizont și aștept intensitatea potrivită a concentrării, aceea care mă face să intru în timpul care-mi permite să văd realitatea dintr-odată altfel. Privesc către băiatul meu, el își mișcă trupul la o relativă depărtare față de mine, trupul lui nu mai pare al lui, mă asigur că îi recunosc zâmbetul, ochii, întreaga față, el este, dar nu îl recunosc întru totul, a crescut deodată, nici n-am apucat să clipesc, iar el mă privește sub un alt unghi, dintr-o altă perspectivă, îmi zic că alungirea trupului său este firească, pentru  ca să mă liniștesc, apoi nu mai simt nevoia de liniștire, căci regăsesc armonia dintre elementele deșirate ale trupului, iar atenția dusă toată către depărtare îmi șterge orice interes pentru urmele timpului de pe chipul meu. Depărtarea fizică dintre noi tinde spre zero, îl văd tot mai încețoșat pe măsură ce se apropie de mine, sunt o tangentă la curba pe care deplasarea sa o descrie, când își atinge punctul de tangență deschid brusc ochii mari și îi zâmbesc real, în timp concret, dacă timpul poate fi concret vreodată, ce e, mă întreabă, nimic, îi răspund neconvingător, dar suficient de cald încât să își țină traiectoria neschimbată, apoi oftez și încep readaptarea la noile repere.

Am recuperat somnul pierdut ieri noapte, tot Kiti m-a trezit și astăzi, la șase dimineața ea a venit în dormitor, unde a intrat direct în dulapul meu și mi-a scos fusta nouă de pe umeraș, apoi a aruncat-o în patul de bebeluș al copiilor. Eu, cu somnul recuperat, chiar la șase am fiind, m-am ridicat să îmi aranjez fusta înapoi în dulap. Dar Kiti, nu și nu, și-a arătat ciuda pe fusta mea din nou. Oare o enervează apariția bruscă a fustei în dulap, o vede ca pe un intrus, ca pe o nepotrivire cu așteptările ei vizuale sau o supără faptul că a probat-o de mai multe ori pe tot parcursul facerii ei, pentru că de fapt ei i-a fost destinată inițial, ca în final fusta să devină a mea? Eu cred mai degrabă în prima variantă, dar nu știu, deoarece Kiti nu îmi spune lucrurile astea foarte clar.

În schimb de dimineață a spus ceva pe limba ei dulce kiticească ( “limba lui Kiti are uneori o frumusețe aparte. E melodioasă, deoarece se cântă pe tonuri amestecate, e caldă, deoarece conține multe vocale, e veselă, deoarece se rostește în tempo allegro. Imaginează-ți niște bătăi scurte, alerte, libere, modulate ritmic, ale limbii pe palat și dinți, un fel de experiment vocal bebelusesc”) ce ne-a făcut pe toți să tresărim, Horica, cel mai de departe, a întrebat ce a spus, iar Felix și cu mine am răspuns deodată:, eu, ‘oye como va’, Felix, ‘nu vreau să mănânc nucile’. Hmmm, ca să vezi cum sunt simțurile influențate de minte.

‘Horica, cel mai de departe’ îmi amintește de prima noastră bonă, o fată drăguță, cuminte, care a venit să stea cu noi încă de la șase luni ale lui Horica, pe când eu aveam de învățat pentru rezidențiat, și care, la exclamația-clișeu, ‘e de departe cel mai frumos’, strigată de nu mai știu cine, referindu-se la bebele nostru Horica, s-a îmbufnat și și-a manifestat imbufnarea ripostând: ‘nu este doar de departe frumos, este frumos și de aproape!’. Dar bonele vin și pleacă, ceea ce frumusețea autentică nu face, așa că să ne descoperim ochii ce văd frumosul peste tot, ei există și nu au nevoie de ochelari niciodată, poate doar de  niște lecții despre estetică. Părerea mea, că doar nu-i a ta din moment ce eu o arunc aici, pe hârtia asta punctată.

Văd două grade Celsius pe ecranul digital al bordului mașinii mele, dar mie mi-e cald, mi-e tare cald, deschid larg geamul, soarele îmi pătrunde în mașină împreună cu o bucată de zăpadă, zăpadă ce tot alunecă de pe acoperișul mașinii, îmi dă un sentiment plăcut soarele ăsta promițător, știu că se impune repejor tot mai tare, dorul de căldură este mai puternic decât sensibilitatea termică a pielii, altfel nu îmi explic de ce mi-e cald, pentru că trupul mi-e sănătos. De fapt căldură putem simți oricând, mai ales când recuperăm somnul pierdut ieri noapte. Am zis, să vină primăvara, adică SĂ VINĂ PRIMĂVARA!

Fetița a urmărit cu privirea valul de lumină ce a traversat scurt dormitorul odată cu ridicarea pentru o secundă a draperiei groase din fața ferestrelor și, atrasă de frumusețea formei lui schimbătoare, a împins stofa grea din geam cu ambele mâini către colțul camerei, parcă dorindu-și ca draperia să dispară, ca lumina să continue să se miște. Numai că în loc de unda dansatoare, a năpădit-o un tsunami de lumină albă, strălucitoare, ce a făcut-o pe fetiță să strângă puternic pleoapele între ele, de parcă ar fi vrut să își apere globii oculari de o gheară monstruoasă imaginară. Circumspectă, a îndrăznit să elibereze o privire temătoare din strânsoarea pleoapelor și, pentru că nu a regăsit valul jucăuș de mai înainte, și-a continuat un pic disperată căutarea, căutarea esteticului clipei duse ce o mâna irezistibil de la spate. Atunci a deschis ușa înaltă a terasei și, fără să perceapă îmbrâncirea aerului rece, aspru al iernii, a pășit cu picioarele desculțe, prea albe datorită contracțiilor protectoare ale vaselor de sânge ce îi străbat membrele, direct pe plăpumioara din puf de nea. Fără teamă, fără să se sinchisească de chinul trupului, numai pentru o clipă de frumusețe. Dar fetița trăiește clipele prea pătimaș, de aceea pierderea lor este foarte dureroasă. Povestitorului i-a venit greu să îi țină tristețea în pagină, de aceea i-a plăsmuit simplu, ca o ninsoare, o pensulă în mâna albă, încă contractată de ger, i-a dat și un flipchart în loc de trepied și culori acrilice și a atins-o cu o magie albă ca neaua proaspătă și miraculos căzută din cer, magie care a transformat-o pe fetiță într-o artistă. Fetița a ales cu vârful fin al pensulei doar culori luminoase, alb, galben, auriu, le-a amestecat cu grijă în căușul mâinii stângi, apoi le-a dus pe coala de hârtie într-o undă cutremurătoare de lumină, o frumusețe! Apoi s-a așezat pe podea, cu picioarele încrucișate sub ea, privindu-și opera. Trupul a început să i se legene ușor și un zâmbet i-a înflorit pe față de bucurie pentru că a prins unda încântătoare de lumină. Povestitorului i-a făcut bine să își imagineze că eroina sa își va găsi uneori clipele de fericire, așa că și-a încheiat povestea, repede ca să nu se piardă magia, cu un mic, dar hotărât punct.

Am abilități de animal de pradă. Am și abilități de animal hăituit. Sunt un om abil, căci am abilități diverse. Uneori prădător, alteori hăituit, de multe ori zâmbesc. Vedeți așadar, sunt om. Diminețile îmi manifest cel mai adesea capacitățile senzoriale cu care atac și mă apăr. Îmi mențin necesar starea de alertă întreaga zi, însă diminețile, ah, diminețile funcționez instinctual cel mai eficace. Pândesc cu coada ochiului orice fină mișcare din zona mesei, percep orice minusculă vibrație sonoră, deoarece sunt în permanență supusă riscului de a fi asaltată. Mi-este teamă de Kiti, acum o leoaică, fiindcă încearcă neîncetat să-mi cucerească teritoriul bucătăriei, ea saltă brusc din copacul ei, desșurubând capace, aruncând lucruri în gunoi, deschizând dulapuri, reordonând pahare, sticle, șervețele, dar teama percepută mă transformă într-un prădător, la rândul meu, așadar atac și eu, iar căprioara din acest moment fuge înspăimântată înapoi în ascunzișul ei. Urlu a disperare și a apărare, dar și a intimidare, iar ceilalți pui își râd de mine. Acesta este cel mai bun lucru ce mi se poate întâmpla în atari condiții, mulțumesc pentru revelarea de către copii a absurdului situației existente. Zâmbesc și eu, căci sunt om, și nu oricare, ci unul abil, apoi îmi regăsesc spiritul blajin de mamă-om și continui să întind untul pe pâine. Evident, o fac privind excentric cu coada unui ochi. 

După desenul pe care l-am făcut ieri, astăzi dis-de-dimineață a apărut vesel și Horica în raiul somnului de dimineață al copiilor, ceea ce nu prea mai face de multicel. Pesemne că s-a simțit exclus pe nedrept din schema mea și a vrut să mă mustre. L-am strâns de brațul drept și i-am admirat robustețea mușchilor pe care îi antrenează sistematic la tenis. I-a plăcut, iar de bucuros ce era a îmbrățișat-o pe Kiti, care a pufnit în râs, sărind mai puternic decât te-ai aștepta de la o domnișoară delicată să o facă. Șipca cea mai distală a patului a cedat zgomotos, ceea ce i-a adus fetiței a treizecea amendă de la Felix cel necruțător. Kiti a primit voioasă amenda, în plus mi s-a amintit să îi restricționez accesul la biscuiți două zile întregi. Eu am emis de voioșie un sunet ciudat, iar tati mi-a spus că sunt o maimuță. Felix, acum cu nasul în telefonul meu deșteptător, l-a taxat imediat pe tati numindu-l urangutan, fără măcar să ridice ochii dinspre jocul din telefon. Noi ăștialalți am izbucnit în râs, Felix apărătorul mamei sale este tare amuzant în promptitudinea cu care mă ocrotește. Horica a insistat să-și îmbrățișeze frățiorul, dar cel mic l-a refuzat politicos în prima fază. Eu, nerecunoscătoare pentru protecția pe care mi-o oferă Felix, i-am sugerat lui Horica să sară repede cu îmbrățișarea, pentru că am de gând să îl imobilizez pe băiețel pentru câteva secunde. Ceea ce am și făcut, apoi mi-am cerut iertare de la Felix, chemându-l mai aproape de mine. A venit, iar odată cu el, și-a apropiat obrazul pufos de mine și Kiti, care a crezut că ei mă adresez.  Telefonul deșteptător a pornit să sune a nu știu căta oară, iar noi, cu toții, ne-am ridicat din pat. Eu m-am uitat sugestiv în ochii lui Kiti și i-am arătat cu indexul mâinii stângi podeaua de sub pat. Ea m-a înțeles imediat și s-a trântit pe parchet lungindu-se și întinzând brațul drept adânc sub pat, de unde mi-a scos papucii de casă, pe care mi i-a aranjat în dreptul picioarelor. I-am mulțumit și i-am încălțat, fără să mai fie nevoie de alte explicații, în definitiv schimbul este cinstit, ei îi place să îi împingă acolo, așadar tot ea trebuie să îi scoată. Apoi ne-am încolonat și am pornit mustăcind pe scări în jos. Bună dimineața!