Street fashion, fashion chic, sixties-seventies fashion, toate astea nu au aparent nicio semnificație pentru ea. Am însă o nedumerire. Noi știm că a te întoarce cu Kiti din drum este un act de curaj sau o cruzime față de ea, de aceea încercăm să evităm să ne răzgândim. Nu reacționează la fel când îi propun să își schimbe dimineața hainele. Deși eu i le aleg, eu decid cum o va oglindi îmbrăcămintea în ziua ce începe, știe orice fată, femeie că a nu nimeri din prima hainele potrivite este o întâmplare obligatorie a fiecăreia dintre noi, mai rară sau mai frecventă. Ei bine, când sunt Kiti, mi se întâmplă și mie ceea ce vi se întâmplă și vouă, adică să nu nimeresc imediat combinația perfectă pentru acel moment. Prima oară m-am speriat, ah, ciorapii, am ridicat ochii către chipul îngândurat, cerându-i încuviințarea, pot să îndrăznesc să revenim la clipa imediat anterioară, și, neprimind vreun semn de refuz, am îndrăznit. Am apreciat recunoscătoare silința cu care și-a coborât ciorapii de pe picioare și, mai mult, acel fel duios de consimțământ din privirea ei de căprioară modernă a străzii. Și de-asta mă întreb, deși știu că nu este o împătimită iubitoare a modei, are oare Kiti atenție pentru ea însăși?
Author: maria
Pe marginea zilei
Există o tendință de conservatism în ținerea unui jurnal, o înclinație neintenționată de a pune valoare și identitate zilelor trecute, pentru că altfel zilele se pierd unele într-altele, omogenizându-se într-un tot cu izuri mișcătoare, mai există și o grijă exacerbată de ordine și ordonare, un soi de materializare a conștiintei. Să îmi țin jurnalul îmi cere atenție și analiză, îmi dă liniște și o mână de ajutor.
La ceasul când soarele este încă mult sub cer, dar când aura lui se întrevede deasupra orizontului, găsesc o bancă liberă, pe care îmi aștern gândurile din ziua precedentă, sumar, în fugă, în câteva minute. Liniștea mea are sonoritate polifonica de respirații line și călduțe, niciun trecător nu-mi tulbură calea. Peștișorii în bancuri colorate traversează cerul atât de discret încât poți să nici nu îi observi, eu îmi notez liniile esențiale din ședința cu părinții de aseară. Liceul, prin profesorii lui, ne întâmpină într-o notă de maturitate specifică, însă noi, părinții, suntem încă dependenți de vechile și trecutele deprinderi copilărești. Prefacerea copiilor este un proces de acceptare în salturi pentru părinți, de aceea este firească atitudinea de negare acum, la început de, ah, da, altă etapă de maturizare. Ca o paranteză, printre cererile destul de numeroase ale părinților de excludere de la orele de religie întrevăd câteva a căror motivație este frica de notă. Nu de Dumnezeu! (de dragul jocului de cuvinte).
Bună dimineața!
Dimineață albastră
Brrr, jerseu sub sacou, întreb, fiindcă eu sunt eu, iar el e el, fără jerseu, îmi zice ferm, iar eu înregistrez. Dimineața este albastră, însă vântul pătrunzător nu îi afectează culoarea, de aceea iau în considerare un strat în plus. Cu Kiti nu merge așa treaba. Orice strat în minus îi lasă loc pentru o mică bucurie. Uite altă neasemănare între unii și alții: bunăstarea definită independent de temperatura ambientală. Pe cale de a deveni inacceptabil. Totuși septembrie, dimineață albastră, grad mediu de toleranță.
Cum este la liceu, zic, apoi aflu, dar nu am să divulg aici prima impresie. Spun doar, cu îngâmfarea pe care o blamez eu însămi, că în prima zi din viața de licean impresiile pot fi, chiar sunt adesea, înșelătoare. De aceea propun deocamdată un ‘stai calm și nu fuma pasiv’!
Substantive proprii
Constatare. Astăzi este ziua de nume a lui Spot, este sfântul Spot.
Cauzalitate. Dacă nu îl mai enervez pe Horica, în weekend mă învață să cânt la chitară!
Șantaj. Dacă nu mă iei la concert, TREBUIE să mă lași la desene.
Îmbufnare. Cum a fost astăzi la școală? Plictisitor!
Revoltă. Crezi cumva că port ceasul la ora de sport? Nu, nu și nu, la sport nu ne dă voie cu NIMIC pe mâini!
Declarație. Există două tipuri de mămici: frumoase și extrafrumoase. Tu ești extrafrumoasă!
Toamna verde
Adaptare
Într-o lume scundă, oamenii se-ndoaie,
Într-o lume strâmtă, oamenii se-ntind,
Într-o lume discontinuă, oamenii se fărâmițează,
Într-o lume anodină, oamenii devin transparenți,
Într-o lume roșie, oamenii devin hiperemici,
Într-o lume strâmbă, oamenii par niște calcani umblători,
Într-o lume turmentata, oamenii sunt rătăcitori
și tot așa.
Omul drept, plin, continuu, conturat, sănătos, armonios, chibzuit
nu depinde de lumea din care face parte.
Dar se străduiește ceva mai tare
să încapă în ea.
Înapoi în școală
Ajungem prea devreme la liceu. Cerul senin și gălbui al dimineții este înșelător, căldura culorilor sale este la ora asta cel mult promițătoare. Așadar în răcoarea pătrunzătoare nu este indicat să așteptăm. Agentul de securitate mimează automat un refuz odată cu indicarea cu palma generos deschisă a curții interioare a școlii. Nu, mulțumesc, încerc o mimică. Luați loc pe scaunul acesta, se lasă, imprevizibil, înduplecat omul, când mă poftește alături de el, în holul de intrare a profesorilor. Iau loc, desigur, îi mulțumesc pentru amabilitate. Este liniște în școală, în curtea școlii, chiar și pe strada care, de obicei, este arhiplină. Intuiesc că vom aștepta ceva vreme, așa că pornesc o conversație cu agentul de securitate. Are până în cincizeci de ani, i se citește bunătatea pe chip, vorbește mult și suferă de frig și din lipsa soarelui. Ei s-au oprit la un singur copil, un licean, îmi spune când află că am trei copii, dar face naveta de undeva, de lângă Găești, adaugă într-o evidentă lipsă de legătură cu subiectul. Între timp, holul pe care îl controlează omul meu devine animat, fiecare persoană care pătrunde în școală trece printre noi, cei doi care păzim intrarea cu strășnicie, fiind salutați respectuos, el, cu prietenie și cu câte o glumiță inofensivă, eu, cu curiozitate sau interes, în funcție de cine intră în școală. Sunt de fiecare dată cercetată din cap până în picioare, picioare pe care mi le țin strânse cuminte și apropiate, ca să fac zid cu trupul în fața răcorii ce pătrunde mai puternic prin ușă acum, după o vreme de inactivitate. Încep să apară și alți părinți cu sau fără copiii lor, îi văd prin ferestrele decorative ale ușii; Horica este și el prin curtea școlii, nu mai vrea să fie văzut alături de mama lui. Regulat, câte unul sau doi părinți pătrund pe jumătate în holul nostru, întrebând despre programul zilei, clase, diriginți, ceea ce este absolut de neînțeles, agentul meu de securitate ocupându-se strict cu notarea persoanelor străine care intră în școală și cu alte treburi legate de, cum este de așteptat, securitatea copiilor și a profesorilor. Cu toate astea, fiindcă părinții îi solicită acele informații școlare, agentul se simte dator să ofere răspunsuri, de aceea le oferă, însă ce este absolut comic din locul în care mă aflu este faptul că răspunsurile sale suferă de o variabilitate maximă, așadar el răspunde mereu contradictoriu pus în fața aceleiași întrebări. Ba unor părinți că elevii de-a cincea vor fi preluați de diriginte din curtea școlii, ba altora să caute pe la etajul unu clasa corespunzătoare, ba chiar, răspunsul dezirabil, că el nu știe aceste amănunte. Pe măsură ce personalul școlii apare, agentul îmi dă rapid și cu glasul cam ridicat câte un amănunt picant sau nu neapărat despre fiecare, astfel aflu că doamna cea grasă nu este profesoară, ci laborantă, că tânărul acela este noul profesor de franceză, că doamna aceea elegantă are mașina ei, pe când în general doamnele profesoare nu vin cu mașinile proprii, că mașina directorului are culoarea ciorapilor mei, da, da, exact a ciorapilor mei. Își amintește și de copiii pe care nu i-a mai văzut de-o vară întreagă, unii sunt bărbați adevărați, alții sunt mititei, dar cresc ei. … Am brațele încărcate de cărțile autorilor români pe care copiii de-a noua le vor citi în acest an școlar, primite în dar de către fiecare copil în parte, trec cu ele prin fața holului în care mi-am purtat primele ore ale dimineții, așteptându-l discret pe Horica; agentul de securitate mă zărește și îmi zâmbește, glumind pe seama maldărului de cărți din brațele mele, o-ho-ho, câte aveți de învățat, doar de citit, îi răspund, cu gândul la manualele pe care urmează să le primească elevii, agentul continuă, de citit, apoi de învățat, eu sunt doar în trecere, așa că aprob, zâmbind larg, da, da, da, larg.
Autoportret
Nu se întâmplă (încă) foarte des ca lui Felix să i se mai spună și Urechilă sau așa, însă băiatul este afectat de fiecare dată. Așadar mă contrazic și spun că întâmplarea este prezentă destul de des în viața lui Felix încât să îl supere. L-am mai găsit din când în când întristat pentru scurt timp din cauza asta, dar în urmă cu câteva zile, la tema de casă a trebuit să se deseneze pe el însuși, ceea ce a făcut, însă a omis din desen, ghici ce, urechile. Mi-a ‘mărturisit’ că acesta îi este stilul de portretist, lui nu îi plac urechile oamenilor în desene, iar ‘mărturisirea’ lui mi-a atras atenția. I-am spus că urechile oamenilor sunt diferite și personale fiecăruia dintre noi, la fel ca celelalte părți ale corpului, și ne-am învoit să își deseneze totuși niște urechiușe mititele, abia perceptibile. Mai mult, de dimineață i-am găsit caietul elevului, pe coperta căruia stă acel autoportret, deschis astfel încât să nu i se vadă coperta superioară. Din nefericire, în astfel de probleme, rolul părinților este limitat, ei pot oferi multe mângâieri și poate un pic de protecție, pe lângă respectul și încrederea în propriul copil, însă, cumva, cândva, tot copilul este singurul care își va găsi echilibrul și liniștea. Eu tot cred că acei copii care știu de mici să eticheteze o fac prin imitație, deunăzi am auzit niște prichindei strigând după un bărbat de culoare, ‘africanu’, africanu’, ceea ce mă îndreptățește să trag concluzia, în acest caz izolat, că pe undeva, prin trecutul lor de copilași igenui, s-a strecurat un model adult discriminator.
Admirativ
Aștept răbdătoare să predau un aparat al companiei de cablu pentru televiziune, stau în fața unei mese, ghișeu improvizat, și ascult, fără să țin să o fac, conversația cu două cliente, mamă și fiică. Ascult, da, dar asta nu înseamnă că și înțeleg ceva din dialogul lor, adesea asemenea discuții ajung la mine sub forma unor expresii, vorbe rupte de vreun context anume, chiar dacă, în cazul de față, știu că se vorbește despre un cablu, un decodor, un televizor sau chiar despre două din fiecare. Clienta-fiică este o femeie tânără, frumoasă, foarte dichisita, da, da, pe chip i se etalează acea dichiseală minuțioasă, plină, colorată, impecabilă pentru ceea ce se vrea, însă totodată uniformizantă, perfectă pentru depersonalizare și camuflare. Femeia nu mai vrea ‘purici’, este sătulă de ei, iar televizorul de acasă ar putea fi scos în piața publică pentru a fi făcut de rușine, atât de îmbâcsit și neclar își emite programele venite de la firma de cablu. Da, da, protestul împotriva puricilor este îmbrățișat și de mamă, care pare să vrea să fie dură și să se plângă că în contract nu se zicea nimic despre niciun purice. Fiica flutură din genele nenatural de lungi și zâmbește către angajata de după ghișeu întru domolirea unor eventuale spirite răzvrătite. Strânge din buzele roșii cu perfidie, alintându-se ghiduș înspre fata de la cablu, care își soarbe fascinată din ochi clienta, de ce, de ce, de ce văd purici, ar vrea să strige sau poate chiar o face, în definitiv nu sunt suficient de atentă să știu. Lucrătoarea, altă femeie tânără ferchezuită, poate nu tot atât de frumoasă precum clienta sau, de fapt, nu suficient de încrezută încât să pară astfel, își arată vădit bucuria de a îi putea fi de folos zânei din fața ei, îi explică despre necesitatea de a dubla cablul și decodorul pentru a descoperi claritatea mult-râvnită și pe ecranul celui de-al doilea televizor din casă. Clientele sunt mulțumite, pleacă cu promisiunea refăcută a dispariției definitive a armatei de purici, iar angajata rămâne într-o meditație rânjită, din care o scot brutal printr-un garait stupid din gât. Predarea echipamentului meu se desfășoară fără opreliști, în timp, cu niște formulare de completat și o semnătură, apoi o fotocopiere și gata, toate însoțite de exclamațiile fetei de la cablu adresate colegei sale, fată, ce frumoasă era. Deși clientele din fața mea au ieșit din birou doar de câteva minute, pot să mizez pe faptul că cea mai tânără dintre cele două este încă la fel de frumoasă ca mai înainte. Angajata continuă să se mire admirativ, și ce ochi avea, îmi venea să i-o spun, zice ea, aproape izbucnind în plâns de fericire. Sunt impresionată de sinceritatea și prețuirea esteticii formei, demonstrate în timp real în fața ochilor mei, adevărat, nu tot la fel de înfrumusețați ca ai clientei anterioare, însă suficient de expresivi încât să îi transmit niște mângâieri materne cerute involuntar, ce se lasă cu două suspine, unul melancolic, al fetei ferchezuite de la cablu, al doilea satisfacut, al meu.
Spor
Scriam acum un an despre căutarea permanentă și necesară a armoniei vieților noastre de părinți, amintindu-mi de una dintre depresiunile în care ne găsim fiecare în anumite momente, însă astăzi găsesc în mine, părintele, un soi ales de seninătate, pretențios, dificil de cultivat și de păstrat, ivit parcă subit, din altă lume de stări sufletești, să fie Saturnul lui Spotu-dinozauru? Năzbâtiile lui Kiti sunt doar ceea ce sunt, adică niște glume nevinovate, supărările ei sunt doar atât de stăruitoare precum o ploaie de vară, tristețile și enervările copiilor au șanse insignifiante să atingă vreun preaplin de tulburare. Este reconfortant să simți și astfel.
Îmi tremură brațele, port genunchiere desenate cu noroi. Șosetele lungi de schi depășesc cu o palmă întreagă cizmele mov de cauciuc, însă nu au cum să întreacă genunchii, fiecare ne ținem între limitele noastre. Mănușile ridicol de largi și ridicol de permeabile au totuși rolul lor. Simt cum produc o nedreptate cu acest ‘totuși’, dar n-am încotro, fiindcă nu am mănuși de grădinărit pe măsura mâinilor mele. Biluțele punctiforme, roșii, cauciucate, ce decorează degetele mănușilor, se lipesc de coada lopeții, sunt în control. Pământul răscolit de ardoarea cu care construiesc gropițe pentru flori este gras, umed, sănătos și străbătut de zeci de râme dezgustătoare. Ce bine! Îmi amintesc de prima și a doua toamnă în grădina noastră săracă, fără răbdarea, înțelegerea și liniștea de a pune astăzi bulbii în pământul ce va rodi abia peste încă o sută de zile de aici încolo, ce sens are? Iată că rosturile lucrurilor trebuie intuite la început, ca abia apoi să poată fi pătrunse. Acum pot să întrezăresc o grădină frumoasă în primăvară, dacă o pregătesc din timp, așadar rostul tremurăturilor din brațe și al genunchierelor din noroi de pe picioarele mele este limpede.
A cumpăra judicios vs compulsiv
Eh, că până la urmă (sau, mă rog, până a doua-a treia zi) tot m-am eliberat de povara de a îmi lua și cadouri materiale, în afara celor sufletești, în ciuda deplinei mele lipse de interes manifestată vădit, din moment ce a apărut chiar și aici. Povara este doar o exagerare nevinovată, n-o luați în seamă! Am răsfoit eu ce-am răsfoit placidă și distrată diverse cârpe colorate aninate în logici inaccesibile mie de umerașe felurite, observând că efectul lor, al cârpelor, asupra mea este amețitor și confuz, ceea ce m-a determinat să îmi schimb radical tactica de cumpărătoare, astăzi, potolită. Am intrat în cel mai dezirabil loc, unul și numai unul, cel mai din acel moment, și am purces într-o subită liniște la treabă. M-am ghidat coloristic după mărgelele de la gât, cadoul cel mai cel, pentru că a fost creat de mânuțele neliniștite ale fetiței Kiti (mulțumesc, fetelor) și am găsit, așa cum găsesc când am criterii limpezi în minte, soluția pentru cadou. Mulțumesc!
Și o zi
Nu mi-am mai ajuns nici mie însămi zilele astea, darămite blogului meu, deși ar fi fost mai logic să spun că nu mi-am mai ajuns nici blogului meu zilele astea, darămite mie însămi, asta fiindcă mă mișc în funcție de priorități. Lasă-mă pe mine și lasă-mă și cu blogul meu, căci am deja …și o zi, ceea ce înseamnă că n-a prea fost vreme de visare și nici de contemplare. Asta cu ‘…și o zi’ vine de la Felix care, de când a împlinit șapte ani, mă întreabă periodic ‘și câte zile/săptămâni/luni?’ Doar atât, din senin, ‘și câte?’ Așadar am deja ‘și o zi’, ceea ce îmi scuză parțial depărtarea relativă de mine însămi, dar și de mine însămi, adică blogul. Parțial, da, scuzele sunt foarte rar complete, depline, chiar dacă rațional acoperă bine dauna produsă. Dar cum rămâne cu afectul? De unde se înțelege treaba cu partialitatea. Revin, ideea se învârte în jurul acelei ‘și o zi’, deși se învârte excentric. Ceva de genul: astăzi ar fi centrul unui spațiu, iar ieri ar fi suprafața unei sfere ce circumscrie centrul respectiv, apoi tot așa mai departe, un fel de timp de ființare ca un continuum centripet sinucigaș. Are sens, chiar dacă n-are legătură. Zic iarăși să revin. Revin, când este ziua ta, zâmbește tâmp încă de la trezire, îmi spun, zâmbește și cere felicitări copiilor și soțului tău încă dinainte de a face cu adevărat ochi. Asta mă transformă într-o alintată, dar mai cu seamă mă scutește de prelungirea inutilă a momentelor de sfială ingenuă intrinsecă. Sufăr de alergie la starea de primadonă. Atâta vreme cât trec devreme și numaidecât de emoția inconfortabilă este bine. Ajută să am de pregătit masa. Am. Ajută să îmi primesc oaspeții tradiționali. Îi primesc. Și mai ajută câte un bonus frumos și binevenit. Bine-ai venit! În jurul lui ‘și o zi’ se opresc și darurile de suflet, florile de pus în pământ, sunt gata astăzi, în ‘și o zi’, plantate la locurile lor. Cât despre darurile celelalte, deocamdată n-am chef să-mi bat capul cu ele. N-o fac. Două prietene mi-au spus același lucru, una, pe un canal, alta, pe alt canal. Canal, nu mi-aș bate capul prea tare. Zic ele, neliniar una după cealaltă, că mi-am ales o zi specială, așa ca mine, să mă nasc pe lume. Le dau dreptate și adaug, într-adevăr, mi-am ales-o, sau cel puțin nu i-am lăsat pe părinți sau pe cine știe cine alții să o facă. Mulțumesc!
Funky
Într-un fel e greu
Mi-este tare greu să ofer ajutor părinților care mi-l cer. Cei mai mulți sună din disperare, frustare și neputință. Ei caută să găsească mai mult decât o vorbă bună, vorbele bune sunt fulgerător trecătoare, precum o adiere de vânt în miez de vară. Ei caută să găsească mai mult decât un sfat, sfaturile sunt ca mămăliga pentru un bolnav de pelagră. Ei caută soluții vindecătoare sau minuni sau, mai bine, un ghiont care să îi trezească dintr-un vis urât. Iar eu, cine sunt eu să am ceea ce caută ei? Eu nu am nimic mai mult decât o cunună de întâmplări țesută din visuri, spaime, bucurii, lacrimi, suspine, ezitări, epuizări și renașteri, pe care o port încolăcită în jurul sufletului, ca niciuna dintre celulele sale să nu scape în uitare. Cununa mea și numai a mea. Ce să facă părinții aceștia cu ea? Sau poate cu o copie după ea? Sunt tristă când mă văd săracă și moale ca o pală de vânt sau ca o mămăligă, căci știu astăzi că fiecare trebuie să își țeasă cununa lui, de acolo, din propria lui pustnicie simbolică și irevocabilă.
O dupăamiază
Mă plimb cu băiatul meu cel mare prin centrul orașului, cât timp niște profesioniști îi reglează fin acestuia chitara-bijuterie, în miezul zilei de septembrie uit puțin de nostalgia verii duse. Dăm ocol Sălii Palatului, urcând acum lejer panta drumului, despovărați de cele zece kilograme ale instrumentului muzical și ale cutiei sale, observăm aglomerația sărbătorească de mașini din parcarea îngrădită în care nu pătrund decât faimoșii invitați ai tot mai renumitului festival “George Enescu”. Muzeul Național de Artă este neobișnuit de animat, ceea ce crește tonusul general al locului, care astfel emană vibrații de vitalitate. Orașul este fermecător atunci când sunt înclinată să îi primesc energia, astăzi sunt dispusă să mă las în ritmul lent al contemplării lui, cu băiatul meu în dreapta, călcând agale asfaltul. Așteptarea ne oferă răgazul de a admira niște creații artistice prin vitrinele bogate ale galeriei de artă a Bibliotecii Universitare, apoi, înaintând, ne lăsăm ușor întristați de amintirea unei opreliști din trecutul recent. Peste drum se anunță o licitație de bunuri și opere de artă, tot acolo, într-o încăpere a Palatului Cesianu-Racoviță, au răsunat odată acordurile timide, simple ale pianului lui Felix și i-au înfrumusețat pereții lucrările mixte ale fetiței Kiti și ale artistului plastic Roxana Ene, mai ții minte? Reglajul chitarei ne permite încă să înaintăm, dar o terasă spațioasă și goală, decorată cu multe crizanteme și leandri înalți, ne îmbie să îi trecem pragul. Ne răsfățăm amândoi cu cele mai apetisante cocktailuri de fructe și ne cuibărim pentru vreo douăzeci de minute în fotoliile încălzite de soare, lăsând plimbarea bună să își decanteze oboseala picioarelor, ca să ase doar buna dispoziție în urmă.
De ce trebuie să port două cravate deodată? Sau prima mea zi de școlar
Nu ridică două degete pentru a răspunde la lecție, încă este supărat pe școală, fiindcă îi impune ce să facă, ci se joacă cu un breloc. Își poartă cravata curios de efectul asupra celorlalți și ca pe o răsplată pentru creșterea sa imanentă. Din timp în timp trage de capătul subțire al cravatei, ascuns sub corpul propriu-zis al ei, și mă întreabă de ce are două cravate. Eu nu-i mai răspund serios, acum, pentru ca să tragă și Kiti de ceva. Nu se simte cel mai confortabil în cămașă și cravată, însă reușește să jongleze ca o maimuțică pe aparatele de gimnastică din curtea școlii. Profesorul de engleză face o scurtă conversație cu el, Felix se simte important, nu este cravata motivul. Profesorul de sport îi admiră ceasul de la mâna dreaptă și brățara de la mâna stângă, știam eu că o să-i placă, îmi povestește băiatul. A început și băiatul mic clasa întâi, iar cum se tot arată, grijuliu, îmi reamintește de echipamentul de sport, ‘dar tenișii i-ai pus’. Da, i-am pus, și am mai pus pe lângă ei un strop de bucurie și încredere nouă din preaplinul meu emoțional, așa, de drag și de gând bun la nou început, copil scump!
Colecție nouă, toamnă-primăvară
Am dat cu nasul de toamna roz și m-am găsit deodată plină de zel. Am ieșit în grădină, am privit-o îndelung și mi-am spus, acestei grădini îi lipsește un loc pentru lalelele visurilor mele. Fac o paranteză ca să spun că genitivul ‘visurilor’ este o marcă verbală a familiei noastre, venită din copilăria mică a băiatului mare, care, tânjind încă de pe atunci la o bucată de sfoară albastră din Ikea, a vrut să ne transmită ardoarea cu care își dorea sfoara prin expresia ‘dar este sfoara visurilor mele’. Revin. Nici nu-mi dau seama cum au trecut deja trei ani peste petecul nostru de pământ, trei ani și nicio lalea. Adică trei ani și nicio lalea! (semnul exclamarii, adica, !) Tati al copiilor îmi înțelege capriciile, așadar nu are cum să nu îmi înțeleagă nevoile. Nevoile mele estetice grădinărești includ necesar măcar câteva lalele. Asadar tati acesta despre care spun a luat lopata și mi-a construit un rond. Eu l-am dichisit pe dinafară, i-am rătăcit simetric în adâncime, deocamdată, doar câțiva bulbi de lalele și l-am numit, rondul de toamnă. Astăzi grădina noastră te întâmpină echilibrat, stânga-dreapta, cu rondul de toamnă-primăvară și cu rondul de primăvară-vară. Apoi am chemat toată familia în fața ușii de la intrare, ca să ii cerșesc câteva unde de admirație. De bucurie pentru că am fost atinsă de ceva vibrații bune, am preparat rapid o tartă cu zmeură. Mie mi-a plăcut.
Optimismul unei atingeri nemijlocite
Kiti ține buzele lipite între ele, semn bun. Când ține gurița întredeschisă, nu înseamnă că nu-i este bine. În cazul de față, zicala ‘ziua bună se cunoaște de dimineata’ are noimă. Când fetița unește ușor buzele între ele, dispoziția ei este potrivită pentru aproape orice activitate, inclusiv de a constitui un eșantion de măsurători faciale antropologice. Nu este cazul. Mă ghidez după poziția guriței și hotărăsc, ieșim astăzi la mall pentru cadoul și cablul pe care le avem de cumpărat. Sfârșitul de săptămână nu reprezintă momentul ideal de a trece prin mall, de fapt este cea mai periculoasă, mai nepotrivită și mai nocivă dintre toate împrejurările la care m-aș putea gândi pentru o atare vizită, însă acționez cu încredere, Kiti nu contenește să țină buzițele lipite una de cealaltă. Cu toată înfumurarea cu care plec la drum, schițez încă înainte de a ajunge în parcarea mallului un mic, dar punctual plan, pe care îl agreez cu Horica și Felix. Pe scurt, Horica îi va înmâna pantofii surorii sale imediat ce pătrundem cu mașina în subteran, ca să se încalțe, odată ce vom coborî din mașină îl va lua pe Felix de mână și, împreună cu el, vor păși alert cu cinci pași înaintea mea și a lui Kiti, cu toții vom lua liftul până la etajul doi, unde Kiti va fi antrenată de către mine și Felix în jocuri distractive și ingenioase de evitare a plictiselii, până ce Horica va alege competent cablul ideal scopului propus, urmând să ne păstrăm în continuare încrederea pentru clipele suspendate în care eu voi achita produsul. Planul, deși concis, precum un program informatic complex, continuă cu una dintre cele două variante posibile, prima, Kiti își va pierde răbdarea și va izbucni, îi va duce pe cei trei copii, conduși de Horica, în parcarea subterană, la mașină, până când eu voi alege cadoul, a doua, Kiti își va menține buzele unite laolaltă, ne va ține împreună, nedespărțiți, până vom decide de comun acord darul preferat. Programul, adică planul, se încheie aici, stop.
Zis și făcut. Suntem fericit în schema de calcul elaborată cu precizie de matematician, nu avem cum să dăm greș. Nici nu dăm. Ajut puțin cu nădejde la conturarea clipelor de suspendare a atenției către Kiti, prin rugămintea pe care i-o adresez fetei de la casa de marcat de a se grăbi din motive întemeiate, adică dumneaei, și arăt către Kiti. Kiti zâmbește delicat, cu buzele ușor atingându-se între ele, ceea ce nesocotește calculele mele, așadar completez, are autism, ceea ce o împiedică adesea să își țină firea când așteaptă ceva. Fata devine vigilentă, n-o scapă pe Kiti din ochi, dar în același timp grăbește desăvârșirea plății. Mulțumesc, apoi o luăm din loc. Cu bucurie, nu suntem nevoiți să alegem cadoul în pripă, fiindcă Kiti nu arată vreun semn că ar deschide gurița. De fapt o mai deschide când și când, dar nu pentru a o menține întredeschisă, așa cum obișnuiește, ci pentru a ne ‘spune’ câte ceva. Când Kiti vorbește, capetele se întorc către grupul nostru. Suntem relaxați cu celebritatea, doar eu am fost odată model (e adevărat, mai puțin celebru), iar Horica are o iscusință nativă de a fi în centrul atenției. Cât despre Felix, universul său are un centru uriaș, așadar restul este fără însemnătate. Glasul baritonal al fetiței ar umple de invidie un tenor sau chiar mai mulți, însă nouă nu ne pasă de registrul vocii ei, ci acesta ne stârnește râsete complice, mai ales datorită acelor capete întoarse din curiozitate sau, poate, din perplexitate. Suntem în felul ăsta și noi înșine susceptibili de a avea un comportament necuviincios, însă încercăm, chiar încercăm, să nu îl manifestăm explicit. Dacă reușim, nu vom ști astăzi, poate altă dată, nu de alta, dar suntem în prag de stop. Cum care stop? Stop, cel de la finele programului nostru de astăzi din mall. Pe care ni l-am făcut curajoși și încrezători numai pentru că Kiti ține fără întrerupere încă de dimineață buzele ușor lipite între ele.
Autumnal
-De ce plânge cerul?
Vrea să afle copilul.
-Fiindcă eu nu știu,
nu sunt cățel de știință.
-Îl doare seceta pământului,
îi răspunde omul mare.
Copilul zâmbește,
doar și el plânge când îl doare.
-După ploaie, râde, l-a vindecat!
Înțelege copilul rolul terapeutic al lacrimilor
și intuiește, desigur,
că viața semnifică un continuum,
așadar,
că cine plânge,
negreșit va și râde.
Reflecții deșănțate despre natura omului
După niște ocări rușinoase scuipate pătimaș cât să scoată tot oful lui mare din trupul mic, Felix completează cu veselie ultimele, ah, ultimele exerciții din caietul de vacanță, fugind după fiecare cuvânt sau desen sau cifră către mine ca să afle, deși știe, câte mai sunt până la capăt. Isprăvește cu seninătate, de parcă nu ar fi tot el, acela care s-a perpelit și revoltat de-o vreme încoace pentru existența universală a temelor. Se consolează repede în fericirea de moment, așa sunt croiți copiii, ei uită trecutul și viitorul, prezentul le aduce cele mai senzaționale trăiri, acum o bucurie, un joc nou coborât pe telefon cu zombie și plante și un decor de povești egiptene. Să înceapă vacanța liberă, ah, liberă!
Libertate. Dacă aș putea să desenez starea de libertate a omului în funcție de vârsta lui, aș observa că maximul de la punctul zero nu doar că nu se mai atinge niciodată, însă tot scade și se risipește în neființă pe alocuri. Totuși, din cvasiliniaritatea asta nefericită țâșnesc cu aroganță niște vârfuri stranii, oriunde și oricând, pe care îmi place să le citesc ca pe niște semnale de deșteptare, ca pe niște ecouri ale esenței rătăcite a omului din orice epocă istorică. Nefericirea. Opoziția dintre neobosita râvnă lăuntrică pentru starea de libertate și conformismul necesar traiului în comunități. Așadar impusă, naturală, însă totodată reprimabilă prin învățare.
Momente a(na)cronice
Atmosferă patriarhală cu multă liniște lumină crepusculară suficientă mamei pentru prepararea micului dejun pentru copiii ei care dorm lipiți unii de alții este prima treaptă în prea-scurtul proces de adaptare la frigul ce va preface vara în iarnă mama nu este pregătită să le întrerupă copiilor visele dar niciodată nu este și nici nu va fi iată-i ispita supremă cra cra o coțofană smintită nu se mai satură odată de ea însăși concertează nestingherită de-o noapte întreagă sunt nopți când mama protectoare se măsoară cu ea și cu suratele ei așa e de când lumea cel mai încrezut învinge atmosferă atemporală în casa din mijlocul câmpului în zorii zorilor de zi pic pic prea fin pentru a opri copiii în casă pic pic mărunt chiar rece pe frunți și umeri de copii jucăuși la finele vacanței copiii aleargă cât jumătate de lumină zilnică apoi revin înfometați la izvorul încă izvor și observă tata lipsește este demult la muncă așa se trăiește uneori viața îndeosebi în sfintele zori de zi îndeosebi la sfârșit de august acum când simplul rămâne încă simplu și tihna nu ține de nicio numărătoare inversă dă-i mamei doar un firicel modest de lumină diminețile și ea își va tot îmbrățișa întruna întreaga ei casă din mijlocul câmpului fie ce-o fi.
Întâia oară (2)
Astăzi încep cu titlul, deși nu fac asta niciodată, fiindcă mi se întâmplă adesea să nu știu exact despre ce voi scrie când pornesc să scriu. Dar nu acum.
De cum îi vede zâmbetul larg și delicat, ivit pe neașteptate în fața ochilor, bucuria lui Kiti erupe zgomotos într-un șirag de chiote, care o sperie pe A. Îi domolesc efuziunea cu o atingere de intensitate potrivită a brațelor, iar A. își recapătă seninătatea. A. este prietena lui Kiti de la școală, o fetiță frumoasă, gingașă și caldă, ceva mai mică decât fetița noastră, sosită la noi în vizită cu familia ei. Kiti devine de nerecunoscut. Deși este ca o balerină fără picioare, ca un chip fără mimică sau ca un oraș fără locuitori, fiindcă îi lipsesc cuvintele, fetița noastră pare să uite de impasurile ei greu de îndurat. Ea prinde ferm mânuța subțire a prietenei sale și o conduce către canapeaua din sufragerie. În această clipă este o balerină, un chip zâmbitor, un oraș animat, Kiti a noastră este completă și uimitoare.
Fetițele se privesc în ochi, se țin de mâini, se descoperă mirate. A. se desprinde de Kiti, dar Kiti o caută într-una prin cameră, pe terasă și nu o lasă liberă nicio clipă. Dorința ei este să o plimbe de mână pe A., să o aducă mereu lângă ea, este foarte posesivă. Cu blândețe încerc să îi limitez atracția nesfârșită pentru jocul ei, căci A. se supără discret din când în când, poate la câte o smucitură mai hotărâtă de-a lui Kiti, dar își recapătă zâmbetul drăgăstos odată ce este mângâiată de părinții ei.
Kiti nu renunță, dar nici nu se supără când nu îi permitem insistențele inedite, ceea ce este o nouă surpriză. Noi, părinții, stăm în jurul mesei, la un ceai cald, și ne simțim bine. Descopăr în mine un sentiment de liniște și pace, adesea inaccesibil în prezența copiilor, uitarea sau mai bine lipsa de griji nebunești pentru copila neliniștită îmi pare aproape ireală.
Kiti o conduce pe A. de mână la ușă. Stă eliberată de monștrii ei în pragul ușii la fel cum stau și eu, răbdătoare și plină. Musafirii pleacă, ei ne lasă într-o mirabilă și sfântă îmbrățișare de fericire.
Spaima crește odată cu lungimea pantalonilor
Este o dimineață rece de august târziu. Prin fereastra dormitorului, întredeschisă aproape toată vara, pătrunde, cu un șuierat discret și în valuri răcoroase, vântul. Toți dorm în jurul meu, chiar și pe cățeaua Xoco o văd prin perdea strânsă încolăcit în ea însăși, ca să-și țină de cald, dormind pe asfaltul încă încălzit după atâtea zile fierbinți. Nu începe astăzi școala, însă noi ne testăm îndrăzneala de a lăsa căldura mângâietoare a păturii, pentru a ne ține de programul propus al ultimelor zile de vacanță. Aș putea să spun despre mine că sunt curajoasă, dar, de fapt, așa îmi stă în fire, să nu pot să dorm mult dimineața. Pe strada noastră nu circulă mașinile. Ele doar își aduc stăpânii la casele lor, apoi îi transportă către diverse locuri. Câteodată, prin fața casei, trece câte o căruță trasă de cai, mânați pe cărare bătută către pădurea din zare. Aud în același timp cu Xoco, de peste lac, tropăit de cai. Câinele începe să latre nestăpânit, doar este câine, iar larma hămăielilor sale pătrunde brutal, dar punctiform, ca acul în profunzimea pielii, în liniștea de după noapte. Intensitatea sonoră crește progresiv dimineața: tropăitul unui cal declanșează lătratul unui câine, care provoacă alt câine să latre, după care corul de lătrături se propagă pe cărări aeriene bătătorite de sunete peste lac, în vale și după deal, pădurea întoarce amplificat și îmbogățit cu fâlfâit de aripi cântecul zorilor, timp în care pragul de percepție a liniștii crește, iar pasul decisiv către starea de trezie este gata făcut. Restul este doar mângâiere și joacă, precum în orice proces natural complex, cu ale sale trei faze, întâlnirea, cunoașterea și acceptarea. (…) Horica își caută pantalonii de trening. Ordinea din dulapul său, ajunsă la râvnita stare a absolutului, îi întinde capcane băiatului cocoloșit. Îmi cere ajutorul, însă eu nu-mi pot înfrâna răspunsul trăirii de spaima, de trecere implacabilă a verii, izbucnesc doar simbolic, ‘nu, nu este încă vreme de pantaloni lungi’. E august, e vară, chiar dacă teoretic vara s-a dus, nu știi ce soare arzător ne așteaptă peste zi? Felix, întotdeauna copilul care-mi ține partea, îmi alină durerea, ‘mami, eu îmi iau pantalonii scurți, să știi!’ Horica se încăpățânează mai mult fiindcă își respectă vârsta, vârsta rebeliunilor, decât din alt motiv, însă aparenta dispariție a pantalonilor săi lungi ne este tuturor convenabilă. Băiatul găsește motiv temeinic de a nu își ține hotărârea, iar eu, ooo, eu, eu expir ușurată, staționând în iluzoriu-mi și patimașu-mi devotament față de vară.
Helix domestic
Am frigiderul plin de pește, pește mare, pește mic, pește mediu, pește. S-au întors pescarii acasă, plini nu doar de pește, ci și de tot felul de povești pescărești și alte aventuri. Horica pregătește chiar acum un articol despre pescuitul în Delta Dunării pentru o revistă a pescarilor. Sper să nu citească chiar postarea asta, fiindcă nu îi place să fie lăudat în gura mare, dar trebuie să spun că sunt tare mândră de băiatul nostru care iarăși și-a dovedit iscusința și înțelepciunea în marea expediție a verii, ca un om mare. Horica este un om mic (încă), pasionat, cu trăiri, experiențe și sensibilitate de om mare.
Vin din grădina de flori. Sunt un pic tristă pentru două flori mari, dese, cu frunziș mov ce crește în formă globulară, pe verticală. Tocmai le-am scos cu pământ cu tot din ghivecele lor mari, le-am scos uscate, triste, secate de vlaga dată de frunzișul sănătos, cărnos, astăzi, după o săptămână întreagă deja de resuscitare susținută, de după colapsul suferit din lipsa apei. Nu le abandonăm, le lăsăm așa o vreme, împietrite de secetă, în pământul care păstrează, datorită rădăcinilor bogate, încă forma ghivecelor, să vedem ce se întâmplă. Noi credem în minuni.
Nu știu cum de nu ne-am gândit până astăzi, când am văzut în Bricostore niște arbuști de iederă cu frunzulițe delicate, verde strălucitor, deja cu o coamă plină, atârnătoare, la această plantă interesantă, curajoasă, ca soluție pentru a masca niște plastice necesare în mijlocul grădinii. Acum sunt deja plantate în ghivece, sunt foarte arătoase și curajoase, cum am spus, pentru că par să își știe deja rolul în grădina noastră, deja curg lin peste plasticele inestetice. În plus, de cum se prezintă îți spun pe șleau despre ele: Hedera helix.
Cred că înființăm o bibliotecă în garaj. Am desfăcut cu tati saci de cărți vechi, prăfuite, pe care nu avem loc să le ținem în casă. Am ajuns printr-un desiș de întâmplări uitate ale trecutului într-un luminiș cald, limpede, bun, în care amintirile se păstrează după o logică înduioșătoare a sufletului. Iată o cale de reîndrăgostire.













