Caniculare

Astăzi, cea mai fierbinte zi a verii, pe bordul mașinii, 39,5.
Observ, prin comparație, că salciei îi lipsește proximitatea imediată a lacului. Este o salcie tăcută, nu foarte plângăcioasă, stoică, cu o coamă modestă. Îi trebuie mult mai multă apă.
Aerul apăsător îmi atrage atenția asupra propriei mele respirații. Este foarte neplăcută senzația. Încerc să scap de ea în dormitorul în care pornesc aerul condiționat. Apă, să bem apă, fiindcă apa diluează substanțe nutritive, toxine, dar și bucurii, anxietăți.
Internetul nu funcționează, mi-am făcut cu telefonul meu deștept un punct fierbinte în miezul dormitorului răcoros.
Mă întreb, oare cum îi este mai bine broscuței țestoase, care stă acum cocoțată pe stânca ei plutitoare artificială, ținându-și gâtul întins în sus, parcă încercând să cuprindă mai mult oxigen în felul ăsta, în căldură mare sau la o temperatură ambiantă potrivită? Lor, țestoaselor, nu le trebuie multă apă, ca nouă, lor le trebuie în special oxigenul din apă. Broschi este o broscuță încercată. Iubirea ce i-o purtăm ar putea să ne ofere mai multe certitudini în ceea ce privește nevoile ei. Nici în cazul animalelor de companie iubirea nu este necesară și suficientă.

S-au  strâns nori, aerul își pierde imediat din fierbințeală. Dacă mai și plouă, o să ies să simt ploaia direct pe piele. Din răcoarea celor 25 de grade din dormitorul meu, cerul înnorat de afară nu pare să încapă acele anterior măsurate 39 de grade.
O ploaie zdravănă de vară ar putea să compenseze distanța prea mare dintre rădăcinile salciei și albia lacului. Și o ploaie adusă artificial din pământ cu furtunul ar putea-o face.
Sper să înceapă curând ploaia. Număr până la o sută, dacă nu începe, promit să beau o jumătate de litru de apă.
Internetul n-o să pornească odată cu ploaia. Dacă va porni, atunci va fi o simplă coincidență. Întâmplările congruente sunt derutante. O coincidență ca cea propusă, însă, nu ne-ar deruta, ci ne-ar liniști. Așa suntem noi fără internet, în derută.
Broschi pare o statuie plutitoare. A coborât de pe stâncă, acum stă agățată de gât de suprafața apei. Nu știu cum poate să stea așa fără să dea din membrele ei caraghioase. Poate așa doarme ea, cu capul pe apă.

Inspirația dintr-o pălărie de paie

Se întâmplă să ne pierdem atenția pentru armonizarea timpilor de pregătire a ieșirii din casă cu dispoziția fetiței cu toane. Simplu, uităm să ținem cont de aceste capricii, la fel cum uităm uneori să fim durii în care pozăm. Dacă fetiței îi este bine, atunci nu-i prea pasă de ordinile noastre necesare, dar dacă ea se simte în vreun fel tulburată, ei, atunci nu ne iartă uitările.

Sâmbătă. Ne-am scos bicicletele din garaj, aerul din pompă, câinii din tufișuri, șepcile din debara, apoi am încălecat bicicletele, băieții și cu mine, nu înainte ca tati să redirectioneze aerul din pompă către roțile bicicletelor, am aliniat la un semn cei cinci câini în urma noastră și ne-am potrivit șepcile pe capete. Kiti n-are bicicletă, fiindcă nu știe să pedaleze și n-are nici șapcă, fiindcă așa vrea ea. Pe astea nu le are niciodată. Ieri n-a avut nici chef sau a avut, dar l-a pierdut în timpul inexact al pregătirilor. Dezordinea interioară s-a păstrat, fetița a explodat, iar tati a dus-o acasă, acolo unde își recapătă mai lesne liniștea.

Pe aleea din pământ bătătorit de roți puternice de mașină, paralelă cu malul lacului, îi văd de departe pe Kiti și tati venind, ținându-se de mâini. Kiti calcă apăsat, dar în ritm bun, de limpezime, iar apropiindu-se de noi, îi văd ochii într-adevăr senini. Ce bine că s-a liniștit, ce bine că au revenit! Dar ce-i cu pălăria de paie pe capul ei frumos și cum de o ține? Știu să nu întreb în gura mare, ca să nu schimb vreo ordine universală fragilă, de aceea ne semnalizăm între noi în liniște bucuria de a îi vedea fața încadrată sănătos de pălăria asortată întâmplător cu rochița. Kiti nu are șepci și nu are nici pălării, fiindcă așa vrea ea, dar iată că, în soarele torid de sfârșit de iulie, în mijloc de zi, ceva s-a rupt fericit în miezul voinței ei pătimașe, lăsând-o încă, după o jumătate de oră întreagă, cu pălăria de paie pe cap.

Duminică. La tenis, cu pălăria pe cap. Astăzi armonia ținutei ei nu mai este deplină, dar nu ne pasă. Cât timp ține pălăria de soare pe cap, alte armonii contează. Când n-o mai ține, echilibrul se cere restabilit. Pune pălăria pe cap, primește ea comandă fermă. Kiti, ascultătoare, o ia și și-o împinge peste față cu o mână, cu care o ține secunde bune acolo. Noi râdem de această nouă bizarerie, iar Kiti o repetă amuzată. Astăzi nu este timp pentru pălărie pe cap. Astăzi pălăria de paie există pentru inspirație. Pentru o inspirație fericită.

Magic

Cu toată magia oferită de priveliștea dimineții prin fereastra camerei lui Horica, seara am găsit timp pentru o îndeletnicire cât se poate de realistă și, mai ales, trebuincioasă, înlocuirea unor țevi de sub chiuveta de bucătărie, prilej cu care am învățat că pictarea unghiilor în miezul acțiunii nu este de bun augur. Bunicul a fost eroul acțiunii, posibil ca imaginea vizuală pregnantă, creată de povestea lui Felix, în care bunicul Bicu era șeful unei trupe de babe cu bazooci (un fel de plural de la bazooka), să-l fi stimulat pe acesta, întrucât demontarea întregului ansamblu reprezentat de chiuveta de bucătărie a fost deplină, ceea ce neapărat cere încredere, îndrăzneală și ceva disperare. Apoi tabloul a recăpătat magia dimineții, fiindcă, repusă la locul ei, chiuveta a încetat să curgă  nelalocul ei.

Culorile pământului

Stau pe terasă. Serile verii nu pot fi mai plăcute decât a le petrece întinși pe șezlongurile de pe terasa noastră. Jetul de apă din furtunul înfipt în mijlocul grădinii se desfășoară într-un evantai curgător, spiralat, pe care, câte o adiere râvnită de vânt, îl împinge către mine. Văd verde în fața ochilor, trandafirii se află în cealaltă parte a casei, la ora asta ei își cresc boboci și își deschid florile tinere mai intens decât în alt moment al zilei datorită soarelui arzător și a căldurii acumulate de peste zi. Dar verdele din fața ochilor se rupe deodată discret în puncte colorate în partea sudică a grădinii. Îmi amintesc brusc de Mrs. Pogacnik, una dintre gazdele noastre din trecut, care, odată cu cheia casei ei atrăgătoare, ne-a oferit și accesul liber la grădina ei de legume, un mic teren cultivat, aflat la vreo douasute de metri depărtare de casă, cu condiția să ne ocupăm de el. Dar noi…, rememorez reținerea cu care am primit darul și fâstâceala iscată din reflexele, încă prezente, de resemnare în fața datului de a fi crescut în orașe, la blocuri. Nici Mrs. Pogacnik nu a părut și nici nu era o grădinăreasă pasionată, de fapt, ca medic, își petrecea mult timp cu activități mai puțin relaxante, iar pe noi nu a reușit, dar nici nu a insistat, să ne convingă că apropierea de natura darnică este binefăcătoare. De aceea noi am ignorat să prețuim darul neașteptat al pământului și nu am cântărit cum se cuvine invitația subtilă de a privi într-acolo a gazdei noastre, care sintetizează plastic întreg procesul simplu al rodniciei solului cultivat, și anume, plantele cresc singure. Căci ele chiar cresc singure, iar punctele colorate, vii, din peisajul verde etalat în fața ochilor mei, îmi sunt dovadă certă. Aș putea să o completez pe Mrs. Pogacnik astăzi, când noi înșine avem senzații mai pregnante în fața pământului fecund decât puteam percepe acum zece ani, că esența vieții și a rodniciei este grija și iubirea.

De la ziua Scooby-doo, fără pisici

Nu îl surprinzi ușor pe Felix, dar cu un cățeluș îți iese sigur. Scooby este mai mult decât un cățeluș. Ador cățeii și urăsc pisicile, își zice mai noul slogan copilul, în plus, mă chestionează regulat, mami, ție ce îți place mai mult, pisica sau câinele, ori din când în când, mami, ție ce îți place mai mult, câinele sau câinele. Eu îi răspund la fel de regulat, câinele, dar uneori îmi pierd cumpătul (nu prea departe) și îi răspund matur, doar știi bine răspunsul. Dar Mimi și-a luat de curând pisică, iar a afirma sus și tare, chiar a o face, revin, că iubesc câinii și urăsc pisicile, poate fi nepotrivit pentru echilibrul emoțional al unei relații, iar către el tânjim involuntar chiar cu toții. Așadar doar uneori Felix completează, iubesc câinii, urăsc pisicile, dar nu pe toate, pe pisicile de companie, ca pisica lui Mimi, le ador. Totuși, la atelierul de pictat tricouri, Felix și-l pictează pe al său cu un text: Lego, dog, dog, dad cat. Confuzia textului este neintenționată, ‘dad cat’ nu face referire la una dintre acele pisici de companie iubite, în chip de tată, ci în text lipsește un ‘e’, ‘dead cat’, așadar se referă la cealaltă parte a pisicilor.

Identic cu mine însumi. Dar cu buletin.

Cu un zâmbet ca ăsta, Horica stă, pentru o îmbrățișare și o fotografie, cu o admiratoare dulce, câștigată în urma miniconcertului de ziua lui Felix. Îmi vine să plâng de fericire, îi spune fetița încântătoare de șase ani și jumătate, atât de minunat ai cântat, iar eu, deși pot fi bănuită de parțialitate, îmi asum asta și zic, fetița are dreptate, Horica își ține rolul de frate iubitor și pasionat cât poate el de bine, el îi animă pe invitații lui Felix și o face ca un profesionist.
 
Însă Horica nu este un profesionist, fiindcă, simplu, el nu are buletin. Din acest motiv, Horica le cântă la chitară copiilor mai mici decât el de la petrecerea lui Felix, căci se știe, timpul trece întotdeauna mai repede atunci când faci ceva cu bucurie. Iar el este nerăbdător să devină apt pentru a avea buletin, deoarece se presupune că adolescenții liceeni au neapărat buletine. ÎŽn câteva ore va deveni apt, căci licean a devenit de curând.  
Timpul trece, iar nouă nu ne arde de nostalgia trecutului, deoarece avem un alt leuț de aniversat, îi spun încă leuț, pentru că, deși a devenit chiar astăzi apt pentru buletin, încă nu-l are. Ha!

Despre frumusețea și simetria unui șapte aniversar

Acum o vreme, să tot fie șapte ani de-atunci, eram o mamă și un tată cu trei copii mai mici de șapte ani cu toții, însă nu sapte ani împreună, căci împreună, vârstele lor depășeau cifra șapte, nu cu mult, dar o depășeau. Astăzi, chiar astăzi, așadar după șapte ani de-atunci, suntem o mamă și un tată cu trei copii mai mari de șapte ani cu toții, adică fiecare dintre ei, luat câte unul. S-ar putea crede, poate, că așa ceva se tot întâmplă în orice familie, cu oricâți copii. Nu, nu se întâmplă, este un eveniment rar. La noi e cu șapte.

Felix are șapte ani și își poartă ceasul pe mâna dreaptă. I-am spus că oamenii obișnuiesc să își poarte ceasurile pe mâinile lor stângi, însă nu am găsit nici un argument cu adevărat solid pentru asta. Felix nici măcar nu a părut interesat de așa ceva, întrucât lui oricum îi place să își poarte ceasul pe mâna dreaptă. Pe mâna dreaptă sau pe mâna stângă nu este așadar amănuntul cel mai important al purtării ceasului de mână de către Felix, dar găsirea acelei curele a acelui ceas de mână, cu strângere suficientă pentru cea mai delicată mână de băiețel, da, este. Cei șapte ani abia împliniți acum-acum îl prind pe Felix cu ceas la mâna dreaptă. Nu se poate în alt fel, întrucât Felix își scoate ceasul de pe mâna dreaptă doar când face duș sau când înoată. În dimineața asta el nu face duș și nici nu înoată. În mod logic, poartă ceas. Dacă îl întreb pe Felix ce reprezintă șapte pentru el, îmi spune șapte cățeluși și, binenteles, ora șapte zero zero, pentru că vârsta de șapte ani îl prinde cu ceas la mână. Felix este mândru de saptele lui. Șapte reprezintă, i-a spus lui, Horică, în afară de vârsta lui actuală, diferența în ani dintre el și fratele lui și, deasemenea, jumătate din vârsta idolului său nedeclarat, tot Horică. Șapte ani au trecut pentru ca Felix să poarte ceas de mână. Cum am spus, pe mâna dreaptă.

Baloanele din buzunarul meu

Cred că în buzunarele hainelor noastre se petrec minuni minuscule. Adică nu că minunile ar fi mici, ele însele, minunile, pentru că se știe, ele nu pot fi caracterizate de vreo mărime fizică, fiindcă nu poți pretinde din partea unei minuni să fie mare sau mică, o minune, atunci când se întâmplă, întrece orice așteptare, numai pentru că apare deodată, surprinzător, dar, mai ales, inexplicabil. Minuscul, în cazul buzunarelor îmbrăcămintei noastre, este doar spațiul de desfășurare a minunii. Cred că în lumea obscură a buzunarelor trăiesc niște ființe mititele, cât niște firimituri de pâine, condamnate din cauza dispoziției fizice a universului lor la o viață uitată și înăbușitoare, monocoloră și derizorie, viață pe care ele reușesc să o coloreze și să o anime cumva. Ființele acestea împrumută energie veselă de la absolut toate obiectele care intră temporar în buzunare, energie pe care o înghit cu toatele, împărțită în mod egal între ele. Veselia energetică suferă o transformare cât se poate de materială în hohote silențioase de râs, asta, pentru că sunt îngrădite ermetic în niște baloane infime, transparente, prin care poți vedea cu lupa hohotele hohotind. Ființele minunate din buzunarele noastre își semnalizează recunoștința pentru animarea vieții lor, doar atunci când în buzunarul lor de lume apare rătăcitor și fierbinte o cameră foto, pe care o declanșează împreună, într-un mare și răsunător hohot de râs, ca un fel de ‘clic’, pentru a restitui din energia primită odată.

Acasă

Acasă. Trag adânc aer în piept și spun, acasă. Nici nu e nevoie să plec mai departe de douăzeci de kilometri și mai mult de trei sferturi de zi, dar în fiecare zi, ca să pot să îmi găsesc într-o bună dimineață acel moment de ușurare și de tihnă, în care să exclam, convinsă că minutele petrecute în interiorul cuminte al căminului sunt mai lungi, ah, acasă! Nu contează că Felix îmi cere să deschidă televizorul la desene animate, cât muzica lui Horia, cântată vivace, liber, fără opreliști de formă, răsună penetrant de jur împrejurul spațiului nostru. Nu contează nici că bucătăria mă așteaptă ca pe un dar prețios, cât Felix ronțăie nectarine după morcovi și iarăși nectarine, apoi îmi cere un sandwich cu șuncă între două felii de pâine, de pofta iscată de ospățul lui Jerry, din Tom și Jerry. Nu contează, fiindcă acasă am multă libertate și pace, în ciuda obligațiilor mele de mamă și soție, le am, pentru că le permit să fie.
 
Un gând despre acasă. Acel spațiu multidimensional însemnat, ale cărui concrete trei dimensiuni, adesea variabile, sunt completate de mai puțin tangibilele măsuri spirituale omenești, într-o împletire subtilă, nu întotdeauna manifestă, în care poți spera la trai pașnic și autentic, așadar frumos.

Spoturi din zi

Ziua frumoasă se vede drept în fața ochilor deschiși oricând după răsăritul soarelui, nici un milimetru nu îți schimba traiectoria firească a privirii, nu că n-ar mai încăpea minunăție de răsărit în fața ochilor altfel, dar fiindcă nu este nevoie, așadar clipește de două-trei ori din pleoapele tale leneșe, ca să îndepărtezi și călcâiul visului pe care tocmai l-ai visat, căci te-ai obișnuit să visezi diminețile și, ca în orice obișnuință, aceasta vine cu chef și gust bun, apoi clipește în continuare tot mai vioi, ca să te asortezi cu vioiciunea reflexiei roșii a draperiilor din camera lui Kiti în lumina soarelui prietenos, mai lasă-ți încă un mic răgaz pentru o visare conștientă cu ochii deschiși și spune-ți bună dimineața!

Din părțile bune ale online-ului. Împrietenește-te cu copilul tău adolescent pe facebook și, în ciuda protestelor acestuia împotriva încălcării dreptului său la secrete față de părinți, vei observa că, în timp, veți deveni prieteni mai apropiați, zice un studiu optimist de pe internet. Adaug: împrietenește-te cu el pe facebook și veți lega o prietenie mai trainică, doar dacă nu dezvolți o obsesie din a-l controla.
 
 
 
Puncte de vedere corecte, dar contrare. I-a acoperit un ochi cu palma și i-a cerut să îi citească literele de pe rândul de sus. Le-a citit cu o mică eroare, ‘ei, ‘P’?’, a zis doctorița tânără și veselă, ‘aaaa, ‘B”, a rectificat Felix în grabă, apoi a mai schimbat de câteva ori imaginile cu litere și cifre din ce în ce mai mici și a schimbat și ochiul de acoperit, păstrând totuși aceeași palmă pentru acțiunea respectivă, numai că băiatul a părut că nu mai vede atât de bine încât să își permită să zică ceva, așadar n-a mai zis nimic. Liniște la acea imagine, liniște și la următoarea. ‘Citeste rândul al doilea, sunt cifre’, a oferit doamna doctor un ajutor, însă copilul, nimic, mut, stană de piatră cu palmă pe ochi. Picăturile pentru ochi sunt usturătoare, iar în casa cu dioptrii la copii, cu toții cunoaștem durerea înțepătoare a picăturilor oftalmologice. ‘Punem picături?’ întreabă doctorul, ‘sau…?’, ‘7, 4, 9, 6, 2’, citește instantaneu Felix cifrele, cu ochiul acoperit, ‘are vedere 100%’, ne mai zice doamna doctor, îi punem picături altă dată, când devine un băiețel de șapte ani, e bine, Felix? E bine!

Mai târziu, acasă, Felix, îmbufnat: n-am mai vrut să răspund, pentru că mi se pare stupid să îmi ceară să citesc, dar să îmi  acopere ochii! Simplu.

Frivolitate riguroasă

Să îmi reamintesc acea parte a marii noastre traversări continentale, de la sud la nord, o adevărată aventură memorabilă și prefacatoare a familiei noastre, pe atunci, încă, incomplete, a fost una dintre periodicele mele porniri zeloase de ordonare a tot ceea ce mă atinge, fie obiecte, gânduri, amintiri, vorbe sau idei. Dacă materialul genetic al omului s-ar moșteni invers pe lume, adică părinți de la copiii lor, aș putea să pun nevoia asta a mea de ordonare, organică și proprie, pe seama fetiței noastre, și cel mai probabil aș face-o, pentru că tentația de a supune totul unei logici carteziene este mare. Din fericire pentru copii, ei nu trebuie să își împartă zestrea genetică între mamele și tații lor, așadar nu au nici o obligație să ne suporte și pe deasupra să o facă și responsabili. Ha! Dar să nu devenim prea pesimiști, există un ‘din fericire’ și pentru părinți, și anume, îndrăgostirea de propriul copil n-are de-a face cu logica de înzestrare genetică a acestuia.

Călătoria-a doua parte

Copiii sunt minunați, Kiti privește atentă la peisajul bucolic pe geamul din partea ei de mașină, în afară de țocăitul ritmic al suzetei, nimic nu se mai aude dinspre ea, iar Horica vorbește, ațipește, povestește, râde și se joacă liniștit, prins în scaunul lui de mașină, părând să fi scăpat de orice urmă de greață și rău. Nici noi doi nu mai suferim cum am făcut-o pe feribot, însă senzațiile digestive neplăcute persistă, ceea ce ne ține nefericit tăcuți și încruntați la drum.

Dar drumul se etalează mândru, curat, șerpuitor printre colinele scunde, cam monotone, de un verde sănătos ale sudului insulei britanice, pe care trebuie să o străbatem de la est la vest, în timp strâns de necesitatea de a prinde ultimul feribot al zilei către Dublin. Este totuși abia miezul zilei, am obținut un bonus de o oră suplimentară în schimbul trecerii bulversante din zona continentală a Europei în cea insulară, așadar socotim un plus de liniște mentală pentru călătoria din fața noastră.

Mă cuprinde o nerăbdare iritantă de a descoperi mereu următoarea bornă de kilometraj și, în ciuda faptului că știu care este diferența dintre un kilometru și o milă, trăiesc timpul de aproximativ o dată și jumătate mai mare al unei singure mile parcurse față de un singur kilometru ca pe unul de trei ori mai mare, de aceea mă împac cu ideea că a număra mile nu doar că nu mă ajută să îmi înving plictiseala, ci mă exasperează. Renunț la numărătoarea de mile și încerc să restabilesc propria-mi pace interioară prin admirarea frumuseții simple, ancestrale a pajiștilor nesfârșite. Nu cred că alinarea suferinței gastrice este complet întâmplătoare, cât despre limpezirea încruntării frunții știu sigur că are legătură cu dispariția stării de rău.

Șoseaua este liberă, de aceea ocuparea celeilalte părți a ei nu este problematică, îmi spun mereu în minte, dacă te întâlnești cu altă mașină față în față, trage stânga de volan, stânga, nu uita, iar acest antrenament mental îmi dă mai multă siguranță, stânga!, chiar dacă nu eu conduc mașina. Deocamdată. Copiii scârțâie a plictiseală și foame, mașina scârțâie și ea a foame. Traversăm un orășel atât de liniștit, încât pare părăsit, un benzinar singuratic și amabil ne refuză prietenos cardul de credit. La fel de amiabil este și când ne sugerează să ne abatem vreo 30 de mile din drum, ca să descoperim bancomatul regiunii. Îl descoperim lihniți de foame și sete, ceea ce ne face să zâmbim tâmp la chipul încoronat de pe bancnotele din mâinile noastre.

Portul orașului Holyhead, punct de plecare pe mare către Dublin, este de negăsit în întunericul nopții ce se lasă cu totul în curând. Ne ghidăm după niște luminițe difuze ce se ivesc în zare, iar apropierea de ele ne aduc în miezul orașului-port, alt oraș parcă pierdut de lume, trist, întunecat, cu niște străduțe înfricoșătoare, aparent nepopulat. Dăm în cele din urmă de clădirea insalubră a portului, din păcate încuiată, interzisă pribegilor ca noi, cel puțin acum, precum și mai târziu în această zi pe cale de dispariție. Cătă descoperă un afiș întristător lipit pe un stâlp, ce spune sec că feribotul promis de unul dintre site-urile prin care se fac rezervări online s-a anulat.

Dormim pe rând, câte o jumătate de oră, eu, apoi Cătă, iarăși eu și tot așa. Motorul trebuie ținut aprins continuu, altfel înghețăm în mașină, iar acesta trebuie supravegheat. Am trei pulovere pe mine, o păturică pe care o împart cu copiii, care din fericire dorm înghesuiți în scăunelele lor, lăsate la maximum pe spate, și tot îmi simt dinții clănțănind de frig. Mașina este parcată la malul mării, suntem primii clienți care vom păși la bordul următorului feribot, ce se va lansa în larg pe la patru în noapte. Nu am mâncat mai nimic toată ziua, încep să îmi simt din nou stomacul ros pe dinăuntru, iar gândul la următoarea traversare cu feribotul îmi amplifică starea de rău. Cătă suportă stoic frigul, foamea, setea, oboseala, nebunia ultimei zile de dinaintea atingerii destinației, pe el nu începe să-l chinuie o durere surdă de gât, rău prevestitoare, ca pe mine. Ne plâng de milă, oare mai rezistăm, apoi adorm, uitând de griji și nevoi.

Călcăm pământul irlandez chiar în timp ce soarele răsare în noua dimineață. Încă nu îmi vine să cred că a doua traversare cu feribotul m-a lăsat complet insensibilă. La fel și pe ceilalți. Ziua care se prefigurează senină aduce cu ea optimismul uitat pe undeva, prin Europa continentală. Dublinul pare nespus de prietenos la această oră matinală, așadar nu este deloc de mirare că ne găsim în câteva minute gazda. În fața clădirii unde vom locui pentru o vreme coborâm copiii adormiți din mașină și îi ducem pe brațe în apartament. Ne aruncăm victorioși pe canapeaua albastră din piele și zâmbim, am ajuns la Dublin.

Călătoria-prima parte

Ajungem foarte devreme la Calais, copiii s-au trezit dintotdeauna odată cu răsăritul soarelui, așadar nu ne-am mai găsit rostul în camera hotelului din Brugge, să pornim, ne-am zis și porniți am fost, nici luminile nu se stinseseră încă pe autostradă. Suntem mult mai calmi astăzi, la drum, față de acum trei zile, atunci când am pornit destul de tulburați în cea mai lungă călătorie de până acum, iar soarele, scump la vedere, ne urmărește înveselitor, în ciuda temperaturii de februarie târzie din afara mașinii. Găsim portul foarte ușor, cât tati se dezmorteste împreună cu copiii în aerul rece, eu cumpăr biletele către Dover. Avem noroc, următorul ferry pleacă în mai puțin de jumătate de oră.

Feribotul are dimensiuni mici, prea mici chiar, așa îmi par, poate că asta îi conferă o viteză mai mare, așadar ajungem mai degrabă pe celălalt mal al canalului Mânecii, ne gândim, poate, cu o discretă teamă de apă, nemărturisită, dar agreată tacit. Parcăm mașina în subsolul vaporului, de acolo, cu Kiti în cărucior și cu Horica de mână, luăm liftul până pe punte. Ne deplasăm într-un echilibru precar către provă, chiar îndrăznim să înfruntăm frigul accentuat de briza dezlânată a mării, pe puntea exterioară. Marea este agitată, ceea ce face ca feribotul să se unduiască zgomotos de sus în jos, la fiecare coborâre mai bruscă în adâncimea mării mi se taie respirația, dându-mi un fior de plăcere. Sau o fi altceva? Intrăm în cabina largă și încălzită a pasagerilor, ne așezăm la o masă și comandăm o gustare. O revărsare dubioasă de lichid arzător înăuntrul stomacului meu mă face deodată atentă la propriu-mi corp. Nu mi-e bine, îi spun lui Cătă, în asta ambii recunoaștem simptomele incipiente ale răului de mare. Du-te spre corpul feribotului, stau eu cu copiii, mă sfătuiește Cătă, probabil că acolo ondulațiile mării se percep mai atenuat. Mă conformez, iar în ușurința cu care iau această decizie văd acea lașitate omenească, ce supune voința pe deplin trupului chinuit.

Ajung cu chiu cu vai mai aproape de centrul de greutate al vaporului, intru într-o sală cu un culoar de trecere către interior și mese dreptunghiulare lungi, cu bănci de o parte și de alta, în coloană către exteriorul feribotului. Băncile sunt ocupate de oameni mai gălăgioși, mai veseli, mai de-ai casei sau de oameni suspect de încremeniți pe locurile lor, palizi, cu suferința întipărită pe chipuri. Trec abia ținându-mă pe picioare căutând un loc printre necunoscuții aceia și deodată mă aud strigată de către o voce stridentă, râzătoare, în cel mai dulce și mai tipic grai englezesc cu putință, amintindu-mi într-o clipită neatinsă de durerea mea de moment de miss Marple din romanele Agathei Christie, “dear, sit down, you look dreadful!’, acompaniată de un gest prietenesc și un hohot caraghios de râs. Îi mulțumesc cu voce stinsă și mă așez lângă doamna în vârstă care m-a invitat să iau loc și care, înainte de a-și continua conversația dezinvoltă cu altă englezoaică în vârstă, îmi întinde familiar o pungă de hârtie, cu care știu, fără să întreb, ce am de făcut.

Trece jumatatea de oră rămasă până la destinația pe care o aștept cu atâta ardoare, cu câtă nu am mai așteptat nimic niciodată, eu mă simt pe exterior ceva mai echilibrată cu interioru-mi profund tulburat, așa încât încep să mă întreb dacă nu este momentul potrivit să îmi caut familia. Doamnele de lângă mine  își exprimă îngrijorarea, ‘are you by yourself?’, apoi mulțumirea când află că voi avea în curând un soț și doi copii alături de mine, să-mi fie sprijin. Se produce ca la un semn o vânzoleală printre călători, malul insulei britanice este tot mai aproape, printre oamenii mișcători, în zare, îi văd pe protectorii mei, se apropie de mine. Mă regăsesc și ei din priviri, sunt la câțiva pași depărtare de mine. Iată-i, le mulțumesc doamnelor cu care n-am fost în stare să fac o conversație reală, ei sunt familia mea, dar, întorcăndu-mă către aceștia, un fior rece mă trece pe spate. Cătă este alb ca varul, broboane de transpirație, pe care o intuiesc rece, i se preling de pe frunte, iar punga de hârtie din mâna eliberată forțat îmi spune, dacă mai era nevoie, ce i s-a întâmplat și lui. Mă uit și la Horica, dar paloarea feței lui este încă mai accentuată decât a tatălui său, aproape că este străveziu. Îmi vine să plâng când îl văd cum abia se târăște în urma căruciorului, în care, slavă Domnului, Kiti, îmbujorată ca de obicei, ne privește senină, zâmbitoare. Englezoaicele mele mă privesc amuzate, “pe ei te bazezi tu?”, apoi izbucnesc într-un râs isteric, care nu mă supără, fiindcă recunosc în el umorul englezesc absurd, tipic, apoi pleacă, urându-ne un ușor sarcastic ‘good luck’.

Coborâm sprijinindu-ne unii pe alții de pe puntea feribotului și călcăm ușurați pe pământul stabil, solid al Marii Britanii, încă palizi, încă în suferință, însă cu convingerea că de-acum înainte nimic nu poate fi mai rău de-atât.

Știu un loc unde, dacă nu ai bilet la concert, intri pe gratis

Sunt cu copiii mici în mașină de mai mult de o oră în dimineața asta (nu este trafic exagerat, însă mi-am uitat actele și banii acasă, așadar am făcut cale întoarsă), și, ca de obicei, realizez că Felix îmi spune o poveste foarte frumoasă de ceva vreme, iar eu, nici de data asta, n-am luat telefonul să-l înregistrez. Deși a adormit un pic mai greu aseară, fapt descoperit în dimineața asta, când am găsit mormane de haine și jucării scoase din dulapuri și aruncate în mijlocul camerei ei, Kiti a dormit bine toată noaptea până-n dimineață, mulțumesc, draga mea, uneori nopțile dormite pe de-a-ntregul de Kiti vin ca o binecuvântare asupra noastră, așadar în mica noastră excursie prelungită de nevoie am avut în mașină o Kiti surâzătoare, blândă, bună, ceea ce nu este neapărat un dat, iată de unde recunoștința mea. Povestea lui Felix a început ca într-un univers virtual de joc de calculator, ceea ce mi-a dat un oarecare gust amar și o apăsare stranie, percepții pe care le-am asociat cu visul meu din noapte, altă bizarerie cu noi la un hiperconcert de muzică clasică, într-un spațiu istoric cu ruine și mult praf, din care transpăreau amestecat izuri și viziuni epopeice. I-am sugerat povestasului nostru că spațiul creat de el are o încărcătură prea copleșitoare pentru mine, ce venea și din teribilul sentiment că mintea copiilor poate fi capturată uneori iremediabil de universurile perverse ale jocurilor de calculator, iar Felix a mutat empatic imediat planul poveștii sale pe mai prietenoasa și mai senina planetă a lui Spotu-dinozaur, acolo unde mai mulți puișori ai acestuia, mai exact douăzeci dintre ei, au pornit într-o călătorie luminoasă cu avionul către locul unde trupa de dinozauri Santana ținea un concert, astăzi, chiar la împlinirea a șase ani de către eroul său preferat. Întâmplările aventuroase ale echipei noastre sunt întotdeauna savuroase, chiar sunt, comicul lor vine din ingenioasa împletire a planurilor, real și imaginar. Mi-este greu să reiau întreaga lui poveste, dar am reținut ideea că pe planeta aceea, în cazul în care nu ai bilet la concert, intri pe gratis, că Santana-dinozaurii au invitat la concert un dinozaur extraterestru, cu trei capete și șase mâini, care cântă deodată la un pian electric, legat de o tobă electrică și de o chitară, tot electrică, că unul dintre frățiorii echipei excursioniste, din prea mult entuziasm pentru vederea vedetelor, a sărit în sus și s-a blocat cu ciocul său lung în tavan, fiind nevoit să urmărească întreg concertul în această imposibilă poziție, că alt frățior, am uitat din ce motiv, și-a ținut echilibrul cu ochii închiși, fiindcă, știi, când închizi ochii, îți pierzi echilibrul, că cel puțin patru fratiori au reușit să ajungă să urmărească concertul din culise și încă multe altele. Mi-a mai amintit de surioara cu probleme, și ea prezentă la concert, o dinozaurita cu două ciocuri, poate de frumusețe, care, deși cu ceva probleme, se descurcă optimist de bine în lumea lor, așa, ca o reflectare  duioasă a ceea ce Kiti ar putea deveni odată și odată. Apoi, de-a lungul poveștii, din timp în timp câte o întrebare-joc, gen, mami, tu crezi că acel dinozaur extraterestru era de fapt un puișor deghizat (după modelul Scooby-doo, probabil), o întrebare care cere neapărat un răspuns naiv, anume, da, desigur, răspuns care să aducă imediat dezvăluirea ‘surpiza’, plină de satisfacție copilărească, nu, era chiar unul real, îți dai seama de grozăvia acestei realități?

Sâmbătă, înainte de a doua înghețată

În timp ce mă documentez cum se prepară ragu, o urmăresc pe Kiti cum zboară neîncetat, ca un fluturaș alb, din loc în loc, și mă întreb ce-o face pe ea atât de neliniștit dinamică, încât să nu se oprească nici măcar un minut întreg, da, atât cât îți trebuie ca să numeri până la șaizeci. Șaizeci e mult, întreabă Felix, interesat de noul său ceas de mână, care îi numără demonstrativ în față: unu, doi, trei, patru…, șaizeci e foarte mult pentru Kiti, după cum bine poți vedea, acum că ai ceas, îi zic eu cu ciudă, de parcă secundele măruntele sunt vinovatele pentru hărnicia asta etalată de Kiti. Ragu este un sos pe bază de carne pentru paste, folosit în bucătăria italiană, iar eu, deși am mai gătit în trecut așa ceva, astăzi mă pregătesc să prepar ragu.
 
Observ că de ceva vreme încoace dormim mai mult în diminețile zilelor sfârșitului de săptămână. Asta nu înseamnă că nu ni se trezesc copiii devreme, ca de obicei, ci că pur și simplu noi dormim mai mult, iar ei ne lasă să o facem. Aș zice că ăsta este efectul învățării prin imitație, când părinții sunt suficient de calmi încât să poată dormi, copiii rămân la fel de senini și se cuibăresc cuminți lângă ei. Ceea ce se aplică adesea și în celălalt sens: când copiii încep să se plictisească sau vor (alt)ceva, așadar încep să-și piardă seninătatea, părinții, prin imitație, își pierd răbdarea și urlă. Eu urlu. Și tot așa. Dacă Horica își ia chitara și începe să cânte, urletele mele pot deveni armonioase. Nici ale lui Kiti nu rămân mereu distonante, ceea ce constituie un autentic amuzament în familie. Bon Scott ar fi fost mândru ne noi, dacă ne-ar fi auzit acum câteva ore.
 
Pastele cu ragu la cuptor au fost foarte gustoase. Cel puțin două persoane dintre noi credem asta. Eu rămân o optimistă.

Conținut familiar

Câteodată este ca un cățeluș docil și loial. Asta se întâmplă doar uneori, de exemplu atunci când își urmează rutina de zi cu zi. Ajunge să hotărăsc, gata, este momentul să înceapă dimineața, că ea, Kiti, pornește un șir rațional de acțiuni, de parcă a mi se supune cu devotament este țelul ei în viață. Aș da cumințenia aceasta învățată, din interiorul ritualului, pe alta, tot controlată, care să vină ca răspuns la strădania mea de a o scoate din clipele de nefericire. Numai că nu pot cere așa ceva, după cum m-a învățat chiar Kiti, cu comportamentele ei stranii, ar însemna să pretind eu însămi existența unui ritual de nefericire din care să știe să iasă, ceea ce nu îmi doresc, o, nu.
 
Dar multe dimineți se aștern senine peste noi, așadar prefer să spun doar mulțumesc pentru ele, ceea ce și fac, mulțumesc! E dimineață, spun deodată, iar Kiti se aruncă culcat, pe burtă și scormoneste pe sub pat după papucii mei de casă. Nu pot să spun cât este de comică, mai ales că papucii par de neajuns, dar nu se lasă, ea trebuie să își calce pe urmele de ieri. Îmi aliniază apoi papucii recuperați la zece centimetri de vârfurile degetelor mari de la picioare și mă imploră să îi încalț. Să nu îndrăznesc să amân prea mult momentul în care pășesc în ei, căci amânarea nu este de bun augur aproape niciodată. Eu nu amân, iar ei îi este bine. La baie, apoi la Horica în cameră, acesta trebuie călărit puțin înainte de trezire. Aici ne facem puțin de cap în libertate, punem rutinei niște paranteze, dar reaprind fitilul odată ce văd că nu-i chip să îl conving pe Horia să se trezească. Ajunge un ‘trage-l din pat’, ca ea să se desfășoare cu o încăpățânare extremă în acțiune, i-am spus lui Horica de o mie de ori, nu te opune, că n-ai să reușești. Horia cade pe podea a o mieuna oară.
 
Urmează să anticipez, ‘încolonarea’, iar ea să își conducă frații cuminte în șir.

Pașnic

Îmi plac orașele goale, cel mai mult îmi plac pentru că este vară, îmi plac și pentru că mă lasă să îmi aud ecoul gândurilor și al șoaptelor, care astfel nu îmi mai par hodorogite, poate doar ușor comice, hm, hm, orașele golite sunt perfecte pentru că extind și relaxează timpul prezent, adică lărgesc acum-ul, aici-ul, pentru că, fiind goale, le scade greutatea și le crește volumul aerului de respirat, în orașele goale oamenii nu tușesc decât din cauza alergiei la teii înfloriți, fiindcă toate picăturile lor Pfluegge se pierd spontan în spațiu datorită imponderabilității relative în care aceste orașe se află, iar dacă oamenii nu tușesc, nici nu se îmbolnăvesc ușor unii pe alții, ca în epidemiile de ură și nepăsare din orașele suprapopulate, ador orașele goale și pentru că, în lipsa excesului de încărcătură, parfumul autentic al acestora răzbate în fine chiar mai departe de doi metri în sus de la nivelul pământului, iar această aromă este epică și izbăvitoare, tot la fel cum în orașele goale mă pot lesne orienta în spațiu, dar mai ales în timp după ora indicată de orologiile lor luminate, pe care abia acum le văd și le aud, apoi în orașele goale mă mai ghidez și după vânt, care acum bate liber, din parc în parc, și după copii, care acum mă bat tot liber la cap, din parc în parc, lăsându-mă să cred că am puteri supranaturale, când eu devin de fapt în context mai ușoară, îmi plac, îmi plac cu ale lor oftaturi sincere, cu care își zic oboseala persistenței în punctul de lume dat, cum îmi plac și pentru că acolo se poate spera la clipe idilice și la sănătate mentală, apoi la trai necadențat, ca într-o poezie cu versuri libere, totodata orașele goale sunt curate, iar pentru limpezimea în care se arată îmi plac și îmi plac.

Vară visez liniștit la vacanță de poveste, adică de adevărată poveste

Nici nu mai știu ce am visat, dar visul m-a plimbat câteva secunde lungi și în realitatea palpabilă, în stare de visare m-am ridicat concret la marginea patului, acolo unde starea de trezie m-a surprins strigând și lovind cu brațele dureroase și moi, abia-abia simțitoare, de cadrul dur al patului, într-o încercare disperată (din cauza visului misterios) de reanimare. Curios că imaginile difuze ale visului ale cărui efecte au fost cât se poate de vădite m-au lăsat în pacea necesară pentru a-mi continua somnul, semn cert că grijile mele sunt superficiale și ușoare astăzi, în urma admiterii reușite a băiatului și în deplina tihnă a vacanței de vară.
 
Vară nu foarte caldă, însă atât de caldă cât este sănătos să fie, cât să nu ne pârjolească roșiile bio, roșii atât de bio cât nepriceperea noastră într-ale grădinăritului le poate face. Și le face, căci singurul artificiu de creștere pe care îl aducem este o sporadică desțelenire de buruiană obraznică, binenteles și câte o cădere în admirație pentru minunea de a rodi.
 
Rodește și mintea băiețașului povești de vacanță din Himalaya, al cărui vârf este populat de un oraș întreg de Yeti, Vacanță în orașul de Yeti se numește povestea și este despre un copil de aproape șapte ani, om ca noi, care vizitează acest oraș și se împrietenește cu un copil-Yeti, pe nume Felix, un Yeti de statură medie, cu blăniță albă, tare prietenos și dornic să învețe de la copilul uman bucuria jocului.

Kiti-Kong și chinga metalică

A venit într-o bună zi, odată, dintr-un senin deplin, revolta. A bătut amenințător din picior de trei ori, nu, nu și nu, s-a prelins cât este de mare pe fotoliu în jos, urmând cu trupul ei îndeaproape curbele și unghiurile acestuia, ca să se strecoare precum o pisică prin spațiul îngust dintre centura de siguranță cuplată și fotoliu, a îngenunchiat întinzându-și grațios trupul elastic pe spate, ca o dansatoare de limbo, și a ieșit învingătoare din centura de siguranță. Din acea zi, de altfel în general bună, până astăzi am căutat cheia pentru a-i anula indignarea față de purtarea centurii de siguranță, dar n-am găsit-o, în ciuda încercărilor noastre comico-absurde, așadar eșuate.

Până când, într-o frumoasă zi de vară, am găsit soluția. De fapt, am crezut că am găsit soluția. O centură de siguranță prinsă în mai multe puncte, ca centurile avioanelor, fixă, trecută peste ambii umeri. Zis și executat (mulțumim, frățioare, dar stai să vezi surpiza!), apoi adus centura la domiciliu, într-altă, cum altfel?, frumoasă zi de vară. Numai că mânia fetei nu scăzuse în răstimpul dintre de mai sus prima bună zi și tot de mai sus a treia frumoasă zi, așa cum naivii de noi am crezut, ci rămăsese mocnind în interiorul tumultuos al domnișoarei noastre, așa încât, cu ocazia imobilizării ei parțiale în ingenioasa ei centură roșie, nouă, furia i s-a dezlănțuit bezmetică către exteriorul agasant, intempestiv, centura, căreia i-a rupt chingă metalică, zdravănă, așa cum, îmi imaginez, nici în cel mai furtunos test de rezistență a materialului nu s-a mai întâmplat să fie ruptă. Evident, și fata a ieșit, lăsându-ne perplecși în fața tulburătoarei și misterioasei întrebări, de unde-i vine forța de Kiti Kong?

Forța omului. Acea mărime fizică dependentă de încordarea musculară și furie, măsurabilă prin impresia creată privitorilor de deformările obiectelor sau ființelor asupra cărora s-a dezlănțuit această forță și a cărei valoare este supusă proporțional voinței omului în forță, fără să țină neapărat cont de gingășia fizică sau morală a acestuia. Să simți indignare cu toată ființa te transformă într-un veritabil King Kong. Să lupți pentru a-l captura pe King Kong te face doar încă un abuzator. Abuzator din iubire, hmmm.

Cunoaștere intuitivă, directă

Stau aplecată pe genunchi în fața bucății de pământ în care știu că am plantat, destul de târziu în primăvară, vreo zece fire de căpșuni. Fâșia de pământ a crescut generoasă în ea diferiți pui de plante rătăcitoare, aruncate nepăsător de vântul slobod al câmpului. Nu cunosc buruienile încă prea bine, nici nu știu să recunosc o plantă după frunzele ei, de aceea mă uit atentă la tulpinile crescute mult deasupra pământului și încerc să descopăr care dintre ele sunt căpșuni. Sunt cel puțin cinci tipuri de plante în fața mea, firele astea lungi ca o iarbă mai cărnoasă și mai lungă sigur nu pot fi un căpșun, pe ele pot să le smulg liniștită. Nici nesuferita asta spinoasă, probabil pălămida, nu este o plantă bună, am învățat să o extrag fără durere, apucând-o de tulpina groasă cât mai aproape de rădăcină. Mă întreb cum ajunge planta asta atât de răspândită să își dezvolte așa o rădăcină lungă, dreaptă, solidă, într-un timp atât de scurt. În dreptunghiul meu de pământ de cultivat rămân încă două feluri de tulpini înalte, grațioase, nu pot decide repede pe care ar trebui să o smulg și pe care să o țin dintre ele. Rup cu speranța unei dezvăluiri subite câte o bucată din frunza fiecăreia și încerc să descopăr în ele acel fin parfum de căpșună crudă, dar nu reușesc să am nici o revelație, așa încât îmi ascult instinctul, care îmi spune că și astea sunt doar buruieni. Mă las aplecată cu tot corpul peste fâșia tot mai curată de pământ și elimin cu dexteritate ierburi după ierburi, iată că acea creștere intempestivă și vulgară a buruienilor are totuși un rost, și anume, îmi înlesnește înlăturarea lor. Odată cu asta, niște frunzulițe verde închis, rotunjoare, mici, îmi apar de sub bălărie, totodată un iz deosebit, cu sens necunoscut, dar cu sens, organizat, îmi gâdilă mirosul, ceea ce mă dezmeticeste, iată un mic căpșun. Descopăr repede zona imediat de lângă acest căpșun și dau de încă unul și încă unul. Mă bucur. Îmi amintesc că doar am scotocit de multe ori prin tufe de căpșuni și le recunosc deodată și în amintire, întinse pe lățime, joase, dese. Sunt încă mititei căpșunii noștri, dar au timp să crească mari și spațiu să se lăfăie în dreptunghiul curat de pământ.

Vrei să-ți spun o poveste?

Felix:

A fost odată o țestoasă pe nume Broschi care înota într-un lac la marginea unei păduri. Acolo, în pădure, trăia un urs pe nume Andrei, un urs tare haios, negru, american, care și-a propus să ajungă la lac, cu undița în spinare, pentru a pescui niște pește. Odată ajuns la lac, a întâlnit-o pe prietena lui, Broschi, care i-a propus să își ajute prietenul la pescuit. Cum? Ea se va preface că își face plimbarea de dupăamiază, înot prin lac, și va trece plictisită printre pești, luându-și cu ea o plasă de cumpărături și intrând în magazinul subacvatic de mâncare pentru broaște țestoase și alte animale lacustre. Plimbându-se ea, așa liniștită, a ridicat deodată plasa, ca și cum ar lua mâncarea de pe raft, dar s-a răsucit brusc, țup-țup, și s-a aruncat cu plasa desfăcută larg peste o mulțime de pești care înotau în spatele ei, prinzându-i acolo. A ieșit veselă din magazinul subacvatic și a înotat grăbită către Andrei. În drumul ei s-a întâlnit cu o țestoasă bătrână, înțeleaptă, care a întrebat-o pe Broschi curioasa ce are în plasă. Broscuța i-a răspuns că a capturat șmecherește niște peștișori pentru ursul Andrei, dar țestoasa cea înțeleaptă i-a zis: de ce vrei să omori niște bieți peștișori, pentru prietenia ta cu ursul Andrei? Broschi i-a răspuns un pic rușinată: da, ăsta este motivul! Atunci bătrâna broască țestoasă i-a propus lui Broschi să-i pregătească ursului o surpriză și anume să îi gătească un tort plin cu alune de pădure și să i-l pună pe masă, în bârlog. Broschi, știind că ursul Andrei nu mai găsise de mult alune în pădurea în care locuia, s-a întrebat oare unde găsește alune de pădure. Broasca cea înțeleaptă i-a dezvăluit misterul: alunele delicioase creșteau ascunse într-o scorbură în care trăia bufnița Aripă de Diamant, o bufniță singuratică cu aripi lucitoare în soare ca diamantele. Broschi a pornit agale către locuința bufniței, ieșind din lac pe partea cealaltă a lacului, pentru a îl evita pe Andrei, care o aștepta cu masa, nu înainte însă de a elibera peștișorii. De bucurie unul dintre peștișori i-a vorbit pe limba animalelor lacustre: mulțumesc pentru că ne-ai salvat, Broschi, iar Broschi, auzindu-l, s-a rușinat pentru ceea ce a vrut să facă și l-a îmbrățișat cu cele două lăbuțe din față.

Între timp, ursul Andrei s-a plictisit de atâta așteptare așa că a plecat spre bârlog prin pădure. Într-un târziu Broschi a ajuns la casa lui Aripă de Diamant și a început să îi bată acesteia la ușă. S-a deschis ușița scorburii, unde a apărut fața somnoroasă a bufniței Aripă de Diamant. Ce vrei tu la ora asta, Broschi? a întrebat. Broschi i-a povestit toată întâmplarea dupaamiezii și i-a povestit și despre părerea ei de rău pentru ce ar fi putut să facă și despre căutarea alunelor delicioase. Știi ceva de ele, Aripă de Diamant? Bufnița i-a zis: pentru că ai fost o broscuță inimoasă, îți dau o sută de alune delicioase și nu îți cer nimic în schimbul lor. Pentru că tu vei face cu ele o mare bucurie prietenului tău. Broschi le-a luat în plasa de pești, i-a mulțumit mult bufniței și a plecat repede către bârlogul lui Andrei, oprindu-se în drum la toți ceilalți prieteni ai lui Andrei, povestindu-le despre surpiza. Aceștia i-au construit împreună un tort  mare cât un fotoliu uriaș, pe care l-au umplut cu cele o sută de alune delicioase. Apoi s-au ascuns prin bârlog. Când ursul Andrei a deschis ușa casei sale, n-a putut vedea altceva în afara tortului uriaș și a început să se lingă pe bot de poftă. Atunci toți prietenii ascunși au sărit și au strigat la unison: surpriză!!!! Ursul Andrei a împărțit tortul delicios cu toți prietenii săi și a strigat: alunele sunt mai gustoase decât peștișorii! Sfârșit.

Capricios

Ce m-a intristat azi.

Sa observ ca populatia incantatoarelor egrete albe si cea a robustilor starci de noapte sunt tot mai mici, probabil ca urmare a incarcaturii tot mai bogate a mediului de artificii umane citadine, case, drumuri, alte constructii. Locurile privilegiate din acest punct de vedere, cum este cel in care noi locuim, se transforma paradoxal de la zi la zi, pe de o parte ne bucuram de modernitate, ce vine cu drumuri plane si proximitati utilitare de vietuire, pe de alta parte ne intristeaza tot mai evidenta imputinare a pasarilor migratoare, care isi regasesc tot mai greu curatenia caminului de vara, pe care astfel il abandoneaza pentru intotdeauna. Nu le poti avea pe toate, spune o vorba, dar nu despre asta zic eu, ci despre stridenta contradictie dintre bucuria unui trai armonios in natura si amaraciunea ce vine odata cu cunoasterea si evolutia.

Sa citesc acest articol din ultimul numar din National Geografic, Pene Indoliate se numeste, despre traiul extraordinar al unor pasari cantatoare, ce migreaza an de an catre zona subsahariana, intr-o aventura inimaginabila, riscanta si, uneori, fatala, atat din cauza pericolelor constituite de pradatorii din lumea animala, dar, mai ales, din cauza omului, pradatorul suprem al lumii.

Sa ajung la Swimathon, acest concurs caritabil de inot, si sa dau de o Kiti complet debusolata, anxioasa si pierduta in acel univers haotic de panica din necunoastere si imposibilitate de anticipare, in care copiii cu autism se mai ratacesc uneori. Din fericire am profitat de apropierea unui parc racoros si a uneia dintre bancile lui, ca sa regasim echilibrul frant, cu calm exagerat, fara rusine, dar nu cu nerusinare, pentru spectatorii curiosi si cu niste atingeri profunde ale trupului ei incordat.

O revelatie.

Recunoasterea spontana a noii, de fapt a foarte noii (de aseara) masini a tatalui ei si a locului in care acesta a parcat-o astazi, in imensa parcare a Arenei Nationale, de catre Kiti, in ciuda chiar a propriei mele atentii crescute la detalii. Iata cum vin confirmarile acelor abilitati ascunse, greu de intuit, sperante de o viitoare minima dependenta si semne de inteligenta ale copiilor nostri cu autism. Neasteptat, din senin sau chiar din mai tulburata atmosfera de nesiguranta in care intamplarea ne duce.

Nerăbdare

 Mă uit împreună cu Horica la un film amuzant, dar și sinistru pe alocuri, suntem nervoși amândoi, însă râdem, râdem de film și de noi înșine, așa caraghios de nerăbdători cum suntem, cu neseriozitățile instituționale ar fi trebuit să fim obișnuiți și chiar suntem, dar nu ne putem abține să ne încredem, așadar ne încredem. Pauzele publicitare sunt bine venite, atunci ne luăm, într-o simetrie perfectă, laptopurile în brațe și butonăm, din fericire pauzele sunt suficient de lungi, restul doarme în liniște deplină la etaj, aici, jos, putem să mai așteptăm, sper că nu mult și bine, nu, nu? Filmul reîncepe, încă este patru iulie, ziua Americii, iar rezultatele nu mai vin, de ce-ar veni chiar astăzi, doar pentru că au zis că vor veni, nu este acesta un motiv suficient de bun, măcar de ar fi plouat și-ar fi tunat și fulgerat, să cadă rețelele de internet, să dormim liniștiți, acum nu văd, zău, cum o s-o facem, adică să dormim liniștiți, căci ceva ne ține treji, mai treji ca niciodată, e nerăbdarea.

Când mențiunea a treia nu este ceea ce pare

În așteptarea listelor finale, calculăm, analizăm, împreună cu Horica, examenele, notele și constatăm că diferența la media de admitere o va face nota examenului de limba română, dar și media celor patru ani de gimnaziu. Noi am preferat să apăsăm accelerația, la obținerea notelor mă refer, abia din clasa a șaptea, până atunci mizând mai degrabă pe fond, decât pe formă. Nu ne pare rău, în definitiv, cu greu ai putea să îți imaginezi că atât de mulți ‘zecisti’, câți există astăzi, chiar au atâta habar de tot ceea ce se presupune că au învățat, cât le arată acele mult râvnite note de zece. Dar nota costă, costă un loc mai în urmă la liceu, costă un pic de frustrare, costă niște aroganță neavenită sau cine știe ce altceva mai poate costa. Dar nu despre asta este vorba aici, ci despre o întâmplare foarte haioasă, pe care a trăit-o Horica acum doi ani, pe vremea asta, în ziua în care absolvise clasa a șasea, cu o medie mare, căci mediile mari, dacă nu cele foarte mari, sunt rezervate neapărat și copiilor buni, atunci când nu a reușit să obțină nici măcar ultima recunoaștere formală a meritelor la învățătură, și anume mențiunea a treia. Ei bine, chiar în seara acelei zile, o scenă dintr-unul din filmele cu Jackie Chan, pe care Horica le urmărea cu plăcere, o înfățișa pe domnișoara încântătoare cu care eroul discuta, o blondă apetisantă, ușor prostuță, asta se deducea din impresiile partenerului ei de dialog, care, vădit nemulțumită de impresia făcută, s-a hotărât să îl impresioneze pe Jackie Chan, spunându-i despre cea mai mare realizare școlară a ei și anume, obținerea celei de-a treia mențiuni în clasa a șasea. Nu pot să îmi amintesc altceva decât o mare distracție, cu râsete și autoironii din partea băiatului nostru hâtru, el, care nu reușise nici măcar mențiunea a treia, în clasa a șasea, așa cum reușise să obțină până și blonda cea prostuță din film.