Noaptea trece ruptă în bucățele albe, mici, de grijă și de mesajele pe telefon, mesaje ahtiate să se anunțe, de parcă nu ar exista ceva mai important pe lume în afară de ele, mesajele ce vin. În ciuda faptului că poartă o cămașă cumpărată de la raionul de bărbați sau poate că tocmai din acest motiv, băiatul cu puf auriu în creștet, condus încă dinaintea lăsării nopții la un club pentru petrecerea balului bobocilor, este atent la nevoile părinților lui de a îl ști bine și răspunde prompt la mesajele mele, de care am grijă să nu abuzez, unul după vreo două ore, apoi încă unul peste alte două ore și iarăși unul ca să aflu că a ajuns cu bine acasă la verișoara lui, cu care este coleg de liceu. Leg între ele bucățelele de noapte albă prin somn ușor, fără vise și fără mișcare, dar lui Felix nu îi vine lin lipsa fratelui său, de aceea somnul său devine un monstru care îl sperie nemilos și îl aduce în dormitorul nostru plângând. De acum încolo somnul meu se tulbură și el, cu vise nebune și cu mișcare, însă am totuși multmirea că la ora asta târzie din noapte, Horica este în siguranță, Felix doarme zâmbind și ținându-mi o șuviță de păr intre degete, iar Kiti este adâncită sforăitor într-un somn profund, neobișnuit. Bună dimineața!

La rugamintea unei prietene postez urmatoarea invitatie la un eveniment in scopuri caritabile:

Ne face deosebita placere sa te invitam la ultimul eveniment Parinti Autentici din 2013: Model Masculin si Model Femin in cresterea copiilor.

Parinti Autentici impreuna cu Libraria Bastilia va invita la un dublu eveniment. In primul rand este un eveniment pentru parinti. In al doilea rand este un eveniment pentru o clasa de copii dintr-o comunitate defavorizata: Zlatna, judetul Alba. Da, 75% din fondurile pe care le vom strange la aceasta intalnire le vom directiona catre un proiect educational. Cu acesti bani vor fi achizionate jocuri educative pentru clasa I a invatatoarei Berindeie Angela. Este un proiect de educatie non-formala care ii ajuta pe copiii ce provin din familii defavorizate si cu parinti analfabeti sa se adapteze mai usor cerintelor scolare.

Am citat de aici , iar tot la acelasi link aveti restul de informatii despre eveniment in cazul in care sunteti interesati.

Că fetița noastră se culcă noaptea direct pe jos este deja un fapt obișnuit precum comună este și lăsarea zilnică a întunericului. Ca atare azi-noapte i-am oferit sărutul de vise plăcute îngenunchiată deasupra frunții ei, pe parchet, în fața dulpului de haine. Senină, resemnată. Obișnuința (nu vorbesc despre tradiție) sau scutul și deșertul inimii.
 
Monotonie sau varietate? Observ o neintuitivă dinamică în interiorul rutinelor lui Kiti. Să fie rutinele expresiile inteligenței vii a copiilor cu autism mai mult decât expresiile fruste ale unor căi neuronale bătătorite? Dacă nu, atunci de unde nevoia periodică de ajustare a rutinei? Dacă da, atunci acest lucru este îmbucurător.
 
Poate că desfătarea maximă în viața de părinte este să se știe iubit de copiii săi. Nu, ascultat, nu, adulat, nu, model. Ci iubit. Simplu, complet, absolut. Felix s-a apropiat aseară de mine, m-a îmbrățișat, m-a pupat pe obraz și mi-a spus, ‘cuțu nu poate rezista la frumusețea mamei sale’. Nici mama nu le rezistă copiilor ei. Tata, nici atât.
 
Prefacerea copiilor noștri nu trebuie să coincidă cu îmbătrânirea noastră și nici n-o face. Părinții, pur și simplu, nu îmbătrânesc niciodată, întrucât existența lor se socotește imuabil în raport direct cu iubirea pentru copiii lor, mereu aceiași, mereu aceeași. Nu vorbesc despre trupurile lor fizice. Astăzi mă simt un părinte tânăr și frumos pentru copilul meu căruia i-am cumpărat pentru prima oară în viața lui (și a mea) două cămăși de la bărbați.

Când s-a trezit deodată lovit în jurul ochilor de o mână de piatră, fiindcă așa sunt mâinile lui Kiti atunci când le aruncă în dezordine în toate părțile, de bucurie sau de supărare, Felix a izbucnit în plâns de durere, iar furia i-a explodat în ceea ce s-ar fi dorit să fie o sudalmă, aruncată răspicat, cu nerv, necaz și un fel de resemnare ingenuă, ‘autism de doi bani!’. N-am avut cum să-l îmbrățișez, să-i mângâi tristețea, fiind la volan, iar el tocmai în portbagaj, însă i-am înțeles atât de limpede expresia pătimașă și, totuși, îngăduitoare, apoi m-am gândit la ei, amândoi băieții noștri, cum au crescut ei alături de Kiti și autismul ei, câte lecții neplanificate de maturizare precoce au primit, câtă răbdare și bunăvoință au învățat să arate, în ciuda răbufnirilor spontane de revoltă. Știu că în afară sunt multe glasuri acuzatoare referitoare la implicarea emoțională și practică a băieților în viața surorii lor, glasuri care susțin că este nedrept față de frații copiilor cu probleme să fie părtași și ajutoare în viața de familie, iar eu nu am cum să dovedesc contrariul, dar nici nu mă străduiesc să o fac, deoarece, în ciuda tuturor teoriilor și conceptelor de educație parentală (in ciuda lor, doar pentru că teoretizează), cred cu pasiune că viața armonioasă de familie, strâns legată de libertatea de expresie a membrilor ei și de necesitatea de includere a fiecăruia în ea, este un dar neprețuit pentru împlinirea copilului ce va crește mare. Ce minunați sunt copiii cu a lor candidă spontaneitate!

Diferența de șapte ani dintre băieți este astăzi ideală. Este ideală în orice moment al oricărei zile și al oricărei nopți, desigur, însă are avantaje certe când este vorba despre a viziona un film la cinematograf. Un film pentru copii, de la sine înțeles, copii nu foarte mici și copii nu foarte mari, ceva de genul de la 6-7 ani la 13-14, aha, iată, deci, un interval de șapte ani. Mama nu este nevoită să-și însoțească copiii la film, așadar nu are de ce se plictisi, dacă s-ar pune astfel problema, întrucât copilul mare, care încă se bucură de comedii de animație, este un partener de nădejde pentru copilul mic. Nu insist.

Pe de altă parte, zilele astea se plimbă patru elefanți adevărați prin parcarea de la mall. Felix este în extaz, a venit circul! Nici mie circul nu-mi face o mare bucurie, dimpotrivă. Oare poate să-i stârnească lui Kiti vreo fărâmă de interes? Posibil să aflăm.

Fiecare grad mai puțin nu doare atât timp cât cerul este suficient de ușor încât să lase soarele să strălucească. Astăzi, joi. Bucurie. Vacanța se simte în sfârșit ca vacanță. În sfârșit și pe sfârșite, ceea ce e bine. N-ar fi, dacă am percepe bucuria încă de la începutul ei, fiindcă, simplu, nu te poți bucura la nesfârșit, ar deveni plictisitor, așadar fără bucurie. Monotonia nu-mi place. Există totuși o singură monotonie cu care aș putea trăi în fericire, monotonia de sănătate. Mă sperie vertijul cu care mă trezesc uneori subit. Nu atât pentru lipsa senzației de control asupra propriului meu organsim, cât pentru efectul lui, neputința, limitarea sau anularea temporară a rolului de ocrotitor. Nici măcar monotonia unei fericiri permanente nu este dezirabilă, fiind excesiv de epuizantă, așadar ca s-o țin, ar trebui să o alimentez cu multe calorii. Excesul de calorii mă nefericeste, așadar nu numai că monotonia fericirii permanente nu este dezirabilă, ci este chiar imposibilă. N-am intenționat să fac un paralogism.

Florile toamnei au o frumusețe severă, demnă. Cred și eu, deși sunt hrănite sănătos cu regularitatea cu care ploaia apare în acest anotimp, ele au de înfruntat temperaturi de tot soiul și, normal, trecerile de la unele la altele. Ca atare, frumusețea lor este o sumă fericită între delicatețea și lejeritatea de creștere a florilor de primăvară și vitalitatea și iscusința de dezvoltare a florilor de vară. Din punctul ăsta de vedere, sunt niște hibrizi armonioși.

Kiti s-a trezit azi-noapte cu precizie uimitoare exact la aceeași oră din mijloc de noapte precum a făcut-o de două nopți încoace. Nu-mi displac ritmurile clare ale organismului, ba ciclicitatea proceselor lui complexe îmi da un sentiment nesperat de confort. Văd în acest ritm nou al nopților ei o nevoie pe care trebuie să o analizăm, să fie oare ora ei de culcare, o oră de fetiță, depășită? Vom vedea! Am deschis ochii în secunda imediat următoare trezirii ei, încercând ceva sentimente de disperare amestecată cu resemnare, ooo, nu din nou, mi-am zis în gând. Totuși azi noapte am încercat o altfel de strategie (cu o seară înainte, insistând ca la fiecare ridicare a ei din pat, să o chem înapoi), astfel am lăsat-o în voie pe Kiti să își umble ciclul prin dormitorul întunecat și am observat că nici mai mult, nici mai puțin, fata își număra pașii, trei către birou, trei înapoi, fără să aibă vreun scop concret, palpabil pentru ridicările ei, altul în afară de a atinge biroul, atât și nimic mai mult. Binenteles că sunt conștientă că vorbesc doar de posibilele scopuri prea evidente ca să nu poată fi înțelese, iar cum acestea lipseau cu desăvârșire, îmi pot imagina că impulsurile stringente de a ajunge la birou de zeci și zeci de ori or avea și ele niște motivații intrinseci puternice, dar mai ales misterioase. Așadar, prefăcându-mă impasibilă la turele ei nesfârșite, am asistat la o autoextinctie, binefăcătoare pentru gradul meu de oboseală acumulată, a propriei motivații de susținere a ritmului tainic și straniu, Kiti crescând progresiv și fericit ciclul de repetare a pașilor ei grupați, până ce oboseala firească a reținut-o în pat după ultima tură la birou. Analizând funcțional comportamentele fetei din ultimele două nopți, pot să presupun că fetița noastră ne cere încă multă atenție, că trăiește mult prea dependent față de noi, că are nevoi neîmpărtășite și neînțelese. Una ar putea fi să ne spună clar și răspicat , ‘nu vreau!’

Dormite azi-noapte doar patru ore din  șapte furtunoasa Kiti a hotărât astfel în plus ne-am aventurat dacă tot am fost singură cu copiii în strâmtoarea camerei lui Horica împreună împărțiți în două ambarcațiuni unite între ele băieții pe pluta largă încăpătoare iar noi fetele în barca crem vopsită recent însă puțin amorțită pe la încheieturi de nefolosință cu un plan simplu în minte le lansăm la apă odată cu căderea nopții profităm de noaptea înstelată și lăsăm ambarcațiunile să plutească în voie să ne aline la un loc în unduieli domoale neliniștea nopții neprotejate de prezența bărbătească în ritmul blând al unui cântec de leagăn care să ne adoarmă, ne-a adormit desigur până ce un tumultuos monstruleț ascuns în Kiti zic să fie oare ascuns în degetele ei de la picioare fiindcă acestea au pornit o dantuiala nepotrivită unui întuneric atât de adânc ba către înaltul tavanului au aruncat-o ba în plonjon perpendicular pe biata barcă crem obosită eu dădeam să-i țin neastâmpărul cu o mângâiere ea o primea senină de parcă niciun monstru n-ar fi existat doar pentru unu doi trei și încă câteva secunde secunde nicidecum minute ca iarăși tulburătoarea arătare nevăzută să zbuciume un armonios tot până cu puțină vreme înainte și să-l dezintegreze crunt în fărâme fărâme pe care noi ceilalți le-am strâns resemnați pe pluta largă a băieților vreo două cărți niște creioane o umbrelă păpușa Maggie cântătoarea doi papuci o pereche de ochelari cu dioptrii un telefon niște foi ursuleți din fericire broscuța Broschi a reușit cumva să se țină ascunsă de monstrul din vârful degetelor de la picioare, cu tristețe am coborât din barca în derivă și am urcat și eu pe plută printre fărâmele fostului nostru tot băieții s-au făcut de drag mici de tot astfel încât am fi încăput cu Kiti și cu monstrul ei cu tot deși n-a fost nevoie deoarece fetița și-a ținut ca pe un refugiu barca numai pentru ea barcă ce către zorii zilei tot mai compacți și-a regăsit ritmul de plutire domoală care l-a amețit pe monstrul din vârful degetelor dar și pe Kiti adormind-o iar Horica și cu mine am profitat instantaneu de liniștea așternută ca să-l chemăm pe moș Ene iar Felix și-a luat pixul preferat rătăcit de mult și regăsit pe pluta noastră ducându-se în camera lui să deseneze sătul poate de aventura atât de mult visată și plănuită încă de ceva vreme.

Mi-au înflorit trandafirii de pe terasă abia acum, sunt cățărători, de-ar fi, am tras de ei toată vara, pesemne n-am știut în ce direcție, nici eu nu înfloresc instantaneu când trag copiii de mine și nici nu mă cațăr doar fiindcă pot s-o fac. De fapt, simt chiar eu, la rândul meu, uneori un impuls să trag de copii, ca să îi văd cum înfloresc, iar ei își râd de mine și de pasiunea mea închipuită, așa că își văd în pace de creșterea lor lină și frumoasă, dar, mai ales, ghidată din interior, s-or cățăra ei la un moment dat, de va trebui s-o facă, parcă îmi surâd ghiduș, și gata. Numai că nu merge toată treaba lin, de la sine, ce bine-ar fi, undeva tot trebuie să pun umărul, dacă nu la tras, măcar la-mpins, adică nu-l întreb, desene sau o carte, ci îl înghesui în colțul canapelei, cu cartea deschisă în mână, să îl atragă culorile ilustrațiilor frumoase, să vină de la el, de vreau să vină, implorarea, citește-mi-o pe toată, apoi imperativul, acum! Eu nu m-aștept să reușesc s-o trec întreagă deodată, căci fetei scumpe îi e foame, apoi sete, de atâta ascultare, iar obiectele ornamentale ale camerei de zi ocupă locuri nepotrivite, părerea ei, așa că eu ajung cu demersul meu educativ, de creștere, de unde am pornit, acolo unde îmi penalizez impulsul de a trage de nebună de copii, fiindcă sunt ferm convinsă că, deși nu merge toată treabă lumii lin, or crește ei când vin la mine, de aceea închid resemnată cartea, dând responsabilitatea memorării paginii băiatului, șaizeci să fie, bine?, bine!, cu speranța că s-o aranja cumva în legea ei și ziua de odihnă și tihnă, cu un pic de odihnă și tihnă.

Când i-au propus niște colegi să își facă proiectul comun la noi acasă, prima reacție a lui Horica a fost să refuze politicos, stăm departe, nu este ușor de ajuns, însă marea lui temere a fost că invitații lui o vor întâlni pe Kiti. Dar l-am încurajat să îi primească dacă își dorește, doar are camera lui, iar Kiti nu trebuie să îi deranjeze, pentru că ea își petrece dupăamiezele de duminică cu noi, jos, în camera de zi. Horica s-a bucurat și a revenit până la urmă asupra ideii de a își primi colegii la el acasă. Lui nu îi este rușine cu surioara lui, mi-a reconfirmat-o, de parcă mai era nevoie, dar înțelege cât de necruțători pot fi copiii, iar adolescenții au și abilitatea de a premedita o răutate, singur a observat asta, ceea ce îl poate pune pe el, dar și pe Kiti, în situații dureroase.
 
Totuși, observ că punând un copil/adolescent în fața copilului afectat de autism (sau, generalizând, afectat de altă dizabilitate), acesta dovedește cel puțin curiozitate față de celălalt, dacă nu chiar emoții mai profunde, ceea ce demonstrează că expunerea și cunoașterea este mică, dar, totodată, că există un potențial de compasiune și înțelegere inhibat intenționat sau prin ignoranță în oameni.
 
Kiti râde și e veselă toată ziua, dar i se întâmplă uneori să îi fie foarte greu să înțeleagă anumite dispoziții ale obiectelor, ale acțiunilor sau pur și simplu ale fluxurilor ei interioare, ceea ce o înfurie peste măsură, o inraiesc și o pot transforma într-o ființă crudă, astfel le-a explicat Horica prietenilor lui condiția ce îi face atât de specială viața surorii sale și nouă, a familiei ei. Copiii vor să știe imediat, dar se face bine?, o întrebare firească, pentru că atunci când ești mic, lumea trebuie să fie simplă, dihotomică, ori este bună, ori este rea, abia apoi, după ce copiii înțeleg împărțirea asta teoretică, încep să capete sens elementele de complexitate ale vieții.
 
Ieri pe Kiti a durut-o burtica, s-a tânguit, ținându-și durerea aplecată de spate, o întâmplare dintr-acelea despre care tocmai le povestea Horica prietenilor săi, iar cum armonia rațiunii cu emoția se păstrează cu efort, uneori mare, alteori mai mic, și înverșunarea cu care îți propui armonizarea poate face rău, înțeleg ce ușurare aduce deschiderea, sinceritatea și cunoașterea vieții, cu ale ei tainice întâmplări.

Mă bucur, fără îndoială că mă bucur să semnez încă un FB în carnetul copilului, doar n-o să mimez indiferență, în special când noi, amândoi părinții, tindem să fim cât se poate de deschiși cu copiii noștri, dar mi-e teamă că etichetarea atât de timpurie, fie ea și pozitivă, le poate crea copiilor neplăceri pe mai departe. Pare de-a dreptul paradoxal că acordarea de calificative induce etichetare în mintea profesorului, în ciuda faptului că micii elevi înțeleg inițial că un anumit calificativ caracterizează acel și numai acel răspuns notat la un moment dat, însă, din nefericire, în această dublă și antagonistă  perspectivă perversitatea este dată de condițiile grele în care se întâmplă învățarea în școală, dar totodată de caracterul cantitativ, nu calitativ, al demersului educațional formalizat. Pledez pentru desființarea calificativelor, de altfel doar niște măști mai blânde ale notelor, în învățământul primar și pentru atenție crescută pentru fiecare copil în parte.
 
Pe același subiect, nu se scapă ușor de spaima de notă odată ce părăsești școala generală. Îmi scrie Horica plin de semnele exclamării, așadar de disperare, mai multe mesaje să-mi spună că începătorii la franceză, adică și el, sunt pe cale să ia câte un patru în catalog, în urma dictarii de ora trecută. Discuția noastră pare ușor fantezistă, întrucât eu, mama, sunt cea care se amuză, iar el, copilul, cel care se îngrijorează. Nu pot să îl las cu aceste griji artificiale pe cap, de aceea îi recomand să se relaxeze, glumind pe seama unui eventual patru în catalog și deasemenea amintindu-i de o întâmplare comică trăită împreună, în care Horia, chinuindu-se să scrie în franceză, a creat un franțuzism de tip coana Chirița, de care am tot râs. Evident pentru mine că valoarea unui eventual patru la franceză ar fi nulă, nu pentru că limba franceză nu mi se pare importantă, ci pentru că situația creată în clasa lui Horica, anume alăturarea unor copii cu minim patru ani de studiu în franceză și a altora fără nicio cunoștință este absurdă. Dar cum ajunge ca o simplă amenințare cu nota să strice un echilibru de moment, îmi spune că, în afară de, iarăși, perversitatea sistemului de notare în sine, libertatea nesancționată de constrângere prin notă a profesorilor este de rău augur. Însă, ca să citez o seamă de dătători cu părerea actuali, ‘despre ce vorbim aici’?
 
Măcar cunosc o persoană foarte apropiată, căreia etichetările prin notă sau calificativ nu îi spun absolut nimic, în plus, îmi demonstrează neîncetat că a lipi etichete de frunțile oamenilor aduce multă frustrare, inhibiție și tristețe.

Din toată nebunia cu Halloweenul lui Felix nu-i place decât partea cu transformarea dovlecilor în figuri, nu neapărat înspăimântătoare. Nu vrea să se costumeze și nici nu vrea să vadă atâtea dulciuri în fața ochilor, pentru că îi fac poftă și se supără. Ieri am sculptat în coajă groasă de dovleac la școală, alături de alți părinți, iar Felix și cu mine, pentru că ne aflam oarecum contra cronometru, am trecut primii la treabă, lăsând poveștile cu alți părinți și alți copii deoparte. Am lucrat doar eu și bine am făcut, întrucât în grabă mare am trecut milimetric pe lângă tăierea unui deget cu unul dintre cele două cuțite ascuțite, cu care am venit în geantă, însă i-am solicitat ajutorul cu idei pentru fiecare pas lui Felix, care a refuzat categoric sculptarea urechilor și montarea unei peruci din frunzulițe, strânse din pădure. În jurul nostru s-au adunat trei copii, o fetiță de-a treia, un băiat de-a șasea și încă unul ceva mai mic, cu care am avut o conversație foarte simpatică, ei ne-au admirat cu sinceritate tipică de copil lucrarea pe parcursul desăvârșirii ei. Copiii sunt adorabili, ei se exprimă liber, deschis, curat, simplu, dialogurile cu ei mă energizează întotdeauna, fiind deopotrivă fascinante și revelatoare. Felix m-a înconjurat cu mângâieri și mândrie, indicații și voie bună, amintindu-mi în mai multe rânduri de întâmplarea din curtea școlii, când trei fete de-a șasea l-au declarat cel mai drăguț băiat din școală și l-au rugat să le lase să îl ia puțin în brațe. În ciuda faptului că s-a simțit foarte măgulit de mărturia de prietenie a fetelor, nu le-a permis acestora să îl ridice în brațe, luând-o la sănătoasa prin curtea școlii. Apoi nu a încetat să îmi repovesteasca întâmplarea fericită până la culcare. Desigur că noi am fost primii care am terminat de cioplit, iar după două fotografii cu telefonul, l-am așezat pe Dovlecel pe o treaptă a școlii, cea pe care Felix și-a ales-o după niște criterii neînțelese. Dovlecel este frumos așa plin de zig-zaguri cum l-a vrut Felix, iar semințele sale sunt delicioase.

Ieșită de la un seminar despre stiluri parentale, unde am întâlnit părinți cu care am imaginat soluții pentru diverse situații ipotetice, am tras o concluzie: indiferent de ‘stilul’ meu de a fi părinte, cel mai important este să învăț să îmi iubesc copilul. Iubirea de părinte este un adevăr fundamental al vieții, adică un dar neprețuit, însă, în aceste timpuri moderne ale omenirii, când sensul spiritual al unui dar se pierde sub nemiloasa impresie a materialului, a cinsti daturile cu care suntem blagosloviți pare a fi o acțiune căzută în desuetudine. Expresia iubirii de părinte se suprapune cu manifestările celorlalte trăiri pe care le încercăm față de copil, grijă, dorință de protecție, mândrie, oboseală, frustrare, bucurie și altele, sentimente punctuale peste permanența iubirii de-a lungul zilelor, dar cu atât mai năucitoare, cu cât sunt mai aglomerate între ele și mai intense, cum de altfel chiar sunt, deoarece există o presiune neîntreruptă pentru succes într-o tulburătoare lume a concretului, a măsurabilului. Astfel esența iubirii este diluată în emoția cotidiană, iar expresia ei, minimă și tristă.

Felix a prins
niște frânturi de propoziții din dialogul părinților săi, niște medicamente minune pentru copiii cu autism, ah, de-ar exista, nici nu știu ce-aș face mai întâi, de fapt știu, i-aș pune medicamentul cu mare grijă în palmă, grija îmi imaginez că este absolut necesară, așa ceva nu poate fi ieftin, ba din contră, am fi amândouă în bucătărie, cu ușile încuiate și cu tati și frații privindu-ne prin elegantele uși glisante din sticlă cu inimile mici, abia pâlpâind de emoție, numai după ce m-aș asigură că paharul este plin cu apă, ca să fiu pregătită să i-l dau imediat ce o voi încuraja să îl înghită, apoi ea, veselă, îl va înghiți și va da pe gât toată apa din pahar, și ne vom așeza pe jos turcește, amândouă, ca să ne prindă minunea în siguranță, vom număra împreună secundele, știu că trebuie să strângem cel puțin câteva sute de secunde, de fapt mii, ca medicamentul să-și facă efectul, dar m-aș ajuta de spectatorii noștri de după geam, pe care i-aș ruga să ne țină numărătoarea, căci noi două vom număra din zece în zece, adică de la unu la zece și iarăși de la unu la zece și tot așa, ca să-i fie și ei bine, cum îi este când familiarul o înconjoară, și tot vom număra până când, obosită și tot mai descurajată de numerele simple care se tot repetă la nesfârșit, mă voi lipsi de încredere și voi izbucni în plâns în brațele ei, știu că pot s-o fac, iar ea mă va mângâia pe cap și va râde, știu că va râde, senzațiile stranii ce-i viermuiesc prin interior n-o vor speria, ci o vor intriga, ceea ce îi va aduce zâmbete largi pe chip, între timp mie îmi va reveni încrederea, speranța, vom relua numărătoarea până ce ritmul ni se va rupe brusc, căci Kiti îmi va ridica capul de bărbie ca să o privesc în ochi, ochi în care voi vedea o strălucire sfântă, nemaivăzută, după care tremurând din toate celulele mă voi întoarce către băieți și le voi clipi plină de semnificație, iar ei vor înțelege și vor plânge de fericire îmbrățișați, până ce Kiti mă va prinde de mână și mă va ridica de pe jos, spunându-mi limpede, veritabil doar un cuvânt, acel cuvânt, pe care i l-am tot cerut de ani și ani, iar ea s-a străduit să mi-l dea, chiar strâmb, înghițit și gol cum a putut ea, un ‘mama’ simplu, ușor ca o gâdilătură, dar care va fi doar noul început, începutul de după minune. Și Felix s-a entuziasmat, există medicamentul minune care o va face bine pe Kiti, atât de tare s-a entuziasmat încât chiar Horica a sărit în sus de bucurie, iar el, micuțul, m-a făcut să-i promit că după ce se va face bine, îi voi înscrie surioara la școala lui, ca să fie împreună cu el, să se mândrească unul cu celălalt, apoi s-a dus la culcare, și a dormit până la cinci patruzecisicinci, când a apărut în ușa dormitorului meu bătând din palme fericit, să vină medicamentul minune, căci dorința îi domină gândurile astăzi.

Preîntâmpinare: acest articol nu este despre tenis, așa cum ar putea părea, ci despre o stare, o stare de grație. Fiind despre o stare a autorului, a se considera caracterul puternic subiectiv și elogios al textului.

Mic preambul: sportul de performanță, în general, iar tenisul, în particular, cere astăzi o prea-nesănătoasă încrâncenare, așadar, în condiții obișnuite de antrenament, a spera la accederea în topurile sportive regionale și universale este nerealist. Din păcate, simțul realității lipsește adesea părinților orbiți de imaginea proeminentă din ochii lor a propriilor copii, de unde apare necesitatea, frecvent dramatică, a nașterii unei surse persistente de nefericire generală.

Cuprins propriu-zis: ajuns întâmplător să joace într-un turneu de juniori profesioniști de tenis, Horica și-a făcut apariția pe teren cu seninătatea și bucuria, dobândite de curând, cu care ajunge la antrenamente. Astăzi, după o vreme mai tumultuoasă, stinsă din fericire mai demult, Horica găsește în sportul pe care îl practică doar stările de bunăstare, comunicare și prietenie, nicidecum accentuarea nefirească a spiritului de hipercompetitivitate. Ceea ce e bine, deoarece înverșunarea nu are de ce se naște, iar a câștiga nu este un scop în sine, ci are numai caracterul de lealitate pe care, dintr-o firească și dezirabilă grijă, părinții îl caută ducându-și copiii pe terenul de sport. Ca atare, în spațiul în care predomină energia negativă a încrâncenării, anume, spațiul unei competiții sportive de juniori, imaginea ludică a tenismenului Horica este receptată cu curiozitate și zâmbete, dar și cu invidie și ironii răutăcioase. Copilul înfruntă în sferturi de finală un băiat mai mic, la statură și vârstă, însă trupul acestuia în mișcare și mimica sa vor să intimideze matur prin aroganță, aroganță dată de antrenamentele intensive și numeroase, deasemenea de un număr impresionant de turnee jucate. Din fericire, aceste amănunte nu sunt neapărat sesizate de băiatul noastru ori chiar de sunt, acesta le tratează cu o dulce și sănătoasă indiferență.

Horica face încă dinaintea începerii meciului observația că adversarul căruia i se opune este foarte experimentat, iar această observație îl eliberează de presiune și emoție și îi dă libertatea de a fi el însuși, de a se bucura în voie de joc. Nici nu mă miră, așadar, exteriorizarea acestei bucurii, căci nu mă poate uimi prin ghidușiile sale propriul meu copil, nu pentru că acestea ar fi neapărat previzibile, ci pentru că îi știu ingenuitatea în a se veseli. Lovește mingea cu inteligență, zâmbind imediat după punctele frumoase, demonstrează atenție crescută și creativitate în joc. Deși se joacă tenis pe toate cele cinci terenuri, se creează o rumoare înspre meciul meu vedetă, ceea ce duce la închegarea unui mic public entuziasmat de meciul foarte frumos. Un domn antrenor cunoscut în lumea tenisului românesc îl anunță pe tatăl lui Horica, ‘trebuie să-l vezi, este absolut flamboaiant copilul tau’. Și într-adevăr, Horica este atât de inspirat în jocul său, plin de imaginație și divers, atât de dezlănțuit și încrezător în sine, încât întoarce soarta meciului, egalându-și la seturi adversarul și, totodată, întoarce capete pline de admirație către el.

Se joacă set decisiv, acesta începe cu același Horica în forță, în stare de grație, apoi, către final, băiatul se pierde într-o epuizare fizică, dar și psihică, dată poate de emoția de a învinge și de lipsa de experiență de joc sub presiune, presiune care apare în momentele decisive oricât de lipsit de încrâncenare ai juca. Așadar Horica pierde meciul, 3-6, 6-3, 3-6, într-o simetrie covârșitoare de scor, simbol al unei armonioase înfruntări spirituale, incontestabila forță a antrenamentului intensiv împotriva încântătoarei tării psihologice a bucuriei. Să aparțină oare primei dintre forțele de mai sus supremația, așa cum aparent se înfățișează ea prin concretul scorului obținut, ori să fie ea doar un seducător miraj al vanității omului?

Epilog: rămâne cum am stabilit încă de la început, acest articol este despre o stare, o stare de grație a autorului.

Later edit: O nota poetica superba pentru articolul meu, scrisa parca pentru mine de prietena mea, Sabina, aici: “Există o eleganță aparte în zbaterea sa sortită eșecului. Fragilitatea ca expresie a puterii de a continua.
Chiar dacă nu caștigă vreodată.
Pentru ca nimeni nu câștigă. Victoriile noastre sunt la fel de mărunte ca secunda în care fluturele a ajuns în punctul cel mai de sus al geamului. 
Nu continuăm ca să învingem,  ci dintr-o necesitate interioară ușor de transformat în bucurie, în  joc și în fericire.  În ceva ce se poate dărui celor în jurul nostru.”, 

Opresc mașina pe marginea străzii, blocând două mașini și mă apuc să strâng câteva obiecte esențiale în geanta mea încăpătoare, telefonul mobil cu tot cu încărcătorul de mașină, carcasa cd-ului preferat, ultimul Național Geografic, sticla începută de apă. Las intenționat niște hârtii, trei sticle goale de jumate și o pungă aruncate la întâmplare prin mașină, cu resturile astea o țin pe Kiti departe de spațiile închise de depozitare ale mașinii, acolo unde sunt acte, pixuri, oje, cd-uri și alte mărunțișuri de care am nevoie câteodată, și o las și pe Kiti peste toate astea, doar pentru câteva minute, cât îmi iau o cafea și ceva de mâncare. Număr întotdeauna nerăbdătoare secundele de așteptare, câțiva oameni înaintea mea, plata, cafeaua și stau întoarsă cu fața către stradă, către mașină, deși nu o pot vedea niciodată pe Kiti înăuntru. Oare ce face, am toată vremea asta de așteptare o neliniște imposibil de alinat, amintindu-mi de câteva rânduri dezastruoase din trecut, dar să o iau cu mine durează prea mult, ea fiind întotdeauna desculță și fără haină în mașină, în plus, așteptarea îi face uneori rău.

Mulțumesc pentru cafeaua prea fierbinte, însă prea fierbințeala îmi cade numai bine, căci oricum nu pot să o beau până nu ajung să o las și pe Kiti la școală, apoi mă îndrept către mașină. Observ o doamnă gesticulând la geamul mașinii mele și realizez că i-am blocat mașina, de aceea mă grăbesc să o mut pe a mea. Îmi cer scuze, iar doamna mă întreabă contrariată și mustrătoare, de ce nu-mi răspunde copilul dinăuntrul mașinii. Zâmbesc, căci îmi dau seama ce se întâmplase, în același timp îi răspund la întrebare. Arunc înainte de a urca la volan o privire la Kiti și o văd: stă înțepată, neclintită, privind înainte, pe locul de la geam, aproape că nici nu clipește. Gesticulez ușor exagerat, ca să obțin un răspuns de la ea, iar Kiti întoarce discret doar ochii înspre mine, păstrându-și postura statuară și mimica imobilă. Izbucnesc în râs, în răstimp doamna apucă și ea să zâmbească, imaginându-mi disperarea acesteia de a obține un răspuns de la Kiti, unde sunt părinții tăi, sau măcar o privire indulgentă, în schimb fata arătându-i doar indiferență, probabil confundată cu insolență, tot mai obișnuită în rândul copiilor.

Fac manevra necesară, înapoi, apoi din noi înainte, lăsând anterior cafeaua fierbinte în spațiul circular sigur dedicat acesteia, apoi dau repede fuga să cumpăr mâncarea rămasă neluată, uitând de cafea. Mașina se află chiar în dreptul restaurantului, nu mai am nevoie de precauții suplimentare, cred eu. Termin cât se poate de rapid ce am de făcut, dar îmi amintesc brusc și cu efectul unui fulger asupra mea de cafeaua uitată în mașină. Sunt ferm convinsă că băutura dimineții mele s-a scurs pe scaune, volan, hainele și gențile din mașină, deoarece Kiti adoră să privească cum se scurg lichidele din recipientele lor, de aceea se ocupă adesea și cu asta. Mă resemnez, ce pot să fac, dar când deschid ușa, surpriză, văd cana mea de cafea în spațiul în care am lăsat-o și o aud pe Kiti râzând din spatele meu. Vreau să mă asigur că recipientul de carton are capacul de plastic bine atașat, ca să nu mi se întâmple mie mai târziu neîntâmplatul, însă când să apuc cana, ia-o de unde nu-i. În graba și agitația mea, nu observasem că în spațiul pentru cafea se afla doar capacul de plastic al cănii. Trăiesc iarăși fiorul rece al deznădejdii pe spate și mă întorc către râzătoarea mea. Descopăr imediat motivul distracției nemăsurate a lui Kiti, căci îmi întinde tremurând de râs cana de cafea, iarasi surpriză, cu cafeaua fierbinte, dar, mai ales, întreagă înăuntru, pe care aproape că i-o smulg disperată din mână, de teamă să nu se verse.

Îmi mai acord câteva minute pentru râs, un râs de veselie, dar și de ușurare, căci astăzi mă simt norocoasă.

Când cred că mai mult de atât nu se poate, fac o mare greșeală, ignor nemărginirea creativității umane.  Când cred că Kiti nu poate inventa ceva nou, ignor evidența, ea cu asta se ocupă de când o știu, să creeze noi și noi activități, lucruri care o fac fericită. Dar observ cu tristețe că nu am descoperit încă acea atracție specială și unică pentru ea, câteodată mă întreb cine spune despre mine că aș fi inteligentă, deși îi știu micile motive de bucurie, micile momente de activitate de relaxare. Aș vrea să nu se risipească mărunt în jur, ci să îi văd toată pasiunea strânsă la un loc, ca să năvălească toată din trupul ei într-o activitate folositoare minții și sufletului. Viața ei este o întâmplare paradoxală, deși privilegiată de un spirit liber înnăscut, cu toții în jurul ei ne străduim să o îndrumăm spre cel mai convențional trai cu putință, deoarece, nu-i așa, a fi altfel îți aduce nefericire.
 
 Crâmpeie de dialog:
 
 Îți place ploaia? întreb ca start de conversație,
 îmi spune că ploaia cu jucării o face fericită,
 de ce mai nou e secetă?
 
 Rochiile și fustele și bluzele te înfrumusețează, știi?
 da, știu, tu crezi că golesc în fiecare noapte dulapurile de haine doar pentru a te sâcâi?
 de ce sunt lacăte peste tot?
 
 De ce adormi pe jos, aș mai vrea să aflu?
 la întrebarea asta o să-ți răspund cu o întrebare: ce înseamnă pe jos pentru tine?
 dacă tot te interesează,  adorm acolo unde realitatea se scurge direct in vis!

 Mă iubesti?
 Da!

imaginea lui Kiti, cu mina cea mai serioasă din lume, stând dreaptă și imobilă, statuară, pe locul șoferului în mașina lui tati, într-o parcare populată, imagine ruptă parcă dintr-un alt film; sobrietatea;
 
zâmbetul gingaș al doamnei ajunsă la vârsta unei străbunici, trimis mie în semn de mulțumire pentru răbdarea de a o vedea traversată pe partea cealaltă a drumului, într-o fugă domoală, sincopată; franchețea;
 
saltul îndrăzneț al unei șuvițe blonzii din vârful capului lui Felix, congruent cu fiecare săritură a băiatului în ritmul alert al mingilor de tenis, odată cu lungirea așteptată a părului său; ineditul;
 
povestea în progres a adolescenței tumultuoase, o împletitură extravagantă de seriozitate, curiozitate, experiment, lejeritate, spaimă, cunoaștere, bucurie și încă multe altele, zugrăvită în tușe ironice și autoironice, cu o duioasă profunzime și o adorabilă naivitate de Horica; fascinația;
 
ideea lui Felix de cursă pașnică de șoareci, o cutie cu capac cu arc, cutia-șoarece, legată de o altă cutie, mai mare, menită ascunderii sale, cutia-Felix, idee nu lipsită total de sens, de altfel, pentru a spori numărul de animale de companie ale copiilor; fantezia;
 
culcușul inventat de Kiti pentru timpul nopții, direct pe parchet, pe o parte, cu capul în colțul camerei și  corpul dispus pe diagonala acesteia; misterul.

Felix mi-a spus încă de cum m-a văzut că trebuie să îi semnez testul și să semnez și pe caietul ăla, știi tu. Așadar trebuie două semnături, am socotit, pentru că numerele îmi țin obiectele memoriei în ordine, mie spune-mi să dau x semnături, apoi, când încep să semnez, îmi voi aminti și ce trebuie să semnez. Nu două, ci o semnătură, strigă Felix cel responsabil, pentru că astfel i se va spune când se va fi povestit în mintea părinților săi povestea școlii, îl lămuresc apoi cum e cu o semnătură vs două și trece din starea  de școlar responsabil în cea de copil jucăuș și vesel, povestindu-mi despre Hamsterica, jucăria din ghiozdan. Acasă am semnat doar carnetul de note, primul lui FB, pentru ca testul n-a fost de găsit printre lucrurile lui Felix, asta însă nu îi anulează atributul de responsabil, întrucât nu ține numai de voința lui, ci, mai ales, de adaptarea la noile reguli de școlar. Mi-am amintit de carnetul meu de note, pe care la început îl aduceam și eu acasă la semnat, dar mi-am amintit și de primul meu test din clasa întâi, pe care am scris cu litere tremurânde, de copil care abia învățase să scrie câteva litere, cuvântul “Rica”, crezând că numele mamei reprezintă semnătura cerută de învățătoare. Dacă n-am avut pe ce pune a doua semnătură solicitată lui Felix, l-am întrebat câte ceva despre test, la ce a fost, dar n-a știut să-mi spună, matematică sau română, ceea ce nu mi s-a părut un lucru rău, nereferindu-mă la ‘nestiinta’ copilului, ci gândindu-mă că îmbinarea materiilor între ele nu poate decât să dea copiilor o imagine mai onestă asupra lumii și vieții, în plus, le poate face învățarea mai frumoasă și mai ușoară. A fost cu numere, l-am întrebat, iar băiatul mi-a răspuns că da, dar că au fost chestiuni pentru pici, așa că să nu mai insist. N-am mai insistat și i-am invitat la masă, unde Felix s-a rățoit nervos la mine, fiindcă ‘Kiti pleoscăie fericită’, dar am încercat să îi arăt că fericirea surorii sale nu trebuie să fie neapărat nefericirea lui și l-am sfătuit să o întrebe de ce este atât de fericită. Întrebând-o, Felix a scăpat de bosumflare, întrucât Kiti i-a arătat prin semne că biscuiții îi aduc bucurie, iar eu mi-am imaginat că asta ni se întâmplă și nouă, oamenilor mari adesea, ca fericirea altora să însemne nefericirea noastră, dar că dacă nu ne-am opri doar la a ne încărca emoțional negativ, ci am privi cu interes la omul bucuros, poate că ne-am impregna puțin cu bunăstarea acestuia, ceea ce va șterge sigur măcar un pic din durerea noastră. Este cam același lucru care ni se întâmplă și când ne întristează vremea mohorâtă de toamnă târzie, dar uităm să ne strigăm entuziasmul pentru zilele însorite și calde ale aceleași toamne târzii. Poate că bucuria pentru frumusețea zilei de astăzi îmi dă încredere și speranță în viitoarele zile ploioase.

Când ne apropiem suficient de mult de casa noastră din vârful dealului, copiii o iau la fugă în sus, întrecându-se cu câinele credincios și între ei. Nu le este frică de Xoco, însă observ micile tresăriri de spaimă ale lui Felix, urmate de chiote de bucurie, de fiecare dată când câinele îi apare din spate. E amuzant. Sunt fascinată de muzica câmpului, trebuie să mă opresc să o ascult. Sunt sute, mii de păsări agitate, cât văd cu ochii, cântul lor polifonic se amplifică natural, prin însumare, aproape că nu-mi vine a crede că performanța la care asist este numai a lor. Vrăbiuța din prim-plan își spune veselia sincer, cu triluri dulci, potrivite cu statura ei delicată, însă iese ușor din corul nervos al celorlalte păsări, foarte multe stăncuțe cu voci stridente, care, hipersensibile la tonul dulce, mic, încep să o certe cu un crescendo neașteptat. Este naturală și cinstită această intoleranță a necuvântătoarelor, armonia se cere universală, fără excese și fără lipsuri în absolut, iată dominația legilor firii.
 
A-mi impune mie însămi necesitatea acelui tip de comportament și numai a aceluia pe care îl pretind de la cei din jur este condiția necesară și suficientă a autenticității mele, este măsura onestității. Acesta este un lucru remarcabil, întrucât echivalența logică a celor două propoziții de mai sus îmi îndreaptă natural și didactic privirea către tine și comportamentul tău. Tu ești oglinda mea în multe clipe ale existențelor noastre, ceea ce este posibil numai datorită faptului că avem conștiințe, iată cum ajung să învăț toleranța și empatia. Este firesc să ‘pacatuiesc’ uneori, dar ce este important cu adevărat este că știu că îmi pot îmbunătăți performanța cu care vreau să învăț să mă simt confortabil. Învăț continuu trăind, învăț din medii formale și informale, adesea numai pentru că am dorința de a-mi ține atenția trează. Și tu faci la fel, știu, în felul ăsta, cu anii, dobândim înțelepciune, adică începem să înțelegem tot mai bine limitele și limitările. Când înțeleg că erorile mele și ale tale nu sunt decât un mijloc sănătos de a ne găsi împlinirea, prin oglindire și corectare, un drum simplu către a fi noi înșine, nimeni alții, știu că disciplina pe care mi-o autoimpun are sens. Ca o consecință, parte din cauza conflictului între generații  este uitarea.

Îmi displace rigorismul demonstrat adesea în felul în care ne sprijinim copiii să crească. În numele unor principii, de altfel sănătoase, devenim exagerat de severi, intoleranți chiar, iar astfel transmitem copiilor involuntar mesaje contradictorii. Citim mult, ne educăm, suntem părinți cu minți deschise, cerem sfaturi de la alți părinți, mai înțelepți decât suntem noi, suntem astăzi mai fericiți decât oricând pentru ușurința cu care se mișcă informația între noi. Cu toate astea rămânem datori bunului nostru simț, chiar dacă mai trăim și vremuri de neîncredere, îi datorăm acestuia multe dintre descoperirile noastre esențiale, a multor sensuri ale vieții, ceea ce cere necesar momente suplimentare de reflecție. Natura mea analitică mă determină să examinez, cu toate instrumentele pe care le dețin, obiectele, fenomenele, problemele cu care mă întâlnesc, însă această analiză nu ar fi posibilă sau nu ar fi satisfăcătoare dacă intuiția, adică capacitatea perceptivă instinctivă, adică bunul meu simț nu m-ar îndrepta, aparent irațional, către soluție.  Rigiditatea în raționare, ignorarea dintr-o lipsă de experiență sau din supraaprecierea unor tipare în gândire (prea des cerută și recompensată în școală și acasă) a propriilor noastre mecanisme de înțelegere intuitivă îi schimbă intervenției noastre educative consistența, conferindu-i ori o laxitate relativă, tradusă prin dobândirea unor repere aleatorii, ori o densitate prea mare, absolută, însemnând un grad mare de inflexibilitate, ambele nefericite. Pledez pentru cumpătare și bun simț în educație, precum și pe relaxare și bun simț.

 Am uitat cum se doarme
 neîntrerupt
 noaptea
 mi se rup ideile în zona temporală
 în timp
 ce-mi beau una dintre cafele
 a doua de obicei
 am de partea mea
 diminețile
 iubesc diminețile
 sunt imposibil de întrerupt
 bioritmul cumsecade
 cu greu își iese din fire
 are și avantajul
 de a își ține firul ondulat
 încă elastic
 ba uneori ador
 senzația de cădere în gol
 odată cu frângerea ideilor
 în schimb
 nu pot să sufăr
 instabilitatea
 pe care mi-o dă legănatul inerțial
 în vârtej
 sau în tornadă
 norocul meu este uitarea
 norocul meu
 că în modul stau bine
 cum să nu stau
 când uit?

 Mărul lecuitor

 Felix.
-Pot să mă uit la desene, fiindcă am plâns azi?
-Nu!
-Dar pot să mă uit, pentru că sunt elevul săptămânii la școală?
-Nu!
-Dar, pentru că vrei să-mi faci o bucurie?
-Nu!
-Bine, atunci vreau un măr!

***

 De florile mărului (titlu original, De florile cucului)

 Kiti a plantat o floare
 mov,
 nu a mâncat-o,
 într-un ghiveci
 necomestibil,
 s-a mulțumit să îi respire
 culoarea atrăgătoare
 pe nas
 și să îi pipăie petalele
 cu ochii,
 apoi ne-a dăruit-o
 într-o altă dimensiune,
 nu mă refer la forma geometrică a ghiveciului,
 ci la o dimensiune închipuită,
 cu direcție și sens
 și mai ales multe
 puncte de tangență.