Când eram copii, venea Moș Crăciun în seara de ajun, venea în mod surprinzător, deși știam deja cum vine, tot ne uimea cum își alege clipa, un moment de neatenție era suficient ca să apară darurile sub bradul împodobit și luminat în sufrageria întunecată, izolată într-o parte retrasă și mai rar locuită a casei. Astăzi, ca ieri, când rolul nostru s-a schimbat, din copiii surprinși de Moș Crăciun, în însuși cel care dăruiește, cum s-a schimbat și casa, și încăperea în care aranjăm bradul, și obiceiurile, pentru că ăsta este mersul firesc al vieții, și când încă măcar unul dintre copii înțelege magia în felul acela fermecător al copilăriei, trebuie să găsim cumva calea să le respectăm și să le onorăm bucuria cinstită a așteptării, să găsim în amintirile noastre de copii frântura de magie întipărită cu siguranță într-un colțisor, pe undeva, să ne ajute în tainica misiune părintească. Deseară. Să colindăm la bradul frumos împreună, să colindăm   în ritmuri proprii, doar armonie să căutăm, fie ea și simbolică, întrucât la cea propriu-zisă cu greu putem aspira în casa cu copii și spirite copilărești.

Nu știu alții cum privesc spargerea globurilor, dar eu, când o văd pe Kiti cum le suprimă existențele, dintr-o mișcare simplă în aparență, dar plină de forță și voință, o apăsare nemiloasă, pentru glob și pentru ea însăși, între degete și gata, parcă-mi saltă inimă de bucu….grijă. Eh, amintiri proaspete din copilărie. Cu discreție, totuși, un mic globulet din sticlă fină, transparentă, împrăștiat în zeci de bucățele minuscule n-a modificat real niciun echilibru esențial al vieții. Dar un echilibru dinamic subtil este necesar unui yo-yo pentru a își desena traiectoria neintuitiva, jos-sus, jos-sus, iar Felix încă își exersează cu o ușoară nervozitate abilitatea de finețe a brațului cu care să îl ridice de la pământ, este noul sau yo-yo, strănepotul tiribombei așteptate de la bunici. Cu încă niște improvizații de blues pe fundalul neapărat sonor al zilei însorite și o plimbare pe malul lacului complet înghețat, așteptăm cuminți ajunul Crăciunului.

Fără discuție, acum, când bradul este împodobit, curățenia făcută, atât cât poate fi ea de prezentă într-un spațiu de alergătură și joacă, vacanța este vacanță, Crăciunul la doar trei zile distanță, este timpul să ne liniștim picioarele și gândurile, să ne asortăm gusturile la aroma subtilă a sărbătorii sfinte, înlocuind poate lejeritatea cu care pretindem desfătare trupească cu mai multă spiritualitate, cu muzică frumoasă, cu grijă și iubire pentru noi și ceilalți si cu bucurie simplă, ingenuă, ca cea a copilului entuziasmat de o turmă de oi și un măgăruș lipiți de gardul casei. Apoi, să vină și Moș Crăciun cu darurile sale așteptate, dar până atunci, încă un pic de răbdare se cere.

Ah, ce zi! Preziua vacanței poartă în ea întregul entuziasm al zilelor care urmează, iar pe noi ne poartă într-o mie de zări sau doar în patru, dar o face cu stil, noi aflându-ne în acea stare mentală anticipativă de relaxare și de bine, care le anulează pe opusele ei. Un somn bun, întreg împlinește dispoziția cerută a zilei; am înregistrat. Suntem veseli, dar înghețați în mașina aerisită bine pe la încheieturi de situarea ei în bătaia vântului câmpenesc direct. Veselia se amplifică compensatoriu pentru dimineața geroasă, ceea ce ne amintește de gluma bunicului și a lui Felix, care povestește de așa-zisa școală ‘Prostii veseli’, în care elevii nu prea învață, dar păstrează intactă acea fericire ingenuă a copilăriei; care o fi calea dreaptă, iar suntem noi acum precum acei proști veseli? Noi știm răspunsul clipei, așadar râdem, sâc. Horica joacă la prima oră un tenis, eu savurez cafeaua mea preferată, Felix zice că se simte înfometat, deși a luat micul dejun acasă, de aceea ia și el un sandwich cât se poate de sănătos în condițiile date, cu pește și porumb, Kiti adulmecă niște biscuiți cu ovăz prin celofanul ermetic al ambalajului. Plecăm apoi la școală, o însoțim pe Kiti pentru ziua festivă de dinaintea vacanței, copiii fac biscuiți adevărați, împodobesc cu globuri și îngerași confecționați din hârtie un brad mare, desenat pe un carton, cântă colinde la niște instrumente muzicale de jucărie, îl așteaptă pe Moș Crăciun. După tenis, Horia vine înfometat și el, își cumpără câțiva covrigi calzi de la colț și îi mănâncă pe ascuns, stând cu spatele la marea noastră adunare; știe el ce știe. Felix vede multe dulciuri în ambalaje colorate și îmi cere să mănânce din ele, fiindcă de data asta se simte înfometat de chestii nesănătoase. Kiti are liber la biscuiți, biscuiții i se predau de bună voie. Spiridușul care-l anunță pe Moș Crăciun rămâne subit fără căciula lui colorată, Kiti i-o smulge cu agilitate, nimeni nu s-ar fi așteptat la una ca asta. Hmmm. Moș Crăciun apare și el, este bărbos, păros, purtând o pereche de ochelari, apoi întreabă, zic, destul de inspirat, ‘ce mi-ați pregătit, copii?’ Cum n-a fost de față la scena cu smulgerea căciulii spiridușului său, Moș Crăciun ar trebui să afle, ‘nici nu știi tu, Moș Crăciun, ce ți-a pregătit Kiti’. Din fericire, scapă cumva de interesul lui Kiti, care-i ajunge în față și îi refuză genunchiul pe care să se așeze pentru o fotografie. Insistăm, stai, Kiti, în cele din urmă fata se așază. Îi pare un loc confortabil, de aceea se întinde prea liber pe Moș Crăciun și nu se mai ridică. Fotografia se reproduce și se tot reproduce. Mulțumim, Kiti! Felix știe că nu este acesta adevăratul Moș Crăciun, de aceea îi zâmbește cu indulgență, bla, bla. Și tot așa, cum ziceam, cu entuziasm și veselie și multă joacă. În plus, cu o frântură de ninsoare de poveste, da, da, chiar de poveste, fiindcă mai ales acolo ninsorile se compun din fulgi mari, pufoși și deși, ce-ți cad pe păr, pe haine, pe gene, de te lasă într-o prostească veselie, dar mirabilă, desigur.

Nu este încă zece dimineața, iar noi suntem acasă. Ningea în București acum o oră, chiar ningea peste capetele noastre neacoperite. Noi nu purtăm căciuli, cel puțin nu o facem în preajmă lui Kiti, se convinge iarăși de asta Felix, căruia Kiti îi atinge ochiul cu degetul, supărându-l. Supărat, Felix aruncă vorbe injurioase, se descarcă. Devine calm, dar rămâne încă în sinea lui înciudat, ceea ce îl determină să fie negativ, ne spune că urăște două cuvinte, ‘șepte’ și ‘fes’. Se strâmbă, îngână un posibil rostitor de ‘buna ziua, am șepte fesuri, șepte fesuri’ – dizgrațios. Horica se întoarce către el să-l mângâie, dar râde într-un fel îndoielnic, de aceea Felix îl reașază în poziție cu un ‘esti un bleg ochelarist’. Kiti râde mulțumită, nimeni nu poartă căciuli, nici fesuri, iar noi nu suntem șepte. Așadar avem motive să ne veselim. Ne veselim. Felix coboară cu greu din mașină, are prea multe de tras după el. Îl urmărim cu duioșie cum aleargă către intrarea în școală, ce scump e! Mașina are încă trei pasageri, dintre care unul testează cele trei locuri libere din spate, nu știe la care să se oprească. Îl ajut eu, strigându-i, Kiti, rămâi acolo. Kiti încremenește pe scaunul din portbagaj și-mi aruncă ocheade prin oglinda retrovizoare. Ajunge la școală cu spirit bun. Își face impecabil automatismele de sosire, nu zice nici pâs. Apoi zice pâs când cere apă, fetele o aud și apar din alte încăperi. Bună dimineața, Kiti! Pa, pa, Kiti! Plec cu Horica spre casă. Ninge ceva mai abundent în București.

Un ultim proiect la fizică pe anul ăsta îl împiedică pe Horia să ajungă la antrenamentul de tenis, ceva probleme de rezolvat, apoi o ia cu gândul la sceneta de deseară, pe care o prezintă împreună cu niște colegi în fața colegilor mai mari din liceu și a unor profesori, la vârsta asta copilul își roagă mama, te rog, să nu cumva să vii, iar mama ridică sprâncenele ritmic deasupra unei priviri malefice, poate o să vin, ha, ha, ea nu are nevoie de consolare, doar atâția ani la rândul a fost implorată, mamă, să nu cumva să uiți să vii la serbare, și mama n-a uitat, chiar de a fost câteodată aproape s-o facă, căci i-a lipsit obișnuința să își noteze chestii în agendă, ba i-a lipsit multă vreme și agenda, până când într-o bună zi s-a procopsit cu o agendă mică, roșie, cu coperte cartonate, de la prietena ei care știa de mult să scrie lucruri în agendă, și s-a apucat să deseneze în ea floricele, deoarece în atât amar de vreme de forțare a memoriei să nu uite, nici n-a mai uitat lucrurile importante, dar acum a rămas cu drag de agendele mici, delicat colorate și poartă mereu minim una cu ea, doar așa, să scrie sau să deseneze chestii drăguțe atunci când îi vine s-o facă, apoi, cum spuneam, nici nu prea mai uită, deși așa ar putea părea, uite, de exemplu acum, de unde a plecat, dar n-am uitat, căci mama sunt chiar eu, așadar n-am uitat că Horica pregătește cu gândul o scenetă în limba engleză, apoi copiii își dăruiesc unii altora mici obiecte, după o schemă întâmplătoare, un secret Santa, că-i la modă, copilul m-a delegat răspunzătoare de darul pe care el trebuie să îl facă, are încredere în mine, ba chiar mă flatează sincer, mamă, tu pari de cincisprezece ani în comparație cu alte mame pe care le-am văzut, deci ce mi-e cinșpe, ce mi-e paișpe, sunt persoana potrivită să aleg darul pentru o adolescentă, iar eu o fac cu gândul la fata respectivă, aha, e blondă, subțire, cu părul lung, acuma știu ce carte ar vrea să citească sau ce șosete să încalțe, măcar sunt mulțumită că lui Horia i-a plăcut alegerea mea, cum sunt mulțumită și că e ultimul proiect la fizică în anul ăsta, de fapt, că vine vacanța copiilor și a mea, să stau zile la rândul departe de mașina mea cochetă, mai ales pe exterior, departe de lumea dezlănțuită a nesimțirii din trafic, și tot n-aș încheia în felul ăsta frază mea, nu-mi place, de aceea găsesc mai potrivită zilelor noastre scuza lui Felix din astă  dimineață, un ecou perspicace al neputinței noastre de a reacționa eficient, atunci când l-am corectat fiindcă spusese, ‘aș vrea să inceteasca răceala asta odata’, anume scuza, ‘ministrul culturii mă face să vorbesc gresit’.

Mi-a spus o prietenă că ia bradul de Crăciun direct dintr-o pepinieră, direct din pământ, într-un ghiveci, că poate să-și aleagă dimensiunea copăcelului după bunul ei plac, îl duce acasă, îl împodobește, apoi, după Crăciun, îl dă mai departe unor cunoștințe care au grădină unde poate fi replantat. Dilema mea (nouă) este ce facem noi, cei care avem în fața casei o grădiniță în care am putea să-l replantam mai târziu. Nu cu primul, nici cu al doilea, poate nici chiar cu al treilea, însă cu următorii. Asta pentru că iese din discuție să îl tot scoți pe același din pământ. Știu, cu un brad artificial aș putea să ies din încurcătură.
 
Pe de altă parte, sunt atât de mulți brazi prin toate piețele, în fața supermarketurilor, deja uscați, că doar n-or fi nemuritori, a căror soartă este deja pecetluită, nu-i așa, de care mi-este așa o milă, încât găsesc că aducându-i acasă și împodobindu-i, nu pot decât să le cinstesc frumusețea și vitalitatea din care n-au mai rămas decât firave urme, forma lui armonioasă, acum, înspăimântător împietrită, verdele intens, ah, simbol pentru prospețimea dusă, aroma mai mult intuită de conifer. Iată una dintre definițiile cinismului, să sacrifici vitalitatea unui organism (fie el și vegetal) pentru a recrea iluzia vitalității pierdute. Dar nu este oare cinismul o atitudine proprie omului?
 
Deocamdată n-am soluție pentru a desluși încurcătura în care sunt prinsă. Înăuntru însă, mi se limpezește din ce în ce mai tare o imagine a inutilității. Ironic.

Sunt doar cu băieții mofturoși și pofticioși în oraș, unul este bucuros că vacanța se simte deja în aer, altfel cum de stă el o zi întreagă de luni acasă, adică după mine, iar celălalt trage dintr-o inerție de peste sfârșitul de săptămână de ultimele lucruri parcurse din cartea de matematică, mă invită să îi dau încă niște explicații despre funcții numerice, monotone, mărginite și cum or mai fi ele la nivelul ăsta, sigur încă nu foarte familiare, ca să lucreze o teză foarte bună, astăzi, ultima din semestrul întâi. Unul îmi cere tartă cu zmeură, altul ciocolată caldă și un sandvici, apoi poftesc unul la gustarea celuilalt și fac mici, dar insistente reproșuri, lui de ce i-ai luat mai multe, trecem cumva de momentele de tristețe artificială, oare Kiti este veselă și calmă sau tună și fulgeră, lovind în dreapta și stânga mâinile de uși și mese, zâmbim amintindu-ne că i-a dat azi de dimineață trezirea lui Horica, aruncându-i un adidas direct în față, asta da trezire originală, dar și brutală, dar, știm cu toții, Kiti este completă sau nu este deloc în exprimările ei de bucurie sau de orice ar fi. Apropierea sărbătorii Crăciunului îmi amintește de ultimele daruri de găsit, nu mi-este greu deloc, sunt prevăzătoare, marea parte a aventurii strângerii de daruri este de mult consumată, în ultimele zile școlare ale anului gândul se ține scai de memorarea și respectarea orarului propus al serbărilor care se apropie și ele de final, doar aseară ne găseam în ținută festivă, Felix, aranjați cum se cuvine, noi, în holul Ateneului Român, ca să ascultăm și să aplaudăm copiii cântători în Gala Cantus Mundi, un cor impresionant de treisute de copii, acompaniați, ca o surpriză pentru acompaniatori, de membrii Corului Madrigal pe tot timpul colindelor frumoase, ca mai apoi să ne găsim unii pe alții cu greu, să ne ascundem de frigul pătrunzător în mașina rămasă parțial caldă în interior, să râdem, să povestim și să ne jucăm cu vorbe, în timp ce șoferul găsește cale dreaptă prin ceața deasă, apoi încă o dată să ne amuzăm împreună de inspirata întrebare-joc a lui Felix, cine este mai periculos dintre un babuin cu mitralieră și  un ministru al culturii.

Brăduțul argintiu are astăzi, după trei ani de când l-am adus în grădina noastră, o ținută mândră, plină, echilibrată, așadar pare pregătit să își primească podoaba sărbătorească a Crăciunului, globurile colorate și strălucitoare. Apropierea de el cere îndemânare și atenție, brăduțul fiind centrul vital al rondului de trandafiri, trandafiri cărora le-am eliminat tulpinile lemnoase, puternice, amenințător protejate de spini și înțepenite de învelișul rece și dur al stropilor de brumă, le-am tăiat chiar acum în scopuri precise, estetice și funcționale, cu toate astea, nici Felix, nici eu, noi, cei doi decoratori ai bradului, nu am scăpat de inevitabilele zgârieturi sau chiar înțepături, dar pe care le-am ignorat cu bună știință sau, mai bine, le-am anulat răspunsul neplăcut prin veselia îndeletnicirii pentru care am ieșit în grădină.

Când iarna cerul nu este însorit și nici nu ninge, ceața deasă ajută. Învăluie ziua într-o tainică promisiune a ninsorii, un prilej universal de bucurie, fără îndoială, fie aceasta numărată doar în clipe. Cu atât mai mult în zi de duminică, atunci când liniștea ei începe să capete rezonanța neplăcută a anticipării următoarei zile. Dar toate trecerile ne fac să suferim o instabilitate emoțională, este prețul pe care îl plătim pentru cunoaștere. Numai că lanțul acesta nu se închide după suferința consecutivă cunoașterii sau nu trebuie neapărat să se închidă, fiindcă ni se mai dă șansa la împăcare. Cum sau dacă găsim cheia împăcării ține de credința fiecăruia, fie această religioasă sau nu. Dupăamiezele duminicilor de decembrie își mai pierd din aerul melancolic și când ritmul lor lent ancestral se înviorează cu serbările copiilor. Atunci nu mai ai vreme de meditații existențiale, pui mâna și împrospătezi în grabă ținutele festive.

Note despre existență din jurnalul de bord al lui Robinson, naufragiatul de pe Speranza, înainte de întâlnirea cu Vineri, din ‘Vineri sau limburile Pacificului’, de Michel Tournier:
 
 

Mereu această problemă a existenței. Acum câțiva ani, dacă cineva mi-ar fi spus că absența aproapelui avea să mă facă-ntr-o bună zi să mă-ndoiesc de Existență, ce-aș mai fi râs! Așa cum rădeam când se cita printre dovezile despre existența lui Dumnezeu acordul universal! ‘Majoritatea oamenilor, din toate timpurile și din toate țările, cred sau au crezut în existența lui Dumnezeu. Deci Dumnezeu există’. Ce prostie! Cea mai stupidă dovadă cu privire la existența lui Dumnezeu. Ce jalnică, în comparație cu minunea asta de forță și de subtilitate, argumentul ontologic!  

Dovadă prin acordul universal. Astăzi știu că nu există altă dovadă. Și nu numai cu privire la existența lui Dumnezeu! 

Să exiști, ce vrea să zică asta? Vrea să zică să fii în afară, sistere ex. Ceea ce este în exterior există. Ceea ce este în interior nu există. Ideile, închipuirile, visele mele nu există. Dacă Speranza e doar o senzație sau un fascicol de senzații, ea nu există. Iar eu însumi nu exist decât evadând din mine însumi spre aproapele meu. 

Ceea ce complică totul este faptul că ceea ce nu există se-ncăpățânează să te facă să crezi contrariul. Există o aspirație mare și comună a inexistentului spre existență. Este ca o forță centrifugă, forță care-ar împinge spre exterior tot ce mă frământă, imagini, reverii, proiecte, fantasme, dorințe, obsesii. Ceea ce nu ex-sistă in-sistă. Insistă, ca să existe. Toată această mică lume se-mpinge la poarta celei mari, a adevăratei lumi. Iar Cheia o ține aproapele. Când mă tulbura un vis în așternut, nevastă-mea mă scutura de umeri ca să mă trezească și ca să pună capăt insistenței coșmarului. În timp ce astăzi… Dar de ce să mă-ntorc întruna la acest subiect? 

Între atâtea obiecte artistice retrase voit către marginile încăperii largi a galeriei de artă, copiii cei mai mici ai școlii s-au încadrat armonios, ele, obiectele- mici, delicate, ei- mici, delicați; ele- expresii estetice ale creativității, ei- definiții desăvârșite ale Creației; ele- unice, atrăgătoare, ei- fiecare în parte, perfecți. Copiii, unii emoționați, alții, dezinvolți, dar toți de o naturalețe încântătoare, au interpretat câte una sau două piese pentru pian, la pianina școlii, care a sosit tocmai de departe cu camionul, îți imaginezi?, cu sau fără partituri în față, cu sau fără greșeli mai mici sau mai mari, cu sau fără ajutor de la doamnele profesoare, însă aplaudați cu toții negreșit. A fost un dar pentru părinți înainte de Crăciun, sper că a fost un dar și pentru ei, copiii, căci darul trebuie să bucure pe primitor, dar și pe cel care îl dăruiește. Felix a fost el însuși uimit de absența emoțiilor sale, cele anticipate, poate, dintr-o prea nenecesară îndârjire pentru perfecțiune, când perfecțiunea, în cazul acesta, nu ține de dobândirea măiestriei, ci este intrinsecă simplului fapt de a fi, do, re mi, do, re mi.

Mâinile vorbesc! Kiti își lovește mâinile de suprafețele dure pe care le întâlnește în cale. Zilele astea deplasările sale sunt concerte distonante de pocnituri scurte, pline, intense, ah! Observ iarăși acest comportament apărut după câteva zile de terapie medicamentoasă antistres. Binenteles că nu pot decât să bănuiesc o legătură între cele două, dar, neavând acces la instrumente de măsură mai fine, nu am decât să fac legătura. Ca un efect centrifug de eliminare a tensiunilor din interior prin extremități. Mă dor mâinile, pare să strige cu fiecare izbitură brutală a mâinilor în vreun colț de mobilă. În urma axiomaticei mele presupuneri, am o percepție de straniu față de acest fel de anulare a stresului printr-o întrupare cât se poate de concretă a concentrației de stres în durere fizică, reală a extremităților. Mie însămi mi se întâmplă acest fenomen, imediat după epuizarea unui eveniment producător de stres, sufăr de dureri de picioare și membre inferioare. Atunci le-aș elibera de durere, punându-le sub greutăți apăsătoare, le-aș arunca și eu de toți pereții de-aș fi mai puțin iubitoare cu mine însămi, le-aș comprima centimetru cu centimetru cu propriile mele degete de la mâini.

Amintirea vie a durerii sâcâitoare, neavenite îmi conduce degetele către mâinile fetei. Acestea au căpătat pe alocuri o asprime tulburătoare, mici leziuni milimetrice, roșii, liniare decorează proeminențele osoase ale fețelor posterioare ale mâinilor, dacă le apropii de ochi nepermis de mult pentru acuratețea văzului, relieful accidentat al epidermei inflamate devine în închipuire optimistă textura cărnoasă, îmbietoare a unei căpșuni bine coapte, de aceea nici nu mă miră impulsul de a-mi afunda nasul în mâinile ei, ea râde, ha, ha, scurt, minim. Deși nu cred în exclamatele puteri miraculoase ale cremelor, de data asta o cremă, orice cremă ar putea să aline poate un disconfort presupus. În lipsa ei am altă putere miraculoasă la îndemână, presiunile pe care le pun concentrat pe fiecare centimetru de deget, pe fiecare deget, apoi pe palmele ei chinuite îi promit momente bune, căci îmi întinde voit mâinile iarăși și iarăși. Intuitiv descopăr o mie de chipuri noi ale alinării, acum extind cu trageri scurte, fulgerătoare fiecare articulație osoasă a mâinii, sunt multe dintr-astea, chiar mai multe decât poți să crezi, îi place tare senzația, râde iar,  acum prodig.

Când trebuie să plec de-acolo, s-o las pentru o bucată de zi, mă privește mai drept ca de obicei, nu-i o închipuire, chiar dacă mă învârt și pe acolo, mă privește rugător, mai stai, ar zice, vine mama mai târziu, îi spun, mă privește cu dor, acel dor nespus de alinare al tuturor, acum și-al ei.

***

În altă ordine de idei, pentru prietenii mei fără facebook, sper să le dăruiesc o clipă de încântare prin imaginea dragostei autentice de copil pentru mama lui din această fotografie. Mărturisesc că n-o fac cu nicio urmă de admirație pentru propria-mi persoană, cel puțin  nu aici, ha, ha, ha.

Mixuri de mirosuri în dimineața asta, percep aromele discrete ale ninsorii ce va veni, aproape un dat ontologic al ființei noastre, le las să pătrundă în valuri în casă, sporind izul de prospețime al spațiului abia primenit; acordurile pianului bătrân și dezacordat pe alocuri au o corespondență olfactivă certă, nu foarte bine definită, însă cu efecte terapeutice pentru dispoziția mea, dar și a băiatului care îi atinge clapele încă o dată înaintea recitalului de deseară; cearsafurile umede, abia iesite din masina de spalat, intinse neobrazat pe scaunele din jurul mesei; mă mai gâdilă sporadic neplăcut, ca niște impunsaturi neavenite în miezul unei mângâieri, percepții dezgustătoare de chimicale, speranțe moderne, absurde și amăgitoare de asepsie; apoi și tonul astringent, vitalizant al unei lămâi stoarse; aburii de-a pururi desfătători ai cafelei fierbinți și încă un norișor stăruitor de mulțumire, cu pregnante note de scorțișoară, pesemne condiment omolog al bunăstării mele, mulțumire pentru curățenia generală în care am astăzi sentimentul că îmi țin respirațiile. Astfel îmi place să simt apropierea sărbătorii Crăciunului, într-o specială, amețitoare, aromată și discretă heterogenitate olfactivă.

În așteptarea Crăciunului suntem osteniți, unii pregătesc teze și fac mușchi cu chitarele în brațe, alții exersează în viteză pentru recitaluri și invocă divinitatea să ne aducă ninsoare, încă alții trăiesc într-o nesiguranță chinuitoare, să accepte sau să refuze tihna pe care mixturile de plante relaxante par să le-o ofere, restul își metamorfozează împreună bucuria zilelor trecute, cartea și recitirea emoțională a unor pasaje din ea, și-o metamorfozează într-o esență absolută și fundamentală a conjugării lor spirituale și formale. Sfârșitul de săptămână. Doritul timp al reîmprospătării, al ruperii periodice de rutini secatoare, al ritmurilor lejere și nonconformiste ale voințelor. Pe alocuri, și pentru noi, în ciuda tempourilor cadențate impuse de fetița zglobie și neobosită. Ne bazăm unii pe alții, noroc că suntem destul de mulți în jurul ei, camera de zi este largă, poate nu atât cât să-i încapă confortabil toate avatarurile, dar ne dispunem strategic, este în misiunea unui joc de calculator, ar trece de obstacolele pe care noi le reprezentăm, un monstruleț cu un băț lung, subțire, verde în mână ține o intrare în peștera comorilor, o altă arătare gata să pună pe fugă cu un răget sălbatic orice intrus în mica lui împărăție cu Lego, niște urmăritori vajnici pe căile sinuoase și urcătoare ale unui mic munte improvizat și tot așa până, miraculos, se consumă bateria și trecem pe stand-by, ne tragem răsuflarea.

O poveste de duminică dupăamiază însorită, de dinaintea Crăciunului. În introducerea cărții Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste, de Andrei Pleșu, autorul ne spune povestea rabinului Eisik din Cracovia, fiu al rabinului Jekel:

“După mulți ani de sărăcie grea, care însă nu i-au zdruncinat încrederea în Dumnezeu, rabinului Eisik din Cracovia i s-a poruncit în vis să meargă să caute o comoară la Praga, sub podul care duce la palatul regal. După ce visul s-a repetat de trei ori, rabinul Eisik s-a hotărât și a plecat la Praga. Numai că podul era păzit zi și noapte de gardieni, astfel încât rabinul nu îndrăznea să se apuce de săpat. Venea însă în fiecare dimineață lângă pod și îi dădea târcoale până seara. În cele din urmă, șeful pazei, intrigat de ceea ce vedea, l-a întrebat, politicos, ce caută acolo: caută ceva anume sau așteaptă pe cineva? Atunci rabinul Eisik i-a povestit visul datorită căruia venise de atât de departe la Praga. Paznicul a izbucnit în râs: ‘Bietul de tine, cu pingelele tale tocite! Ai pornit la asemenea drumeție de dragul unui vis! Deh, așa e când te încrezi în vise! Și eu ar fi trebuit să-mi iau picioarele la spinare, când mi s-a poruncit odată, în vis, să merg la Cracovia și, în odaia unui jidov pe care, chipurile, îl chema Eisik, fiul lui Jekel, să sap undeva după sobă, ca să găsesc o comoară. Eisik, fiul lui Jekel! Parcă mă văd la locul cu pricina-unde probabil jumătate din locuitorii evrei se numesc Eisik și cealaltă jumătate Jekel-scotocind prin toate casele!’ Și paznicul a izbucnit din nou în râs. Rabinul Eisik s-a înclinat, s-a întors acasă, a dezgropat comoara și, cu o parte din ea, a construit o casă de rugăciune care se numește Școala ‘Reb Eisik Reb Jekel’.”

În legătură cu poveștile-parabole spuse de Iisus, consemnate în Noul Testament, autorul se întreabă, “evident, în ce măsură și în ce fel ne putem apropia astăzi de un corpus narativ alcătuit cu două mii de ani înaintea noastră. Și mi-am răspuns recitind povestea rabinului Eisik din Cracovia. În fond, textul evanghelic e departe de noi, iar lumea de azi e departe de lumea lui. Suntem sub podul de la Praga, unde nu e de găsit nici o comoară. Dar tocmai distanța aceasta, care ne e dată cadou, face posibil parcursul întoarcerii și al regăsirii. Suntem, cu alte cuvinte, suficient de departe pentru a recupera imediatețea textului, vecinătatea lui, căldura pe care a înmagazinat-o ‘după sobă’, în timp ce noi l-am lăsat ascuns, tatonând prin Praga neliniștilor și utopiilor noastre.”

Am avut noroc, am dat mâna cu fiecare și m-am prezentat, ‘sunt mama lui Horia’, ceea ce m-a scos instantaneu și ușor din anonimatul firesc universal, ‘ah, da’, apoi am atins cartea cu degetele, încă nu o făcusem, am apropiat-o deschisă întâmplător de nări, ca să îi savurez aroma dulceagă de hârtie imprimată, nu mi-am putut defini senzațiile, de obicei mă reechilibrez emoțional în spații mai blânde decât cel hipersenzorial în care ne aflam, oricum suma simțirilor îmi ținea trupul drept, ceea ce nu e puțin, mi-au arătat desfășurătorul, voi fi invitată pe scenă la 16:27, foarte bine, am timp de o cafea înainte, copiii sunt închiși în siguranță în spațiul de joacă, mi-am spus și m-am îndepărtat pentru scurt timp de aglomerarea de voci, culoare, animație și blitzuri.
 
Am primit un microfon deschis în mână și atenționarea să nu vorbesc încă în el, mi-am spus în sinea mea că unora n-ar trebui să le ofere o asemenea tentație, să nu testeze microfonul, dar m-am abținut, în definitiv nici n-a trecut un minut și am fost invitată pe scenă, îmi amintesc că am vorbit tot timpul sub îmbrățișarea lui Felix, mândru de mama lui, am vorbit despre titlul cărții, se pare că ar putea să sperie pe unii titlul meu, eu sper să nu îi sperie, dar să îi incite, despre ce am scris în carte, iar în final le-am declarat celor interesați speranța mea că lectura cărții îi va destinde și le va domoli și alina unele neliniști părintești.
 
După mai mult de trei ore de zbenguială în spațiul de joacă, am știut că urmează clipele de detensionare, le-am anticipat, așa încât am pornit în fugă aproape către parcarea subterană, apoi pasul alert chiar s-a transformat într-o alergătură nebună, însoțită cu urlete, nu exagerez, urletele lui Kiti, care au întors foarte multe capete către noi, însă n-am avut timp să îmi mai fac griji și pentru spectatorii noștri, odată ajunși în mașină, am răsuflat ușurați.

Mulțumesc mult tuturor celor care s-au bucurat alături de noi pentru mine, pentru nemaipomenita încântare de a-ți ține propria carte în mâini!

‘The frog and the dog’ este prima poezie compusă în limba engleză de către Horica, pe când avea 6 ani, clasa întâi. Este darul nostru, al părinților lui, pus în ghetuțe (:)) în noapte de bunul Moș Nicolae, un dar de suflet, așa darurile capătă însemnătate, când ating strunele sufletului, părinții sunt primii care află aceste taine omenești, copiii doar le intuiesc deocamdată.
 
Tot de Sfântul Nicolae, îmi permit să îmi citez o prietenă de pe facebook, doamna doctor S.G., al cărei status de părinte de copii care nu mai sunt copii m-a emoționat prea mult încât să nu se arate și în acest loc al meu, al nostru, și care spune simplu precum o clipire despre permanența unor stări: “Unde și-au ascuns copiii mei ghetele? Tot caut….Am să rămân cu darurile în suflet.”

Să sărbătorim frumos!

 
Iată cerul dimineții de decembrie, un cer rece, dar frumos, pe care l-am privit împreună cu Felix încă din  întunericul zorilor de zi, căutând să identificăm stelele căii Lactee. Fotografia pe care nu am făcut-o este atât de frumoasă, o fereastră mare cât un perete, luminată doar de stelele îndepărtate și de reflexia luminii lor difuze în bobițele compacte de brumă de pe mașinile parcate în fața casei și de pe plantele zbârlite de frig, acoperită în partea prietenoasă a ei de o perdea fină, transparentă, ce, la rândul ei, acoperă delicat trupușorul băiatului curios, lipit cu nasul de sticla rece, aburită de partea cealaltă a ei, prins parcă magnetic cu palmele și cu degetele răsfirate de geam, numărând stelele. Obiectivul ochilor mei focalizează pe profilul strălucitor al băiatului cu pelerină de borangic în decorul fascinant al luminii astrale. De pe care stea vine ninsoarea, se întreabă el.
 
L-am luat pe Felix iarăși supărat de la școală, de data asta o ținea una și bună să îl ‘descriu’ de la clubul de pian, pentru că are doamna profesoară măiestria să îl facă din când în când să plângă, prin presiunea nepotrivită pe care o pune pe el, acum, când copiii își pregătesc recitalurile; i-am domolit înverșunarea cu promisiunea că repetăm acasă împreună Cuculeț cu pană sură, iar ajunși acasă, primul lucru, și-a luat partitura și a pornit să cânte piesa. A fost foarte încântat pentru că i-a reușit mai bine decât la școală, semn că blândețea atmosferei de studiu este condiția necesară și suficientă pentru bucurie. A repetat și de dimineață, cântând chiar cu vocea, ceea ce nu prea face, pe urmă și-a amintit, prin nu știu ce căi fantastice, de diferența dintre ‘copi’ și ‘copii’, spunând candid și râzând, ‘stii, mami, că eu când eram mic credeam că cuvântul ‘copii’ se scrie cu un singur ‘i”. Am râs și noi, părinții, de mostra de înțelepciune prematură, auzi, când era el mic, ha, ha.