Că darurile primite de sărbători sunt esențiale pentru copiii moderni este astăzi un fapt cert. Dacă acum ceva ani Felix mă întreba cu superbă naivitate, de ce există doi oameni și un animal care ne aduc cadouri, astăzi se gândește de ce tocmai Moș Crăciun, Moș Nicolae și Iepurașul, și nu alții? Cu alte cuvinte încearcă să găsească motive temeinice pentru aceste trei întâmplări cu bucurie, iar noi îi povestim iarăși despre sărbătorirea Sfântului Nicolae și despre nașterea lui Iisus Christos, ceea ce îl amuză pe Felix, adică fiindcă sunt zilele numelor lor, ei ne împart dulciuri și daruri, cum fac copiii la școală de zilele lor. Pentru copii, oricum, în afară de cadouri, sărbătoarea de Crăciun aduce bucurie și veselie prin atmosfera festivă și întâlnirea cu familia mare, ceea ce este îmbucurător.
 
Pentru noi, așteptarea Crăciunului vine cu încă o zi de sărbătoare acasă, fiind ziua lui tati astăzi, ca în fiecare an, ziua petrecerii simbolice a început foarte devreme, încă de la trei dimineața, din grija Catincai, ce și-a propus să ne antreneze pentru maratoane de stări de trezie, dar și de mici curse domestice, ceea ce a și făcut. Nu spun că ne doream neapărat un astfel de tratament special, eu, dar mai ales el, sărbătoritul, însă, tot la fel, nu spun că ziua specială ce abia pornise nu a domolit, dintr-un exces de generozitate și recunoștință, firești în astfel de clipe aniversare, zic, nu a domolit imbolduri de disperare, deoarece chiar le-a domolit. Așa încât ne-am zâmbit senini, în ciuda densității nopții, după ce l-am îmbrățișat de ‘la mulți ani’ și ne-am încurajat să fim buni și blânzi cu ea și chiar am fost. Dacă acesta pare oarecum un fapt uimitor, încurajarea de a fi buni, aflați că nu este, întrucât se întâmplă și celor mai calmi, mai răbdători și mai generoși dintre noi ca trupurile fizice să își ceară întâietate în alinare, îi zice epuizare și se face că aceasta apare surprinzător, pentru că nimic nu poate să te surprindă mai mult pe lume, pe tine,  cel din trupul tânăr, viguros, căci astfel te cunoști, așadar nimic nu te surprinde mai tare pe lume decât propria-ți debilitate subită, acea șubrezenie trupească primă și revoluționară pentru ceea ce tu ești, devii și te schimbi continuu.
 
De aceea urez aici, împreună cu copiii, cele trei ale sale ‘iubiri inaripate’, ha, ha, ha, la mulți ani cu sănătate, iubire și înțelepciune, mirându-mă încă cu naivitate de cum ni se adună lumile între ele, unic, irepetabil, cu grație divină.

Horia, 8 ani:

Sunt un elev silitor, primul lucru pe care-l fac când ajung acasă după ce mă descalț, mă dezbrac de haină și mă spăl pe mâini este să mă așez la birou și să-mi fac temele, ca să scap repede de ele. Mă enervează să am alte lucruri de făcut înainte de teme. Dacă scap repede de teme, pot să stau liniștit toată ziua. Și pentru că nu rămân niciodată cu temele nefăcute și poate nu numai pentru asta, în clasa a doua am fost ales președinte de clasă în unanimitate. Am fost o scurtă vreme mândru pentru asta, după care mi-a trecut. De fapt, la începutul clasei a treia, la alegerile anuale pentru funcție de președinte de clasă, am aflat de la doamna învățătoare că nu am fost un președinte bun. Ba chiar am aflat că am fost un președinte cât se poate de nepotrivit, fiindcă nu am avut nici măcar o singură dată inițiativa de a șterge tabla. Halal președinte! Oricum este mult mai comod să fii doar membru simplu al clasei, chiar dacă funcția de președinte nu presupune de fapt nimic. Când ești președintele clasei, ești președintele clasei și atât. Să revin la temele de casă, Deși sunt foarte simple, ele trebuie făcute. Vă spun un secret: cu cât le terminăm mai repede, cu atât timpul pentru hobbyuri se prelungește. Eu nu suport să fiu întrerupt în timp ce creez obiecte din Lego. Mama mi-a propus să îmi fac un album cu fotografii ale creațiilor mele, eu am fost de acord, dar, nu știu de ce, nu mă interesează în mod deosebit ideea. Eu creez nu de dragul creației în sine, ci pentru a îmi face parteneri de joacă. Cel mai des creez bionicle-i, animale marine, animale preistorice, nave spațiale și terestre. Cea mai mare creație a măsurat aproape doi metri, iar cea mai migăloasă a avut numai 6-7 centimetri, însă a fost o construcție destul de complexă. Sunt încântat că Lego a creat jucării pentru copii până la vârste mai mari, chiar 14 ani. Înseamnă că pot să sper să primesc încă multe astfel de jucării de la Moș Crăciun. Unii copii spun că Moș Crăciun nu există, însă…  

Aseară, chiar înainte de baie, Kiti, care simțea că în câteva minute pleacă la culcare, a căutat să-și satisfacă poftele năvalnice de covrigei și a găsit soluția, cu gesturi ferme și convingătoare și cu autoritatea pe care ți-o dă siguranța că te știi iubită, l-a luat pe tati de mâini, l-a îmbrățișat, a insistat cu îmbrățișările, fiindcă tati se prefăcea că nu înțelege, și a obținut un covrigel, apoi, repetând pașii, încă unul și încă unul. A izbucnit în râs, zic cum bine o descrie Felix, ‘Kiti pleoscăie fericită un covrigel’, iar tati s-a smiorcăit puțin, ah, ce-mi face! Totuși, i-am amintit de buna dispoziție a fetei din tot sfârșitul de săptămână, dorindu-mi să nu trăim zile mai rele decât acestea, ceea ce într-adevăr ar fi de dorit, deoarece Kiti ne-a luminat zilele cu calmul ei prețios.
 
Dimineața de luni nu mai pare astăzi o dimineață de luni, fiindcă nu mă trezesc decât cu două minute înaintea alarmei, nu prepar micul dejun morocănoasă, nu mă sâcâie esențial misunelile lui Kiti din bucătărie și de peste tot și nici băieții gălăgioși care se tachinează natural, fără ifose de adult obosit și frământat. Mă privesc mental admirativ, în timp ce ung niște felii de pâine cu unt, deoarece cred că sunt binecuvântată cu calm și stăpânire de sine și poate chiar sunt, în ciuda momentelor de răstriște în care nu mă simt astfel, mulțumesc, totuși realizez că grația divină revărsată asupra mea în zorii zilei de luni are neapărat de-a face și cu sfârșitul tihnit de săptămână, care, la rândul lui, este în legătură strânsă cu dispoziția sufletească a fetei noastre, cea pentru care exprimarea fără opreliști date de convenții sociale îi este natură de ființare însăși, așadar, mergând pe firul invers al implicațiilor de mai sus, se observă lesne că depindem emoțional și chiar fizic de expresiile fetei, fie ele de orice gen, așadar, iarăși, mulțumesc! După care mă privesc la propriu și în fereastra de bucătărie, tot admirativ,  tot în timp ce ung alte felii de pâine cu unt,  și îmi spun, iată că frumusețe calmului sufletesc se oglindește echivalent într-un chip frumos și zâmbitor, ha, ha.
 
În așteptarea Crăciunului, astăzi încep să îmi organizez darurile copiilor, dintre care, desigur, cele ale lui Felix sunt cele mai costisitoare ca timp de căutare, întrucât el știe exact ce își dorește, iar eu nu știu prea bine despre ce vorbește în scrisoare, pesemne că mă voi folosi de priceperea lui Horica, pe care, cu această ocazie, îl declar spiridușul meu principal, sunt ferm convinsă că îmi va oferi sprijin important pentru desăvârșirea rolului părintesc de Moș Crăciun. Să zâmbesc și să rămân încrezătoare, tocmai am aflat că Sambi pupic chiar există!

Cu bucurie și ca o promisiune încep să construiesc calendarul cu numărătoarea zilelor de dinaintea Crăciunului, bucuria vine firesc în contextul sărbătorii mari a iernii, cu atât mai mare cu cât este amplificată de cea a copiilor, iar promisiunea este una proprie, de consecvență și diligență, ca răspuns simetric la atmosfera de bunătate și generozitate cu care Crăciunul vine negreșit.
 
Aerul tihnit al dimineții zilei sfinte de duminică, înlesnit de lumiozitatea încântătoare a soarelui de-acasă, dar mai ales de dispoziția sufletească și fizică a capricioasei noastre copile, este astăzi în acord cu liniștea băieților adunați la aceeași masă, în fața temelor de sfârșit de săptămână, pentru moment prietenoși unul cu celălalt, cu curiozitate reciprocă pentru lecțiile în așteptare.

Reconstituiri, de Ana Blandiana

 Ce strâmte margini sunt în stare să cuprind
 Cu inima și cu privirea!
 Zadarnic călătoresc. Oricât de departe,
 Numai ceea ce recunosc, știut dinainte,
 Mă tulbură.
 Din copilărie sau mult mai de demult,
 Dintr-o viață trecută
 Despre care nu știu nimic, dar o reconstitui,
 Ca într-un joc de puzzle,
 Din fragmentele pe care le recunosc.
 Ce strâmte și fericite margini are ținutul
 Care se întregește astfel
 Din gesturi oprite la jumătate
 Și devenite nemuritoare.
 La urma urmei,
 Nemurirea nici nu e decât încăpățânarea
 De a-ți aduce aminte
 Vieți destul de puternice
 Să o ia de la capăt.

Mă uit cu drag la locul ăsta, așa cum te uiți cu drag în urmă la copilul care ai fost, asta mi-e expresia, de drag și duioșie, nu sunt suficient de curajoasă cât să cred că eu depind cu totul de mine însămi, mi-e devenirea adesea condusă de întâmplare, întâmplător sau neîntâmplător mă are în centrul ei sau nu mă are chiar deloc, în felul ăsta îmi rezerv eu dreptul la împăcările mici, igienice, necesare, mă închin pioasă în fața aventurosului meu început scriitoresc, știu că este excesivă exprimarea mea, dar este chiar despre ceea ce scriu în clipele astea, întâmplător sau neîntâmplător să nu-mi găsesc vorbele potrivite, aceasta sunt eu, iar locul acesta este tot atât de al meu, precum ale mele îmi sunt și gândurile coerente, și cele incoerente, cât Horica experimentează, condus de o incidentală pasiune fericit descoperită, căi ce-l definesc tot mai rotund, eu mă învălui de acea seninătate solară ce ți-o aduc amintirile frumoase, răsfoind cu clicuri scurte jurnalul meu întâmplător, ah, întâmplarea universală de ființare a oricăruia dintre noi și a oricărei entități pe lume, poate și în afara acestei lumi, desigur, amin.

Nici bine nu s-a bucurat de ninsoare, că ‘of, văd iarbă verde prin zăpadă’. În plus, ‘nu e drept’, în prima și, deocamdată, singura zi în care au avut ceva zăpadă în curtea școlii, Miss nu i-a lăsat să iasă să se bucure de iarna proaspătă, întrucât câțiva copii (sau mai bine părinții lor) au ignorat regula care spune că vor ieși în curtea școlii când ninge, numai dacă toți au pantaloni impermeabili la ei. Ce să mai zici acum, când a ieșit și soarele? Înainte totuși să se lumineze de zi, așadar înainte să își exprime dezamăgirea pentru zilele de iarnă, când ‘este plictisitor fără zăpadă’, Felix ne-a urat o bună dimineața dulce, de mezin răsfățat și alintat, ‘mami, tu ai un zâmbet fermecător, iar tati, tu ai cea mai haioasă față de monstrulet’. Apoi a vrut să îi spună o drăgălășenie și lui Kiti, care, și ea, se pisicea cu noi în pat, însă, din cauza pisicelii viermuitoare a acesteia, a preferat să o pârască, ‘Kiti vrea să mă zdrobeasca’.

În altă ordine de idei, Felix știe că sub pătura de zăpadă a câmpului, iarba verde își păstrează culoarea măcar pe alocuri, fiindcă a descoperit nemulțumit asta, nu în iarna trecută, ci în iarna tre-trecută, pe când construia un om de zăpadă împreună cu frații săi, iar nemulțumirea i-a venit din cauză că nu i se pare corect să i se amintească despre frumusețea verii în toiul iernii, precum nici invers nu ar fi de dorit. Din cele spuse de Felix, deduc că adevăratele clipe de fericire se întâmplă în prezența uitării temporare intenționate. Câmpul din stânga noastră ne arată o imagine cu o cromatică aparte în peisajul gri, apăsător al toamnei târzii, cultura de grâu, de un verde curat și viu, traversată de gardurile din lemn galben vopsit, preventiv plantate împotriva viscolului, apoi cu tabloul coloristic împlinit de cerul albastru de deasupra. O geometrie simplă, în trei culori bine definite și un ochi impresionat de copil aduc amintirea de mai sus.

Și iarăși, într-o nouă ordine, constat că atunci când ești copleșit de imperativul frust al rezolvării unei situații de criză, principiile tale suferă un proces de uzură, să-i zic optimist șlefuire, care te eliberează discret de povară. Nu cred însă că sentimentul de libertate este rezervat doar celor fără de principii, fiindcă, simplu, neprincipial este echivalent cu abuziv, iar eu cred cu tărie, precum oricare alt principiu, că a fi un om liber înseamnă a trăi deopotrivă într-o libertate fizică și a conștiintei, libertate a conștiintei nepotrivită asupritorului. Să te mai eliberezi de normele în care crezi, fără să devii insolent, iată o provocare discretă a vieții.

Sunt mamă rea atunci când îmi supăr intenționat copiii, de exemplu când sunt prea obosită ca să mă joc cu ei sau când le cer să facă ceva ce poate fi amânat doar pentru că așa vreau eu (ce-i drept, încerc să fac asta cât mai rar). Nu sunt mamă rea atunci când nu depinde de voința mea împăcarea copiilor, de exemplu când nu mă pot împărți la trei într-o perfecțiune pe care nici natura n-o poate dobândi. Copiii înțeleg această dihotomie, ba chiar ei mi-o propun, atunci când îmi spun verde-n față: ești rea, ești bună!, iar recunoscând-o, ei au premise pentru acceptarea stării de fapt. Sunt mama copiilor mei, așadar nu-mi lipsește iubirea supremă pentru ei, însă sunt deopotrivă bună și rea. Iată cum natural se învață frustrarea. Frustrarea este o stare disfuncțională cvasi-normală a sufletului.
 
Cu invidia, treaba nu este la fel de curgătoare. Când invidiezi, n-o faci din frustrare, întrucât invidia, spre deosebire de frustrare, este un sentiment născut dintr-un eveniment produs independent de tine, așadar la a cărui producere nu ai participat. În ambele cazuri trăim o nemulțumire agasantă, numai că în primul caz ai tot dreptul să fii nemulțumit, iar în al doilea- nu ai acest drept. De ce se naște totuși invidia în noi? Bănuiesc că se învață într-o lume în care hipercompetitivitatea te poate răsplăti cu recunoaștere socială, una dintre cheile fericirii omului, după cum cred unii, sau, dimpotrivă, nu te răsplătește deloc (sâc). Se poate încerca o desensibilizare față de nefericita stare de invidie printr-un antrenament susținut de concentrare a atenției asupra propriei persoane concomitent cu retragerea focusului de pe ceilalți. A îmi controla impulsul de a face comparații între copii este o cale destul de simplă de evitare a nașterii sentimentului de invidie. Invidia este o stare morbidă a sufletului.

Mă uit tot mai îngrijorată la ceasul de pe perete, îmi spun, dacă nu mă invită înăuntru până la fără un sfert, plec. În felul ăsta îmi rămân cincisprezece minute în care să conduc ca Schumacher pe străduțele aglomerate ale orașului și să ajung chiar în momentul în care Felix termină ora de tenis și iese în parcarea întunecată în care știe că îl aștept. Urăsc orarul ăsta strâmt, care nu lasă niciun loc întâmplării, întâmplare care, să fim serioși, apare în trafic mai des decât nu apare. Mai trec trei minute, întâlnirea pe care o aștept nu durează mai mult de trei-cinci minute, așadar îmi permit să aștept până în ultimul moment. Mă sfătuiesc cu tati, ajung să îmi sun o prietenă, pe care o rog să îi spună lui Felix să nu iasă din balon până nu vin eu după el. Mă mai liniștesc, totuși este șase fără cinci, vreau să renunț, să amân întâlnirea, dar, fericit (oare?), sunt invitată la întâlnirea scurtă așteptată. Trec cele trei sau cinci (sigur nu patru) minute, ies și o iau la fugă cu haina în mână, nu mă mai opresc decât când ajung în mașină. Pornesc motorul și calc accelerația, îmi spun, acum este momentul să demonstrez că sunt buricul pământului (sau al șoferilor), că tot mă amuz cu Horica adesea de propria-mi infatuare de șofer autosuficient pe șoselele bucureștene, regina șoselelor ai putea crede că sunt de m-ai auzi, din fericire nu mă auzi, din nefericire mă aud copiii. Nu-mi las gândurile să o ia razna, deși îmi vine greu să nu îmi imaginez scenarii de groază, cu Felix zbătându-se în mâinile unor răufăcători, ah, trebuie să încetez! Nu-mi pasă că depășesc cu neobrăzare coloana de mașini pe linia de tramvai, aș pune mașinilor conduse de mame nebune niște avarii speciale, care să atenționeze pe toată lumea, trebuie să-mi salvez copilul! În ciuda orei de vârf de trafic al serii, ajung în numai câteva minute la terenurile de tenis, intru ușor în parcarea întunecată, aici adesea câte un copil aleargă neatent printre mașini, și îi văd silueta lui Felix. Până opresc mașina îmi vin o mie de întrebări în minte, ce caută în parcare, de ce este singur, de ce plânge, deoarece îi intuiesc mimica tristă, oare prietena mea nu i-a transmis mesajul meu, de ce l-au lăsat profesorii să iasă? Cobor, Felix fuge plângând în hohote către mine. Îl iau în brațe și îl pup, îl mângâi. Când se liniștește puțin, mă interesez dacă a fost anunțat că întârzii. A fost, dar n-a mai răbdat nesiguranța de a nu ști de ce nu vin odată și s-a strecurat fără să-l vadă profesorii afară din balon. A mai plâns o vreme și în mașină, după ce am plecat, în special când își amintea de momentele lui de groază, apoi a uitat pentru restul serii.
 
Sunt nefericită pentru că l-am făcut să sufere și observ iarăși cât de intens și important este prezentul pentru copii și cât de nesemnificativă pentru ei este promisiunea viitorului. Ei înțeleg foarte clar la un moment dat ce înseamnă mâine sau mai târziu, însă în fața emoției din timp real, nicio raționalizare nu face nici măcar cât o ceapă degerată. Copiii sunt predominant expresia trăirilor lor, trăiri ce au neapărat o profunzime de care adesea adulții nu sunt conștienți. Sunt cu atât mai mult nemulțumită de mine, cu cât ar fi trebuit ca, temperamental și creativ cum este Felix, să anticipez că acesta va porni în căutarea mea, singur, în noapte, pe străzile orașului. Ah!

Felix este astăzi la școală Huckleberry Finn pentru un minut, accesoriul care îl va apropia mai mult de personajul pe care și l-a ales este o pălărie neagră, bărbătească, cu boruri largi și cu vreo trei numere mai mari decât i s-ar potrivi, găsită întâmplător și fericit ieri dimineață la tati în portbagaj. Să învețe o replică a unui erou de carte și s-o joace cât mai autentic în fața colegilor, aceasta a reprezentat tema de sfârșit de săptămână și a fost o temă frumoasă, întrucât ne-a dus încă de dimineață în biblioteca lui Horica, în căutarea unei cărți, a unui personaj și a unei replici a acestuia care să fie cât de cât sugestivă sau nu neapărat. Felix ar fi vrut să fie Scooby doo, dar l-am convins că nu putem decât improviza o replică a îndrăgitului câine lacom, întrucât nu știu de existența unor povestiri scrise despre acest personaj și chiar de-ar exista, acestea nu sunt de găsit în bibliotecile noastre. Apoi s-a gândit să căutăm o replică de-a lui Habarnam de pe lună, însă a revenit asupra deciziei pentru că el nu este un pitic, așa cum sunt colegii mai mici de la pregătitoare, așadar rolul nu i s-ar potrivi. I-am propus apoi un personaj impozant, special, cu siguranță o replică spusă de Don Quijote de la Mancha va fi de efect, însă, iarăși, ideea de a purta o mustață și o barbă nu i-a surâs lui Felix. Am ajuns cu căutările la Tom Sawyer, celebrul erou al copilăriei tuturor, iar aici, făcându-i o scurtă descriere despre Tom, lui Felix i s-a luminat fața, da, Tom să fie, ca-n TomsiJerry. Numai că după ceva căutări, nu foarte temeinice, am constatat că Aventurile lui Tom Sawyer apare în bibliotecă numai în limba engleză, de care Felix nu a vrut să audă. Dezamăgit, a revenit la prima lui opțiune, Scooby doo să fie, dar mi-am amintit imediat de prietenul lui Tom Sawyer, micuțul vagabond cu o educație precară, Huckleberry Finn, căruia însă am omis să-i fac o descriere amănunțită, ca să nu îl demotivez pe Felix, foarte minuțios căutător de detalii ale personajelor. Am ales și replica, pe care Felix a părut că nu poate să o învețe cu ușurință, mereu îi ieșea stâlcit de pe buze cuvântul ‘aboliționist’, iar verbul ‘a disprețui’ n-a fost memorat decât atunci când i l-am despărțit în două, dis-prețui, astfel încât să îi înțeleagă proveniența. Am tot repetat replica în cursul zilei, mereu în timp ce făcea alte lucruri, mereu cu mici împotmoliri, până la culcare. De dimineață însă, la șase, atunci când Felix se trezește și vine la capul patului meu, șoptindu-mi că se duce la toaletă, m-a întrebat dacă nu vreau să îmi spună replica, adică ‘aia cu asta așa e’, adică începutul ei. Binenteles că am vrut să îl ascult, mai ales că-mi place cum gesticulează și intonează partea cu ‘să nu mă mai scol de-aici, dacă te mint!’, iar surpriza a fost că a spus-o întreagă, fără greșeală și întrerupere, dovadă că noaptea este întotdeauna un timp prielnic pentru sedimentarea cunoștințelor, chiar când acestea par a se aglomera oarecum haotic în mințile copiilor. A fost o temă drăguță, nu-i așa?

*citat din Aventurile lui Huckleberry Finn, de Mark Twain

Va rog mult, pentru bucuria lui Horica, sa il ajutati sa adune cat mai multe ‘like-uri’ la fotografia lui din linkul urmator (se da clic pe link, apoi like la poza cu Horica): https://www.facebook.com/photo.php?fbid=10151777213657683&set=a.10151777213587683.1073741829.311776572682&type=3&theater

Va multumim tuturor!!!!!!

Am un oarecare antrenament de supraviețuire în spații compuse în sisteme excentrice de organizare a obiectelor sale datorită lui Kiti, această decoratoare inventivă și spontană a încăperilor casei noastre și a caselor altora. Folosesc intenționat prepoziția datorită, întrucât antrenamentul pe care îl fac, voit sau obligat, îmi dă șansa unei viețuiri în atari condiții într-o relativă stare de fericire izvorâtă din împăcare. Și totuși. Totuși-ul, în cazul ăsta, este al meu, el vine ca un amendament la (exageratdemult)lăudata bunădispoziție de mai sus, anume totuși-ul vrea să spună despre un alt fel de stare posibilă și, ah, atât de probabilă dintr-ale mele, starea de sminteală temporară. Marea și invidiata mea fericire a haosului se rupe negreșit bilunar, în seara imediat următoare plecării din casa noastră a doamnei ce ne ajută cu curățenia și în ziua care urmează acestei seri. Copiii și tatăl lor, posibil ca și Broschi să fi sesizat ceva, trăiesc bilunar, anume chiar în aceste ore ce succed curățenia generală a casei, un minicosmar, dat de grija exagerată de a nu scăpa cumva vreo scamă pe jos, pe sus sau pe unde-o fi ea capabilă să aterizeze, dat de temerea că vor stârni nebunia de care sunt capabilă. Recunosc că în clipele de groază, în care strig disperată, ‘abia a plecat tanti Steluța!!!’, mă pot exprima destul de inestetic, ceea ce mă urmărește preț de minim un vis cu tente de coșmar, la fel cum mi s-a întâmplat nefericit și azinoapte, când niște cunoscuți, pe care i-am întâlnit întâmplător ieri, insistau să construiască ceva, cu tot alaiul de mizerie și deranj, pentru care traversau obsesiv camera noastră de zi, nemiloși și insensibili la strigătul meu deznădăjduit: ‘abia a plecat tanti Steluța și am dat o groază de bani!!!!!’

Nu scap repede de cumpărăturile de seară, Felix mă roagă insistent să intre cu mine în magazin. Sunt prea obosită, n-am suficientă energie cât să îi anuleze insistența, de aceea îl iau cu mine. Trecem în viteză printre rafturile arhicunoscute, constat de fapt că prezența lui Felix mă ajută, nu mă încurcă la cumpărături, fiindcă am o listă cu produse de curățat primită de la doamna ce mă ajută acasă, de care băiatul devine responsabil. Ajungem așadar repede la casa de marcat, Felix este bucuros fiindcă și-a ales trei soluții chimice pentru menaj care vin la pachet cu câte un Lego mic. Îmi amintesc de bureții de bucătărie ce lipsesc de pe lista mea, dau o fugă după ei, lăsând copilul să stea cuminte la rând cu coșul după el. Când revin, după câteva secunde, îl găsesc pe Felix în același loc, doar cu un nene apărut din senin înaintea lui. Îmi spune voios, pentru el omuleții Lego sunt acum mult mai importanți decât orice nedreptate, și informativ, ‘domnul m-a depașit’, apoi își vede mai departe de gândurile lui necomplicate. Ridic din umeri fără chef de lecții de bunăcuviință și descarc coșul pe banda mișcătoare. ‘Domnul’ se întoarce către noi, lasă privirea în jos spre Felix și îi spune: ‘iți cam place să minți’. Sunt destul de abilă încât să anticipez mustrarea deplasată a ‘domnului’, de aceea acesta nu mai apucă să i-o spună întreagă drept în față lui Felix, întrucât interpun trupul meu, cu o impertinență voită, între bărbat și copil, desigur, cu spatele către omul acesta lipsit de responsabilitate și mincinos, el însuși. Felix, băiat sensibil și atent în jur, este atins totuși de vorbele acelea, mimica dezamăgită îl trădează. Îl ignor complet pe agresorul care se victimizează, un tipar de perversitate umană frecvent întâlnită, și îl liniștesc pe Felix cu glas blând, neutru, tu nu minți.
 
A minți este o înșelăciune cu mai multe funcții, dintre care cea mai importantă este aceea de scăpare, de evitare a unei consecințe neplăcute. Nu-mi dau seama în ce măsură a minți este efectul unei minți creative și efectul învățării prin imitarea comportamentului adult, însă am certitudinea că stilul autoritar de educare, acela care pretinde foarte mult, rămânând relativ insensibil la nevoile emoționale ale copilului, este un important generator de frustrare și de comportamente de evitare a situațiilor neplăcute, ce apar în urma presiunilor crescute puse pe copil, așadar generatoare de minciuni. În plus, fără să țină neapărat de stilul de educare al părintelui, deși apropierea fizică și emoțională de copil protejează oarecum sănătatea interacțiunilor părinte-copil, exemplul personal de jalnică lipsă de responsabilizare și responsabilitate a adultului reprezintă premisele nașterii minciunilor și a lejerității în a minți.

După petrecerile lungi urmate de somnuri la fel de lungi nu este nimic neobișnuit în a servi un sandwich cu unt și cu gem cu cuțitul și furculița. Mai neobișnuit pentru Horica ar fi să nu servească la prima masă a zilei pâine cu unt și cu miere. S-a plictisit, dar s-a și distrat, cămașa de la raionul bărbați i-a dat mai multă încredere în el. Cred și eu, într-o lume a aparențelor, când apari, este sănătos pentru minte să faci ceva astfel încât să fii remarcat. În cazul ăsta, să te simți bine în piel… cămașa ta.
 
Nu poți să îi iei lui Kiti lucrurile din preajmă, să îi limitezi accesul în celelalte camere, practic să o condamni la solitudine într-un spațiu strâmt și steril, după care să speri că va reuși să respire armonie acolo, ah, ce nedreptate suntem pe cale să comitem! Când iei cuiva din privilegiile cuvenite, căci toți le avem, trebuie neapărat să îi înlesnești cumva înlocuirea lor. Cum? Rămâne de văzut.
 
Deși este o zi mohorâtă de toamnă, aerul nu este prea rece, iar trandafirii mei înfloriți încă rezistă și îmi colorează optimist ziua la vederea lor. La fel de contrastantă cu dimineața de noiembrie este și imaginea copiilor voioși, ce pleacă la școală înlănțuiți într-o strângere de mâini propusă de mine, Kiti, ia-l pe Felix de mână!