Nu reușesc să-i scot pe toți afară din casă în aproximativ același moment, fiecăruia i se năzare câte ceva neprevăzut chiar când să pășească peste pragul ușii de la intrare. Kiti refuză să își încalțe sandalele, mă privește cu un surâs obraznic pe față, nici nu este nevoie să îmi spună ‘incalta-mă tu, dacă vrei să plecam’, căci este destul de expresivă. Dar nu poate rezista personalității mele autoritare, ca atare își împinge picioarele în sandale plină de lehamite. Este un joc acesta, ea nu vrea, apoi vrea, însă doar puțin, ca să vin eu cu restul. Vin. Apoi îi caut lui Felix exact acea șapcă și numai aia pe care o dorește, dar Kiti țâșnește ca fulgerul în bucătărie, de aceea las șapca deoparte și o urmăresc pe Kiti. După ce o readuc în holul de la intrare, observ că Horica nu a ieșit încă din camera de muzică, așadar trebuie să fac ceva esențial ca să îl aduc în fața mea. Mă îndrept către panoul de control al alarmei casei și tastez codul de armare. Copiii știu că în câteva secunde se poate declanșa alarma, de aceea ies din casă ca potârnichile și intră în mașină.

Kiti face o mică excursie cu colegii ei și cu profesoarele lor la cinematograf, de aceea am face bine să nu întârziem la centru. N-o facem, ba mai pierdem în centru o jumătate de oră înainte de plecare. Noi nu îi însoțim, dar, având aproximativ același drum, îi urmărim îndeaproape. Băieții se joacă de-a spionatul, ghiozdanul roșu, mare, de pe spatele surorii lor este un indiciu ușor de ținut în raza vizuală. Copiii, fiecare ținut de mână de către un tutore, așteaptă cuminți autobuzul în stația aglomerată de pe bulevard. Îi pierdem ușor din vedere pentru o clipă, două, dar sunt acolo încă, pot spune, fiindcă din mulțime răsună un chiot neobișnuit. Apar trei autobuze deodată în stație, apoi pleacă de acolo pe rând și apucăm să zărim ghiozdanul roșu dispărând în interiorul celui de-al treilea autobuz. Pornesc mașina și urmez calea autobuzului, mai mult de dragul jocului băieților, dar și de dragul grupului compact ce se îndreaptă către cinematograf.

Sunt cu băieții acasă, oare unde este Kiti, mă întreb. Apoi primesc telepatic un mesaj de la o prietenă, ‘fetita ta cuminte și frumoasă se află la pizzerie și este scumpă, ca de obicei’. Încerc să o văd în minte, iat-o cu rochița ei gri cu multe volănașe, din care îi apar brațele lungi și chiar mai albe decât sunt, datorită contrastului cu rochia, stând ușor aplecată înainte pe un scaun, la o masă, la care stau înghesuiți copiii și protectoarele lor, și își împart între  ei feliile de pizza, dragii de ei!

Quaint

This is one of my autistic daughter’s unusual sense of living, touching, smelling, starring, tasting, balancing. Her odd but delicate postures are so unusual attractively and her beautiful white skin gives her the appearance of an artless elegance. This is a snapshot taken in our courtyard, last summer, in a lazy, hot afternoon, when my daughter took a statue-like posture, her head turned and touching her right shoulder, deeply pressing one side of a chaise longue and sitting still for long minutes as posing for an artist. Quaint, isn’t it?

Vacanța înseamnă pentru mine, în afară de încetinirea timpului, ce vine cu o seninătate sănătoasă a minții în principal, pentru că trupul oricum își ține exigent nevoia de bunăstare indiferent de vremea anului, așadar vacanța mai înseamnă împăcarea mea cu bucătăria, acea încăpere devotată și populară a casei, însă atât de puțin răsplătită cu prietenie de către mine, eu, nerecunoscătoarea, insensibila și cea fără de generozitate pentru tot ce reprezintă ea, bucătăria, în viețile noastre. Nu este timpul vinovatul nepăsării mele, căci acesta arată întotdeauna bunătate pentru cel care și-l împarte cu suflet, ci tocmai inabilitatea mea de a-l despărți confortabil, de a-l cinsti până la urmă cu grijă și interes.

Nu-mi propun marea cu sarea (ba da, de fapt asta îmi propun), dar mă simt cuprinsă fericit de o pasională dorință de a mă cufunda în tainele artei culinare universale, iar a-mi testa îndemânarea și a-mi exalta contradictoriu simțurile prin combinări neașteptate de mirodenii și prin alegerea acelor ingrediente exotice de care niciodată nu m-am atins sunt niște veritabile aventuri ale minții, ale gustului, ale mirosului.

Din clipa în care i-am văzut fotografia pe coperta revistei am reușit să îi inspir aromele încâlcite subtil și incitant în nările dornice de senzație veritabilă, jur că acea înțepătură fulgerătoare și delicată totodată a ghimbirului, pe care l-am găsit în numele rețetei, m-a dărâmat din prima, dar m-a și revigorat din a doua și m-a obligat să îi intru în detaliile tehnice, ceea ce am și făcut. Ascultați aici: Pui marocan cu ghimbir, repet, pui marocan cu ghimbir, așa ceva nu te poate lăsa indiferent, cert este că pe mine nu m-a lăsat, ba m-a răsfățat cu scântei de imaginație vie, ce m-au transpus, închisă convenabil în bucătăria mea, da, în acea bucătărie uitată, pe tărâmuri ancestrale îndepărtate, căci uimitoarele calități și prezența îndelungată pe Pământ ale plantelor care ne sunt astăzi mirodenii le justifică acest atribut ereditar de ancestralitate.

Încântarea m-a amețit, sau poate toată acea beție de arome, încă de la început, de atunci de când am mixat modern între ele roșiile, ceapa, usturoiul și ghimbirul, dându-mi spre tulburare o pastă roz-palidă atât de fascinant de ademenitoare, încât cu greu m-am abținut în a-mi afunda nasul în ea, dar mi-am exteriorizat plăcerea nebună fugind cu castronul către viitorii clienți ai experimentelor mele culinare extreme și îndesându-l acestora sub nas. Apoi am respectat întocmai pașii siguri ai textului gastronomic, încercând să descopăr misterioasele rădăcini și asemănări dintre parfumurile chimenului, coriandrului, apoi între cele ale ghimbirului și ale turmericului, aceste miraculoase și  speciale condimente asiatice.

Nu suntem (încă) la mare, deși apa din piscină face valuri. La fel face și Felix în jurul ei, iar el nu este decât șaizeci la sută apă. Ploaia coboară pe pământ în valuri-valuri. Valuri în absența mării, în vacanța  mare.

Începem iarăși o altfel de săptămână, de data asta doar Kiti merge la școală, Felix a luat vacanță, iar Horica nu mai lucrează teste la matematică sau la română, ci cântă ca greierele-vioară. Asta îmi amintește de ziua în care ne-am mutat în casa în care locuim acum, atunci când, văzând chitara lui Horia  îmbrăcată în husa ei, sprijinită de perete, băiatul care ne ajuta la cărat a întrebat candid și plin de sârg, ‘doamnă, luăm și vioara?’. Binenteles că au luat-o, iar eu, după o porție zdravănă de râs, am rămas cu convingerea că, dacă lângă chitară ar fi stat o vioară, băiatul nu ar fi greșit. Nu am aceeași certitudine în cazul în care lângă chitară ar fi stat un violoncel.
 
Rămânem încă răbdători și încrezători în așteptarea rezultatelor finale ale admiterii la liceu, între timp ne compunem, nu doar mental, o lume calmă, preponderent estetică în care să respirăm, visul frumos al lui Felix din timpul nopții trecute poate fi un bun început pentru asta. În plus, nimic nu pare mai optimist pe lume decât un început limpede, proaspăt, ce are loc imediat după ploaie.

27 iunie. Examenul de matematică. ‘Iu-huuu, scap până la bacalaureat’, zice viitorul licean, într-adevăr, nici nu m-am gândit la asta, iată că impactul greu al pregătirii l-a dus cu mintea în căutarea motivatorilor de acest fel, hai acum, că pe urmă…, nimic nepotrivit, căci singuri suntem, în realitate, descoperitorii propriilor noștri motivatori. Este nouă patruzecisicinci, îmi imaginez că este aproape de finalul lucrării, pe care, conștiincios, o va revedea înainte de transcriere, nu vreau să văd în minte niciun paralelogram obraznic aiurindu-l cu paralelismul său extrem, nu-ți fie teamă de probleme, ele sunt dependente de tine, așadar tu ești stăpânul lor, cucerește-le, i-am spus de fiecare dată când l-am surprins în defensiva dată de nesiguranță împletită cu ambiția de a nu rata. Este tristețe în lume când omul se teme de perfecțiunea modelelor matematice; pentru estetismul matematicii în predarea primelor lecții ale copiilor aș pleda numaidecât.

*Fragment din inspirata poveste de azi dimineata a lui Felix, pe care i-o dedic lui Horica

25 iunie. Cafeaua este bună, are același gust plin, aceeași aromă exotică, sunt eu cea care constat obiectiv aceste calități. Dar altcineva nu îi poate recunoaște savoarea, nu-și poate stăpâni neliniștea în care trăiește de câteva zile încoace, altcineva pe care nu îl identific în acest prezent, nici în aceste haine. Eu nu sunt proprietarul emoțiilor pe care le simt, dar sunt menită pentru a le suporta. Unde sunt băieții, mă întreabă fata cea veselă, care mă știe acompaniată, apoi un ‘credeam că este mai mic’, după ce îi spun că băiatul este la examen, mi-l aduce pe Horica în fața ochilor, acolo, în prima bancă de pe rândul din mijloc, scriind concentrat pe ciornă o compunere. Devin melancolică, mă ajută și muzica mângâietoare a lui Pink Floyd, dar, văzându-l pe băiat, îmi amintesc de încredere.

26 iunie. Tensiunea a explodat ieri seară în picioare. Am simțit deconectarea de ea la câteva minute după ce l-am îmbrățișat, acolo, în coridorul întunecat și răcoros al școlii, ce ne adăpostea de caniculă, nu instantaneu la vederea lui, ci la câteva minute, pentru că emoția copilului nu se diluase încă, ba peste ceea ce trebuia să dispară, se adăugase o alta, nouă, neavenită, primită fără milă de la supraveghetoare, chiar la sfârșitul timpului de examen, printr-o neempatică remarcă, ‘o să-ți anuleze lucrarea pentru cuvântul greșit tăiat cu două linii orizontale, în loc de una, ca să știi, noi ți-am zis’. Am râs de nebunia acelei remarci, ușor îndoită în sinea mea de posibilitatea unei asemenea absurdități, apoi am găsit calea spre liniște, liniște ce a venit pe deplin după noapte, odată cu mirarea pentru acea stranie durere din gambe de azinoapte, madlenă pentru amintirile propriilor mele timpuri trecute de examene. Astăzi a pornit cu lejeritate, se ambalează puțin pentru o scurtă reintrare în ritmul exact și tensionant al zilei de mâine, apoi își va redobândi calmul. Până mâine dimineață, când o altă cafea savuroasă se va dori apreciată de către o cunoscătoare.

Nu suntem niciunul născuți pentru a grădinări, de noi doi vorbesc, însă o facem cu plăcere când și când. Secretul unei grădini fericite stă în ritmicitatea cu care ne avântăm zeloși în ea, iar asta, ritmicitatea, se poate regla. Din aproape în aproape vine și bucuria. Ea îmbracă acum un parfum îmbietor de roșie crudă, verde, accentuat de ruperea lăstarilor ei neroditori, iată că rostul plantelor, oricare ar fi el, se oglindește potrivit și în aroma lor, ceea ce astăzi îmi este convenabil, fiindcă doar senzorii olfactivi îmi țin pasiunea si mă țin în grădinița de legume. De fapt, nu doar ei mă aduc în grădiniță, însă desfătarea din micul meu univers aromatic, așa simplu și curat cum este el, înlocuiește miraculos un hău de neliniște sufletească, ceea ce este într-adevăr fantastic. Să elimini o temere cu un parfum. Anxioliticele din grădinița de legume. De lângă care nu plec niciodată fără să mă îmbib cu eterurile câte unei frunze de leuștean. Este inca unul dintre motivele pentru care revin mereu.

Începând cu anul școlar viitor Horia scapă de uniformă, iar Felix o dobândește. Tricourile albe sunt frumoase, mai ales când rămân albe. Tricourile nu rămân complet albe niciodată. Nici vacanțele nu sunt libere de teme, le zice teme de vacanță. La festivitatea de închidere a anului școlar, Felix a obținut o diplomă și un caiet de teme pentru vacanță. Mulțumesc pentru diplomă, nu, mulțumesc pentru caietul de teme, pare să zică Felix. Chiar zice, doar că o face cu ceva întârziere, zice sub forma unei mici crize de plâns în momentul în care intră în mașină, ‘imi vine să înghit tot caietul de teme, îhî, îhî’. Ba să nu-l înghiți, îi sugerez, apoi, bla, bla, niște încurajări cum că vor fi și clipe de plictiseală în vacanță, iată timpul potrivit pentru temele în temă. Nu, nu, strigă Felix, mă vor plictisi cu atât mai mult temele, dacă le voi face când voi fi deja plictisit. Să trecem peste, zic absolventului de clasa zero, hi, hi, hi, să ne cinstim cu-o apă și-un croissant mai bine, bine? Bine!

Suntem  intrați în ritm bun de învățare, e acel zvâc dinaintea finalului cursei, în care te bucuri mental de un puseu de energie curată, proaspătă, asemănătoare celei cu care ai pornit odată. Durerea fizică pălește paradoxal în fața satisfacției de a termina cursa, doar cinci zile de teste și exerciții au mai rămas, doar eu cu mine însumi să mă bat, ca să răzbat, și, binenteles, să îmi strâng în brațe trofeul, își zice alergătorul.

Nu pot retrăi în minte starea de dinaintea examenului meu omolog, dar îmi amintesc de fotoliul larg cu spate tare, pe care îl ocupam transversal, cu picioarele trecute și atârnate nervos peste brațul stâng al fotoliului, aflat în sufrageria largă și răcoroasă a casei părintești, departe de zona de zi, în care frații mei se jucau poate, căci ce ar fi putut face altceva în miez de vară, joc pe care doar îl puteam intui din cauza dispunerii în unghiuri drepte a camerelor casei, pe care, mici fiind, am perceput-o pentru prima oară ca pe un labirint, mă văd cu caietele studențești scrise până la refuz în brațe, recitind, recitând, repetând, apoi luând-o de la capăt și tot așa, mă mai văd vânând orice mișcare discretă a perdelei, a umbrelor așteptate în spatele sticlei jivrate a ușii sufrageriei, a vreunei muște obraznice scăpate înăuntru și numărând de oboseală și plictiseală minutele până la pauza de masă, orele până la pauza nopții, zilele până la examen și, iarăși, zilele până la sosirea rezultatelor.

De neînțeles și totodată superbă mi se pare senzația, pe care o am în planuri foarte scurte, că băiatul meu  sunt chiar eu însămi, încă de când l-am ținut pentru prima oară în brațe în profilul său drept m-am văzut pe mine, ca mai apoi, în anii scurși, imaginea mea să se insinueze chiar mai profund și mai subtil decât într-un singur profil în copilul meu, de unde îmi iese în cale când și când, dintr-o împotrivire frustă sau poate dintr-un surâs, și, neapărat, din momentele pline, de trecere prin viață.

Oricât de intensă ar fi arșița zilelor de vară, aceasta se mută la ora înserării cu totul, ca pusă cu mâna, în fața casei, lăsând spatele răsăritean al casei, cu terasă și grădină, într-o binecuvântată boare racoroasă, pe care vreau să o respir adânc și cu nesaț de mai multe ori înaintea căderii nopții. Mă las comod și greu în pânza deasă a șezlongului cu aspect învechit, încântător, care mă îmbrățișează călduț și rotund, protector ca sacul primordial, las cartea pe care mi-am ales-o cu grijă din bibliotecă deoparte, apropii pleoapele între ele și uit pentru câteva clipe de tot și toate, doar simt. Simt liniștea deplină, blândă a firescului de a fi, o simt ca pe o plutire ușoară.
 
Băieții își poartă singuri de grijă, lor și zmeului celui îndrăzneț, înălțat pe cer; fetița se cuibărește spontan în celălalt șezlong, ordonat într-un paralelism imperfect cu cel în care eu m-am ghemuit și tace într-un fel grăitor. Atingerea delicată a vântului îi tulbură ușor echilibrul, de aceea îmi ridică picioarele în brațe, le pune stavilă împotrivă mișcării. E bine, atingerea noastră încremenită aduce căldură trupurilor, ce metamorfoză stranie de nevoi suferim în așa timp scurt!

Mai puțin fioros decât intens verdele cu care mama a pictat masca, crocodilul rezistă. Ușor nemulțumită de scotchul salvator cu care a ținut ochii, mama mustăcește totuși, bucuroasă pentru strălucirea din ochii purtătorului măștii. Scotchul nu este desuet, nu poate fi atâta timp cât hârtia rămâne hârtie, chiar și presată, de aceea ușoara nemulțumire a mamei devine plictisitoare. Mama își recunoaște meteahna de a fi excesiv de critică și o dă la spate. La spatele ei, deoarece spatele crocodilului are rolul lui bine determinat, nu insist.

Serbările sub forma unor povești jucate de copii au un farmec aparte, acestea, prin momentele închegate ale poveștii, pe care copiii le cunosc și le anticipează, le stârnesc subtil micilor actori curiozitatea și atenția pentru întreg spectacolul în care joacă, le deșteaptă sentimente de grijă și simpatie pentru ceilalți, îi armonizează cu ei înșiși. Peter Pan este o nuvelă foarte frumoasă, deși un pic tristă.

Ca să ajung la toaleta localului, ies din sala imensă de nuntă, străbat calea acoperită festiv cu un covor roșu și decorată lateral cu superbe buchete de trandafiri și hortensii uriașe, mă îndrept către piscina în care plutesc niște nuferi delicați, apoi cotesc spre dreapta, unde în spatele barului deschis se află toaleta. Locul pretențios are și o baie pe măsură, câteva piese discrete de mobilier cu o oglindă înaltă, lată, astfel încât să poți să te privești și să te analizezi pe îndelete, poate cum nu ai șansa la tine acasă să o faci. Ceea ce fac și eu cu un ochi critic în lumina prea puternică a băii, hmmm, păream mai slăbuță în oglinda îngustă de acasă. Mă fac dispărută din imaginea reflectată de oglindă, închid ușa toaletei în urma mea. Din spatele ușii aud o rumoare tot mai explicită, pare că întreaga masă de nuntași se apropie de clădirea mică a barului, în care mă aflu, pare că mă așteaptă nerăbdătoare pe mine, ce-o fi? Ies din toaletă, imaginea mea oglindită, cea ușor deformată față de închipuire, mă întâmpină surprinsă, unde este mulțimea al cărei murmur răzbate atât de pregnant până la mine? Mă spăl repede pe mâini, îmi șterg însă meticulos și cu deosebită plăcere mâinile pe un prosop grena făcut sul din coșul de răchită aflat pe marginea chiuvetei, apoi dau repede să ies din baie. Când însă să pun piciorul afară din baie, o bubuitură zdravănă mă aruncă speriată înapoi, apoi alta și alta. Realizez că ‘bombardamentul’ este un mare foc de artificii, parte din spectacolul nunții și, totodată, realizez că acesta se desfășoară între locul în care mă aflu și intrarea elegantă a restaurantului, acolo unde nuntașii privesc încântați spectacolul luminos. Nu mă hazardez să ies din baie, o dată, pentru că nu țin să risc vreo accidentare din expunerea mea direct în plaja artificiilor, iar a doua oară, nu risc să fac deliciul publicului extaziat, alergând elegantă, dichisita, cocoțată pe tocuri înalte, eventual aruncându-mă disperată în vreo tranșee imaginară. Nu am nici regrete până la urmă, iată un moment perfect în care pot să îmi acord nestingherită toată atenția și admirația încrezută de care sunt în stare în oglinda ce m-a atras încă de la prima întâlnire. O și fac într-o liniște interioară deplină, în ciuda larmei grozave de afară, până se așterne calmul peste tot, apoi ies din închisoarea mea încântătoare, călcând covorul roșu mai apăsat, mai sigură pe mine și reușesc să ajung la locul meu plină de seninătate, intrând natural în uimirea generală, ‘da, superb foc de artificii!’

Dimineață de luni, zi de vară caniculară, împrăștii nouăzecisisase de piese de puzzle în fața mea. Aleg cu grijă imaginea pe care vreau să o reconstitui, mă ghidez după culoare. Nuanțele de portocaliu ale bucăților rupte domină haosul de piese, le privesc cu o plăcere deosebită înainte de a deschide ochii prea bine.
 
Sonoritatea molcomă a dimineții campestre de vară nu compensează astăzi larma stomacului nervos, întotdeauna scos din sărite de impresiile mele, fie bune, fie rele, iată cu câtă prețiozitate funcționează el în totul complicat al trupului. Un gând singur cuc mi se tot împinge deasupra celorlalte, de afară un cânt solitar al unui cuc răsună peste toate păsărelele. Ascultă-l, nu încerca să-l îndepărtezi, îmi spun și ca urmare, mă las în voia ecoului din interior, cu-cu, cu-cu, cu-cu.
 
Acuitatea vizuală crește deodată, ochii focalizează diferențiat radiațiile luminoase ale imaginii portocalii, rupte aparent anapoda în zeci de bucăți. Plimb piesele triunghiulare unele către altele cu dexteritatea dată de concentrarea intensă, în timp ce cântul cucului se estompează, integrându-se fericit în melodia pastorală. Nici stomacul nu se mai remarcă, deși voluptatea crește pe măsură ce potrivesc micul univers portocaliu.
 
Dimineața foarte emoțională a primei zile a săptămanii de dinaintea primului mare examen al băiatului mare.

O poveste desenată din anii ’80, cu niște pictori răi, niște polițiști și niște rațe bionice bune, un ninja, o mină de diamante și un munte, un F-35, vapoare și elicoptere și happy-end cu familie de păsări călătoare ca simbol al optimismului. De Felix.

N-aș putea spune dacă insomnia de azinoapte a început cu muzica trupei Rammstein sau dacă aceasta doar mi-a întreținut-o, dar știu că întreruperea somnului din mijlocul nopții m-a dus neastâmpărat cu gândurile departe, în zone pe care nu poți să le accesezi ușor, pentru că sunt incerte și tulburătoare. Ich habe gefragt und jemand hat mir so gesagt: NEIN!

Atunci am cotit subit împotrivă, deși nu mi-a fost deloc ușor, mai ales din cauza lătrăturilor jelitoare ale unor câini ai câmpiei, ocazie cu care am recunoscut niște crâmpeie de vis iritant, și mi-am condus pașii minții către ziua de ieri, ziua ultimei dirigenții gimnaziale pentru Horica, din care am rămas cu niște cuvinte tare frumoase, emoționante pentru că îl descriu esențial pe copilul nostru, scrise din suflet pe caietul de amintiri al clasei de către profesoara de limba română.

Doamna profesoară îi spune: “Dragă Horia, Dincolo de fragilitatea ta fizică am intuit mereu o melancolică maturitate și am admirat inteligența și acuitatea percepției asupra realității. Îți doresc, peste ani, să le topești într-o OPERĂ care să te reprezinte! Cu toată dragostea,”
 
Mulțumesc!

Nu sunt foarte curajoasă (folosesc intenționat superlativul), n-am fost niciodată, de aceea îmi țin adesea ideile acasă. Pot deveni, pentru un timp, suficient de curajoasă, mai ales atunci când întâmplarea mă duce în locuri în care este nevoie de curaj pentru a trăi, așadar spun că întâmplarea are rol decisiv în exprimările mele, oricare ar fi ele. Sufăr discret de timiditate, iar ceaiurile nu ajută.

Astăzi, cinci ani înapoi, este o zi caniculară de vară, fâșiile inestetice, verticale din plastic crem acoperă incomplet ferestrele apartamentului închiriat, lăsând dungi paralele luminoase pe podeaua camerei înghesuite cu mobilă și lucruri. Copiii sunt leneși, toropiti de aerul încins de zidurile de beton ale blocului, se joacă sau moțăie pe lângă mine. Eu stau ascunsă într-un colț al camerei în fața calculatorului, răsfoind pagini diverse. Ajung din clic în clic pe pagina unei mame, pe care o cunosc de curând. Îmi place, sunt captivată de textele pe care le citesc, aș vrea să îi vorbesc virtual, să-i las un cuvânt de încurajare, de prietenie, de aceea apăs ‘leave a comment’. Mi se cere identitatea, eu nu sunt prea abilă într-ale calculatorului, așa încât ajung să fiu chestionată, ce fel de blog vreau să creez. Aș putea să renunț, procesul de a lăsa un comentariu este prea sofisticat, dar nu o fac, pentru că ceva mă atrage într-acolo. Trec stoic prin toate încercările la care dorința de a mă face ‘auzita’ mă supune și reușesc să îmi exprim gândurile către prietena mea. În același timp devin proprietara unui blog, deja numit, deja conturat în minte. Mulțumesc în gând întâmplării ce m-a pus în noua postură și cedez impulsului care mă stârnește să mă dezvălui unei lumi mici încă, dar lumii mele, de aceea tastez un prim gând acolo, aici de fapt, cel mai proaspăt și mai intens gând al zilelor ăstora, ideea că iubirea nu are întotdeauna nevoie de cuvinte. Tastez cu îndemânare, mă surprind pe mine însămi prin rapiditatea cu care o fac. Îmi place, trăiesc un sentiment de ușurare pe măsură ce leg cuvintele între ele. Închei primul meu text, apoi îl trimit pe unde.

Nu-mi vine să-mi cred ochilor când redeschid pagina mea, a mea, pagina unei mame, încerc din nou, pentru a câtă oară, emoția din recunoștința fată de altă mamă, poate o mamă mai curajoasă decât mine sau una aflată pur și simplu întâmplător înaintea mea într-un loc în care a fost nevoită să trăiască cu curaj.

Stau uneori seara cu Horică la filme, dacă este unul mai înfricoșător decât putem duce, avem grijă unul de altul să ne atenționăm, ‘fază!, pentru a ne acoperi ochii sau a întoarce capul în cealaltă parte, acolo unde dăm de imaginea mustrătoare a lui Cătă, care citește ceva și erupe scos din fire, ‘inchideti porcăria asta de film, mie îmi plac numai comediile’, dar care, pentru că ne iubește și vrea să ne protejeze, urmărește ‘faza’ în locul nostru, pentru a ne anunța când se sfârșește. Hi, hi, hi, mulțumim! Îl privesc apoi pe Horică și, tacit, convenim să mergem mai departe. Noi nu ne temem și nu visăm noaptea urât din cauza niciunui film, azinoapte m-am ridicat din pat să caut nimic după draperie pentru că fereastra a trosnit, nu de altceva. Nici visele mele nu se leagă de anumite scenarii drăguțe sau mai idioate de film, visele mele sunt pline de fantezie oricum, în afara oricărei intrări fictive în realitatea serii trecute. Nu-i bai că la sfârșitul filmului, în noapte, intru împreună cu Horică într-o cursă neexplicită pentru a nu rămâne ultimul, adică cel care lasă întunericul nopții să domine parterul casei, nu, nu din vreo temere absurdă, de ce-am avea-o, noi n-am văzut nicio ‘faza’ doar, este un joc, o cursă strânsă și ascunsă, eu nu sunt adepta unei educații în care să mă las învinsă intenționat în jocurile cu copiii mei, ha, m-a depășit pe dreapta!

***

Încăperea cea mai mare este goală în clipa în care intru. Mă ridic pe pervazul neobișnuit de larg, pe care în fiecare dimineață și în pauzele în care vrea să se relaxeze, Kiti se tolanește familiar, îmi las picioarele goale să atârne în voia lor, privindu-le. Sunt mama lui Kiti, oricine ar putea recunoaște asta dacă ne-ar privi cu atenție picioarele, în plus, amândouă adorăm senzația de a păși desculțe. Doamne, ce vă seamănă fetița, îmi spune la intrare noua angajată pentru protecția centrului, zâmbindu-mi timid, abia-abia îndrăznind să îmi vorbească. Da?, întreb eu mirată sincer, o sinceritate iscată din bucuria de a mi se spune asta, nu din aflarea unui fapt neașteptat, apoi vreau să îi mângâi compasiunea pe care mi-a arată involuntar, iscată din șocul de a cunoaște deodată atâția copii, atâția părinți, atâtea probleme, ‘pană și degetele noastre de la picioare au aceleași forme’, și râdem amândouă, ea, ceva mai relaxată.

Contemplarea în care mă las este deodată întreruptă de zgomote de uși trântite, glasuri de copii împrăștie  prin holul întunecat de trecere către sala mare sunete înalte, joase, poate nefirești pentru un observator nefamiliarizat cu ele, imediat apoi, cele două jumătăți de ușă, prinse fiecare în arcuri de toc, se depărtează una de cealaltă, împinse neglijent de copii și terapeuți, ce umplu încăperea cu prezența lor, dar și de o sonoritate vie și colorată. Kiti apare râzând în cadrul jumătăților opuse de ușă, alături de ea o fetiță cu părul creț, la fel de zâmbitoare, însă cu aproape două capete mai scundă, ar vrea să o atingă. Îmi simt fața înflorind într-un zâmbet, în același timp mă lipesc instinctiv de perete, în speranța că voi rămâne neobservată. Începe prânzul copiilor, terapeutele zumzăie harnice și pricepute în cameră, aranjând în câteva secunde mesele pentru copii, ca niște zâne. Două măsuțe rotunde cu mai multe scăunele în jurul lor, de pitici toate și un pupitru înalt, solid, pentru o singură persoană, drept în fața mea. Copiii își știu locurile, le ocupă în jurul măsuțelor, Kiti, și ea, se așază la pupitrul înalt, potrivit cu dimensiunea ei. Râde și răspunde cuminte rugăminții primite, ridică-te să aranjez scaunul.

Kiti mai are câteva linguine, le savurează cu mare poftă, când își trece privirea peste mine. Mă depășește, apoi revine asupra mea, probabil uimită de prezența mea acolo. Îi zâmbesc și o alint cu niște gesturi mimate, ea îmi răspunde înfulecând cu veselie încă o mână de linguine. Mi-este nespus de dragă imaginea ei de veselie, nu știu cine i-o provoacă mai tare, eu sau pastele, dar nici că-mi pasă, fetița este bucuroasă alături de fetele frumoase și grijulii și, în plus, mă recompensează cu o privire subînțeleasă.

După masă sunt încă acolo să o ajut să se relaxeze. O fetiță pasionată de computere îmi fură telefonul de lângă mine și începe să tasteze cu pricepere niște cuvinte în engleză. Mă îndrept către ea, pentru a-i urmări acțiunile, dar Kiti vine după mine și mă trage înapoi, pe pervaz. Nu pot să o refuz, se simte bine să-i fiu aproape, uit pe moment de telefon. Îl recuperez totuși și mai îmi dau răgaz câteva minute să îmi înfund nasul în obrajii pufoși ai fetiței mele. Pauza se termină, copiii se pregătesc să plece în clasele lor. Ies în șir pe jumătățile de ușă ținute în arcuri, a căror energie de întindere se transformă în oscilații tot mai stinse în urma copiilor. Îmi las privirea să unduie în ritmul tot mai mic al ușilor, apoi, când energia cinetică devine zero, o cobor pe mocheta cu fond albastru și o mut în salturi din șoricel în șoricel, până ajung la șoricelul din fața picioarelor mele încă atârnate liber de pe pervazul larg. Mai stau câteva secunde privindu-mi degetele picioarelor desculțe, atât de asemănătoare cu ale fetiței mele, apoi mă ridic și plec.

Iată o dimineață autentică de vară, aș putea crede că este deja vacanță, pentru că trezirea mi-au dat-o păsărelele, dar nu este, maldărul de cărți și caiete de pe biroul lui Horica și grija de a trezi gașca somnoroasă sunt dovezi că diminețile ne trezim încă la ore prestabilite. Păsărelele n-au treabă cu vacanța.

Astăzi îmi propun să fiu creativă, să găsesc o variantă interesantă, estetică pentru costumul de crocodil pe care Felix va trebui să îl poarte la serbarea de săptămâna viitoare, astfel voi mari șansa ca spectacolul să fie memorabil prin ingeniozitatea costumelor lui. Îmi place provocarea de a deveni un mic artist scenograf la fel de mult precum îmi displac costumele de carnaval prea explicite și prea scumpe. Iată o ocazie bună de a descoperi un nou tip de crocodil, crocodilul fericit.

Împlinirea celor doisprezece ani ai Catincăi de alaltăieri s-a autentificat prin ivirea primilor cuspizi ai primului molar de, cum altfel?, doisprezece ani în gurița ei. Iată cum simetria de creștere a fetiței noastre iubite apare ca argument simbolic, hotărâtor al cumințeniei ei înnăscute. Copila cuminte și delicată de doisprezece ani.

Bună dimineața!

Mi-a pus sub bărbie un cocoloș bej-maroniu, umed, călduț și mi-a cerut, sărut-o, eu nu m-am împotrivit, în acele vremuri mă împotriveam cu dificultate, dar nici nu simțeam vreun impuls s-o fac, adică să spun nu, ba din contră, mi-am lipit nasul, poate singurul rămas ager din intregu-mi trup în acele clipe, de bulgărașul proaspăt din josul ochilor mei îngrijorați, l-am adulmecat flămând, apoi i-am pecetluit pe un triunghiuleț din umăr cu vârful buzelor iubirea mea eternă. Era la început de iunie, o zi ca asta, nu prea caldă, nici rece, rotundă, când s-a născut Kiti, copila. Eu nu sufeream din naivitate.

Nici pomeneală de vreo intenție serioasă n-a existat atunci când am deschis pentru prima oară copertele jurnalului meu virtual. Mă uit înapoi cu ochii minții și aproape că nu mă recunosc pe mine însămi acolo, la început. N-am știut ce mă mână să scriu, dar, odată ce m-am pornit, am simțit un bine mare, cald, împlinitor și, mai ales, eliberator, pentru că numeam trăiri, stări, nevoi, întrebări, poate nenumite până atunci, poate neanalizate sau chiar neștiute. I-am urat pe prima filă mulți ani cu bucurie fetiței noastre, golindu-mă de durerea de a nu îmi fi văzut în șapte ani iubirea primită explicit de copilul cu voință enigmatică. Ingenuitatea în care mă scăldam începuse să doară.

Iată așadar cum se leagă cele două aniversări de la începutul verii și de ce este sănătos scrisul. Iată cum devin sentimentală zilele astea și de ce învăț să tai un film de pe youtube. Ca să spun simplu, cu drag un “la mulți ani, copilă scumpă”!

Poveștile au început să răsară pe pereți, nu mâzgălituri, nici linii sau puncte, ci povești întregi ce se înghesuie să iasă din vârfurile cariocilor lui Felix, ce veselie să-ți decupezi povestea după propriu-ți plac, dinozaurii nu trebuie să rămână triști în enciclopedii, ei pot să aibă castelul lor, să își sădească floricele colorate, să-și țeasă cuiburi, chiar s-o facă, apoi să își invite desenatorul în castelul lor, dacă vor. Cu seninătate de copil, să plasmuiesti un ocean peste drum de castelul dinozaurilor, dar să fie unul învolburat de furia balenei ucigașe de la Ikea, ce va sta într-o continuă pândă între două lumi, cea 3D și cea 2D, pentru a te mânca cu carioca cu tot, în timp ce tu plutești în derivă pe creștetul valului uriaș. Și tot așa, căci nu s-au umplut încă pereții de povești, de-ar fi pereții nemărginiți precum fantezia din poveste… Apoi să nu te surprindă nicio iminentă rătăcire- cum ar fi poveștile fără ele- întipărește-ți cu simboluri născocite un alfabet tainic, eliberator în spatele draperiilor trase, acolo și doar acolo îți este puterea miraculoasă, mă rog, dacă ignorăm, cât suntem încă în poveste, forța creatoare a minții tale esențial libere de prejudecăți.

De când creez eu poveștile cu Spotu-dinozaur, zice, și oare de unde a venit el, mă privește întrebător cu ochii lui mari, atât de mari cât îi face dorința sinceră de a ști, eu îi sorb acea aviditate naivă din privire, rupând timpului câteva secunde pentru contemplație, fac o paranteză să spun că am adesea impresia că timpul îmi face favoruri, pentru că pur și simplu își îngheață clipe, secunde pentru bucuria mea de mamă, mulțumesc, închid paranteza, copilul așteaptă răspunsuri, dar nu așteaptă mult, dacă nu primește și le caută singur, operează deja cu concepte abstracte ca timpul scurs, așadar se uită înapoi la el însuși acum un an, apoi mai intră unul în adâncimea vremurilor duse, aici intervin și eu, căci timpul a pornit iarăși să-și numere secundele, îi spun că voi căuta printre filele jurnalului meu și că sigur vom putea aprecia cu autenticitate momentul zero al lui Spotu-dinozaur.

Îmi place să-i descopăr fetiței noastre preferințele, nu atât pentru a le ști, cât pentru a afla că ele există. Este greu de imaginat că oamenii nu își vor manifesta înclinațiile la un moment dat în viață, dar cu fetițele tăcute și misterioase ale lumii nu stă treabă atât de lesne. Ele te păcălesc cu încăpățânarea lor de a tăcea sau a urla tainic, așa încât tu, ca scrutător îndrăgostit iremediabil al lor, tot le cauți atent bucuriile în gesturi și în apropieri, rămânând adesea tulburat de deșertul lor de gusturi. La început le cauți cu fervoare, pentru a i le servi ca premii de bună-învățare, dar când fervoarea se mai stinge, începi să simți vina de a i le condiționa după raționalul tău plac și păcatul vanității tale. Asta mai ales când efectul jocului de-a Dumnezeu nu este cel scontat. Apoi încerci să te ierți și să fii mai precaut cu rânduielile tale și te bucuri simplu fiindcă fetița anosmică mișcă brusc din năsuc.

Cuibărită în patul ei impregnat încă cu parfumul pădurii, pare căzută în somnul profund al nopții, fiindcă nu se mișcă, iar undele respiratorii îi par imperceptibile, copila ținându-și picioarele strânse pe abdomen. Mă văd transpusă în vremuri trecute, stau aplecată în beznă deasupra unui leagăn înfășurat în pânză albă, cu propria-mi respirație suprimată și cu disperare mută, cercetând cu pricepere de profesionist un puls firav de bebeluș. Nu îmi pot opri gândul superfluu, unde s-au dus anii, dar nu-mi fac griji pentru inevitabila înduioșare ce decurge din întrebarea venită din seninul somnului de copil, pentru că aceasta nu are nici o șansă în fața răspunsului tangibil din fața ochilor, s-au dus în frustrarea adolescentină a fostului bebeluș, care a scos o mare de obiecte din dulapurile lor și le-a împrăștiat cu nerv peste tot prin încăpere, doar așa, pentru a se lăsa știută și, poate, și pentru a etala o plăcere misterioasă.

Părăsesc calmă încăperea, fiindcă am uitat cu desăvârșire de nebunia ce mă cuprindea nu de mult la vederea haosului creat, îi apropii ușa în încercarea de a-i delimita subtil spațiul permis, iar Kiti sare instantaneu din pat și își continuă dezmățul naiv. Te rog, doar până la ușa camerei tale, îi spun în gând, deoarece dincolo de ușă stă un spirit monstruos care te va înspăimânta, deși știu că o astfel de idee n-ar putea să o impresioneze pe Kiti, ba sunt aproape sigură că dacă ar da nas în nas cu acel spirit, i-ar demonstra prin gesturile ei dragi semnul ‘dă-mi un biscuite’, fiindcă asta face cu toți străinii ce ne trec pragul casei. Sunt mulțumită pentru că rămâne în camera ei, acolo de unde se aud continuu pocnituri, foșnete, bubuituri și câte un cânt baritonal până când oboseala îi duce și reduce mișcările în pat, ca apoi somnul să o transporte în lumi onirice necunoscute.

În cealaltă cameră adolescentină un alt haos de obiecte o definește ca atare, compar fără să vreau cele două învălmașeli din încăperile vecine și trag o concluzie evidentă, copiii ăștia se încaieră cu sine mai degrabă decât cu alții, fiindcă asta le este natura umană, nu neapărat din alte motive, deși știu că nici acelea nu trebuie complet ignorate. Nicicând (dez)organizarea către maturitate nu s-a potrivit perfect cu orânduirea impusă de modelele părintești conservatoare, așadar nu-mi bat astăzi mai mult capul cu ordinea dezordonată a copiilor noștri mari, care trebuie doar ghidați, nu forțați să-și găsească echilibrul lor propriu.