Ajungem prea devreme la liceu. Cerul senin și gălbui al dimineții este înșelător, căldura culorilor sale este la ora asta cel mult promițătoare. Așadar în răcoarea pătrunzătoare nu este indicat să așteptăm. Agentul de securitate mimează automat un refuz odată cu indicarea cu palma generos deschisă a curții interioare a școlii. Nu, mulțumesc, încerc o mimică. Luați loc pe scaunul acesta, se lasă, imprevizibil, înduplecat omul, când mă poftește alături de el, în holul de intrare a profesorilor. Iau loc, desigur, îi mulțumesc pentru amabilitate. Este liniște în școală, în curtea școlii, chiar și pe strada care, de obicei, este arhiplină. Intuiesc că vom aștepta ceva vreme, așa că pornesc o conversație cu agentul de securitate. Are până în cincizeci de ani, i se citește bunătatea pe chip, vorbește mult și suferă de frig și din lipsa soarelui. Ei s-au oprit la un singur copil, un licean, îmi spune când află că am trei copii, dar face naveta de undeva, de lângă Găești, adaugă într-o evidentă lipsă de legătură cu subiectul. Între timp, holul pe care îl controlează omul meu devine animat, fiecare persoană care pătrunde în școală trece printre noi, cei doi care păzim intrarea cu strășnicie, fiind salutați respectuos, el, cu prietenie și cu câte o glumiță inofensivă, eu, cu curiozitate sau interes, în funcție de cine intră în școală. Sunt de fiecare dată cercetată din cap până în picioare, picioare pe care mi le țin strânse cuminte și apropiate, ca să fac zid cu trupul în fața răcorii ce pătrunde mai puternic prin ușă acum, după o vreme de inactivitate. Încep să apară și alți părinți cu sau fără copiii lor, îi văd prin ferestrele decorative ale ușii; Horica este și el prin curtea școlii, nu mai vrea să fie văzut alături de mama lui. Regulat, câte unul sau doi părinți pătrund pe jumătate în holul nostru, întrebând despre programul zilei, clase, diriginți, ceea ce este absolut de neînțeles, agentul meu de securitate ocupându-se strict cu notarea persoanelor străine care intră în școală și cu alte treburi legate de, cum este de așteptat, securitatea copiilor și a profesorilor. Cu toate astea, fiindcă părinții îi solicită acele informații școlare, agentul se simte dator să ofere răspunsuri, de aceea le oferă, însă ce este absolut comic din locul în care mă aflu este faptul că răspunsurile sale suferă de o variabilitate maximă, așadar el răspunde mereu contradictoriu pus în fața aceleiași întrebări. Ba unor părinți că elevii de-a cincea vor fi preluați de diriginte din curtea școlii, ba altora să caute pe la etajul unu clasa corespunzătoare, ba chiar, răspunsul dezirabil, că el nu știe aceste amănunte. Pe măsură ce personalul școlii apare, agentul îmi dă rapid și cu glasul cam ridicat câte un amănunt picant sau nu neapărat despre fiecare, astfel aflu că doamna cea grasă nu este profesoară, ci laborantă, că tânărul acela este noul profesor de franceză, că doamna aceea elegantă are mașina ei, pe când în general doamnele profesoare nu vin cu mașinile proprii, că mașina directorului are culoarea ciorapilor mei, da, da, exact a ciorapilor mei. Își amintește și de copiii pe care nu i-a mai văzut de-o vară întreagă, unii sunt bărbați adevărați, alții sunt mititei, dar cresc ei. … Am brațele încărcate de cărțile autorilor români pe care copiii de-a noua le vor citi în acest an școlar, primite în dar de către fiecare copil în parte, trec cu ele prin fața holului în care mi-am purtat primele ore ale dimineții, așteptându-l discret pe Horica; agentul de securitate mă zărește și îmi zâmbește, glumind pe seama maldărului de cărți din brațele mele, o-ho-ho, câte aveți de învățat, doar de citit, îi răspund, cu gândul la manualele pe care urmează să le primească elevii, agentul continuă, de citit, apoi de învățat, eu sunt doar în trecere, așa că aprob, zâmbind larg, da, da, da, larg.
