Descrie-mă, descrie-mă, îmi spune îmbufnat deodată, din senin, de nici măcar nu înțeleg ce spune. Îi simt supărarea din voce, conduc, așa că stau cu spatele la el. Cu toate că nu-l văd și nu-l înțeleg, știu că nu îl interesează să-i creionez acum vreo trăsătură, dar eu profit tocmai de asta și intru într-un joc neanunțat, construiesc din cuvintele lui alte sensuri, astfel că pornesc în a-l descrie, ești un cățeluș cu părul lung, pe care îl iubesc catelusele… Trag cu ochii în oglinda retrovizoare să caut o atingere a vorbelor mele în Felix, găsesc ce caut, pentru că băiatul zâmbește peste boticul de nefericire. Nici nu vreau să îmi mai amintesc de muzică, își continuă el plânsul, iar în acest moment sunt dirijată ireversibil în afara jocului meu de alinare. Felix își aruncă exploziv supărarea pe profesoara de pian, care l-a făcut să plângă pentru că n-a recunoscut o notă muzicală instantaneu, ci a avut nevoie să îi numere rândul ca să o descopere, dar eu nu le știu încă dintr-o singură privire, eu trebuie să le descopăr începând de la do, îmi spune. De aceea vrea să îl descriu, antonimul lui înscriu, de la cursul de pian, mai bine, de la această doamnă profesoară, care nu îmi zâmbește niciodată, mai zice. Ah, asta nu e bine, îmi spun, doar i-a plăcut atât de tare cursul de pian anul trecut, încât a fost primul club pe care l-a ales anul acesta.
 
Spunea cineva odată, într-o discuție pe internet, că profesorul de școală are de predat o programă întreagă timp de un an școlar, ceea ce îl obligă să nu se împiedice de orice moft comportamental al copilului, dar câtă cruzime și ironie stau în această convingere și câtă tristețe va naște ea în elevii acestui profesor! Copiilor nu trebuie să le dăm lecții de învățat, formule de memorat, clasificări de recitat, și în niciun caz nu trebuie să le dăm senzația că adevărata cunoaștere le este inaccesibilă, așa cum se întâmplă când educatorul monologhează, mai degrabă decât dialoghează, când tot el, profesorul, abuzează de etichetare prin notă, vorbă, intenție și când îi lipsește curiozitatea față de felul în care copiii știu să înțeleagă lucrurile. Perversitatea acestui tip de înțelegere a meseriei de profesor este demonstrabilă chiar prin propoziția logică de la care am pornit, și anume că existența măcar a unui copil dintr-un grup, pentru care tristețea de a întâlni un anumit profesor întrece bucuria de a îi asculta expunerea, îi scade profesorului eficiența pe care contează întru împlinire profesională, așadar îl face pe acesta subiectul unei disonanțe cognitive. Din păcate, însă, adesea acestui tip de profesor nu i se clatină cu ușurință convingerea în discuție, deoarece el deține un argument cantitativ, solid din perspectiva globalizării pe care o trăim, anume că afectarea unui număr mic de elevi este comparativ nesemnificativă față de efectul dezirabil de ‘educare eficace’ a celorlalți, mai mulți, argument încurajat inconștient sau conștient de înșiși părinții acestor copii. Eroarea acestei judecăți nu este destul de evidentă, întrucât a măsura gradul de afectare a copiilor și numărul de copii afectați de ignorarea componentei emoționale a ființei omenești, copilul, de către profesor este cvasiimposibilă, aceasta, deoarece astăzi, în școală, persistă încă, demodat, dar, mai ales, greșit, convingerea că adultul este superiorul copilului și deținătorul universal al adevărului.

Știu și cred în putința omului de a tresălta în fața vieții, cum știu că întâmplările vieții sunt încercările noastre esențiale de a rămâne impresionabili. Mie, mama, mi-este simplu să iubesc, poate că niciun sentiment nu se apropie mai mult de perfecțiune, de Dumnezeu, ca iubirea de mamă, un dat, de aceea mi-este simplu. Dar tatălui ce îi rămâne de făcut, cum îi vine lui bucuria, cu care să desăvârșească darul sfânt pentru copilul său, iubirea, din care se împart toate celelalte bune de pe lume? Și aici ar putea să fie simplu, dacă nu ar fi atât de crunte prejudecățile cu care funcționăm și care ne împiedică să ne emoționăm. Dar nu despre asta am vrut să scriu astăzi aici, ci despre altceva, despre un gest, o vorbă și un surâs de dimineață, în bucătăria dezordonată, cum este în majoritatea dimineților din miez de săptămână, cu fetița binecuvântată de zâmbete calde, urmărindu-mi îndeaproape fiecare gest, ca pulsația din capătul arterelor pentru fiecare bătaie a inimii, atât de firească, atât de necomplicată, atât de autentică. Și cu tatăl ei privind-o cu mult drag și duioșie, mângâind-o cu acel surâs privilegiat al iubirii de tată, protector, subjugat, dependent, și-o vorbă bună, ‘uita-te la ea cât e de scumpă’. Mulțumesc!

 
Dimineți năucitoare. Se repetă imprevizibil din vreme în vreme, nu mă pot plânge de monotonie. Încerc să mă pun în pielea fetei, dă-mi un motiv trainic pentru care să mă ridic de o sută de ori pe oră din patul jos, aproape lipit de podea, îmi spun din dusa dulce leneveală de după vis, așa cum face Kiti, însă nu găsesc nimic convingător în afară de intuiția unei vagi neliniști interioare, mai bine de-atât nu poți? Pe ea n-o doare de mușchii încordați ce-i ridică trup sănătos și greu, căci greu e tot ce nu mai e ușor de purtat, hăt departe sunt vremurile alea, contracții, relaxări, contracții, relaxări, contracții. Îmi zic, dar poate nu-s anxietăți necunoscute, ci impulsuri creatoare, sau din amândouă, fiindcă realmente în câteva minute, în semisomn și-n întuneric, ajung să-i țin isonul, la, la, la, adică trrrrrrr, patru treceri paralele cu unghiile pe marginea zgrunțuroasă a patului, vuuuup, o ridicare bruscă în capul oaselor, însoțită de o fluturare de draperie cu mâna, clic-clic, o aprindere și-o stingere, delicate amândouă, a veiozei de la capul patului, huuuuuu-huuuuu, un huruit înfricoșător, crescător, apoi descrescător, al sertarului noptierei, tras cu putere la maximum, apoi retras în corpul dulăpiorului, de parcă un car tras de boi îmi trece pe la nas. Inedita compoziție de o sonoritate stridentă în încăperea calmă se repetă la un timp oarecare sau poate nu oarecare, ci foarte bine calculat, uite, aș putea să număr și secundele de liniște ca să știu, așadar hitul dimineții noi sună chiar interesant: trrrrrr, vuuuuup, clic-clic, huuuuuu-huuuuuu, pauză.
 
Nu-mi vine să ies din pijamaua mea roz, fac un compromis și nu ies. La micul dejun continuu cu compromisurile, deoarece Horica nu vrea ou fiert, Felix vrea ou fiert, iar lui Kiti îi e indiferent dacă mănâncă ou sau nu și dacă e fiert sau nu. De data asta compromisurile sunt făcute de către băieți, după ce le este propus de mine: omletă. Kiti nu face niciodată de bunăvoie compromisuri. Când nu are opțiuni ferme, nu se poate spune că face compromisuri. Pijamaua mea roz miroase a omletă prăjită, este și ea compromisă.

Griul împovărător al peisajului se opune aerului cald, surprinzător al zilei, aflăm asta când deschidem ușile larg către terasă. Afară, pe terasă, griul își pierde din greutatea intuită dinăuntrul cald al casei, în plus, după ploi, absolut toate florile din ghivece s-au întărit și și-au recăpătat vitalitatea verdelui lor natural. Toamna este parcă mai frumoasă în aer liber decât văzută prin fereastră. Horica zărește siluetele unduioase și imaculate a două lebede pe lac, le vedem și restul, dar ele plutesc pe lac și dispar în spatele unei perdele groase de sălcii, astfel încât așteptarea mea, cocoțată pe un scaun al terasei, cu aparatul de fotografiat în fața ochilor, este zadarnică, lebedele rămân doar ceea ce și sunt pentru noi, o clipă efemeră de frumusețe a lumii. Felix crede că mărirea lacusorului ne-ar aduce lebede în curte, așadar mai multe clipe de splendoare.
 
Oscilăm între a face o plimbare pe malul lacului și a ne petrece seara în cadru domestic. Votăm. Felix ridică brațul drept; Horica îl ridică și el, dar ceva mai puțin entuziast decât fratele său; Kiti se opune, ea nu ridică niciun braț, ci, din contră, se trântește cu fața pe podeaua de lângă ușa de la intrare, complet întinsă, un fel de protest vehement, așadar ușor de priceput; eu sunt ferm hotărâtă să calc niște haine, în plus, sunt încă în pijamaua mea roz compromisă, deci pas; rămâne tati, însă sforăielile sale discrete sunt cât se poate de clare, stăm acasă. Procesul democratic al votului îl obosește pe Felix, care își  deschide televizorul la Scooby-doo, nu mai vrea la plimbare.
 
În bibliotecă. Luminați doar de veioza mea de pe birou, ca o poveste africană, o lumină difuză, vișinie, moale, ce ne cade în umbre pe fețe, trupuri, apoi încântați de muzici clasice rock ale anilor șaizeci ieșite modern din laptop, Horica, Kiti și cu mine. Băiatul ține laptopul pe genunchi și aranjează ieșirile muzicale, eu stau pe fotoliu, comod, cu picioarele încrucișate pe birou, mă relaxez jucând în compania a trei roboți niște done de bridge pe laptopul meu, roboți cărora mă adresez cu o familiaritate și năduf greu de atins față de niște roboți, care mă amuză după ce mă exprim, iar Kiti este în mișcare în spatele meu și uneori sub mine, luând tot felul de poziții neobișnuite. Mă întorc la Horica, mă întorc și la Kiti. Sunt dezamăgită fiindcă nu reușesc să îi surprind cu o fotografie o anumită postură a corpului ei arcuit straniu, dar cât de frumos! Lipită cu spatele de rafturile pline cu cărți ale bibliotecii, în extremitatea dinspre Horica a bibliotecii, cu capul aplecat pe umărul stâng și bărbia pe un raft, cu brațul drept întins la orizontală, îmbrățișând cu degetele niște cotoare de cărți, semiluminata, plină de magia muzicii și a lemnului sculptat manual, imaginea excentrică a lui Kiti este amețitoare. Fotografia nedeslușită îmi arată trupurile cunoscute în mișcare, semn că magia există.
 
Tihna ancestrală  a lumii.

Mesaj. Crezi că noi glumim când îți spunem că îți închidem telefonul? Ei bine, îți dăm ultimul avertisment: dacă nu plătești factura, în trei zile îți suspendăm contul. Recitesc mesajul, oamenii (sau roboții) ăștia par hotărâți, se pare că plata pe care am făcut-o la timpul potrivit nu s-a alocat unde trebuie. Horica, dau o fugă până la Orange, așteaptă-mă, îi arunc în brațe, deja din mers, geanta din care mi-am scos portofelul și mă îndrept către cel mai apropiat magazin. Aștept, angajatul Orange numără niște cutii, le scanează, completează o mulțime de hârtii, imprimă prea multe coli de hârtie cu texte, texte, apoi încă una pe care i-o oferă domnului-client pentru a fi semnată, cere bani, primește bani, numără bani, depozitează bani, următorul! Mai am de așteptat, mă mișc de pe un picior pe altul și îmi învârt privirea pe pereții magazinului. Purcelușul-pușculiță portocaliu, transparent l-ar bucura cu siguranță pe Felix, o fi scump, mă întreb și trec mai departe. Îmi vine rândul, eu am plătit, întotdeauna plătesc la timp, zic, dar voi plăti iarăși, poate că de fapt plata mea a fost întreruptă pe parcurs, de la mine, prin bancă și până la operator, fiindcă nu aș vrea să îmi întrerupeți telefonul chiar la sfârșit de săptămână. Despre oferta noastră de televiziune știți? Nu știu, însă nu mă prea interesează (zic ‘prea’, ca să îmi îndulcesc refuzul), totuși, insistă băiatul, dacă veți afla despre ce minunăție vorbesc, vă veți schimba impresia. Îmi fac rapid un calcul în minte, zece-douăzeci-hai, treizeci de secunde pot să îi fac pe plac acestui băiat insistent și inimos, cum vrea el să mă ajute să îmi coloreze viața cu, de ce nu?, încă un televizor în casă. Face el niște calcule pe un pătrățel galben de hârtie, îmi înșiră niște minunate avantaje financiare, din care reiese că voi plăti chiar mai puțin decât o fac acum în cazul în care iau și televiziune de la ei, apoi ridică o privire încântată, s-a convins chiar pe sine însuși, ei, ce spuneți, nu-i așa că este o ofertă de nerefuzat? Băiatul chiar nu realizează că atenția mea n-a fost tocmai ceea ce ar fi visat să primească de la un client, cu toate astea eu nu sunt clientul rece, neimpresionabil, în special când vânzătorul chiar crede în ceea ce vinde, de aceea îi promit că voi vorbi despre asta soțului meu și vom decide împreună. Băiatul insistă, chiar nu vedeți că soțul dumneavoastră va fi impresionat de așa o afacere, apoi conchide, v-ați hotărât? Îi răspund prompt, da, m-am hotărât, vorbesc cu soțul meu, este o promisiune, după care, fiindcă știu că astăzi mai multe nu avem ce să ne spunem, îmi amintesc de purceluș și zic, uitându-mă în ochii băiatului, cât costă porcul? După câteva secunde de ezitare, acesta mă întreabă, care porc, iar răspunsul meu prompt, de ce, aveți mai mulți?, îl face să râdă. Râde și colega lui, râd și eu, arătându-i cu degetul purcelușul din vitrină. Îmi dă suma de douazecisidoi de lei drept răspuns, sumă care îmi pare umflată precum purcelușul însuși, de aceea zic, păcat, apoi mulțumesc, la revedere.

Linii, forme, semne pe lume, ăștia suntem, o seamă de urme impregnate în medii potrivite să le primească; un trup în mișcare, un cuvânt rostit, o idee născută sunt toate desenele unor unde ce se dau la o parte ca într-un dans coordonat din cer sau de pe pământ, provocând valuri de informație în jur, din care fiecare înțelege cât poate și cât îl ține atenția. În bucătărie scriu în linie vorbită cuvântul linguriță, un bebeluș n-ar putea citi linia mea, fiindcă pentru el formele sunt încă reprezentate doar de cercuri, cer o linguriță băiatului, iar Kiti, trecută de mult de impresia unică a cercului, îmi sare în ajutor, întărind cu altă linie rugămintea mea. Ea desenează în aer, cu degetul arătător, o dreaptă exact sub buza inferioară, paralelă cu aceasta și tangentă la bărbie, liniile ei sunt atât de emoționante! Dar și amuzante, Felix le copiază cu veselie și voluptate, ca și cum ar imita un pas de dans. Am mari lacune la desen, orele noastre din școală au fost prilej de hârjoneală, însă deslușesc în intersecția schițelor noastre, linia mea vorbită și linia ei figurată, semnificație comună, linguriță! Kiti cere o linguriță cu o linie imaginară trasată în niște coordonate explicite. Primesc o linguriță și cer în linie curbă, tot grăită, un pahar de iaurt. Sunt numai cercuri-cerculețe și spirale în pâlnie către Kiti, care este inundată de vibrațiile formelor mele, de aceea trimite înapoi o sferă plină pe un plan șifonat, adică mâna dreaptă strânsă în pumn, lovind ușor palma deschisă a mâinii ei stângi. Iaurt! Suntem împreună în labirintul fascinant al vieții, spațiul de linii, forme, semne are astăzi o grație aparte.

Sâsâielile de ieri n-au fost gândurile mele din cap, cum am crezut, ci șerpișorul lui Felix, târându-se în gaură de…șarpe. Aseară, pe întuneric, băiatul a uitat de cel mai nou prieten al său, Șerpișor, de la Ikea, iar eu nu mi-aș fi  propus să intru singură, de bună voie în bucluc și să-i fi amintit de el, desigur, în cazul în care mi-aș fi amintit la rândul meu de el. N-a fost cazul, așa că ne-am văzut fiecare de treburi până dimineață, când Felix și-a îmbrăcat urletele subite în cea mai pătrunzătoare disperare, ‘l-am pierdut pe Șerpișor pentru-ntotdeauna!’. N-am pornit imediat în căutare, întrucât Kiti apucase între timp să plonjeze în locul lui Felix, acolo, lângă perete, între Horica și mulțimea de animale de pluș cu care doarme, dar aglomerația din zonă m-a lăsat optimistă, optimism pe care am încercat zadarnic să îl dau mai departe și băiatului mic, care, neîncrezător, continua să urle, ‘l-am pierdut pe Șerpișor pentru-ntotdeauna!’. Îl găsim noi, sunt sigură că este în mașină, doar mi-a vorbit ieri, da, da, mi-a vorbit, am încercat eu altă strategie de consolare sau măcar de amânare a prea matinalei tristeți iscate, dar Felix m-a privit pieziș și m-a amendat cu pragmatică maturitate, ‘jucariile NU vorbesc și NU se mișcă, iar Toy story este DOAR un desen animat!’, hmmm, am mai apucat să zic. Nu mai spun că întreaga dimineață, de la trezire până ce am ajuns la școală, m-a tocat mărunt și eficient, de mi-a fărâmițat, până la ultima, încercările parșive de amăgire și distragere a atenției, astfel încât chiar înainte de sărutul de ‘zi frumoasa’ mi-a smuls două promisiuni, făcute cu jumătăți de gură, dar făcute, și anume că, unu, voi răscoli mașina temeinic în căutarea găurii de șarpe cu șarpe în ea, și doi, în cazul nefericit în care nu îl voi descoperi pe Șerpișor-rătăcitor în mașină, voi achiziționa unul nou de la Ikea, întrucât bugetul ne permite, nu-i așa că nu stăm noi într-un leu și cincizeci de bani? Acum am parte de minim două efecte ale celor două promisiuni făcute, ceea ce nu mă miră, întrucât nimic nu rămâne fără efect, unu, deși am promis că răscolesc temeinic mașina, recunosc că temeinic n-am făcut-o, dar am ridicat măcar două scaune din șapte și am accelerat curgerea propriului meu sânge către cap, stând, firește, în cap, aplecată pe sub celelalte scaune,  ceea ce are un efect, să-i zic, pozitiv, fiindcă s-ar putea întâmpla într-o bună zi ca Șerpișor să se ivească din vreun cotlon necercetat sau sărit de privirile mele superficiale, și doi, deși am promis că voi achiziționa un nou Șerpișor de la Ikea (trebuie acum să deschis o paranteză în care vreau să îmi exprim nețărmurita gratitudine față de aparenta infinitate de clone animale pe care Ikea ni le oferă, mulțumesc), din păcate, clonele lui Șerpișor au dispărut cu desăvârșire (deschid o altă paranteză în care țin să accentuez atributul ‘aparentă’ din cealaltă paranteză și să anulez altul, ‘nețărmurită’, închid paranteza doi), ceea ce m-a obligat să aleg ceva asemănător și să dublez numărul de animale, așadar la doi, pentru a-mi asigura liniștea în cazul unei eventuale și posibile dezamăgiri. N-am ținut cont că între timp animăluțele pitice de la Ikea au crescut cu aproape treizeci la sută la prețuri, m-am consolat cu faptul că în valoare absolută mi-am ușurat bugetul zilei doar cu patru lei și patruzeci de bani, adică o altă nimica toată în comparație cu ce furtună de dezamăgire ar putea provoca lipsa acestei investiții. În continuare nu am decât să aștept cu emoție răspunsul băiatului meu când îl voi pune față în față cu viitorii lui noi prieteni, Dragonaș și Șerpișor doi, și să sper că de pe undeva, de printr-o nișă necercetată a mașinii noastre își va face odată și-odată apariția și Șerpișor-rătăcitor, ca să-l bucure din nou pe Felix.

Mă avertizează, mă lași în fața liceului și te faci repede nevăzută, să nu cumva să te vadă vreun coleg sau, completează el autoironic, să nu mă vadă pe mine coborând din spate. Ok, s-a făcut, boss, îi zic și îl las să treacă strada la pas lent, printre mașinile oprite, căci în felul ăsta curge firescul pe strada cu liceul, apoi nu îmi pot reține un ‘asigură-te că te vede șoferul înainte să îi treci prin față’, însă știu că vorbele mele reprezintă doar un fond imponderabil al legăturii mamă-fiu, știu și, totuși, nu înțeleg să mă opresc din zis. Asta îmi aduce amuzament în mașina în care rămân pentru o vreme doar cu șerpișorul lui Felix, ssss, ssss, ssss, sâsâie el din cutia în care l-a închis copilul să nu-l piardă, sau sâsâielile sunt gândurile mele șerpuind prin cap, mă joc cu focul, apăs claxonul cu obrăznicie, la fel cum făceam acum un an, pe vremea asta, de ce ai apăsat butonul, dar îmi permit joaca îndrăzneață, căci știu că Horica are simțul umorului. Mă deplasez în ritm sacadat, băiatul mă depășește și, fără să întoarcă privirea spre mine, îi întrezăresc zâmbetul superb de pe chip, un mix de veselie, reproș și bunăvoință față de mama lui, mă binedispun de-a dreptul și totodată mă înduioșează, pentru că îi văd, trei baieti, cum se salută bărbătește între ei, cu o întindere prietenească de mână, apoi intră în curtea liceului. Încă un claxon scurt, surd, ca un ecou al glumei de dinainte, de data asta atât de îndepărtat de mine, de el, încât e parcă de pe altă lume, însă aflu instantaneu că legătura mamă-fiu nu rămâne prea mult în imponderabilitate, deoarece primesc un sms și-o față zâmbitoare de la băiat, ‘thanks a lot, overly attached mother’, pe care le primesc cu toată iubirea de care sunt în stare și cu spășire. Sunt liniștită în dupăamiaza însorită de octombrie, îmi conduc mașina-dubiță învăluită de muzică profundă, caldă, suntem doar noi doi, șerpișorul și cu mine.

Astăzi este ziua mamei lui Spot, știi, cățelușa gri, cu părul creț, împlinește douazecisisase de ani, este un pic mai mică decât tine, când îi cumperi cadou lui Dănuț, să îi iei și ei ceva, catelusele adoră să se joace cu lego, știi, da?, apoi să îi faci o tartă cu zmeură, deschide Felix ziua cu Spotița în brațe; îi întind lego-ul imaginar în față, la mulți ani, Spotița, îl ia, dar realizează că nu este cel mai potrivit lego care există, așadar imi recomanda să mă mai gândesc dacă îl schimb dupăamiază, când chiar mă duc la magazin în căutarea unui dar aniversar real. Mă gândesc. Nu!
 
 ***
 
Sunt supărat pe Horia, mereu vine cu mâinile peste mâinile mele când mă spăl la chiuvetă pe mâini, zice Felix cu ciudă; eu încerc să îl împac, te tachinează doar, însă el ridică vocea, atunci o să-l tachinez și eu cu un pumn! Nu intervin. Tachinareeeeee!
 
 ***
 
Ajunși la școală, îmi amintesc de sacul de sport uitat al lui Felix, care pornește în plâns, îmi trebuia tricou alb de sport și nu am. Îl liniștesc, asigurându-l că voi vorbi cu profesorul de sport despre asta. Felix nu suportă să încalce regulile de disciplină ale școlii, această nevoie vine aparent în contradicție cu spiritul său liber, creator, ceea ce mă determină să îi caut acestui comportament originile extrinseci. Are și astfel de rădăcini, în familie ținem la anumite reguli de disciplină care ne ușurează conviețuirea, ne îndulcesc interacțiunile, pe care le face suportabile, când tind să devină insuportabile. Cu toate astea, eu văd nevoia de conformism a copilului în interiorul unei comunități restrânse, cum este cea din mediul școlii, mai degrabă ca pe o confortabilă și predictibilă măsură de siguranță, ca pe o ancoră în realitate, inteligent-pragmatică. Copilul știe să respecte regulile jocului, iar când îi place jocul, le și respectă.
 
 ***
 
Kiti trântește cu fiecare ocazie cu fața în jos fotografiile înrămate de pe consolă, abia acum realizez de ce doamna care vine la curățenie nu le îndreaptă niciodată, pentru că le-a găsit culcate întotdeauna. Le reasez în poziție firească imediat ce trece Kiti pe-acolo. Fetița se întoarce către mine, mă privește cu un surâs sadic în ochi, ce promite o revenire. Sunt speriată și intrigată de intenția ei, așa că ridic vocea la ea, asta nu este regula ta, ai înțeles? Nu este aceasta reacția mea obișnuită la excesul pe care îl manifestă în fața fotografiilor înrămate, pe care mă încăpățânez să le păstrez acolo. Nefiind pregătită pentru, acum, excesul meu, Kiti redevine un mielușel zâmbitor și se îndepărtează de consolă.
 
 ***
 
Din același registru: Kiti refuză șepci, pălării, glugă pe cap. Tati descoperă întâmplător o metodă să își țină capul acoperit, apăsându-i ușor, dar ferm părul pe creștet cu palma întinsă, apoi îi pune pălăria sau gluga pe cap. Unele uși ne apar ferecate pentru întotdeauna, însă soluții de a le descuia există. Nu există nicio garanție că le si găsim vreodata.

Bineînteles că nu m-am ridicat din pat, era patru jumătate, am simțit-o imediat, poți să te smiorcăi cât vrei, i-aș fi scrâșnit printre dinți de ciudă că, dacă nu e Kiti, e el cel care nu mă lasă să dorm, dar nu am făcut-o, o dată, pentru că bietul Felix se trezise din cauza mâncărimii nesuferite din talpă, păianjen prostănac, iar al doilea motiv, pentru că nu poți să-i arunci în față băiatului asemenea amenințări răzbunătoare, nu, nu lui Felix, care, nu doar că nu te va crede, însă te va pedepsi instantaneu, accentuând disperarea din smiorcăială, ce-am avut și ce-am căpătat? Cu ochii închiși l-am tras în pat, lângă mine, și i-am luat talpa în palmă, realizând un contact ferm și fix între talpă și palmă, așa încât să nu îl mai deranjeze pruritul. Apoi a adormit, înfășurându-și pe deget o șuviță din părul meu, la fel cum făcea și când era un bebeluș alăptat. Au, mă tragi prea tare, i-am strigat și i-am descolăcit șuvița de pe deget, unde te crezi, bebelușule? Nu mi-a răspuns sau, dacă a făcut-o, eu nu l-am auzit, căci mă trezisem din vis odată cu valul uriaș de lumină solară ce a pătruns brusc în cameră, cam la câteva secunde după ce și-a făcut apariția și Kiti în dormitor. Binenteles că nu m-am ridicat din pat, era șase jumătate, am simțit-o imediat, poți să tragi de draperie cât vrei, i-aș fi scrâșnit printre dinți de ciudă că, dacă nu e Felix, e Kiti cea care nu mă lasă să dorm, dar nu am mai făcut-o, m-am mulțumit să trag cât pot de mult de timp, doar-doar m-oi drege de lenea pe care ți-o dă o dimineață insorită de sâmbătă.

Știi, când era foarte mică, o fetiță cârlionțată, cochet aranjată mai întotdeauna, citisem undeva ceva de genul ‘să țineți cont de aspectul lor exterior, ca să nu se diferențieze de copiii de vârsta lor’, o observație pertinentă, întrucât acești copii sunt expuși privirilor insistente și riscului de stigmatizare în mediile în care trăiesc, din cauza comportamentelor lor libere de orice prejudecată socială. La început, într-adevăr, nu mi-a fost totuna să susțin presiunea interesului obraznic asupra mea arătat de oamenii din jur, dar cu timpul cei mai mulți dintre noi, așadar și eu, intrăm, cum e firesc, într-o rutină a nepăsării, consistentă sau mai puțin, dar atât de necesar eliberatoare.

Știi, și când era ea fetița aceea drăgălașă, iar eu, mama care-și căuta disperată echilibrul, intrigată de certitudinea că acest copil nespus de frumos trebuie să se ‘piarda’ neobservat printre copiii de vârsta lui, mai întrebam în stânga și în dreapta, ‘ti se pare ceva ciudat la ea?’. Previzibil, cele mai multe răspunsuri veneau să-mi compenseze neliniștile prin asigurări sincere sau nesincere că fetița nu pare să arate nimic straniu, nimic neobișnuit prin înfățișare și comportament. Până când…

***

Se simte brrrr aerul  dimineții, mă mustru în gând pentru alegerea cochetariei în defavoarea confortului, pe care am făcut-o când i-am ales haina fetiței Kiti, ah, zic, și-mi desfac pentru armonizare și penitență pe jumătate fermoarul hainei mele, de altfel și ea destul de subțire. Kiti își ține ghiozdanul agățat de două degete ale mâinii stângi, pe care o ține pe frunte, așa, ca un gânditor, ceea ce arată o imagine atipică de copil mergând pe stradă. Știu că suntem concentrați în terapie inclusiv pe posturile firești pe care trebuie să le ia un copil de vârsta ei, însă știu din proprie experiență că sunt tot atâtea momente dificile în viața din afara intimității casei tale, cât de frecvente sunt durerile unui om, ah, ah, să nu îmi amintesc despre ele, nu, nu. De aceea, dar, fără să vreau să subliniez superfluu unicitatea ființei mele, și pentru că nu am fost niciodată foarte atentă la expresia aspectului meu în exterior, îi las fetiței necorectat excesul trupului în mișcare, ba, mai mult, doresc cu ardoare în acel moment să îi îmbrățișez candoarea și delicatețea gesturilor ei, ceea ce, bineînteles, și fac. Kiti se lasă entuziasmată în brațele mele și îmi răspunde prin strângerea ca într-o centură a mijlocului spatelui meu, strângere pe care o apreciez nu doar pentru efuziunea ce a determinat-o, ci și pentru căldura fizică suplimentară oferită. Îmi reglez printr-o săritură copiată din Stan și Bran mersul în ritmul mersului lui Kiti, fiind atât de strâns unite în îmbrățișare acest reglaj fin este obligatoriu, apoi mă las condusă de fetița mea către școală, iar eu îmi plec urechea către șoaptele îndepărtate ale minții mele hoinare. ‘Sa nu se diferentieze’, zice o șoaptă, ‘ha, ha, mă înveți tu, pe mine?’, îi răspund. ‘Atentie la aspectul exterior’, un murmur serios și trist, apoi ‘sunt atentă, vai, cât este de frumos’, o rimă jucăușă. Continui ping-pongul ăsta cu mine însămi și constat că-mi dau clasă mie însămi astăzi, când argumentele mele par atât de slabe, slab…, șl…

 ***

Fetele ajung îmbrățișate în fața școlii. Una râde de-și etalează toți dinții, chiar dacă nu îi văd prea bine, fiindcă și-i ascunde de ghiozdanul pe care îl ține ridicat în aer, iar cealaltă, care, stai, din apropiere nu mai arată chiar a fată, dă un chiot și mușcă din prietena ei, în joacă, se vede, în joacă. Sunt bizare amândouă, dar nu par a le păsa, nici măcar când se împiedică prostește una de cealaltă încât aproape că le văd căzute în nas. Cea mare o adulmecă pe cea mică, își înfundă nasul în fața ei, apoi iese din strânsoarea pe care singură a propus-o, dar parcă ține încă în nări senzația puternică de dinainte. Micuța râde în hohote și o ia la fugă până dispare în spatele ușii groase a școlii. Cea mare o urmează nestăpânită .

Am dimineți numai cu Horica, am seri numai cu Kiti și câte-o dupăamiază doar pentru Felix. În dupăamiaza asta îl aștept în curtea școlii și, deși picură rece din cer, eu nu mai simt frig, fiindcă, după două zile de îndurat frig, am îndrăznit să umblu la puloverele din dulap. Copiii ies din sala de sport în linie, unul după celălalt, aproape fiecare dintre ei își caută părintele cu priviri cercetătoare din mers. Câte unuia îi înflorește bucuria pe chip, vine și rândul lui Felix. Mă-mă, se alintă din rând, eu nici nu vreau să îmi imaginez cât de înghețat trebuie să fie, fiind singurul în pantaloni scurți, cu șosete invizibile, atât sunt de scurte, și cu un tricou deschis prea larg la gât. Urcă în clasă, apoi revine la fel de dezbrăcat, în plus ține ghiozdanul într-o mână și sacul de sport, în cealaltă. Fugim în mașina încălzită și pornim acasă.
 
Acasă Felix vrea să cânte la pian, să deseneze, să povestească și să mă ajute la tot ce mi-ar trece prin gând să fac. Îl ajut să recunoască clapele pianului, de fapt nu vrea să cânte, aflu, ci vrea să învețe să găsească instantaneu fiecare notă muzicală. Se descurcă bine cu do, cu mi, cu sol. Îi ia mai mult timp să ajungă la re, fa, la, si, dar le-o învăța el odată și-odată. Descoperim că bâtrâna pianină este știrbă de un mi important, apasă clapa cu furie, de ce nu cântă, apoi deschidem capacul pianinei cu același fior cu care am deschide o ladă cu minuni, pentru a încerca să aflăm ce o doare. Felix stă cocoțat pe un scaun înalt, se sprijină de marginea solidă din lemn a pianinei și își vâră nasul adânc în trupul bătrân și prăfuit. Suntem încercuiți de vibrații misterioase dinăuntrul pianinei, de izuri străine, necunoscute pentru mirosul neexperimentat de copil, de senzații stranii de povești cu duhuri și fantome. Măruntaiele pianinei freamată un ecou surd la atingerile mele nepricepute, Felix le ascultă fascinat. Sunt un chirurg închipuit, dar realizez asta repede, de aceea hotărâm împreună să închidem pacientul netratat.
 
Felix coboară de pe scaunul înalt, acum începe o poveste cu o familie de cheia sol, cheia sol-mama, cheia sol-tata, cheia sol-copilul și cheia sol-cățelul. Mai mult, își spune povestea pe măsură ce o desenează pe caietul lui cu pătrățele. Sunt note muzicale în diverse roluri, un castel și o regină, un pisic și chiar un crocodil muzical pe-acolo.
 
Mai târziu îmi cere zece socoteli, apoi încă unsprezece și este mândru că găsește o metodă de a descoperi rezultatul corect al calculelor mai dificile, ca scăderea peste ordin, prin umplerea pătrățelelor caietului și tăierea celor de scăzut. Îl laud ușor și trece mai departe, acum vrea să scrie propoziții cu litere de mână, iar pentru asta îmi cere să îi scriu eu câteva cuvinte ca model. Scrie-mi ‘mângâie un’, îi scriu, ca să citesc după un timp, ‘Felix mângâie un catel’. Înainte să ajungă restul familiei acasă, mai apucă să deseneze niște animale, iar cu asta trecem cu toții în bucătărie să luăm cina. Copiii își povestesc ziua, mai mult Horica și Felix, mai puțin Kiti, dar ea este interesată de amănuntele noastre, când află despre dupăamiaza mea și a lui Felix, Horica mă întreabă încet ‘what’s wrong with him?’ și râde. Îl las să se distreze șmecherește, nu-i reamintesc despre insistențele lui de a da cu aspiratorul de pe când  era mai mititel.

Aseară. Aceasta sunt eu și sunt nespus de grațioasă. Pe Felix îl sâcâie un gând obraznic, să mi-l spună, să nu mi-l spună?
 
Iubesc culoarea ciclamen atât de mult, încât mă îmbrac numai în ciclamen, de la gât până în vârful picioarelor. Felix suspină, el nu poate suferi excursiile.
 
Dansez, pentru că balerinele dansează (pe poante) și pentru că a dansa definește ființele sensibile și miloase. Băiatul mă roagă, sun-o pe miss și spune-i!
 
Fața mea este rotundă și roșie purpurie, încrederea și pasiunea mă caracterizează. Felix poate să spere în puterea de convingere a unei balerine încrezătoare și pasionale. Excursiile sunt programate pentru sfârșitul anului școlar.
 
Mă aflu în plină piruetă, balerinele execută piruetele în viteză. Acum trebuie să îi promit copilului că voi aranja în așa fel lucrurile încât să nu îl ia nimeni în nicio excursie. Poate să anunț învățătoarea la următoarea ședință? Miercurea viitoare?
 
Zâmbesc, pe fețele rotunde încap zâmbete largi. Felix prinde niște vibrații pozitive din vorbele și privirile mele, măcar a aflat că nimeni nu îl poate vreodată forța să plece în excursii, iar miss o va afla cât de curând.
 
Asta ești tu, balerina, îmi pune Felix desenul pe birou, în timp ce mă seduce cu o privire plină de subînțelesuri, plină de promisiuni de încredere și iubire. Îi mulțumesc, îmi place, da, îmi place, îi trag cu ochiul, stai liniștit, mama știe.
 

                                                                       ***

Astăzi. În realitate nu am nicio atracție deosebită pentru culoarea ciclamen, însă chiar în acest moment mă observ oarecum intrigată, deoarece realizez că am fost sedusă, fără îndoială, am fost sedusă! Sunt îmbrăcată de la gât și până în vârful picioarelor în culoarea ciclamen, culoare pentru care nu am niciun fel de pasiune, banală sau deosebită. Balerina lui Felix m-a cucerit, unde, unde este numărul de telefon al lui miss?

Copilului începe să îi crească adolescența mai întâi în comportament, abia apoi îi crește mustața, vorba vine. El își amintește de faza ‘nu’, însă nu mi se mai opune pentru a mă testa, cum a făcut-o prima oară, ci, de data asta, pentru a mă respinge. Da, da, pentru a mă respinge. Copilul meu mă respinge pe mine, părintele. Și pe tine, stai liniștit! Nu mă interesează acum de ce o face, important este să înțeleg că o face. Așadar adolescentului îi displac sfaturile mele, indicațiile mele, uneori prezența mea iscoditoare. Adolescentul știe acum ce vrea, oricât de mult aș crede eu că doar crede că știe. Oricum sintagma ‘cred că știu ce vreau’ este o tautologie, precum tautologie este și aceea că ‘nu cred că știe ce vrea’, când mă refer la copilul meu adolescent. Revin, adolescentul se scutură de povetile mele părintești, răspunzându-mi cu obrăznicie, refuzandu-mi uneori nedelicat ajutorul și altele asemenea. Cu alte cuvinte, mă înfruntă pe mine, părintele. Pe mine, părintele. Ăsta este un dat. Un dat. Acum este momentul să dovedesc că în acest conflict eu sunt părintele, indiferent de cât de afectat m-aș simți, ceea ce înseamnă să îmi arăt iscusința pe care am dobândit-o ajungând să fiu părinte de adolescent și să îl iau la…, ha, ha, ha, să îi iau comportamentul agresiv ca pe un fapt implicit al vârstei pe care o traversează și să înghit de trei ori în sec. Unu, doi, trei. Apoi să râd și să aștept calm. Ce? Momente mai bune sau probabil următorul conflict.

Am atenția trează. Plouă de undeva, de sus, dar ploaia mă lovește frontal. N-am timp de analizat prejudecăți, accept că ploaia poate veni pe direcția orizontului. Nu analizez prejudecăți, dar trag repede concluzia că prejudecățile se distrug întotdeauna cu brutalitate. Acum, cu această ploaie care mă lovește direct în față. Nu doar mie mi se întâmplă asta, ci nouă, tuturor pietonilor acestei străzi. Nu alergăm pe strada Plutei, dar și de-am alerga pe strada Plutei, probabil ar fi același lucru. Umbrela este un accesoriu cvasiinutil pe ploaie orizontală. În plus, îmi scade disponibilitatea, și-așa scăzută, a brațelor de sprijin pentru copiii care se țin alergând după mine sau înaintea mea, de fapt, după și înaintea mea, în funcție de desenul bălților trotuarului. Felix dârdâie puțin, dar spiritul său ludic îl aruncă din baltă în baltă, în ciuda direcțiilor mele plictisitoare. Urlu mânată de frisonul provocat brusc de apa rece pătrunsă inoportun în cizmulițele mele ridicol de scurte, ca urmare pe Felix îl ia foamea în locul dorinței de a se juca. Vrea doi covrigi, nu unul, îi cumpăr, însă îi vâr repede în geantă, ca să nu redevină cocă până ajungem la mașină. Kiti vine cuminte după mine, insistă să o îmbrățișez, probabil simte vântul pătrunzător, așadar o îmbrățișez în jurul capului, profitând astfel să îi țin gluga neliniștită fixă pe cap. Ajungem la mașină, sărim înăuntru, nu doar de frig și bucurie, ci și ca să nu testăm cu picioarele adâncimea promițătoare a micului lac de dedesubtul mașinii și trântim ușile înapoia noastră. Dăm nas printr-o tremurătură scurtă cu temperatura plăcută dinăuntru și pornesc motorul. Cred că de-acum și până acasă suntem feriți de intemperii, dar mă înșel, întrucât înainte de binele făgăduit de interiorul cald al mașinii, primesc o baie rece pe spate de la cizmele ude de care Kiti se descalță și se descotorosește întotdeauna la intrarea într-o mașină. Mi-o adjudec, baia rece, și, păstrând aerul mucalit, îi mulțumesc pentru că îmi ține atenția trează.

Ploaia cinstită de toamnă ne sperie pe noi, păcătoșii, ambiția de a accede la starea de confort trupesc permanent este astăzi, după vară, mai plină, mai pregnantă, de aceea simțim tristețe. Este natural să ni se întâmple astfel, înțelepciunea de a trăi bine nu vine cu una, cu două, nici nu este o lecție predată în școli sau universități. Dar abia când tristețea pierderii din comoditatea vieții atinge un prag greu de suportat ne amintim de suflet, pentru a cărui alinare simțim că este timpul, și abia atunci vaietele noastre copilărești se epuizează, trupul înfrigurat și scârbit de atâta întunecime transmite minții semnale de resemnare, iar declinul suferinței trupești începe. Nu vine ploaia pământului degeaba la sfârșit de septembrie, căldura cu care firesc este să ne înfășurăm nu vine numai de la bunul soare.

Butonul de on/off sau ieșire/intrare din minți, reprezentat de încălțarea/descaltarea unei amărâte perechi de bascheți noi, legați cu nod la șiretul urcat peste gleznele copilei. Chiar așa, de la agonie, la extaz.
 
Șanțurile săpate în grădina vecinului, luxuriantă prin abundența buruienilor și a lipsei de grijă, în vederea construcției unui sistem de irigații, acum, înaintea iernii. Chiar așa, sistem complex de irigație a buruienilor sau tichia de mărgăritar a omului pleșuv.

Hohotele acompaniatoare de râs ale surorii, lipită duios de frații ei, ce râd amuzați de Charlie și fabrica de ciocolată. Chiar așa, mimetice și pline de culoare.

Mustățile șoricelului maroniu, prelungite inestetic ca efect al trecerii prin dispozitivul inventat de Felix,    învârtoșoarecele, ajustate în cele din urmă cu foarfeca. Chiar așa, încâlcite și inestetice.

Un strop de roșu pe masă și în mâncare stârnește gusturile, deoarece promite savoare. Mă folosesc cu abilitate și viclenie de culoarea pasiunii pentru a-i seduce prin stârnirea unui lanț de senzații vizuale, olfactive și gustative, în această ordine, și nu am niciun regret. Sunt îndărătnică în a experimenta pentru  găsirea căii de dominație perfectă în bucătăria mea, pentru a supune hotărâtor și pentru întâia oară, simultan și deslușit, o seamă de capricii dureroase.

Pentru iubitul meu tataia Chiril, care ar fi împlinit zilele astea 100 de ani.
 
Stau visătoare în mașina staționată, succesiunea visare-conectare este ritmică în timpul zilei, fiindcă ritmică îmi este și accelerarea pulsului, așa cum îmi dictează nevoile copiilor, după care funcționez în cea mai mare parte a zilei. Copiii din fața ochilor aleargă, strigă, își reglează neajutați balanța dorințe-trebuințe, observarea lor în liniște și dintr-o oarecare depărtare mă ajută să le înțeleg tehnicile spontane de negociere între ei, dar, mai ales, iscusința naturală cu care o fac. Îmi imaginez că gardul înalt, din sârmă, care mă desparte de spațiul de joacă al copiilor reprezintă doar simbolic o împrejmuire, așa, ca un avertisment pentru părinții ‘neastâmpărati’, gata în orice clipă să sară în apărarea copiilor lor. Mai departe apare și adultul care le ordonează copiilor joaca, iar cum băiatul meu mic stă conformist într-un șir milităresc de mici sportivi în poziție de drepți, realizez că pot să plec liniștită de acolo, amestecând fraudulos visarea cu conectarea, cât îmi voi conduce mașina care mă duce către școala lui Kiti, ce mă așteaptă, sunt sigură că mă așteaptă să o iau acasă. În mașină cânt, cânt un saxofon pe care nu îl pot încă amâna, și îmi țin bine atenția la drumul pe care îl cunosc în profunzime. În liniștea obișnuită a amurgului de zi, dar neobișnuită în spațiul acesta cu predilecție tânăr, căci este un spațiu universitar, îmi apare aproape magic în față un cuplu fermecător, întrucât îmi oprește instantaneu respiratia si mașina pe trotuarul din dreapta. Sunt uimită de frumusețea tabloului pe care împreună îl formează, frumusețe ce vine din contrastul dintre trupurile îmbătrânite ale eroilor mei și vitalitatea mersului lor, dar, mai cu seamă, a superbei lor înlănțuiri de mâini. Am încă parte de o stare interioară de grație, așa încât mă văd ca spectator al unei întoarceri în timp de film, iar imaginile pe care le văd îmi arată doi studenți îndrăgostiți, plimbându-se. Sunt emoționată și recunoscătoare, deoarece înțeleg că trăirile noastre pot căpăta desăvârșirea printr-o simplă atingere, un gest sau o vorbă.

Felix stă în portbagaj alături de vărul sau cu un an mai mic (clasa pregătitoare). V-am văzut împreună la sport, cum a fost, îi întreb. Felix se bosumflă și, nervos, îmi strigă că din cauza bebeilor, accentuează, bebeilor, echipa lui a pierdut nu știu ce concurs. Vărul mai mic, care este renumit în familie că este ecoul lui Felix, zice și el, tot pe ton răstit, precum al lui Felix, ‘da, am pierdut din cauza bebeilor’. În clipa asta, Felix se oprește din ceea ce vrea să spună, se uită la vărul său și zice: ‘dar și tu ești unul dintre ei!’, căci ‘bebeii’ sunt cei de clasa pregătitoare, normal. Încep să râdă.
 
Felix are de ieri carnet de note. Îmi vine să râd, carnet de note. Ha, ha, ha. Ca urmare a nepotrivirii care mă face să râd, mă gândesc că există copii care, până la o anumită vârstă (nu știu care), ar putea să urmeze un tip de școală (inexistent) care să le permită un orar flexibil, liber ales, fără să periclităm buna lor dezvoltare cognitivă, emoțională și socială. Copii există, școală, nu. Felix nu vrea astăzi la școală, doar astăzi. Totuși pleacă la școală, are pe băncuța lui un carnet de note de luat, pe care l-a uitat ieri acolo. Ion este prietenul lui cel mai bun, vorbește mult, ca el, este mai solid, îl apără în fața copiilor mai mari, dacă este cazul, spunându-le că Felix are un frate mai mare, pe care nu ar vrea să îl cunoască. Felix se bucură când vorbește despre Ion. Doinița este năzdrăvană, ieri Felix a atins-o din greșeală, iar ea l-a apostrofat cam dur, ‘de azi înainte, nu mai ești prietenul meu’, însă Felix nu o crede pe cuvânt. Este frumos la școală, orele de sport și de matematică îi plac cel mai mult. Și profesorul de limba engleză este foarte simpatic, acesta este un ninja în fața viespilor care au pătruns în clasă. Câteodată, în timpul zilei, lui Felix i se face dor de mine. Ca să îi alin dorul, de ieri i-am dat să țină în buzunar un ghemuleț rotund de ață roz, pe care Felix îl simte când vrea el cu degetele vârâte în deschizătura pantalonilor. Sper să nu plângă la școală, sper să se bucure cu prietenii lui și să râdă mult. Uite ce lipsește adesea școlii, zâmbetul pe buze.

Felix iubește câinii. Se joacă, întrebându-mă, crezi că există câini vagabonzi blânzi, el este deosebit de perceptiv, iar discuțiile despre câinii fără stăpân au trecut și pe la urechile lui. Eu cred că există, zic, iar el îmi răspunde, corect, iată un exemplu, pe Xoco. Continuă, crezi că există câini vagabonzi agresivi, din nou eu, da, cred că există. Corect, îmi răspunde băiatul, iată un exemplu, tatăl lui Xoco. Apoi continuă, dar vrei să-ți spun ce mi s-a întâmplat de curând? Și povestește: eram eu, cu Spotu și cu câțiva alți copii pe terenul de tenis. La sfârșitul jocului, dând să ieșim de pe teren, ghici ce vedem în fața noastra? O haită de câini vagabonzi fioroși, rânjeau la noi. Și v-ați speriat, întreb îngrijorată. Nu, deloc. Dar știi de ce? De ce? Pentru că, deodată, fiecare câine vagabond din turmă a scos de la spate câte o rachetă de tenis și, rânjind în continuare, au întrebat in cor, putem să jucăm și noi tenis cu voi? Vaaaaai, ce frumos, zic. Da, da, și nouă ne-a plăcut mult de ei, fiindcă erau de pe planeta lui Spotu, unde toți câinii vagabonzi sunt prietenoși.

Un articol despre un loc minunat, școala bazată pe conectare și empatie, scoate la suprafață, prin opoziție, prea numeroasele probleme pe care le întâmpinăm în școala de stat, uneori chiar și în școala particulară. În continuare tindem să dăm prea mare însemnătate așa-zisei performanțe școlare și, concomitent, să ignorăm grija față de dezvoltarea laturii umane, emoționale și sociale, a copilului. Se perpetuează un tip de lașitate, aceea rezultată în urma ‘aranjarii’ propriului copil, de obicei prin mijloace ilicite, comportament ce devine un stimulent pentru întărirea acestei stări bolnave de fapt și, din păcate, totodată un mecanism centrifug de contaminare și eliminare a celor diferiți. Revoltat de funcționarea sistemului, încerci să îi pătrunzi în măruntaie pentru a încerca să reglezi anumite disfuncționalități punctuale, însă observi curând că îți lipsesc instrumentele pentru a o face, deoarece un instrument nefuncțional echivalează cu unul lipsă. Cursurile despre educația altfel față de cea cu care suntem învățați își cer cu insistență, dar, mai ales, cu generozitate cursanții, în persoanele educatorilor copiilor noștri. Despre unul dintre acestea aflați în articolul citat mai sus.
 

 fotografiez flori de toamnă și picioare
 îmi place culoarea și îmi plac cadrele abstracte
 îmi plac ambele pentru că sunt generoase
 lasă loc de bucurie și imaginație,
 înregistrez mimici și gesturi
 îmi plac pentru că sunt pline de înțelesuri
 lasă loc de întrebări și dezvăluiri,
 număr pași și kilograme
 îmi dă o fericire intrinsecă
 să ordonez să aranjez
 să convertesc în numărabil elemente infinite,
 desenez linii și săgeți
 îmi plac pentru că mă obligă să țin drept
 într-o mare de variabile
 ce trag de mine în orice direcție,
 vorbesc vrute și nevrute
 îmi plac ambele
 vrutele asigură necesitatea
 iar nevrutele sunt suficiența,
 iubesc copiii și muzicile
 le iubesc împreună 
 pentru ca asta-i natura mea,
 a mea.

Ieri dimineață, în drumul spre școală, varianta doi plus unu, (amândoi părinții plecăm diminețile în câte două variante neapărat complementare de acasă, doi plus unu și unu plus unu, adică doi copii plus un părinte, ceea ce duce la: ȘI, complementul său, un copil(celălalt) plus un părinte(celălalt), închid paranteza), așadar în drum spre școală am remarcat că era cam liniște în mașină, de aceea l-am și întrebat pe Felix dacă nu are vreo poveste pe limbuță. Cum nu avea și cum pe Kiti nu mă puteam baza să facă ceva gălăgie, mai ales că nici nu părea să se simtă prea bine, am preferat să îi cinstim memoria lui John Coltrane, în ziua în care se născuse acum peste optzeci de ani, ascultându-i acordurile geniale. Însă seara, înapoi în drumul spre casă, în aceeași variantă ca de dimineață, nimic nu l-a putut împiedica pe Felix să povestească și să povestească și să povestească. Da, da, chiar așa de intensă și de aglomerată de întâmplări, și de plină de suflet i-a fost povestea serii, care nu doar că mi-a amăgit răbdarea de a mai pierde ceva vreme la volan, ci m-a și amuzat suficient de mult, încât să râd, nu doar să zâmbesc, care râs  a declanșat alt râs, al lui Kiti, și alt râs, desigur, al lui Felix. Și nu mai știu ce alte râsete ar mai fi putut să stârnească, dar cert este că nouă ne-a ajuns pe întreaga seară. Nu știu care este măsura parabolei în poveștile inventate în ritm viu de Felix, cât este el în toate aceste întâmplări născocite, dar spunându-și el cu patos gândurile, parcă ceva-ceva aducea și nu prea cu unii dintre noi. Se făcea că părinții lui Spotu erau foarte năzdrăvani, periculoși și războinici, calități (sau excese) ce au reieșit din comportamentele nebunești sau, poate, de justițiari(?) ale acestora, mama lui Spotu fiind într-atât de cuprinsă de patimă, încât să își pună unul dintre puiuți la volanul mașinii sale, să se ridice în mers în afara geamului mașinii sale și să împartă dojenitor pumni și palme șoferilor din jur, iar tatăl lui Spotu intrând și el într-o febră a răzbunării, prin deghizarea într-un costum de director și pătrunderea în instituții pentru corijarea fizică cu bastoane și pumni a lucrătorilor vinovați pesemne, nu se știe pentru ce (sau da), apoi prin revenirea la costumul de om normal, nu că cel de director ar fi anormal neapărat (nota mea). În continuare am mai reținut și alte minunății din întâmplările cu arătări și eroi fantastici și reali ale băiatului creator de poveste, ce mi-a atras atenția a fost descrierea unui monstru (bun sau rău, n-am reținut, dar asta nu prea contează, întrucât am observat versatilitatea eroilor săi, care își schimbă frecvent calitățile și principiile morale), monstru care avea cap de fier, un fier chiar mai puternic decât fierul obișnuit, coarne din diamant, ochi de cristal, două picioare, unul de robot și celălalt din diamant, motiv pentru care mersul monstrului făcea niște sunete ritmate înfricoșătoare, boinggg, cling, boinggg, cling, în funcție de ce picior punea pe pământ în mers. Monstrul mai avea trupul astfel construit: o jumătate din fier, o jumătate din diamant, o jumătate din cristal, o jumătate din tablă de robot și o jumătate din nisip, nu vă întrebați ce este cu atâtea jumătăți, în febra povestirii, adevărata valoare a unei jumătăți a fost ignorată. Monstrul acesta îi urmărea pe frații lui Spotu, care, fiecare, conduceau câte un vehicul, care mai de care mai impresionant, ce am reținut: un frate și Trabantul său prețios, construit din aur și diamant, iar o surioară (nu cea cu autism, ci alta) și Ferrariul său motocicleta din cristal. Final de episod.

Desculță pe zgură, cu un biscuite între două degete, desenată haotic cu praf roșu pe față, cu hăinuța ei morcovie tăiată în clopot îmbrăcată intenționat cu fața în spate, proaspăt tunsă baieteste, Kiti râde zgomotos, atunci când se îndreaptă către o minge împiedicată de fileul de tenis. Băieții se opresc pentru câteva momente din jocul lor, pentru că prietenul lor, un alt băiat, de opt ani, o privește pe Kiti cu curiozitate. Nu este de pe Pământ, știi, uite, vino să vezi! Horica se joacă cu băiatul, se apropie cu toții de Kiti, care râde și se așază turcește direct pe pământ în fața lor. Kiti știe să îi facă pe plac fratelui său, deoarece dovada pe care i-o oferă acestuia este cum nu se poate mai puternică, băiețelul fiind impresionat. Mă îndrept către Kiti, o sărut pe obraz, ea îmi răspunde zâmbind, la urma urmei nu este nimic înfricoșător în a fi de pe altă planetă. Înfricoșător nu este, dar uneori misterios, da, o, ce misterios!

Ni se spune că în general (în afara actului artistic) este sănătos să acționăm rațional, după ce emoția se domolește, astfel încât răspunsul la stimuli să fie unul echilibrat, care nu lasă loc regretelor. Asta înseamnă că uneori emotivitatea este regretabilă. Nu este neapărat așa, exercițiul autoironiei poate fi revelator și eliberator. Să răspunzi autocritic provocărilor cere îngăduință față de propria-ți ființă, față de propriile tale limitări și daturi. Cere încredere si iubire.

Felix:

Puiuțul cu ciocul mare 

 
L-am încurajat pe puiuțul speriat să aibă curaj să intre și el a intrat în clasă, unde ne-a văzut pe noi doi. Ghici cine era profesorul de mate? Era chiar Spotu-dinozauru, iar eu eram profesorul de spaniolă, adică profesorul care îi învață despre animale, știi? El avea un prieten, un aligator, care mergea și se uita, era pui, el ridica gâtul la puiuț, care se trezea cu un bot de aligator pui în față, îl mângâia, îl plăcea și îl lingea. Știi, pe planeta lui Spotu aligatorii nu cresc mai mari de zece centimetri, nu fac rău, nici nu atacă, fiindcă nu au dinți.
 
Dar au venit unii mai mari, de clasa a treia, adică de-a cincea și i-au zis: ‘uitati-l pe ăsta cu ciocu’ mare, hehehe, hehehe, hehehe!’, iar puiuțul, de nervi, i-a atacat și le-a tras un șut în gură. Cei mari i-au zis: ‘vrei să te bați cu noi, băiatule?’, apoi l-au atacat, dar puiuțul le-a tras iarăși un pumn în cap, era violent fiindcă a fost atacat. Toți profesorii s-au adunat, râzând de răi. Știi ce-a făcut directorul? A zis, ‘veniti încoace, copilasi’, care erau de fapt hoți ce l-au atacat și pe director, dar acesta și-a scos hainele de pe el, rămânând într-un costum de ninja. Și-a scos un scut și le-a dat cu scutu-n cap, adică cu un baston. Apoi a venit și puiul de aligator, s-a culcat chiar acolo, citind o carte, fără să-i pese de nimic. Hoții s-au împiedicat de aligator și au căzut în noroi. Directorul i-a luat și i-a dus la închisoare, iar puiuțul s-a trezit, totul fusese doar un vis.
 
A continuat să mai viseze un pic, că se duce a doua zi la școală, iar noi l-am încurajat să se ducă.
 
În realitate, a doua zi, când s-a dus la școală, a văzut că era foarte frumoasă școala și a mai văzut niște copii de clasa a cincea, care, știi ce i-au zis? I-au zis: ‘uitati ce cioculeț frumos are dinozaurul ăsta!’. Apoi l-au întrebat cum îl cheamă. Puiuțul le-a răspuns: ‘Spot’, el era un dinozaur cu pete aurii pe ciocul negru.
 
 
Final de poveste: Puiuțul n-a avut un coșmar,  ci a visat o comedie-vis!