Ah, nu mă pot abține să mă apropii cu gândul de mici catastrofe domestice în care sunt implicați copiii, îi văd alergând, îmbrățișându-se în lupte prietenești, agitându-se, apoi lovindu-se, sunt mai degrabă temătoare decât prevăzătoare, iar teama mea iese uneori in afara imaginației, supărând copiii.

Felix vâslește în derivă în larg, încearcă prin mișcări abrupte să își conducă pluta către malul salvator. Pluta pătrată, mai ușoară decât ar putea părea, se apropie de țărm, iar plutasul se aruncă disperat cu trupul lui firav înainte, ignorând stâncile tăioase ale malului. Se lovește superficial cu capul de colțul mesei și începe să plângă. Eu mă aflu legată de pământ sigur sub picioare, de aceea nu am decât frica de dezastru să i-o ofer ‘în ajutor’, ca atare aceasta îmi răbufnește printr-o seamă de dojeni aruncate spontan băiatului lovit, în același timp alerg către el să îl mângâi. Dar Felix o ia la fugă în sus, pe scara, abia pe la jumătatea ei îl ajung și îi ofer brațele deschise să se cuibărească în ele. O face, dar plânge în continuare și, deși nu pare, eu știu că nu lovitura îi ține încă plânsul, ci efectul nepotrivit al temerii mele.

Stăm amândoi pe corabia încăpătoare, pluta pătrată a fost împinsă cu supărare în larg, dar de pe puntea comodă urmărim îmbrățișați mișcările unduitoare, line, calmante ale plutei și ne șoptim pe rând câte ceva. Copilul îmi gâdilă urechea cu o destăinuire mustrătoare, ‘să știi că nu plâng fiindcă mă doare’, iar eu îi sărut obrazul umed și sărat, cerându-mi iertare, ‘stiu, te rog să mă scuzi că am țipat la tine’.

Copiii ne șoptesc întotdeauna cu delicatețe încotro se află căile drepte, ei ne ajuta să ieșim din preaplinul protector al sinelui nostru, fiindcă au multă încredere și bunătate pentru noi. Să ne recunoaștem nedreptățile înfăptuite, apoi să ni le asumăm, pentru a le păstra copiilor libertatea de a simți si a se exprima.

Am petrecut dimineata zilei copilului la Clubul Sportiv Kirov, un club de echitatie situat la 60 de km de Bucuresti, impreuna cu cativa copii beneficiari ai Asociatiei Invingem Autismul, voluntarii in grija carora au fost copiii si parintii lor. A fost nemaipomenit pentru noi, adultii, daramite pentru copii! Acestia au navalit pur si simplu odata ce au coborat din masina pe un Scooby-doo adevarat, doar ca alb, cu ochi albastri si nespus de prietenos, l-au mangaiat, mai intai cu teama, din cauza staturii naucitoare a lui, apoi tot mai increzatori si chiar prea siguri pe ei, caci cei mici l-au mai tras si de coada cateodata, saracul. Osi (nu sunt sigura daca acesta ii este numele) este fenomenal si asta fara sa mai amintesc de cat de impresionanta ii este aparitia, ci pentru ca, desi un caine tanar, are din blandetea si intelepciunea unui bunic, asa mi-a aparut de fiecare data cand a interactionat cu copiii galagiosi si curiosi.

Am intrat apoi in grajd, la cai, unde o superba iapa pe nume Rapsodia, cal competitiv, ingrijit, imblanzit, dar mai ales foarte iubit, manzul ei jucaus si un al treilea calut ne-au primit deschisi, parca intelegandu-ne mirarea de a ne afla fata in fata cu niste cai adevarati si unde domnul si doamna Gandila ne-au facut cunostinta cu frumoasele animale. Am fost fascinata de pasiunea cu care ni s-a vorbit despre acesti cai, despre trecutul lor naravas si despre prezentul lor competitiv, nu poti sa vorbesti in felul acesta despre nimeni daca nu ai un mare drag in suflet. Copiii au invatat sa ii mangaie, cu totii au aflat diferenta dintre cum se mangaie un caine si cum se mangaie un cal, au hranit caii cu fan, mai bine zis i-au indopat, au urmarit curiosi intregul proces de pregatire a calului inainte de a fi incalecat, cu pieptanare, spalare, dichisire, inseuare, ‘incaltare’, protejare a copitelor, ca in cele din urma sa treaca sa ii si calareasca, rand pe rand, fara graba, respectand tot ritualul prin care ii arati calului respectul si prietenia ta.

Doar trei copii, printre care si Kiti, au refuzat sa o incalece pe superba Rapsodia, insa bucuria celorlalti s-a transmis in aer tuturor, este minunata energia pozitiva rasfranta asupra oamenilor de catre animale. Dar copiii si-au gasit joc sanatos in vreme ce isi asteptau randul descoperind celelalte animale, o pisica, alti doi caini, doi papagali, gaini cu puii lor si inca o capra behaitoare.

Multumim mult proprietarilor prietenosi si generosi fiindca ne-au primit si le uram sa le fie bine, pentru a isi iubi si ingriji la fel de frumos animalele dragi!

Deseara- recitalul de pian- sună mai emfatic decât este, totuși, recital la palat. Felix nu știe foarte bine a doua piesă, dar gândul lui flutură prin jurul unei fetițe, acum fac legătura cu întrebarea pusă cu trei zile în urmă, mami, ție de ce îți place de tati. E bine că cerul este înnorat, cămașa și papionul țin băiatului de cald. Când nu se arată soarele nu trebuie să fie supărare, la fel cum nu trebuie să fie gelozie când copilul se îndrăgostește. Nu de alta, dar și lipsa soarelui, și indragosteala sunt efemere. Pianul rezistă. Se dezacordează, dar rezistă anilor. Bucuria muzicii crește pe măsură ce exersezi și asculți. Nu neapărat la fel se întâmplă cu bucuria unui recital. Treaba în acest ultim caz stă diferit, a te bucura de propriu-ți recital ține de îndrăzneală și încredere. Când iubești, cânți mai bine sau mai prost la pian? Dacă folosești mai mult decât un deget de la fiecare mână ca să o faci (să cânți, nu să te îndrăgostești) și iubești, atunci poți să cânți chiar mai bine decât ai face-o fără să iubești. Sau poți să uiți două-trei acorduri. Totuși, dacă zâmbești autentic la final, totu-ți este iertat, primești chiar și aplauze în ropote. Poate și un pupic?

Mami plus tati egal copil,
mami ori tati egal copil-copil-copil,
tati minus mami egal copil.
Toate socotelile cu mami și tati duc către copil.

 Cap are două înțelesuri,
 o dată, cap este capul nostru, al oamenilor,
 a doua oară, cap este cana din care își beau englezii ceaiul.
 Sunt distractive cuvintele cu două înțelesuri.

 Dă-mi ochelarii de pe jos, Kiti,
 am spus, DĂ-MI OCHELARII,
 mulțumesc, Kiti, pentru că mi-ai ridicat ochelarii de pe jos.
 Surioarele cu autism sunt foarte ascultătoare.

 Mami, cine crezi că este mai frumos dintre mami și zid,
 dar dintre mami și tati,
 dar dintre Horica și mami?
 Nu, nu-ți face griji, îi iubesc pe toți!

Am emoții, să știi, mami, nu știu prea bine a doua piesă pentru recital. Du-te și repet-o, atunci, mai sunt două zile în care poți să o repeți de zece ori, dacă vrei. Bine, după ce mă spăl și mă îmbrac, o repet.
 
Ai auzit, mami, strigă Felix de jos, din camera de muzică, nu, cântă mai tare, nu te aud, fiindcă Kiti trage apa în continuu, îi răspund din fața oglinzii din baie, în care cu un ochi îmi urmăresc îndreptarea părului, iar cu celălalt o țin în raza privirii pe Kiti, ce mișună în spatele meu, trăgând regulat apa în vasul toaletei, adunând scame reale și imaginare de pe jos, aranjând prosoapele, mutând perii și agrafe dintr-o cutie într-alta. Bine, bine, spune Felix, și, chiar dacă nu îl văd, îi știu mimica, îi știu boticul, pe care îl face când spune acel ‘bine, bine’ resemnat. Îi aud acordurile obținute prin lovirea mai puternică a clapelor pianului, îi aud și glasul cu care își spune cântat notele, falsand ușor din cauza volumului mare, care îi fac controlul asupra vocii dificil, apoi nu mai aud din nou nimic, de fapt aud ceva, un val relativ uriaș de apă, ce explodează în vasul toaletei. E foarte frumos, îi strig iarăși lui Felix, mai ai emoții, îl întreb, el îmi răspunde, hmmm, da, eu întotdeauna uit piesa asta, fiindcă nu am partitura în față, apoi aud o frază dizarmonica, ieșită din frustrare dinăuntrul pianinei dezacordate și un capac lăsat intenționat să cadă mai greu decât de obicei peste claviatură.

Deasupra testului la matematică, pe care este gata să îl rezolve, Horica stă aplecat în nemișcare, nici nu clipește pentru câteva secunde lungi, îl urmăresc cu coada ochiului, ce este, îi întrerup gândurile, ai emoții pentru examen, da, la matematică am, la română nu am deloc, spune el, deși în toată școala pe care a parcurs-o până astăzi, matematica i-a fost mai ușoară, mai confortabilă, iar testele pe care le tot face sunt tot mai simple, pentru că antrenamentul său este tot mai eficace. Foarte bine că vorbim despre emoțiile noastre, îi spun, spune-le în cuvinte tot mereu, cu cât le spui mai mult, cu atât le vezi mai bine și cu atât le poți ține în frâu mai ușor, fiindcă ajungi să ți le știi bine, ele vor deveni ca niște prieteni mai sensibili ai tăi, vei fi tu, cu băieții sensibili și cu băieții stăpâni pe ei, încrezători, întotdeauna, iar să îi ții aranjați în tine, într-o ordine a ta, pe care o tot înveți, este cel mai sănătos lucru pe care poți să îl faci.

Cum ajunge emoția să ne tulbure? Emoția, acea palpitație a sufletului, imaterială și incontrolabilă, ce deranjează echilibre organice interne și conturează caracterul, este expresia sensibilității omului, un fel de rid interior definitoriu pentru portretul său deplin. Cu cât cutele acestea sunt mai înghesuite, mai sofisticate, prin dispoziție, formă și bogăție, cu atât înfățișarea exterioară a omului emoționat este mai atractivă, mai senină, mai tânără, în ciuda vârstei sale biologice. A te emoționa, acest dat divin, este așadar unul dintre secretele tinereții fără bătrânețe a omului.

Bonus de mamă sensibilă la muzică: ascultând împreună cu Horica Sonatele și Partitele de Johann Sebastian Bach, interpretate impresionant de violonistul Alexandru Tomescu, băiatul a exclamat: ‘n-am auzit în viața mea ceva mai frumos!’.

Sfârșitul de săptămână trece puternic și în grabă peste noi, urmele lui se simt la nivel gustativ în primul rând. Gătesc bine inspirat din cartea mea preferată de bucate, dar gătesc și imaginativ, adăugând sau ameliorând arome potrivit capriciilor copiilor. Avem invitați la cină în decorul încântător al terasei cu flori și muzica greierilor, însă câțiva stropi de ploaie rătăciți de un vânt obraznic ne invită în casă. Aduc frumusețea naturii înăuntru, tăind cu milă cei mai înfloriți trei trandafiri din grădină, aștern o față de masă de vară pe masa sufrageriei și trag perdelele peste ferestrele larg deschise, înfoiate misterios și răzleț în încăpere de vânt. Preparatele stau fierbinți pe bucăți de lemn presat, acoperite de umbrelele mele din pânză, împotriva insectelor, izul împrăștiat discret în toată casa stârnește până și cele mai neimpresionabile simțuri, deși știu că inovația asocierilor curajoase de condimente din mâncărurile abia ieșite din cuptor nu va fi apreciată gustativ la fel de mult precum olfactiv de către cel mai mofturos dintre copii, băiatul pentru a cărui repulsie față de mâncare va sta de-a pururea emblemă propriu-i enunț de acum câțiva ani, ‘mie, vă rog, să-mi aduceți o pizza fără nimic pe ea’.

Sfârșitul de săptămână lasă urme și la nivel afectiv, reușim să fim timp mai lung împreună cu copiii, gătitul devine timp de joacă cu copiii mici, Felix este asistent de nădejde, el veghează candid pentru binele meu și al viitoarelor preparate gastronomice, îndepărtând-o pe Kiti de bucătărie, într-un dialog de râsete și impulsuri susținut, între timp Horica își rezolvă exercițiile de matematică. Mai apoi ne reamintim și citim împreună povestiri mitice grecești, stimulați de un superb balet ce a captivat neașteptat copiii în fața televizorului. Kiti are încă recul de simpatie față de mine, după o săptămână de stat lipite (literal) una de cealaltă, așadar se supune râzând planurilor noastre. Mai este vreme până duminică seara, când, după o ceașcă de cafea dată cu sete pe gât, va porni să elimine reziduurile energetice ale dinamizării artificiale prin activități distructive, prelungi și extenuante, ce îi vor transforma camera în câmp de luptă cu hârtii și haine.

Sfârșiturile de săptămână trec uneori intens peste trupul nostru familial, ca brațele puternice ale unui masor peste un corp delicat, cu durere dulce, eliberatoare.

Do, si, la, sol, la, si, sol, do, își începe Felix piesa de interpretat pentru recitalul de pian, el cântă timid și cu vocea, îi cer voie să îl acompaniez, strâmbă din nas, întotdeauna strâmbă din nas când mă aude cântând, mămicile nu cântă, mămicile au grijă de puiuți, zice el, este gelos până și pe armoniile ce-mi ies din laringe, iată că folosesc cuvântul laringe în două texte consecutive, așadar cânt totuși alături de el, cânt tare, pentru că alt fel de a cânta nu cunosc, și accentuez fiecare notă, exagerând cu prețiozitate deschiderea gurii, sunt deja pe o scenă a unei mari Opere a lumii, spectatorii mă privesc admirativ, de pe scena înaltă am ochi doar pentru acei doi ochi negri care mă absorb cu nesaț, Felix apasă delicat clapele pianului, solul cade mai jos cu un semiton, dar asta nu îmi alterează concentrarea de a-mi duce reprezentația la capăt, deși nu pot să-mi înfrânez gândul îndreptat către agenda mea telefonică, oare am salvat numărul acordorului, acopăr corect eroarea pianului cu un ‘soooooool’ rotund și prelung, Felix îmi trage nemulțumit o ocheadă, spectatorii nu aplaudă încă, dar îl văd pe acela, spectatorul meu, cu gura larg deschisă, pare sufocat, pare că are nevoie să încorporeze cântul meu, atât de autentică îi este expresia trebuinței, pianistul încheie piesa cu un tempo rapid, iar mezzosoprana din mine trebuie să termine și ea, de aceea chiar termină, lăsând liniștea să se aștearnă peste noi, dar deodată tot publicul se contopește cu spectatorul cu ochi negri, ce încă mimează nevoia de a cânta, cobor către el, îl iau de mâini, el zâmbește ușor cu gura căscată larg, îl ating magic cu o vocaliză, vocaliză ce pătrunde în cavitatea lui bucală și iese reverberata de-acolo, lăsându-ne muți de încântare, spectatorul cântă, ce tainică îi este putința de a se bucura, formăm un duet într-un dialog ce-l cucerește și pe pianistul meu, performanța melomanului scump cu ochi negri nu trebuie să rămână neîmpărtășită, nici nu rămâne, ne emoționăm împreună cu ceilalți spectatori existenți în preajmă de frumusețea bucuriei ingenue a cântărețului care chiar cântă, la, la, la, cu gura păstrată larg deschisă, colțurile gurii trase excentric în zâmbet discret, voce puternică, baritonală, ochi blânzi și negri…

Aștept, spălând cele două-trei vase din chiuvetă, să coboare Horica în camera de zi, ca să i-o dau pe Kiti în grijă, toți, până și Felix, avem această responsabilitate, Horica apare în cadrul ușii bucătăriei cu chitara atârnată de gât, îi ordonă surorii sale să-l urmeze, se exprimă laconic, Kiti îl înțelege și îl respectă, așadar îl însoțește cu capul plecat. Urc într-o scurtă cursă pe trepte împreună cu Felix, în dormitorul părintesc băiatul se îmbracă pentru școală, iar eu ordonez camera, în timp ce hotărâm dacă protejăm sau nu cu un plasture bubița de pe piciorul copilului și glumim pe seama unui chihuahua caraghios îmbrăcat într-o vestuta galbenă în dungi, întâlnit pe stradă. Felix nu are nevoie de impulsuri importante pentru a își lansa instantaneu poveștile, astfel încât doar amintirea câinelui de buzunar declanșeaza un șir de aventuri cu o trupă polițistă de chihuahua. Ascultându-l, mă trezesc la rândul meu cu gândurile departe, căutând în minte o altă graniță de maturizare a copiilor, aceea ce ține de tipul de umor preferat și definind din perspectiva asta trecerea de la copilul mic la copilul mare ca ținând neîndoios și de candida iscusință de a găsi sau a nu găsi umorul într-o simplă grimasă, în imaginea unui animal obișnuit sau într-un banal gest sau intenție. Cu siguranță că simțul sănătos al umorului crește gradat și se rafinează covârșitor în funcție de educația primită, dar minunat este că înclinația pentru exprimarea bucuriei prin râs este naturală și prezentă de foarte timpuriu, ceea ce mă îndreptățește să folosesc instrumentul ăsta în a determina ce fel de copii avem. Ha. Iată-mă astfel în posesia propriului meu criteriu de împărțire a copiilor în copii mici și copii mari, împărțire pe care o găsesc cel puțin folositoare, dacă nu chiar hotărâtoare, și anume optimismului meu de părinte tot mai mic al copiilor mei tot mai mari, întrucât eu însămi sunt, ca urmare logică a veseliei și criteriului de mai sus, nu doar părintele cel puțin al unui copil mare, ci deasemenea sunt părintele cel puțin al unui copil mic, am zis.  Așadar, cât el este (încă) mic, eu sunt (încă) mare, ceea ce îmi păstrează nealterat simțul meu propriu și mare al umorului, de aceea să râdem, propun, de un chihuahua îmbrăcat în vestuta, de dragul copilului mic, și să râdem din rărunchi de glumele tot mai subtile ale copilului mare. Cât încă ne ține simțul  umorului. Ha.

Învățăm, din spaime și bucurii noi învățăm. Îmi scot aparatul semicompact de fotografiat din dulap, urc simplu în masina cu linii elegante și spațiu confortabil, în care trag dupa mine doi copii năzdrăvani, conduc cincisute de metri sud, trag pe dreapta și cobor. Privesc și admir câmpul plin de maci și alte floricele colorate, apoi apăs cu naturalețe facută un buton, rupând sacadat muzica pământului. N-am pretenția de modestie ingenuă, ar fi ridicol să o fac cu toată încărcătura mea micro- sau macro-motorizată, însă caut să văd câmpul ca pe o aulă deschisă pentru întrebări și răspunsuri tainice.

Controlul. Acea dispoziție extenuantă, vanitoasă, dar mai ales iluzorie, organică și mentală, de a căuta cu încăpățânare să domini, să te impui și să supui voința și comportamentul altei persoane. A controla este sinonim cu a stăpâni, iar nouă nu ne place sa fim stăpâniți. Confortul stăpânitorului este temporar, deoarece efortul de a controla devine relativ pe nerăsuflate debilitant, într-o congruență inversă cu împotrivirea naturală a celui privat de libertățile sale drepte, câștigate prin procesul universal al nașterii sale.

Urc o scară, năucă, scoasă din minți de propria-mi trufie. Mă năpustesc dominator asupra copilului meu, ce fuge neîncetat. Urlu și dau cu putere din brațe, mă apăr și iau cu asalt balaurul din mintea mea. El poartă înșelător chip familiar, drag. Urc tot mai repede, fiindcă escaladez un conflict inegal. Eu sunt mare, el este mic. Calc apăsat în fugă zgomotoasă și ignor limita de stabilitate a scării. Copilul fuge și râde, nici în povestea cea mai urâtă de pe lume el nu mă poate percepe altfel decât o sfântă, ce jalnic! Neîndoielnic disconfortul se accentuează, abia îmi mai țin echilibrul, oprește-te, îmi strig într-un moment de respiro organic necesar, iar clipa își arată grația, fiindcă deodată mă găsesc plutind într-o seninătate bucolică peste un câmp cu maci și margarete. Copilul își încetinește vânzoleala și râde. Apoi plânge puțin și iarăși râde. Mă ia de mână, în liniștea de la baza scării.

Horica m-a sunat imediat ce a iesit din sala de examen, tinea mortis sa-mi spuna povestea imaginata astazi la olimpiada creativitatii la engleza dupa o imagine proiectata pe tabla, n-am putut sa il ascult pe loc, acasa Felix se plangea de-a dreptul ca nu mai vrea sa citeasca niciodata, dupa ce l-am rugat sa imi citeasca un pasaj dintr-o enciclopedie, pe care mi-o adusese impreuna cu romanul din care i-am citit doua capitole, a buchisit el binisor, confundand doar b mic cu d mic si s-a scurs incetisor aproape complet pe sub cartea mare, cartonata, plangandu-se ca nu mai poate, apoi l-am linistit pe moment, cititul va deveni tot mai fluent, desi nu cred ca l-am convins, nu poti avea doua convingeri contrare simultan sau poti, insa atunci esti prea complex. Cand si-a mai uitat din nefericirea inocenta, l-am lasat sa dea ocol in fuga casei si l-am sunat inapoi pe Horia, astfel am aflat povestea, o foarte frumoasa poveste inventata despre un munte sacru hawaiian, despre o frumoasa si cutezatoare tanara care a infruntat muntele despre care localnicii povesteau o legenda infricosatoare, despre semne si simboluri naturale si nascocite, poveste al carei deznodamant neasteptat largeste brusc perspectiva, dezvaluind povestea unui joc de calculator, premiat si adorat de tinerii din toata lumea.

Mi-este dor de egrete, de câteva zile port aparatul de fotografiat cu mine ca să le întâmpin cu un snapshot de drag, între timp mă amuz imortalizând candid tot felul de flori și de copii ce-mi apar în cale, calea este cu atât mai bogată în modele cu cât ieșim mai des din mașină, o și facem, pentru că parcul tânăr, încă neamenajat complet ne atrage de ceva vreme, este în stânga, imediat după copacul falnic crescut în mijlocul drumului, de fapt, drumul este asfaltat de jur împrejurul copacului bătrân, cu valoare de exponat natural, așadar în stânga, fără teamă încă de căpușe, dar cu seninătatea mea pentru seninătatea ei, ca efect al dupaamiezii târzii, când oboseala de peste zi îi limitează excesele comportamentale, poate acuitatea îi scade, eliberând-o de povara senzațiilor multiple și încâlcite, posibil ca marea ei încercare să fie găsirea liniștii interioare în marea încrengătură de stimuli de tot felul, băieții sunt ceva mai încolo, nu-i vedem, și-au terminat lecțiile, se joacă, târgul de flori prin care ne duce cărarea este prilej bun de cunoaștere și recunoaștere de plante noi, îmi place floarea asta albă, înaltă, se mai poate planta la vremea asta, dar este mult prea scumpă, ce păcăleală, să cumperi din târguri specializate, să cumperi în general, dar ne mai lăsăm și păcăliți intenționat, dar și neintenționat, când mintea îți joacă feste vine și timpul pentru teama de căpușe, către noapte, în duș, punctul negru, mic, proeminent de pe antebrațul lui Kiti îmi pare un parazit monstruos, agățat flămând de brațul delicat, copila este mai relaxată decât de obicei, cooperează neașteptat cu instrumentele băbești cu care îi dau rotocoale micului monstru, ce ne facem toată vara, îmi cumpăr cât de curând o lupă cu lumină, una ca a medicului de gardă, care este categoric, nu este nici o căpușă pe antebrațul fetei despre care ziceți că ar suferi de autism, somnul de noapte este liniștit, cum trebuie să fie, micul dejun din nou prea savuros, o îngrămădire colorată de bucățele de fructe, pe care le-aș înghiți pe nerăsuflate mai înainte de a le fotografia, ceea ce am și făcut amândouă, uitând doar o clipă de dorul de egrete.

Singure acasă, ne tratăm cu soare, salată de fructe, frunze proaspete de mentă, prăjituri fine și mângâieri.  Menta verde este foarte gustoasă. Copilul mic simte că pierde o tratație specială, de aceea mă apelează să mă întrebe câte săptămâni de școală mai sunt până la vacanța mare. Este mult mai mic la telefon, vocea dragă emite sunetele și cuvintele rar, cu grijă, știe instinctiv să compenseze astfel inutilitatea văzului în conversațiile telefonice. Număr în gând vreo șapte săptămâni, însă îl mint că-s șase, pentru că șapte i-am mai zis de curând și l-aș dezamăgi. Mai am șanse să trec cinstit la cinci rămase, dacă uită să mă întrebe câte săptămâni mai sunt toată săptămâna viitoare. Menta piperata este încă neatinsă, crude, preferăm frunzele de mentă verde.

Toți trandafirii cățărători de pe terasă au trecut cu bine prin iarnă, este prima oară când îi văd renăscând sănătoși, bine înrădăcinați în ghivecele lor largi. Cred că poți să înveți tot felul de tehnici de creștere a plantelor, la fel cum poți să tot citești idei de creștere a copilului, însă pus să îngrijești un copil, o plantă, mai importante decât știința sunt iubirea și încrederea, binenteles asta când există bun simț. Dacă iubești și ai încredere, greșelile îți sunt permise și iertate. Nu sunt prea indulgentă.

O mica istorioara: Tanara femeie a dat ocol cu privirea incaperii largi, prima incapere cu adevarat larga pe care a vazut-o vreodata, pentru a se asigura ca ordinea cu care tine sa isi primeasca musafirul special este desavarsita. Nici macar astazi, dupa multi ani, nu poate uita ziua aceea insorita de primavara, in care a pasit in camera impreuna cu agentul imobiliar si cu proprietara casei, o femeie intre doua varste, a carei educatie inalta se oglindea nu atat in aspectul exterior, cat in exprimarea ingrijita, o femeie cu o alura impunatoare data de inaltimea mare, o femeie atat de inalta incat o facea sa se simta miniona, ea, care intotdeauna s-a vazut o persoana mai degraba corpolenta si inalta, decat subtire si mica de statura, ea, care de copila s-a jenat intotdeauna de masivitatea ei, din cauza careia in copilarie a purtat steagul tarii sale in brate la toate festivitatile scolare. Atunci proprietara a privit-o adanc, iscoditor, incercand parca sa ii anticipeze dintr-o singura privire intregul repertoriu gospodaresc, incercand sa nu-si dea crezare intuitiei, care o facea sa ii zambeasca tinerei femei aparuta in casa ei deodata, pentru a nu comite vreo eroare esentiala inchiriindu-i familiei femeii casa ei eleganta. Musafirul tinerei este special pentru ca vine de departe ca sa ii dea idei valoroase care sa o ajute sa isi determine copilul incapatanat sa comunice cu ea si cu ceilalti membri ai familiei. Copilul ei este mititel, dar nu atat de mititel incat sa nu poata fi inteles defel, asa cum ei i se intampla de un timp.

Buna ziua, doamna profesoara, va multumesc ca v-ati oprit pe la noi, iata copilul. Tanara ar fi vrut in acel moment sa isi poata opri pentru o clipa mai lunga copilul din mersul lui nesfarsit, nestiind ca nu trebuie sa dovedeasca nimic nimanui prin comportamentul copilului ei, nestiind ca se poate trai onorabil si in afara regulilor sociale insusite de-a lungul timpului. Dar rusinea pe care tanara pe nedrept o simtea s-a dizolvat repede, deoarece educatoarea sosita, abila observatoare a psihicului uman, i-a ignorat tinerei mame fastacelile si a pornit pe urmele copilului, creand un tablou mai degraba hilar, decat solemn, poate cum s-ar fi asteptat cineva. Copilul, pana de curand rupt de realitatea din jurul sau, observandu-se urmarit, a reactionat oprindu-se din mers. Urmaritoarea, hotarata sa devina ea imitatoarea, nicidecum cea care pretinde sa fie urmarita, a incremenit, ceea ce a scos la iveala o noua reactie din partea copilului. Tanara mama, emotionata deja de primirea intr-un atat de scurt timp a doua raspunsuri evidente de la copilul ei, s-a prelins pe canapeaua langa care se afla, vinovata, dar totodata fericita pentru descoperirea dezvaluita de educatoare si anume ca actiunile copilului ei se leaga logic de actiunile altei persoane.

Educatoarea si-a continuat in incaperea larga alergatura inca jumatate de ora, apoi s-a asezat in sfarsit pe un taburet si a luat mainile tinerei in mainile ei, privind-o direct in ochi si spunandu-i ‘ai incredere in copilul tau’. Tanara mama a invatat ca iubirea pentru copilul ei este deplina numai cand se completeaza cu incredere si a inceput sa creada in copiii ei.

Noutate: slăbiciune pentru bibliotecă, pentru corpul acesteia și pentru ceea ce conține. Mâinile, prin brațe, sunt instrumentele ei de eliberare de energie și stress. Dar efortul de a le dirija este adesea foarte mic, de unde cvasi-permanenta lor dinamică. Este un fluture gigantic cu aripi virtuale descrise de agitația brațelor, își bate aripile dezordonat, amețitor, eliberator. Țintește exact, precizia ei este fascinantă, fiindcă este într-un contrast puternic cu aparenta ei stângăcie.

Mângâie delicat cu vârful unui deget mereu același șanț oblic al părții sculptate a bibliotecii. Pornește dinspre punctul cel mai înalt al lucrăturii în lemn, coboară lin către lateral, cu concentrare perfectă, aproape că pot să simt pentru ea cele două linii fine reprezentate de buzele șanțului adancindu-mi discret epiderma arătătorului, apoi pare că gâdilătura o suprastimuleaza, pentru că zgârie sonor cu unghiile țesătura materialului, vrând parcă să se trezească, să anuleze vinovat o trăire prea intensă. Renunță pentru o bucată de vreme la apropierea de bibliotecă, dar știu că atracția îi este vie și greu de stăvilit.

Nu pleacă din încăpere, îi face bine proximitatea fizică umană, nu își ține mâinile în liniște, doar le pregătește pentru următoarea încercare, adesea îi văd mâinile ca pe organe ale inteligenței ei bizare. Posturile stranii ale degetelor, unghiurile imposibile ale mâinilor pe antebrațe, forța uimitoare a degetelor lungi și subțirele și dispunerea lor caraghioasă în mănunchiuri suprarealiste se succed cu o reținere interesantă, precursoare a unei explozii de vitalitate, bănuiesc, necesare pentru destindere. Pornește spre rafturile pline de cărți și își alege câte una cu cotor atrăgător după criteriile ei neștiute. Ar scoate-o dintre cărți, dar nu îndrăznește, nu pot să îi permit orice dezlănțuire energetică. Se joacă cu cartea, dar și cu mine, fiindcă o mângâie, doar atât, încearcă să o ademenească să iasă. Nu știu cum de reușește, întotdeauna reușește, este într-adevăr abilă, are mâini inteligente, nu am nici o îndoială în privința asta, cât de convingător i-as interzice să scoată cartea din bibliotecă, găsește ea o cale să mă învingă. Întotdeauna.

Trandafirul galben s-a rătăcit printre file, iar mie îmi rătăcește mintea printre amintirile unor veri frumoase, ploii îi datorez alunecarea asta în trecut, dar nu doar ploii, această matcă hrănitoare a visării, ci și lui Horica, cel care, tot ca mine, și-a găsit deodată nevoia sufletească de a își revedea prima lui școală, ce-i drept, stimulat și de mica aventură ștrengărească a frățiorului său, o goană vinovată în gașcă băiețească prin grădiniță, de jos până sus, în pod, povestită cu emoție în chicoteli timide, pe care nu poți să nu le îndrăgești, atât sunt de inocente și melodioase. Oare mă mai recunoaște miss Thea, dar celelalte miss, se întreabă băiatul mare duios, înțeleg acum că el a crescut, că are o pojghiță fină de maturitate pe umeri, dată de faptul că amintirile îl emoționează, iată de ce plângem mai mult când îmbătrânim, timpul nu este doar necruțător, timpul este totodată darnic cu sufletul, atunci când nu mușcă crud din minte.

Doar o zi în toată vara vă va ține ploaia în casă, ne-a spus un prieten, localnic, când ne-a prins prima vară în locul în care ne-am mutat odată ‘acasa’. M-am întrebat atunci neîncrezătoare oare ce vrea să spună, pentru că vegetația abundentă, verdele incredibil de curat și dominant al locului îl contraziceau pe prietenul nostru, dar el știa ce spune, îi știa orașului natal mersul, frumusețea, bunătatea, fiindcă îl iubea ca pe un copil, cu grijă, mândrie, respect și încredere. Și, uimiți, am constatat că lucrurile chiar așa stăteau, ploaia nu a venit doar într-o singură zi în toată vara, așa cum înțelesesem eu din declarația lui simplă de iubire pentru orașul în care s-a născut și trăiește, mai mult, am simțit ploaia caldă a verii pe picioarele noastre dezgolite aproape zilnic, însă cu măsura sănătoasă a armoniei universale, adică cu bucurie pentru toți, oameni, animale, plante, soare generos diminețile și până spre seară, calmat apoi de câte o ploaie zdravănă, vitală și tot așa. Așadar prospețimea aerului avea un sens foarte simplu, ancestral ,acolo, atunci, iar bioritmul organismului orașului parcă educa și avertiza, respectul pentru spațiul tău va fi răsplătit cu încredere și bucuria vieții.

Ei, acolo, într-o depresiune împădurită a Alpilor, într-un spațiu fermecător, îngrijit, sincer și estetic prin simplitatea și curățenia naturală și construită, acolo ne plimbăm împreună cu Horica prin amintiri astăzi. Și ne emoționăm cu discreție, el, fiindcă e băiat mare, eu, fiindcă sunt cumpătată uneori chiar și în emoționare.

De ce există ii, pentru fetițe care spun ‘i’ cu plăcere, întreabă hâtru Felix, cu un fel de ie pe el, mai mult o cămășuță brodată cu forme geometrice albastre, dar eu îi zic ie, iar el îi zice ‘ii’, pentru că ăsta crede el că este singularul cuvântului ie, apoi trage cu o grimasă de nemulțumire de gulerul ridicat al cămășii, mă enervează ‘ii’, dă-mi alt tricou. Îi propun să îi prind rapid cu două fire de ață de cusut gulerasul răsfrânt de cămașă, astfel încât să nu îl mai gâdile nimic pe gât, iar el se învoiește. Mai târziu ajunge în ie la grădiniță fără să îi mai pese de ceea ce poartă și nici de substantivul ie.

Sfârșit de săptămână curat de vară, de aceea blugii mei lungi și strâmți apar anapoda pe mine în cadrul dupaamiezii fierbinți. Cui îi pasă, trandafirii mei s-au ivit în floare de-a dreptul exploziv, știu, e cald, dar nu aici stă miracolul, ci în desfătarea de a îi privi, mereu surprinsă, întotdeauna cu umilință. S-au prefăcut în tufe mari, tulpinile lor cu spini periculoși sunt cărnoase, mature, sănătoase, nu știu cum să procedez cu ei, să îi las în voia lor, dar dacă urcă la cer ca în poveste sau să le limitez artificial creșterea?  Copiii sunt nerăbdători cu creșterea vegetației, unde este căsuța mult-visată din copac și leagănul improvizat din crengile elastice, fine ale salciei? S-or face și ele odată și-odată, să așteptăm cuminți, pentru că armonizarea se percepe brusc, când nici nu te aștepți, asta este o lecție învățată la toate materiile studiate până acum, știința erupției din pământ a primului fir de iarbă, educația plastică a sufletului de părinte, matematica aplicată abrupt și inegal în viață sau psihologia limbajului naiv al copilăriei.

Dimineața de luni este o fraieră, n-ar sta locului nici o clipă, îmblânzirea ei este visul meu secret. Să ne încuiem în bucătăria largă și luminoasă, să ne legăm centurile de siguranță de scaunele înalte, ca de bar, ale mesei, pentru a compensa prin echilibru ajutat vârtejul pe care dimineața de luni îl suflă către încăperea în care timpul stă pe loc, să vorbim și să râdem înainte de fiecare îmbucătură a micului dejun, căci mare pierdere percep în fiecare refuz adresat copilului care îmi cere să amân doar cu câteva secunde următoarea îmbucătură în favoarea altui gând spus, altei frânturi de poveste inventate, să deschidem fereastra către trilurile gingașe cu care suntem binecuvântați, fără teamă că dimineața nebună a zilei de luni se strecoară în bucătărie, să nu ne sinchisim de viteză și accelerație, ele oricum nu se pot defini în absența timpului, să ne pese doar de spațiul nostru bun și cald, pe care îl iubim fiindcă ne unește în mișcare, dar mai ales în liniște, în liniștea de sub vacarmul smintit al tuturor limitărilor noastre impuse.

Mă întreb câteodată ce ar avea Kiti de spus cu cuvinte, dacă ar putea să spună, nu mă mulțumește dezechilibrul iscat pentru că eu spun prea multe, iar ea prea puține, puse față-n față, ce-i drept, ea tot spune lucruri în felul ei, însă mie nu-mi tace gura o clipă ai zice, dacă ai putea să ne vezi, mă folosesc arogant, dar fără răutate de avantajul pe care îl am fără să am nici un merit special, chiar cred că nu este nevoie de merite speciale pentru a putea să vorbești, pentru că dacă așa ar sta lucrurile, atunci ce ar însemna că ei îi este graiul interzis, și mă tot întreb recent, fiindcă pare că ar zice și ea tot mai multe și mai însemnate, de exemplu am avea privilegiul de a ne contrazice fără răutate, așa cum își contrazic  fiicele mamele uneori, fiindcă trebuie, așa cum trebuie să mai și plouă pe Pământ din când în când, mă întreb cât de intensă i-ar fi opoziția grăită, pentru că simt o intoleranță voit reținută din partea ei, pe când vorbele mele către ea sunt adesea de-o intoleranță dizgrațioasă, iar eu mă vreau armonioasă cu mine însămi, câteodată mă trezesc întrebând în van sau poate nu tocmai în van tot felul de lucruri de neînțeles, sunt genul întrebător, întrebările sunt vehiculele raționamentelor mele, ce caraghios, să îți plimbi curativ emoția din întrebare în întrebare pe căile logice ale unor judecăți, unde-o fi eroarea, în intuiția ce îmi conduce întrebările sau în așteptarea terapeutică a rațiunii, ori poate nu-i vorba de nici o eroare, în definitiv emoția nu greșește niciodată fiindcă este spontană, este o oglindă cinstită a sufletului, ca atare tot justific arogant, dar fără răutate în cuvinte scrise faptul că am această abilitate, de a vorbi, ca să mă mai întreb câteodată cu ciudă unde îți sunt împrăștiate cuvintele, Kiti?

De cateva zile nu ma pot opri din a-i asculta muzica, iar aceasta piesa vine astazi aici de dragul amintirilor si a prietenilor din adolescenta mea, cateva amintiri si cativa prieteni, pentru voi, cu drag!

Primii doi maci au înflorit azinoapte pe câmp, sunt primii doi, pentru că sunt singurii din raza mea vizuală, ne întâmpină chiar în fața porții noastre, îi văd prima, opresc motorul mașinii ca să îi fotografiez, paranteză-nu uita să oprești întotdeauna motorul și să scoți cheia din contact înainte să ieși din mașină, asta dacă nu vrei să o vezi pe Kiti cum scoate forțat cheia din contact sau, mai rău, cum o pornește în jos, la vale, la volan- închid paranteza, îi fotografiez așadar negreșit, iată un motiv seducător de amăgire, atât pentru mine, fiindcă cochetez superficial cu gândul că am vreun merit pentru calitatea estetică a imaginii, cât și pentru ei, macii, pentru ce sunt și ce vor deveni, am prins cei doi maci înfloriți îndrăzneț prea aproape de drum, sunt încântători suplimentar prin îndrăzneala de a găsi sol fertil la o limită a mediului lor, chiar atât de fragili cum sunt ei, macii, mulțumesc macilor în gând pentru urarea lor firească de bună dimineața și plecăm în prima zi normală de școală pentru toți copiii.

 
În bucătărie soarele s-a cățărat cu totul pe fereastra generoasă, iar eu caut să găsesc cu draperia un echilibru între luminozitate și umbra pe care copiii o cer măcar pe fețele lor somnoroase, între timp Felix caută și el o destinație pentru vacanța de vară, se joacă cu mine, nici China, nici Australia, nici Argentina, nici măcar Japonia, fiindcă ‘eu iubesc ninja’, nu sunt soluții acceptabile astăzi, probabil nici mâine, mai caută dragul meu, băiatul tot caută și apoi găsește una interesantă, ‘aș vrea să urc cu liftul în vârful turnului Eiffel’, zice, ‘tu ai urcat’, mă întreabă, nu, n-am urcat, era prea multă lume, ne bucurăm deodată că am găsit amândoi ce-am căutat, eu, lumina potrivită, el, Parisul, toți căutăm câteodată câte ceva, dar Kiti este într-o căutare permanentă de…oare ce caută ea, draga de ea, căci caută, și caută, în zeci de pași călcați intens ea își duce căutarea acerbă, iar noi suntem nepricepuți în a îi da indiciile cele bune, chiar și Horica își caută concentrarea, acum că vara pare venită cu totul, concentrarea pentru învățat și ochelarii de sport după vacanță, e fiul meu, și eu îmi caut inelul de pe deget și calmul, iar despre tati nu mai zic nimic, fiindcă el este un căutător înnăscut, aș zice în concluzie că a căuta este benefic pentru om, îl ține bine conectat cu obiectul căutării sale, apoi, într-un lanț nesfârșit, acesta merge mai departe în căutare el însuși sau căutat de către altcineva, suntem așadar cu toții stații colorate într-o rețea infinită de căutări, am zis.

Felix propune o ghicitoare, ce sunt eu în această fotografie?, însă ea nu mai trebuie răspunsă, deoarece am făcut-o eu, este turnul Eiffel, nu-i așa că seamănă?

Bucuria vacanței începe cu bucuria călătoriei în sine, entuziasmul, anticipația, seninătatea se amestecă cu senzația confortabilă a deplinătății, acolo în căsuța mobilă a familiei, înghesuiți împreună în gânduri și amintiri, pentru că, de fiecare dată, priveliștea prietenoasă a naturii ni le evocă simplu, fără niciun efort de voință, amintiri recente sau mai îndepărtate, dar și amintiri-semne despre ceea ce suntem prin ceea ce au fost străbunii noștri. Odată ce trecem munții, cădem parcă într-o scenă de istorie foarte veche, liniștea imperturbabilă se percepe deodată, aglomerația dispare ca prin farmec, relieful devine mai domol, așa ca liniștea, pitorescul dealurilor și colinelor rotunde are caracter de universalitate. Îmi plac mult pantele lor potolite, îmi dau sentimentul bun de încredere, de familiaritate, ne place mult să ne visăm cu ochii minții împreună în pădurile lor bogate, unde copiii le cercetează temeinic de căprioare, vulpi, mistreți, ciocănitoare. Nici satele pe care le lăsăm în urma noastră nu îi dezmint peisajului cumpătarea caracteristică, doar câte un grup legat de copii jucându-se într-o libertate autentică, greu de experimentat de către copiii orașelor, ne trezesc la realitatea imediată a călătoriei noastre. Drumul șerpuit ne aduce în fața casei bunicilor, starea de spirit s-a conturat congruent cu lejeritatea zilelor vacanței de primăvară.

S-a dus o săptămână intensă ca apăsarea unui tăvălug,
dar am trecut prin purgatoriu direct în vară,
vara este mai mult decât frumoasă,
iar vara proaspătă este de-a dreptul minunată,
acolo unde gândul stă optimist o vreme,
în vreme ce ninge cu flori de cireș pe sub câte un norișor răzleț,
vremea hoinărelii cuminți abia a început,
pe șei înguste îndrăznim să încălecăm,
suntem deodată supli și voioși ca păsările ciripitoare și țopăitoare din mestecenii cu frunze vorbitoare,
trag copiii de mine să le buchisesc graiul,
dar mie nu-mi arde de iscusința de a-l ști,
mi-e de ajuns să le gust din frumusețe,
apoi ce folos real îmi dă cunoașterea încă a unui cod tainic, ancestral, azi,
în vară incipientă și clară mi-e destulă simplitatea celestă a lumii,
doar o picătură ușoară, necomplicată de nevinovăție sfântă din timp în timp îmi trebuie,
ca să ne țină setea departe,
ca să ne prindă ruperile bruște, terapeutice ale vieții cu încă ceva sevă subțire prin labirintul din noi,
apoi să tot revenim ciclic la picătura prețioasă,
împreună.