După ce am numărat paginile rămase necompletate în caietul de vacanță, am ajuns cu Felix la o înțelegere, el lucrează câte patru pagini pe zi, iar eu, eu nu îi dau nimic în schimb, poate niște mângâieri pe frunte în plus. Printre altele, astăzi mi-a atras atenția un desen din caietul de teme ce înfățișează doi băieți mâncând, unul-un măr, altul-ceva fast food, desen ce trebuie completat cu ‘asa da’ și ‘asa nu’. Observ că, formal, obișnuirea copiilor cu etichetarea celorlalți începe din clasa pregătitoare, întrucât băiatul cu sandwichul, așadar cel cu ‘asa nu’, este schițat evident mai rotunjor decât cel cu mărul. Sunt curioasă ce ar alege autorii desenului dintre un slăbănog cu un sandwich în mână și un obez care mușcă cu poftă dintr-un măr. Ha!

Ultimele mele câteva nopți, și ale lui Kiti, se desfășoară pe două planuri. Pe primul, planul vertical, profund, se visează în somn, pe al doilea, planul orizontal, superficial, se dormitează ca prin vis. În orice caz, perspectivele diferite îmi clarifică percepțiile. Visez curgător, simplu, oricât de aglomerat și imposibil ar fi visul, iată perfecțiunea în curgerea impecabilă, stranie a întâmplărilor. Apoi urmează ruperea, cufundarea pe orizontală între lumi, perfecțiunea și imperfecțiunea. Aici somnul cu visul îmi sunt sacadate, întretăiate de puncte de realitate fizică proximă, uimitor potrivite în context oniric. Ieșirea urmează în general nopții. O amintire tot mai vagă a perfecțiunii din care vin. Dar, fericit, prezentă.

Deși unii dintre noi ne avântăm optimiști în profunzimea Deltei, pe canalele ei hrănitoare pentru om, animal, plantă, cu singura grijă să găsim cumva o cale sănătoasă de a aduce pește acasă, noi, ăștialalți, căutăm soluții pentru garderoba de școală, tricouri albe, pantaloni și sacou bleumarin, deoarece clasa întâi înseamnă pentru prima oară uniformă și pentru Felix.

Mai știu că toamna este pe-aproape, fiindcă număr paginile neatinse ale caietului de vacanță și culeg roade proaspete din grădină, fiindcă aștept cu nerăbdare coletul cu flori de plantat și devin tot mai îngăduitoare cu temperaturile caniculare ale sfârșitului de august, fiindcă percep în mine izuri de trai domestic și regăsesc dorința ardentă de a prepara și savura ceaiuri, fiindcă părul lui Kiti, răvășit de briza mării, s-a mai domolit și culoarea obrajilor copiilor are atâta intensitate încât să țină până la primăvară, fiindcă îmi caut printre hârtii biletele pentru concertele toamnei, achiziționate încă din primăvară și fiindcă pur și simplu o simt.

O promisiune mai veche ce se ține chiar acum, să pescuiască în cel mai încântător loc din țara noastră, Delta Dunării. Au încercat ei în mai multe rânduri să pescuiască și chiar au făcut-o, dar, aproape de fiecare dată, au revenit nemulțumiți de pe baltă. Horica și Bicu. Trăsături prea puține, echipament incomplet, tehnică deficitară? Poate câte ceva din fiecare, doar pasiunea s-a menținut intactă. Între timp, pregătirea excursiei de pescuit din deltă a fost temeinică. Horica are aproape tot atât de multe unelte performante pentru pescuit, câte cunoștințe despre acest sport a tot acumulat. El este o mică enciclopedie teoretică a artei pescuitului, cu toate celelalte lucruri pentru care are pasiune i se întâmplă la fel, citește mult, așadar cunoaște multe lucruri. Iată că acum are ocazie ideală să își testeze cunoștințele. Au plecat de acasă însoțiți de tati, tati, nici foarte tinerel, ca Horica, nici foarte matur, ca Bicu, el are rolul de a ține pasiunea pescarilor noștri în frâu, de a fotografia capturile, de a se bucura de zilele sfârșitului de august într-un asemenea decor superb și, de ce nu, de a își face inițierea în pescuit. Ușor frustrați de captura slabă din ultimii ani, Horica și bunicul și-au promis solemn la plecare că, în cazul în care nu vor prinde acea știucă din închipuirile lor informate și numai pe aceea, își vor rupe de ciudă undițele în două și vor renunța definitiv la pescuit. Ei bine, astăzi pot respira ușurată. Știuca aceea a tras unde trebuie. Nu le urez baftă, asta în niciun caz nu i se face unui pescar.

Vacanța nu este pe deplin vacanță când pleacă tati la serviciu. Dar când nu pleacă, să fim și acasă, vacanța este vacanță. Ieri. Cu nostalgia unei alte vacanțe mai îndepărtate în timp, petrecută pe Coasta de Azur și cu hazliile povestiri cu extratereștri, pe care Felix le tot inventează, ne strângem unul într-altul și râdem la Jandarmul și extratereștrii. Felix râde de se prăpădește la sunetul metalic, a gol, test decisiv de identificare a provenienței extraterestre, iar lui Horica i se par nespus de comice mimicile expresive ale lui Louis de Funes. Apoi ieșim pe terasă, tati, ajutat de bunicul, trebaluieste la niște contacte electrice, montează o lampă și o priză. Kiti se tolaneste direct pe terasă aflată acum în plină umbră, iar Felix aranjează șezlongurile în formă de parcare, se joacă cu niște mașinuțe. Eu îmi fac o cafea și ies împreună cu ceilalți din casă, căutându-mi un loc. Un șezlong întins, ademenitor, în jurul căruia Felix se tot învârte, îmi pare locul visurilor în acel moment. Țin ceașca de cafea în mâna dreaptă și mă las în el cu grijă să nu vărs cafeaua. Grija pe care o demonstrez se dovedește deosebit de importantă, întrucât realizez, pe măsură ce mă las în șezlong, că acesta nu mă ține, ci se tot lasă spre podea, sub greutatea corpului meu. Știu în această clipă că șezlongul nu se va opri din coborâre decât când va deveni unul cu   podeaua terasei, ceea ce se și întâmplă, evident, cu mine cu tot, care ajung, cu grație pentru saltul neintenționat, cu capul și trunchiul pe pământ, și cu picioarele drepte, în sus, perpendiculare pe terasă, nu neapărat pentru estetica săriturii, ci, aș zice, pentru echilibrare, halal echilibrare. Și totuși, fără această postură ridicolă, aș mai ține oare în mâna dreaptă, netulburată, dar nici cafeaua dinăuntrul ei, cana mea? Probabil că nu. Așa că n-am decât să mă alătur hohotelor de râs ale familiei lărgite, să mă ridic și să îmi savurez cafeaua. Ceea ce și fac, găsind în plus un alt motiv de mulțumire, observat de Horica, ce îmi spune distrat, ‘noroc că ai chiloți pe tine!’ Ha, ha, zic și eu așa către adolescentul meu perspicace și îmi frec discret cotul stâng.

‘Pa, pa, boubou’, îmi vine să-i strig mării albastre lăsate în urmă, căci ne-a ținut strâns lângă ea, ne-a mângâiat, ne-a alintat și ne-a însănătoșit la minte necondiționat, la fel cum face și o mamă cu copiii ei, pa, pa, boubou, cu dor deja și nostalgie, dar cu bucuia pe care o simți când știi că este mereu acolo unde te aștepți să fie când tremuri de dor de ea, de dor de liniștire. Mulțumesc!

‘Acasă’ ne întâmpină cu daruri alese, crescute greu, în suferință dată de seceta necruțătoare, parcă le văd cu respirația gâfâitoare, drămuind fiecare strop de umezeală, fiecare adiere racoroasă de seară, ținându-și bine energia de creștere, cu încredere și răbdare că va veni și timp de inspirații pline, vitalizante, ușoare, le văd pe ele astăzi răsuflând ușurate în jetul pur de apă rece, și flori, și legume, și fructe. Mulțumesc!

Avem fiecare în cameră câte o plesnitoare de…insecte, numai că insecte de plesnit nu am văzut mai deloc. Acest loc este, surprinzător și nemaiîntâlnit, locul preferat de adunare pentru un grup numeros de mămăruțe, niște delicate, rotunjoare, agitate și obrăznicuțe mămăruțe. Cum nici măcar un singur țânțar nu mi-a bâzâit până acum la ureche, iar comportamentul acestor mămăruțe și numai al acestora este ușor îndrăzneț, totodată ținând cont de stăruința cu care eroii poveștilor lui Felix se întâmplă să se deghizeze, aș putea crede că mămăruțele mele nu sunt decât niște țânțari deghizați în buburuze, pentru a se proteja de noi, dar mai ales de plesnitorile noastre. Numai că nu am cum să cred așa ceva, nu pentru că nu cred în povești, ci pentru că m-am împrietenit cu una dintre aceste mămăruțe, iar când mă împrietenesc cu cineva, eu am încredere. Ei bine, mămăruței mele îi place foarte mult să stea în palma mea, să se plimbe și să facă mici răsuciri cu aripioarele evazate. Nici pomeneală de vreo bâzâială, nici vorbă de vreo mască, este doar una dintre delicatele, rotunjoarele, agitatele și obraznicuțele mămăruțe, care animă în zbor camerele acestei case cu câte o plesnitoare de insecte nou-nouță, nefolosită în fiecare încăpere.

Muzica se aude la comanda minții, numai să fie atâta putere încât să elimine restul noxelor fonice dimprejur. Tango. De fapt niște ritmuri sudamericane, ce răsună din două chitare acustice și o conga. Experiment. Dansul fără muzică. Este o încercare, adică o tentativă, de a modifica o dispoziție sufletească, pe care eu o practic din copilărie. Ritmul. Acea nevoie împlinită de anticipare, sursa încrederii și a calmării. Ritmul precede muzicalitatea. Conga este atinsă de două mâini fine, dar ferme. Abia după asta intră și chitarele. Tango sau altceva, importantă este bucuria. Copilul o are, el intră în ritmul porumbeilor orășeni. Urmează zborul, adică dansul propriu-zis. Încântare.

Astăzi bate vântul. Încă de azinoapte l-am auzit șuierând pe la încheieturile drepte ale ușii terasei și m-am bucurat de el. Noaptea își ține aproape până spre dimineață fierbințeala de peste zi, așa că orice adiere este binefăcătoare. La plajă stăm doar câteva ore în zorii zilei, în restul timpului ne odihnim și ne plimbăm. Și neapărat privim marea. Felix înoată cu colacul, dând rapid din mâini și mișcând ritmic picioarele de parcă ar fi un delfinas. Înaintează prin apă cu viteză. Horica înoată ca un câine, cu capul afară din apă, avertizandu-ne că anul viitor își va pune neapărat lentile de contact. Kiti nu înoată, dar stă cu zecile de minute pe mal, intrând în apă, apoi ieșind și tot așa. Abia acum, după șase zile, pot spune că s-a acomodat cu locul, dar mai ales cu programul, întrucât pentru ea schimbările de loc au fost întotdeauna destul de ușoare. Poate ajută și vântul. Aș rupe o tulpiniță de leandru de pe marginea șoselei, ca să o aduc acasă. Sunt atât de frumoase tufele uriașe de leandri de pe drum! Și portocalii, și rodiile, și măslinii, și eucalipții, chiar și pinii sunt frumoși aici, pentru că se potrivesc atât de bine în peisaj. Facem plajă mereu sub același copac, pe care nu îl recunosc. Este unul bătrân, cu scoarță care se desprinde în foițe subțiri, lăsând tulpina netedă, colorată în nuanțe calde de portocaliu și maro. Este înalt, iar sus, în desimea coamei sale, își cântă pașii târșâiți o trupă veselă de cosași. Astăzi, fiindcă bate vântul, îi pot asculta din mare. Ies din apă cu ochii închiși, înfrunt vântul în față, ajung la baza de sub copacul nostru. Este bine.

Cristale minuscule de nisip și sare se prind puternic de cărările întortocheate ale suprafeței capului și trupului, se strânge materie primă pentru o mare miniaturală, cu plaje mici uriașe de fire fine de nisip, cu ape sărate enorme, cât tot plouă pe mine în toate clipele de umezeală, dar până să ajungă să se adune, particulele de apă, nisip și sare laolaltă, mă metamorfozez într-un arici țepos, sărat și arogant, cu față maronie, nas în briza mării și membre adânc înfipte în nisipul fierbinte, care stă nemișcat și trândăvește cu zel în plin soare, mă ține platoșa ascuțită și întărită a spatelui și capului să nu mă răstorn în bătaie de vânt, căci îmi dă o siguranță nesperată această amestecătură de nisip și sare pe trup, cum nu o mai întâlnesc în alte împrejurări, cum nu o mai întâlnesc decât la mare.

Suntem un fel de intruși pe plaja asta, intruși printre localnicii prietenoși și deschiși. Pe plaja încă nepieptănată înainte de opt, atunci când ne străduim noi să ajungem, ne găsim stăpâni măcar pentru o oră, dacă nu pentru mai mult timp. Intrușii dominatori. Băieților nu le pot nicicum stopa avântul către apa mării, iar pe Kiti cu greu o desprindem de țărmul nisipos, fin, înmuiat stimulator de apa sărată. Astăzi explodează după două ore pe malul fierbinte, din cauza unei genți agățate de ciotul unui copac bătrân de lângă noi. Nu am întâlnit niciun grec fără bunăvoință față de bizareriile fetei, femeia ne zâmbește cald. Cătă își propune să taie la noapte copacul, însă eu îl conving să nu o facă, în definitiv observ că toate renunțările la care o obligăm pe Kiti nu fac decât să îi creeze alte ciudățenii-obsesii noi, așadar soluțiile noastre devin cvasiinutile. Durerea ei se amplifică și se diversifică, din ea erupe cu un aspect profund fizic, ceva o sfâșâie pe interior, nu rămâi indiferent în fața unei asemenea expresii, apoi se propagă felurit către noi. Plâng puțin, mi-e milă. Mai încolo mă port cu mănuși cu ea. Îmi amintesc de învățătoarele care se temeau de copila noastră și mă confund cu ele. Mă tem, da, însă port mănuși doar pentru că o iubesc. Ea râde. Apoi, în pădurea de stejari bătrâni, în miezul căreia se află biserica Sf. Parascheva, recapătă seninătate deplină. Drumul înapoi către casa de împrumut se parcurge râzând în hohote. Minunile sunt întâmplările care te reprogramează fără veste pentru bucurie.

Proprietarii casei s-au mirat  puțin, cum de ați ales tocmai casa noastră, de altfel o casă nou-nouță, încă neterminată, mobilată cu gust pentru ceea ce se vrea, doar că așezată pe culmea unuia dintre dealurile înconjurătoare fermecătoarei așezări grecești, izolată de vâltoarea turistică obișnuită regiunii, așadar ceva mai departe de mare. Numai că în afara oricăror comodități după care tânjești în vacanță, inclusiv a uita poate puțin de mașina de care ești nedespărțit, trăirea extatică oferită de ridicarea soarelui din mare, atunci, dis-de-dimineață, când încă respirația orașului de sub colină are ritm atemporal, are tot atâta intensitate câtă poți spera să simți în acest timp de lejeritate.

 
Nopți bune, răcoroase în dormitoarele orientate către vest și nord. Răcoarea binevenită a nopții se percepe doar cu ferestrele larg deschise. Aleg între aerul rece, proaspăt și liniștea deplină a nopții. Aerul. Implicit și larma păsărilor de noapte. Aerul și tărăboiul. Respir lin și deșir gânduri. Încerc să-mi înțeleg ritmul circadian. Capricios.  Băiatul mare se foiește zgomotos în dormitorul său îndreptat către est. Foiala lui este din vina mea. Când sunt trează, nu sforăi. Mofturoase, gambele mele fac o criză, apoi mă duc în dormitorul vestic. Occident. N-am nevoie de viză. Încui baia și debaraua cu cheile de pe lanțul galben. Toți ceilalți au nevoie de vize, cheile rămân sub perna mea. Fetița doarme adunată în poziție fetală. Nu are loc de maldărul de piese de puzzle din patul ei. În toate anotimpurile, în încăperea aceasta, ninge cu piese de puzzle. Precipitațiile abundente o fac să crească mare ca Făt Frumos. Valeriana o ajută să doarmă bine. Pisicilor le place aroma valerianei, am citit undeva. Vise plăcute. Când oboseala mă urcă pe pereți, fetița înghite valeriană. Viața nu este dreaptă. Nu este nici strâmbă, are doar niște curburi. Copil mic, mamă somnoroasă, copil mare, mamă insomniacă. Eu. Comedii de peste zi. Sunt doar cu băieții la Ikea, vrem să mâncăm. Tata mă întreabă de ce nu iau trei tăvi în loc de două, eu îl întreb de ce. Am rămas în stadiul de ce. Pentru că ai trei copii, zice tata, doar că pentru el, sunt și eu, alături de cei doi băieți ai mei, tot un copil. Dar Kiti nu este cu noi, zic, deci am nevoie doar de două tăvi. Pare că l-am convins că așa stă treabă, fiindcă nu mai zice nimic. Râd cu precupețele de la fereastra mea, cra-cra. Foiala s-a diluat în noapte. Diluție importantă și de gânduri.

Am două botine fine, desigur gemene, botina dreaptă și botina stângă. Au fost odată împreună, mai de mult, o pereche arătoasă și mândră, căci un fir subțire, metalic, aurit le ținea ferm trupul din piele moale, gri, ca o ramă fidelă a tălpii, și încă îl mai ține. Cochete și avangardiste prin fermoarul cusut excentric și înălțimea minimă, botinele mele încă își păstrează calitățile estetice și originale cu care m-au cucerit. În ciuda atâtor vicisitudini.

Pentru că în picioarele de nișă ale fetiței mele mi le-am imaginat în prima clipă în care le-am zărit. Numai că nișa din care picioarele fetiței mele făceau parte în acele timpuri avea pretenții de onorabilitate, așa încât nu a tolerat peste gleznele delicate ale fetiței nici calapodul excentric al botinelor,  dar nici chiar bătăile ritmice, scurte și melodioase, ca niște clinchete metalice, ale tălpii și botului ascuțit, înrămat, pe asfaltul încă înghețat al străzii. Așadar soarta botinelor s-a arătat într-o cruzime de neînțeles în clipa în care, din cauza incongruenței dintre nișa picioarelor fetiței și tiparul însuși al cizmulițelor, fetița neîngăduitoare s-a lăsat sedusă de domnia sa, comoditatea deplină, și le-a azvârlit înciudată și  mâhnită cât colo în noroaiele obligatorii de primăvară ale Pieței Romane. Un gest irevovabil și ireconciliabil.
 
Dar, căci de dragul acelei seducții din prima clipă a trebuit să fie și un ‘dar’, am îndrăznit eu, o deținătoare de picioare cu formă destul de comună, să încalț gingaș botinele, iar gestul meu tandru a fost răsplătit cu o mângâiere împăcată: botinele îmi veneau ca o mănușă, doar vârful ușor ascuțit al ghetuțelor părea să nu se muleze pe de-a-ntregul de degetele mele strânse cu timiditate, însă cui îi păsa de asta?
 
Din acea zi, tristă și veselă, botinele au devenit ale mele, numai ale mele, fără regrete de nicio parte. Îmi sunt dragi și insignifiant nepotrivite, de aceea le scot într-un ritm dictat insistent de mica tortură a vârfurilor botinelor asupra degetelor mele stoice.

Se tot schimbă de la generație la generație legătura părinți-copii, nu la intensitate mă refer, ci la stilul de interacțiune dintre ei, complicat dinamic de vremuri.
 
Lecția traiului în comunitatea restrânsă a familiei pe două planuri de generații consecutive:
 
Copilul-eu participă pro activ și pro bono la treburile casnice, pro activ, întrucât creează alături de frații săi program echitabil de îndeletniciri gospodărești cotidiene, de care se și ține cu constiintiozitate și fără regrete, iar pro bono, întrucât altfel nu știe și nici nu îndrăznește să afle că s-ar putea. Recompensa? Intrinsecă!
 
Copilul Horica participă activ și remunerat la anumite treburi casnice, acelea din care copilul poate să extragă neapărat măcar o recompensă tangibilă. Udarea grădinii dimineața este o îndeletnicire cool, la propriu, dar și la figurat, întrucât este aducătoare de retribuție bănească modestă, însă onestă, așa cum a aflat el de la un prieten, ceva mai norocos în greutatea primei pentru aceeași ocupație. Totodată, udarea dis-de-dimineață a grădinii de către băiat îi crește acestuia obligatoriu starea de spirit prin conectarea surprinzătoare și neintermediata cu natura și ale ei minunății, precum protagonistul, copilul, o și declară plin de satisfacții diverse, îmbinate fericit, la împlinirea activității.
 
Concluzie: lecția traiului în comunitatea restrânsă a familiei în vremurile prezente are un farmec special și ține neîndoios și de calitățile de negociere și de grosimea portmoneului părinților, căci, nu-i așa, duse sunt vremurile în care motivațiile interioare pentru munca în comun au găsit sevă hrănitoare.

O familie de chire de  baltă și-a construit cuib de câteva zile pe o mică insulă apărută deodată în mijlocul lacului, parcă anume pentru a le oferi acestora cămin. Cred că există deja și niște ouă în cuib, întrucât un bărzoi neobrăzat dădea astăzi târcoale petecului de pământ scăldat generos de ape. Liber ca pasărea cerului. Da, există fără îndoială în interiorul omului aspirația de libertate, iar zborul slobod al acestor vietăți superbe ne înlesnește îndrăzneala. Cu toate astea, chiar și păsările se supun legilor infailibile ale naturii, covârșitoare și necruțătoare, iar limitările traiului lor în cer și pe pământ ne pot fi lecție a umilinței. Liber ca pasărea cerului este într-adevăr o măsură onestă a libertății  la care noi, oamenii, putem aspira.

Am vrut să scriu despre o gorilă cu un pui în brațe. Mi-ar fi plăcut să scriu despre acea gorilă cu puiul în brațe, întrucât aș fi putut să îmi numesc textul Gorila căreia i-am picat cu tronc sau Insolența din privirea unei gorile-mamă. Dacă m-aș fi hotărât să povestesc întâmplarea cu gorila care și-a ațintit amenințător ochii asupra mea, din spatele gratiilor unei grădini zoologice, aș fi făcut-o întrucât întâmplarea a fost evocată astăzi de Horica, pentru a-i șterge o mică supărare fratelui său. Nu pot să fac însă din privirea gorilei care mi-a înfricoșat băiețelul, din grijă pentru mine, o poveste, chiar dacă tentația titlului este mare. Iată de ce nu voi scrie nimic despre nicio gorilă. În schimb voi profita de libertatea cu care îmi aleg subiectele și voi intra iarăși în grădina mea florală, de data asta cu un arbust în brațe, arbust de care m-am îndrăgostit subit, la prima vedere. Înaltă, dreaptă, cu multe ramificații din tulpina principală și frunze catifelate din abundență, planta mea își împlinește menirea preponderent estetică revărsându-și spectaculos inflorescențele pe lujerii terminali, fiecare boboc fiind protejat de o construcție elegantă și discretă, ca un motiv arhitectonic, alcătuită dintr-un mănunchi de frunze lanceolate curbe. Sunt zeci de astfel de boboci iviți din planta mea, iar florile ce se arată deja din câte un boboc promit noi stropi de încântare privitorilor. Sunt nenumărate motive de a prinde dragostea pe Pământ, iar a-mi decora casa și grădina cere mereu câte o îndrăgostire. Astăzi, de un Hibiscus macrophyllus.

-Am văzut o bicicletă ca a ta, mami, roșie, cu far și coșuleț!

Cu far, da, neapărat cu far să fie, acum se lasă noaptea deasupra orașului, într-o clipită copiii adorm, nestânjeniți de lumina crepusculară a soarelui scăpătând, clipită urmată fără întârziere de încălecarea bicicletelor și evadarea în vâltoarea boemă a nopților de vară ale orașului neobosit și, desigur, luminat cu zeci de faruri de biciclete.

Cu coșuleț, eu o vreau neapărat cu coșuleț, negreșit bicicleta mă va conduce către magazinul alimentar de la limita cartierului, cum neapărat, în lipsa încărcăturii alimentare, din coșuleț îmi va ține de urât cățelul tău de pluș în micile marile noastre excursii familiale pe două roți.

Horica are cinci ani, abia împliniți, el și-a căpătat de curând echilibrul pe două roți. Mă însoțește fără doar și poate zilnic la Mercator și o face din cel puțin două motive temeinice, entuziasmul dat de izbânda echilibrării și bucuria de a mă însoți. El pedalează înaintea mea, eu îl ghidez din urmă și tot de acolo îl sărut în minte, căci imaginea rotundă a băiețelului grijuliu cu cască îmi este tare scumpă. Tu rămâi cu bicicletele aici, între ușile cu senzori, cât mama va face cumpărăturile! Îl las întotdeauna fără vreo grijă, nimic rău nu i se poate întâmpla în locul ăsta încă neviciat, onest, încremenit parcă într-o curățenie morală ancestrală de trib. Băiatul își relaxează picioarele mici, așezat peste bicicletele trântite între ușile magazinului. Eu îmi termit repede cumpărăturile zilnice și îmi aștept rândul la casă, căutându-l pe Horica cu privirea. Îl găsesc, băiatul prietenos își găsește repede îndeletnicire. Se află în picioare și pare gazda magazinului alimentar, întrucât întâmpină fiecare persoană cu un ‘dober dan’ și-un zâmbet și celor care părăsesc magazinul le urează ‘nasvidenje’, mimând o plecăciune supusă. El este un copil fericit, mângâiat de oamenii afectuoși ai locului, apoi, tot așa, de îmbrățișarea mamei sale încântate. Apoi încălecăm bicicletele și facem cale întoarsă, binențeles, cu coșulețul încărcat la maximum.

Cobor treaptă cu treaptă și mă concentrez să calc cât mai silențios, fără să am vreun motiv anume să o fac. Este un simplu joc, o variantă a aceluiași joc pe care îl tot joc de când mă știu, anume, să mă străduiesc să calc într-un anumit desen din mintea mea și numai în limitele lui, altfel urmările ar putea fi neplăcute, un joc geometric pentru concentrare, atenție, control, un joc pur și simplu, așadar ceva pentru relaxare. O adiere ușoară îmi ridică ochii de pe treptele scrâșnitoare, iar imaginea ivită mă relaxează înaintea jocului meu absurd.

Mângâierile. Exteriorizări ale afecțiunii, tandreței, măiestriei, curiozității. Sunt simptome ale inteligenței emoționale, așadar ale inteligenței omului mângâietor. Reprezintă abilități aproape exclusive ale mâinilor, cu cât mângâierea este mai iscusită, cu atât efectul asupra celui mângâiat este mai intens, mai viu, mai vindecător. Mângâierile vindecă sufletul, dar și trupul, iar omul învață în general mângâierea din prima lui zi de viață, ceea ce îl face apt pentru a iubi. Când omul mângâiat va creste mare, el va fi știut deja din intuiție și imitație sa se iubească pe sine și pe alții, totodată să își descopere pasiuni și bucurii. Mâinile sunt tot atât de mult pentru mângâieri, cât sunt pentru apucare, de fapt, mâna mângâietoare capătă mai lesne îndemânare în apucare, întrucat mângâierile îi cresc mâinii niste senzori subtili de ințelegere si cunoaștere. Mâna este alt organ al inteligenței, dar mâna care știe să mângâie o și manifestă.

Acasă de dimineață până seara sunt rare astfel de zile încăpătoare în care te simți ușor și greu apoi leneș și harnic generos și egoist fiindcă toate încap în zi doar trezirile rămân constante mulțumesc zic într-o paranteză că trebuie să mă scurg din mine însămi de oboseală întreagă ca să pot să dorm mai departe de o oră prea matinală ar zice mulți poate prea mulți căci dimineața acea dimineață despre care zic nu fiindcă mă mulțumesc să cred că strugurii ar fi acri ci fiindcă știu despre ea îi știu forța de limpezire de dinainte de zi căci noaptea o descoperă într-o puritate nemaiîntâlnită iată de ce copiii zâmbesc ușor la trezire iată cum ei ne sunt sursă de deșteptare dar să închid paranteza fiindcă tufele mele de hortensii mă frământă acum după ce dimineața aceea calmă s-a risipit și a căpătat izuri pământești nu le înțeleg încăpățânarea de a se face mari într-un loc care demult nu mai le este străin zic despre toată întinderea asta largă de lume continentală numai în pătrățelul meu să nu crească oare îmi simt sângele într-o accelerare ambalată nerăbdarea cred că despre asta este vorba nerăbdarea ne face tuturor rău și mie și lor florilor nerăbdarea mea este mai toxică decât frunza de hortensie însăși ce nume superb un pic rece distant dar ce sonoritate nobilă are iar mai mult decât numele ei mă fascinează acel parfum fizic inexistent dar mental atât de pregnant încărcat și totodată suplu prin căile fragile prin care ajung să îl percep ah doar în minte și în suflet crâmpeie mângâietoare din mine copilul din mine surioara din mine nepoata din mine cea de atunci din care tot sper să țin candoare să o dozez parcimonios în ciuda faptului că risipa de candoare nu este în sine o risipă ci o binecuvântare însă așa mă suport eu mai cu drag în grijă cu grijire asta cred că mi-e noima mulțumesc copilașul fuge ca un căprior pe holul neobișnuit de larg dintre dormitoarele casei el ignoră doar uneori decorul estetic al acestuia creat de mica dar aglomerata galerie de tablouri lipsite de celebritate și de scrinul recondiționat de noi cu patima din care s-a născut o furtună coloristică pe care tronează cel mai curgător asparagus viu și moderat însă atât de frumos încât o oprește chiar și pe fetița verde să îl atingă apoi de țesătura manuală groasă autentică cu farmec aparte ancestral ce îl traversează demnă pe acolo pășește în pas zglobiu copilul doar ca să mă anunțe simplu drăgăstos încrezător că este unu august doar așa să aflu și eu unde să aterizez senin din vis dar nu o face decât rar iar astăzi acum când gândurile mele se frământă pentru ridicarea tufelor de hortensii nu poate fi mai binevenit anunțul său căci întâi de august nu este ziua cea mai bună pentru plantarea acestor flori de aceea uită-ți tulburarea din nerăbdare îmi spun și coboară în grădină la ele cu darul vieții apa pentru o șansă încă existentă de a fi mari rotunde frumoase și aromate așa cum doar eu pot să le percep sau poate și alții dar cu alte izuri cu alte amintiri mulțumesc.

Dimineață răcoroasă. Pașii fini ai copilașului mă trezesc imediat cum îi face, se cuibărește la pieptul meu chiar în clipa în care simt răcoarea. A avut un coșmar, mi-a zis, apoi a adormit deodată. Nu-mi plac trezirile neașteptate ale copiilor, mă fac să mă gândesc la boală, dar copilul nu este cald, așadar adorm și eu cu el în brațe.

Mai încolo, la micul dejun, ne povestim unii altora visele. Felix nu-și mai amintește de niciun coșmar. Gemul de zmeură este prea parfumat pentru viziuni onirice înfricoșătoare. Kiti a visat frumos sau n-a visat nimic.

Și mai târziu, tot dimineață. Cine este domnul ăsta din statuie, întreabă. După ce află răspunsul, exclamă amuzat și drăgăstos, ooooo, piațeta regelui Mihăiță! Apoi se revoltă că regele a fost alungat și creează spontan o poveste cu tatăl lui Spotu-dinozaur, rege el însuși, forțat să abdice de la tron, dar ajutat de o armată de puișori de-ai săi, conduși de Spotu cu cei patru frați gemeni ai săi, Spotu-nord, Spotu-est, Spotu-sud și Spotu-vest, care a capturat și anihilat forța răului, reprezentată de o trupă de extratereștri hoți, pe care i-a închis într-o temniță în care, prin nu știu ce tehnică avansată nepământeană, li s-au inoculat comportamente și obiceiuri de găină. Zicând asta, bineinteles că face legătura și cu Kiti, poate chiar Kiti să fi constituit sursa ideii, întrucât la veselie, Kiti scoate câte un cotcodăcit de care mereu ne amuzăm. Așadar presupune că surioara sa este de fapt un extraterestru hoț spion sub acoperire.

Încă dimineață. Kiti pășește veselă în centru. Mai apoi ajung cu Felix la terenurile de tenis, unde Horica joacă tenis deja de o oră. O bunică venită cu nepotul ei sporovăiește în voie. O surprind cu explicația pe care mi-o cere, atunci când vrea să afle cum de Horica se află deja la terenuri, iar eu abia am sosit. Nu înțelege unde am dus-o eu pe Kiti astăzi, miercuri. Și eu sunt tot la fel de surprinsă, chiar dacă nu este pentru prima oară când cineva îmi sugerează că ar fi bine să dăm copilul cu probleme. Bunica își imaginase că o ducem pe Kiti într-un loc în care doar o vizităm uneori. Îi explic politicos că nu aș face așa ceva, că centrul pe care îl frecventează este un fel de școală cu program lung, că este tot copilul meu precum Felix și Horica. Schimb subiectul. Bunica îl lasă schimbat, și-așa se pare că tărâmul ăsta îi este unul inconfortabil.

După tenis. Ce mâncăm la prânz, vor să știe băieții. Pește? Oooooo, daaaaaaa!

*urarea lui tati.

 -Bună ziua. Aveți costume de baie? Sunt într-un magazin bărbătesc de îmbrăcăminte, de aceea întrebarea mea, eu, de sex feminin, eu, căutând costume de baie, o pune pe tânăra din fața mea, o domnișoară perfect aranjată, în încurcătură.
 
 -Costume de baie??? Mă îngână și o face cu obrăznicie. Mă aștept să mă umilească în public, atât de tare se pare că am iritat-o, numai că ea nu știe că mie puțin îmi pasă de mica și inofensiva ei ridicare din sprâncene. De fapt, abia o aștept după colț, sunt într-o dispoziție ireverențios-jucăușă eu însămi, dispoziție în care adesea mă aflu alături de Horica în magazine.
 
 -Mă rog, zic, slipi, boxeri, bărbătești desigur, știți, pantaloni scurți, ușor lărguți pentru baie. Știu că îmi scapă cuvântul potrivit și știu totodată că propria-mi ignoranță nu va scăpa nepedepsită. Condimentez bâlbâiala mea prelungă cu o mimică amuzată.
 
 Greșeală! Amuzamentul nu are ce căuta în acest magazin de îmbrăcăminte bărbătească, iar domnișoara dichisita se răstește instantaneu și disprețuitor la mine:
 -Doamnă, boxerii sunt boxeri și sunt întotdeauna strâmți pe picior, așadar cum aș putea să vă dau boxeri lărguți pe picior?
 
 Recunosc că logica fetei este dreaptă și de necontestat. Recunosc deasemenea că, pe când o pereche de boxeri (adică unul, nu doi) ar putea trece eventual ca slip, un slip nu va atinge niciodată, dar niciodată, dacă nu lărgimea, măcar lungimea unui șort de baie. Aha, șort, am găsit, șort de baie, asta caut de fapt!
 
 De bucurie, mă entuziasmez:
 -Șort de baie, șort de baie caut! Vă rog mult, iertați-mi uitarea, salvați-mi neștiința, îndreptați nedreptatea pe care am comis-o! Aveți șorturi de baie?
 
 În punctul ăsta ajung într-un zâmbet lățit artificial de dispoziția ludică, Horica și Felix râd cu poftă. Domnișoara rămâne supărată pe viața ei, cea în care am intrat subit noi, niște neaveniți, căutători ridicoli de șorturi bărbătești de baie. Îmi repetă ideea, răstindu-se cu un aer grotesc de înțelepciune:
 
 -Șorturile sunt largi, iar boxerii sunt strâmți! Apoi repetă:
 -Șorturile sunt largi, iar boxerii sunt strâmți!
 
 Nu m-aș mira să înceapă să plângă de supărare pentru dizarmonia creată în universul ei perfect de șorturi, boxeri și chiloți, însă nu o face, în schimb, ne trimite nepăsătoare și rece la colț, ca poetul.