Se ține de șotii fetița, înainte să adoarmă, își desăvârșește ordinea cerută de o dispoziție jucăușă-mută mobila. Cântă ceva, notă bună pentru răstimpul de liniște al zilei-seara. Patul ei compact, dar ușor, alunecă pe lemnul podelei, împins cu voioșie de Kiti. Deși nu o văd, știu cum arată acum camera ei: din pragul ușii pornește oblic, spre dreapta, patul, scheletul său lucios, sănătos, din lemn ajungând până în peretele lung din dreapta; canapeaua, adusă de curând în cameră, își ține așteptat spatele lipit de peretele din stânga, însă salteaua îi cade pe jos pe jumătate, un mic tobogan îl așteaptă pe Felix în dimineața care vine; la picioarele mesei zace o învălmășeală de lucruri făcute sul, plapuma, perna, ambele rulate în covorașul cu ursulețul șofer, de pe când era ea mică. Acum se poate lăsa în voia viselor, se culcă pe jos, strânsă în ea însăși, cu fruntea direct sub calorifer. În definitiv o înțeleg, cum o să doarmă într-un pat cu o asemenea poziție excentrică?

Doarme noaptea întreagă, de pe la miezul nopții, în patul ei, pe care am grijă să-l îndrept, ca să nu-i rodească vreun dezechilibru în interior, iar somnul neîntrerupt îi îndreptățește trezirea matinală și, deasemenea, hohotele de râs. Râde, noi ne întrebăm, oare ce-o poate face pe ea să râdă, acolo, singură în camera ei. Aerul ei voios și adunat înăuntrul camerei mă lasă să-mi prelungesc somnul în dimineață. Trec niște minute de somn, prea puține ca să încapă în ele un vis întreg, prea multe ca să o țină pe Kiti în același loc. Sunt trezită brutal din somn, nici visul pe care-l visez n-ar îndrăzni să spere la un asemenea efect grozav, el nefiind tocmai un coșmar, Kiti aruncă peste mine o pereche de pantaloni îmbibată cu apă rece și detergent, pusă la înmuiat în baie. Râzând, desigur. Mie nu-mi place senzația pe care mi-o provoacă, slobozesc un răget în lume, apoi mă rățoiesc la Kiti, îi fac cunoscută supărarea mea pe ea. Kiti amuțește, nu se supără, dar nu mai râde, nici nu mai își cântă voioșia. Eu mă întind înapoi în pat, ea stă ridicată în fund lângă mine. Este liniște la unison, a mea-liniștea mimării supărării, a ei-liniștea sentimentului de vinovăție. Și încă întuneric. Trec astfel câteva minute, până când încremenirea se sparge odată cu gestul candid, firesc, surprinzător, sănătos, conștient al fetei. Cu al ei tainic simț de orientare în întuneric, Kiti întinde împăciuitor mâna către fața mea, încearcă să mă mângâie. Eu i-o îndepărtez instinctiv, efectul racoririi forțate de mai înainte este încă neplăcut, apoi îmi calc în picioare excesul de egoism erupt mai devreme și îi permit fetei mele îmbrățișarea de prietenie. Ea își reîncepe cântarea.

Duminica rămâne învăluită în nuanțe calde, roșcate, care ne țin starea tihnită, bună. Copila este singura dintre noi care se mai colorează în albastru fluid din timp în timp, atunci când își pierde ritmic interesul pentru filmul pe care îl urmărim împreună. Dar apoi tot revine la tonurile roșiatice.

Odată ajunși în mașină, Felix își continuă povestea începută acum două zile, acesta este un lucru obișnuit, poveștile lui sunt lungi, nu se epuizează cu una, cu două, hai totuși, cu două, să zicem. Deoarece suntem în dimineața de după prima noapte, după alte trei consecutive, fără coșmar cu fantome, finalul poveștii este, desigur, fericit. Mai mult, copilul se entuziasmează de efectul miraculos al ceaiului de aseară, pe care i l-am promis ca pe o certitudine împotriva coșmarurilor, ba mai mult, ca pe o certitudine a viselor plăcute, promisiune pe care i-am făcut-o destul de sigură pe mine, în ciuda faptului că mica posibilitate de a îi reveni coșmarul mi-ar fi putut reduce din siguranță, însă n-a făcut-o, simplu, pentru că am crezut în promisiunea mea, așa cum cred în faptul că buna dispoziție ține covârșitor de autocontrol. Așadar băiatul apreciază verbal, acum, în mașină, calitățile gustative ale ceaiului, el, care n-a prea băut ceai la viața lui, ceea ce mă stârnește să calculez în minte nevoia de a ne bizui pe întâmplări, obiecte, oameni din jurul nostru pentru a ne armoniza pe noi înșine. Ăsta este un gând bun, în ciuda faptului că pare de nedorit să depindem de altceva, de altcineva, este bun pentru că ne ajută să devenim mai atenți, mai iubitori cu ce este în afara noastră. Trecem mai departe la următorul subiect, o facem pe un fond sonor dulce, deși pe ton jos, Kiti fiind cu noi, prezentă și veselă. Felix se miră sincer, ‘auzi, mami, nu pot să cred că niciun coleg din clasă n-a auzit de Gibson Leș Paul și nici de B.B. King, îți dai seama’, iar asta mă amuză teribil, uite-l, deși nu e prezent în mașină cu noi, pe Horica în fraza asta, nu doar prin informația pe care Felix o deține, dar și prin atitudinea mândră de a ști lucruri deosebite. Este desigur obișnuit ca frații mici să își copieze frații mari, să îi respecte, chiar dacă prin comportamentul de zi cu zi nu lasă să se vadă asta, însă este suficientă o frază de genul ăsta sau mai mult, ca noi, părinții, să stăm liniștiți, copiii noștri se iubesc între ei. Râd amuzată de exclamația lui Felix, apoi vreau să aflu dacă colegii lui au frați sau surori mai mari, iar Felix îi găsește repede, pe degete, pe cei cu frați mai mari, însă ține să mă anunțe cât poate el de serios, că or fi existând și alți frați mai mari pe pământul ăsta, dar că nu crede că există vreunul ca Horia, care să vrea să-și îmbrățișeze mai mereu fratele mai mic, și nici nu crede că există vreo soră mai mare, așa, ca Kiti, care să îl ia cu drag de cap pe fratele ei mai mic. Sunt total de acord cu el, în definitiv asta e și ideea, să reușim să mai vedem și în roz lumea asta.

Râde Kiti de nu mai poate încă de pe la șase dimineața. Asta mă face să îi aleg o rochiță croșetata din dulapul ei înghesuit. Fiindcă este veselă, îi mai strâng și două smocuri scurte, dar dese de păr în două codițe caraghioase, ca două cornițe. Cu două cornițe ascuțite și cu atâtea zâmbete pe chip, lui Felix i se pare că seamănă cu un râs, animalul. Chiar seamănă.
 
Mi s-a făcut un compliment deunăzi, că aș avea mintea ascuțită ca o lamă. Am râs când am primit complimentul, fiindcă prietena mea, Laura, îmi trimisese de curând două fotografii cu lame, animalele, care au fost în clipa aprecierii singurele lame din mintea mea. Apoi am mulțumit.
 
Felix a rămas puțin dezamăgit de statura giganotozaurului din expoziția dinozaurilor argentinieni, aceasta părându-i-se cam neînsemnată. Adevărul este că în poveștile pe care el le plăsmuiește dimensiunile, în general, ating cote ridicole. Iată, în exemplul cel mai recent de poveste, străbunicii lui Spotu-dinozauru au ales să facă o croazieră pe FeriboTitanic, un vas gigantic, ce a avut nevoie de nouă aisberguri ca să naufragieze, spre deosebire de caraghiosul său omolog din realitate. In plus, toți pasagerii au supraviețuit, inclusiv câinele lui Pet, străbunicul.
 
Ghidul acestei expoziții, un domn foarte amabil și prea dornic de a-și împărtăși cunoștințele publicului răzleț al zilei, ne-a prins pe mine și pe Felix cu atenția și interesul mari, așa încât ne-a povestit cu pasiune despre expoziție, urmărindu-ne îndeaproape prin sala întunecată. Nu sunt însă sigură că intersul de a ne împărtăși din tainele paleontologiei a ținut complet de propria sa pasiune, întrucât în tot timpul ăsta, un alt domn, mai tânăr si mai insistent, ne-a fotografiat din toate pozițiile pe care normele sociale i le-au permis, probabil pentru a săvârși un articol sau altceva asemenea, iar la un moment dat, unicul mod prin care Felix l-a putut opri pe ghid din expunere, ca să afle ceva, a fost să ii strige, ‘domnule, domnule’. Asta l-a oprit.

Aseară l-am rugat pe Horia să îi citească lui Felix capitolul de carte în locul lui tati, care a lipsit de acasă, iar fiindcă nu prea avea chef, s-a gândit să condiționeze efortul de îmbrățișarea lui Felix pe tot timpul în care îi va citi. Felix se pare că a refuzat, dar a reușit cumva să-l ‘oblige’ pe fratele mai mare să îi citească. Lipsa lui Horia de chef a dispărut pe măsură ce a înaintat în capitol, chiar și în absența îmbrățișării. Apoi Felix a adormit liniștit până în noapte adâncă, atunci când un coșmar l-a trezit din somn și l-a adus lângă mine. Când doarme ghemuit lângă mine este foarte mic. Dacă îmi las nasul pe obrazul lui fin, nu mai am probleme cu insomnia.

Stau în fața ecranului, adusă de obișnuința pe care am dezvoltat-o de a scrie câte ceva în jurnal, gândindu-mă fugar că adesea pornesc în el cu familiaritate, în ciuda deschiderii lui largi, la propriu vorbind, și caut în minte timpul relevant din urmă, nu pentru că anumite secunde n-ar conta, în fapt, contează pentru întreg la fel cum contează însuși întregul, dar pentru că acesta (timpul relevant) ține în el izurile tuturor clipelor scurse până la el, care îl fac ceea ce este, îl fac să conteze. Revenirea în fața ecranului are ceva din farmecul reîntoarcerii la un joc pe care îl joci cu bucurie, este timpul care îți lasă răgazul să fii autentic, ușor altfel decât ești de regulă, ceea ce este paradoxal, doar într-un joc, adesea deții un rol, nu insist, până la urmă eu sunt eu, chiar dacă port niște minime măști necesare, nimeni nu trebuie să devină ceea ce este, simplu, pentru că fiecare dintre noi suntem cine suntem. Întorcăndu-mă la relevanța unui moment din timp și echivalând fiecare entitate din înșiruirea temporală de scrieri din jurnalul meu cu un astfel de moment, fac observația că astăzi înclin să fiu excesiv de reflexivă și mă întreb ce mă face astfel. Găsesc răspunsuri la tot pasul, (fac o paranteză să remarc că răspunsurile noastre pot fi tot atât de imprevizibile, pe cât de jucăuși suntem, asta pentru că atunci când te joci, o faci adesea după regulile tale și numai ale tale), poate pentru că noimele pe care adesea cred că le găsesc în jurul meu nu sunt universal valide, iar această descoperire nu poate să mă lase indiferentă, ceea ce mă trimite mai departe cu speranța că devenim cu atât mai îngăduitori, cu cât mai lipsiți de aroganța de a găsi noime suntem. Aici nu este vorba despre o gândire de tip ‘laisser faire’, este de altfel sănătos să căutăm înțelegerea și cunoașterea, însă observ în mine acel sâmbure neșlefuit de mine însămi, sunt eu, simplă, neimpopotonata cu adevărurile prefăcute, apărută printr-o întâmplare miraculoasă, care nu suportă astăzi lămuriri suplimentare, este, prin umila lui prezență, fie și doar o percepție, noima mea și numai a mea, așadar departe de a dobândi universalitate. Cu atât mai mult mă trimit spre reflexie micile noastre întâmplări și întâlniri familiale, revelatoare desigur, de exemplu (căci concretul are totuși rolul său în economia descoperirilor despre sine) un mic Felix găsind o utilitate fascinantă unui fular, cărămidă într-o cazemată din haine, un mai măricel Horica aflat într-o mișcătoare comuniune cu părinții săi, apoi, de ce nu, o Kiti etern căutătoare de ordini spațiale tainice. Să le aranjez și pe acestea în micul meu domino invers, mă întreb, apoi tot singură îmi răspund, de ce nu, dacă pot?

Felix a făcut o observație, de ce întotdeauna cine este cel mai adormit dintre voi mă duce la școală, doar că a pus întrebarea dintr-o perspectivă înduioșătoare, aceea care ne face pe noi, adormiții, subiectul, o perspectivă care oferă o varietate nesfârșită de răspunsuri posibile, când, de fapt, el, copilul, dragul, este subiectul ce ne determină să pornim somnambuli în zi, dis-de-dimineață, așadar, pentru a respecta logica scurgerii ireversibile a timpului, dar și dintr-o nevoie irezistibilă, obsesivă și încurajatoare de ordine, reformulez, de ce întotdeauna cine mă duce la școală este cel mai adormit, o nouă întrebare, cu un alt subiect și cu un răspuns intuitiv, la îndemână.
 
Poate pentru că răsăriturile acestor extravagante zile de ianuarie sunt atât de frumoase, încât ne atrag ca prin vis la ferestre, ridicandu-ne din lenjeriile proaspete de pat. Sau poate pentru că am stabilit o convenție, ca acela dintre noi care visează mai intens să o facă, așa, ca într-un joc al hazardului, căci, în ciuda faptului că alesul va face un efort mai mare la trezire, el se va hrăni suplimentar din visul frumos, fiindcă frumos trebuie neaparat să fie. Sau poate pentru că băiatul mic, dintre copii, este cel care începe școala la cea mai matinală oră.

Săptămâna de după vacanță mi-a fost mai blândă decât ar fi fost dacă nu l-aș fi avut pe Felix alături de mine în fiecare moment. L-am avut, școala lui începe abia de luni. Fără grabă maximă, încărcați zilnic cu două cutii mari și incomode, pline de jucării, foi și creioane de desenat, mi-a promis marea cu sarea, milioane de pupici și gâdilici. Eu, mai rațională, nu i-am promis decât dezmăț culinar, câte o tartă cu zmeură de fiecare dată când om da de ea. Am dat de vreo trei ori. A treia oară mi-a plâns, auch, burtica. I-am oferit culcușul uitat al brațelor mele, însă presupunerea uitării s-a dovedit a fi o exagerare. Asta pentru că băiatul a acceptat fără un gând darul neașteptat, așa încât în nici trei secunde s-a cățărat sus, acolo, în paradisul părăsit. Amândoi am realizat destul de curând după cățărare că sus a pierdut din înălțime în răstimpul rătăcirii. Dar asta nu m-a împiedicat să improvizez pentru el senzația scumpa din bebelusie, l-am întors cu totul la orizontală. Neintuitiv, trecerea de la verticală la orizontală, acolo, pe brațe, firesc însoțită de o scădere a nivelului capului, a rememorat o trăire. Trăirea. Aproape că am auzit un ‘ga-ga-ga’. De fapt era un ‘hi-hi-hi’ șoptit, dar iluzia auditivă a gângurelii s-a arătat a nu fi o iluzie. Din față se apropia de noi o altă mamă, cu un prunc în brațe, un bebeluș, iar cele două perechi omoloage, mamă-mamă, copil-copil, s-au privit ochi în ochi. Felix a chicotit ușor rușinat și, dintr-o săritură suplă, a ajuns iarăși alături de mine, călcând paralel cu călcătura mea. Mi-a reamintit că urăște bebelușii, a realizat și că nu-l mai doare burtica. Am continuat să mergem, fiecare pe picioarele lui, mână-n mână, până am ajuns la una dintre stațiile zilei.

Ceață compactă, sufocantă, întuneric beznă. De pe suprafața lacului se ridică o perdea suplimentară de nor lăptos, ca o cortină anapoda. Conduc cu grijă, viteza mașinii este mică, privirea se concentrează apăsat pe marcajul central, slăbit al drumului. Farurile pentru ceață îndepărtează suspensia de particule de apă doar pe o porțiune scurtă, de câțiva metri, în sus, pe șoseaua paralelă cu malul lacului, ceea ce face ca plutirea pe care parcă o încercăm să nu vină cu senzații amuzante. Am totuși o oarecare siguranță în mânuirea volanului, dată de sutele de experiențe anterioare pe acest drum, dar îi cer lui Felix să privească marginea lacului, să mă îndrume stânga, dacă este nevoie. Bine-nteles că sunt stăpână pe mine, nu aș îndrăzni altfel să îmi port copiii, însă realizez într-un moment în care Felix îmi strigă responsabil, mai la stânga, că trag ușor stânga de volan, deși văd drumul, așa limitat pe cât îl văd, și știu că nu am deviat de pe axa lui prea mult. Îmi place să mă las purtată de încrederea în copiii mei, este, poate, atunci când copiii cresc mari, unul dintre cele mai pline sentimente părintești. Să devin, eliberator, eu cea alintată, eu cea purtată, eu cea îngrijită. Să mă abandonez în brațele lor, ca o compensație, de fapt ca o completare, o desăvârșire a ritmului universal al vieții, să o fac simplu, fără ifose, cu moderație și smerenie. Copilul crește mare în fiecare clipă, de aceea ritmul despre care spun își poate găsi armonia tot la fel, în orice moment, el nu trebuie să depindă de bunăvoință timpului curgător, ba cu cât mai mult nu ține cont de timpul fizic, cu atât mai sigur capătă atingerea perfecțiunii. Să mă las din când în când legată la ochi, să calc în gol fără teamă de denivelări sau farse, să joc baba-oarbă cu copiii mei, fiindcă am încredere, aceasta să devin!

Există vreo diferență între cuvântul scris și cel rostit? Aceasta este o întrebare retorică, întrucât răspunsul ei ține mai degrabă de intenția de a argumenta decât de noima de a exista. Cuvântul rostit are adesea acea notă de autenticitate dată de spontaneitatea vorbirii, pe când cuvântului scris i se acordă șansa unei alegeri prudente, o șansă, într-adevăr, însă una care se va decompensa adesea prin mai puțină naturalețe.  Desigur, nu întotdeauna naturalețea unui text scris ține de lipsa alegerilor grijulii ale cuvintelor sale, aș putea afirma contrariul, mai ales când este în discuție un text literar. Tot ca o consecință a presiunii timpului în vorbire, efectul cuvântului rostit, comparativ cu al cuvântului scris, este mai puternic pe moment, așadar efectul său cunoaște vârful de intensitate în prezent, prezentul vorbirii, pe când răsunetul cuvântului scris are o aparență mai blândă, împotriva faptului că se manifestă prelung, de-alungul timpului viitor. Tot în aceeași notă, cuvântului, acestei asocieri simbolice de sensuri cu sonorități, i se poate atribui diferit durabilitatea percepției fizice asupra lui, cuvântul rostit având incontestabil acea notă de volatilitate a clipei prezente ce se preface implacabil în trecut, iar cuvântul scris generând indefinit impresii asupra cititorilor. Mai găsesc acum, la o analiză superficială a subiectului, încă un nivel de diferențiere a celor două tipuri de cuvinte, anume, nivelul de pudoare al mânuitorului de cuvinte, determinant pentru estetica scriiturii și a vorbirii, însă totodată fără să se afle într-o relație proporțională cu aceasta, din acest punct de vedere cuvântului scris asigurându-i-se adesea o cenzură împotriva indecenței.

Polițistul 1 a venit cu motocicleta 4, iar pasărea 20, cea colorată, l-a întrebat pe 2, polițistul-curcubeu, de ce trage cu mitraliera cu nouă gloanțe deodată. Acesta a răspuns că așa este modelul. Pasărea 20 a plecat acasă, strigată de mama sa, dar înainte să plece, l-a întrebat pe polițistul 1, ‘de ce ai o oglindă, ca să te vezi cu șapcă?’ 1 i-a răspuns, ‘nu, aș vrea să mă văd cu pălărie, dar am uitat pălăria acasă’. Atunci 2 i-a spus lui 1 să tacă din gură și mai bine să-l urmărească pe 8, până într-o cameră cu oglinzi, un fel de labirint, unde au tras cu mitraliera și pistolul, spărgând oglinzi. L-au prins pe 8, dar acesta a promis că va fi bun, așa că s-au împrietenit și l-au luat la secție, ca să devină polițist și numărul 8. Numarul 20, cel colorat, și cu 20, cel verde închis, au plecat acasă. Apoi domnul Foc a spus ‘eu nu vreau să mă stingă pompierul’, așa că și el a plecat acasă la vulcanul său, unde locuiau frații și părinții lui. Împreună au luat cina. Între timp, pasărea 20 colorată s-a dus cu prietenul 20 verde închis la școală, unde au găsit un elev nou, copilul lui numarul 8, noul polițist. Au spus: ‘doamnă profesoară, câți ani aveți?’ Aceasta a raspuns, ’20, dar azi împlinesc 21′, așadar, dezvăluind secretul, au sărbătorit cu toții ziua profesoarei și apoi, când au ieșit în pauză, au văzut curtea care luase foc, dar focul era prietenul domnului Foc, așa că au fugit de frica pompierilor. Apoi numarul 1 a spus: plec cu motocicleta 4, să prind hoți. După ce i-a prins, i-a dus la închisoare și s-au culcat liniștiți cu toții. Sfârșit.

Greu, greu, greu nu atât trezitul, cât ridicatul din pat; nu atât lunea dimineața, cât prima zi de după vacanță; nu atât alegerea hainelor, cât îmbrăcatul propriu-zis, astăzi, după mai multe zile petrecute în pijamale. Cobor totuși din pat, telefonul a sunat a treia oară, o face din zece în zece minute, ca să îi trezesc pe ceilalți. Felix se plânge, de ce m-am trezit mai târziu decât de obicei, pe Kiti o mai las încă zece minute să doarmă, ea are treabă noaptea, acum este obosită, Horica refuză să se trezească pe deplin, nici n-o face până pleacă cu tatăl lui de-acasă, își uită geanta. Kiti coboară, după ce o strig împreună cu Felix de câteva ori, este amețită de somn, nu-i trebuie mâncare. Urcăm la spălat și îmbrăcat, am o mică grijă în minte. Tati a montat în mașină un grilaj în spatele scaunelor din rândul întâi, pentru a-i stopa fetei impulsurile de a sări în față, un obicei periculos pe care l-a dezvoltat în ultima vreme, iar astăzi este ziua în care îl testăm. Nu fac nicio presupunere în minte, vom vedea ce se întâmplă. Îi fac totuși un mic instructaj lui Felix, să știe cum să se ferească în cazul în care Kiti se înfurie și rupe grilajul, apoi aruncă cu el prin mașină. Știu, pare o scenă ruptă dintr-o lume nefirească, dar nu este, este doar un posibil moment extrem al întâmplărilor noastre de viață. Kiti a avut acasă niște zile superbe, chiar ne-am umplut de bunădispoziție grație zâmbetului ei fermecător și generos exprimat. Asta nu poate decât să mă încurajeze să gândesc optimist. Într-adevăr, ca de obicei, Kiti ajunge prima la mașină, își deschide portiera și urcă la locul ei. Cât încui casa, îi observ cu coada ochiului reacția. Nu are. Montajul pare acolo de când lumea, chiar dacă fetei i se împiedică un picior de unul dintre stâlpii de susținere. Felix râde în hohote nestăvilite de bucurie, pentru că el și surioara lui sunt doi căței, acolo, în spatele grilajului. Chiar și latră de trei ori. După ce o lăsăm pe Kiti la școală, îl sun pe tati să îi spun vestea bună. Suntem amândoi de acord că dispoziția generală fericită a fetei joacă rolul decisiv pentru prezentul succes al operațiunii, într-adevăr, întâmplările vieților noastre, ale tuturor, se îmbibă de fericirile sau nefericirile întâmplărilor cu care se intersectează, în ciuda oricăror încercări de izolare, de dispunere strategică în sfere de suficiență, altfel spus, să furi fărâme de beatitudine, pe care să ai grijă, ca în povestea lui Hansel și Gretel, să le presari în jurul tău, astfel încât lumea înconjurătoare să îți fie mai bună, mai prietenoasă.

Dacă este despre căței, merită efortul. Colț alb. Efort, da, deocamdată cititul nu curge lin, ca zborul unei păsări pe cerul senin, fiindcă, simplu, cuvintele singure sunt mici secrete de descoperit, în special unele dintre ele. Astăzi, pentru Felix, cititul se face buchisind încruntat, din neînțelegere, sau voios, pentru performanța de a ajunge la capătul rândului, apoi al paginii. Pauză.
 
Eu nu-mi amintesc senzațiile de la primele cuvine, propoziții citite, nici despre momentul primei cărți citite. Horica spune că la vârsta fratelui său ar fi citit deja un roman de Jules Verne. Se prea poate, la aceeași vârstă, Horica era deja în clasa a doua. Dacă aș crede că a împinge copiii de la spate să depășească nivelul de cunoștințe tipic pentru un anumit nivel, ar duce la o dezvoltare cognitivă mai accentuată decât ar face-o un ritm sănătos, firesc, atunci aș folosi ce am scris anterior ca pe un argument favorabil. Dar nu cred asta, este doar un tip de adaptare. Știu însă că a le oferi copiilor instrumente pentru cunoaștere nu le poate decât stârni apetitul pentru a descoperi și a învăța. Într-un fel asemănător stau treburile și cu emoțiile copiilor, se ajustează din necesitate la cerințele noastre excesive, atunci când sunt astfel, dar potrivirea cu emoțiile și aspirațiile noastre este una artificială, care nu ține sau ține cu prețul unor diformități sufletești pe termen lung. Dezvoltarea emoțională, ca cea cognitivă, ține tot de abilitatea părintească de a îi da copilului idei despre cum să-și recunoască, să-și înțeleagă nevoia anumitor stări și trăiri, precum și libertatea de a și le exprima.

Dacă anul ar avea o existență de sine stătătoare, astăzi el ar fi o simplă întindere uniformă de neant primordial, presărată de lumini și luminițe scântâietoare, catalizatoarele de organizare. Neîntâmplător, anul nou chiar așa ni se arată, un întuneric dens cu licăriri tot mai intense. Dar el, bietul (sau fericitul), are atâta independență pe lume, câtă are un punct, știți, acea formă geometrică fără dimensiune, definită numai prin bunăvoința altor forme geometrice care se întâlnesc din complezență. Un punct al unui continuum implacabil, unidirecțional, nesfârșit. Un punct dintr-o existență universală îngăduitoare, căruia îi definim prezența numai din nevoia omenească de întoarcere, o întoarcere cu două sensuri literale, nu spațiale, anume, atât de revenire, cât și de prefacere, devenire. Să revenim la începuturi, să fim generoși cu noi înșine, oferindu-ne șanse noi, noi ca începuturile, apoi să ne preschimbăm din ceea ce am fost ieri în ceea ce vom fi mâine, căci nimic pe lume nu ne lasă să întrezărim posibilitatea unor întâmplări echivalente, care ne-ar ține pe loc, ce loc?, care loc?, alt punct, altă entitate simbolică! Dar să-i zicem totuși cumva, să-i onorăm caracterul contemporan, de a fi acum, prezent, curat și liber pentru visurile noastre, dar mai ales să-i cinstim familiaritatea și suplețea cu care ne tolerează nevoia vanitoasă și, totuși, modestă de reinventare. Să crești mare, 2014! Sau vino simplu, cu îndrăzneală peste noi, cum desigur ai facut-o, dacă până și un băiețel a făcut-o la trecerea spre tine, căci altfel n-ar fi strigat in momentul acela, ‘bine că nu am lătrat de spaimă!’

Chiar dacă se trezește în toiul nopții, pe Kiti o prinde dimineața dormind adânc. Fiindcă poate, e vacanță. Noua ordine a somnului din vacanță este convenabilă, măcar nu trage nimeni de noi cu trezirea forțată. Mă rog, Felix nu are ore speciale de trezire de vacanță, pentru el diminețile încep întotdeauna la aceeași oră, însă cu el am o convenție, nu mă trezește decât după ora șapte, indiferent de problema de la toaletă. Felix a înțeles foarte bine cum stau treburile, fiindcă s-a interesat ce să facă în cazul în care este chiar șapte fix când are nevoie de mine. De fapt, a observat singur că ‘după șapte’ include neapărat și ora șapte zero zero, întrucât șapte zero zero devine șapte zero unu și mai mult de atât, în timp ce ridică ochii de pe ecranul ceasului, așadar practic șapte zero zero este ‘după șapte’. Astăzi a făcut o mică excepție, a venit în dormitor mai repede de șapte, plângându-se că îl atacă o viespe uriașă la el în cameră. Mi-a dat teaca groasă a unei săbii de jucărie, cu care am pornit împreună în camera cu pricina. Insecta uriașă dispăruse între timp, dar eu am încercat să-l liniștesc, fiind sigură că viespea este de fapt o muscă, iar muștele sunt sâcâitoare, e drept, dar inofensive. M-am întors în culcușul cald, unde am mai dormitat ceva, până când i-am întrezărit cu un ochi pe Felix și pe tati, călcând hotărât pe hol, către dormitorul lui Felix, având teaca cu ei. Am ațipit din nou, fără gânduri de compasiune pentru musca rătăcitoare și bâzâitoare. Mai târziu am aflat că n-au prins-o, fiindcă, simplu, dispăruse.
 
Între timp suntem aproape toți treziți, dar până când să fac invitația la micul dejun, am răgazul să fac o mică urare vouă, cititorilor blogului meu, o urare de sănătate și bucurie cu care sper să vină noul an pentru noi toți și La Mulți Ani!

De înregistrat, am înregistrat sec înțelegerea dintre Felix și doamna Steluța, anume, în camera băiatului nu se intră decât pe vârfuri, fără ambiții de igienizare sau ordonare, de fapt fără nicio ambiție, ci doar cu marea și singura grijă de a nu atinge vreo construcție din lego sau de a nu muta cu niciun milimetru vreo mașinuță sau vreun animal de pluș. Cum anumite înregistrări au norocul în viața lor să dea cineva peste ele, am dat și eu peste înregistrarea mea, dar am tot dat și-am dat cu șutul în ea, până într-o bună zi, dintr-un bun sfârșit de an, când, căutând o cheie esențială a casei prin camera lui Felix unde acesta o rătăcise…
 
Nu pot să cred! Nu. Pot. Să. Cred. Este o încăpere de dimensiuni normale, dar, ce spun eu aici, o încăpere fără dimensiuni sau cu alt fel de dimensiuni. Adică multe și, mai ales, mărunte. Se măsoară în bucățele colorate, care nu se pot vedea suficient de bine de la înălțimea unui adult mediu, dar se percep ca niște junghiuri în tălpile goale, se mai măsoară în cutii de carton rupte și pungulițe sfâșiate, în desene și texte scrise pe pereții aglomerați, tot mai neîncăpători, se măsoară în dezordini sau haosuri. Vorbesc mai bine de semne precursoare de dezordine, predezordinea; apoi de dezordinea simplă, inofensivă; încă despre dezordinea propriu-zisă, apăsătoare; căreia îi urmează dezordinea încurcată, dureroasă, ce va culmina în dezordinea deplină, perfectă, un fel de haos in situ, haosul primordial.
 
Din camera lui Felix pleacă câteva pungi uriașe, încărcate cu hârtii, pungi, roți, bucăți de puzzle, diverse alte elemente ale unor foste jucării, prafuri lucitoare și colorate, sârme și altele. Acum poți să măsori încăperea în modul tradițional, pe lungime, lățime și înălțime și poți să o faci chiar și în centimetri, dacă vrei. Construcțiile din lego sunt aranjate pe rafturi tematice, navete, mașini terestre, roboți, animale marine; dinozaurii au și ei polița lor largă. Patul etajat nu mai geme de încărcătura exagerată de pluș, iar Felix îl privește nostalgic, fiindcă n-a mai dormit de mai mult de un an în propriul lui pat, pe care astăzi îl cere primenit, cu cearșaf curat.
 
Se ridică valuri-valuri de îmbâcseală ostenitoare de pe creștetele noastre, niște locomotive cu aburi suntem acum, în prag de nou an, gata să ne aruncăm exploziv întregul năduf și epuizare, să ne purificăm la minte și trup, pentru că, dormind sau petrecând, n-are a face, simbolic sau concret, indiferent, ca pe o nouă trecere, un nou început, primim mâine schimbarea anului.

Peisajul oscilează, aduce când a primăvară, când a iarnă. Noi oscilăm, nu mai știm ce vrem. Nevoia de soare rămâne însă neschimbată. Malul lacului nu are acest privilegiu, acesta ne apare astăzi alterat, atins de viciile de moralitate și învățătură ale omului. Urmele pângăririi sunt presărate aproape cu o simetrie intenționată de-alungul drumului, teren minat, atenție! Îți vine să plângi, de milă, scârbă, furie, neputință. Întorc capul, copiii aleargă, băieții, pe mica plajă nisipoasă formată de secarea apelor, iar Kiti foșnește cu pașii ei, absorbită de sunetele plăcute, călcând în picioare stuful tăiat aproape de pământ, pe o linie paralelă și foarte apropiată cu malul. Xoco ne depășește în mers buiestru, apoi ne așteaptă, coboară în lac să se adape, ne zâmbește protector și recunoscător. Eu fotografiez copiii, pe noi, câinele, apa, păsările, plantele, nu am mai ieșit de mult din casă pentru o plimbare, aceasta îmi este scuza pentru declanșările repetate ale aparatului de fotografiat. Tati o urmează pe Kiti și îi limitează temător rarele porniri către mizeriile întâlnite. Câțiva pescăruși înoată la suprafața lacului, alții caută hrană mergând pe bucățile largi de apă rămasă încă înghețată.  

O singură nemulțumire în vacanță, lipsa zăpezii. Kiti trece deocamdată lin peste zilele libere, micile ei ruperi de ritm sunt neglijabile în tot contextul de liniște al sfârșitului de an. Turma de oi revine; astăzi, în soarele strălucitor, îmi amintește de primăvară. Am atâta bucurie pentru leneveală, încât îmi ignor pornirea de a ieși să le fotografiez. Felix se gândește la temele de vacanță, îmi propune în glumă să i le fac eu. Horica găsește răgaz să deschidă o carte prima oară după Crăciun. O păstrează deschisă până adoarme. Timp pentru a dormi. Adulții devin tot mai inabili în a-l descoperi. Când odată și-odată se împiedică de el, găsesc în somnul consecutiv profunzimea suficientă chiar pentru a visa. Când se trezesc din adâncurile rătăcite ale somnului sănătos, regenerator, nu mai contează că o fac la patru dimineața. Pentru Kiti ritmul circadian are semnificație aparte. În parte, are tot dreptul să fie cum este. În cealaltă parte nu este vorba despre a avea sau nu vreun drept, ci despre cât de profund ne este nouă somnul. Indiferent de asta, ceva sau cineva trebuie să o țină noaptea pe Kiti în limite de siguranță, de exemplu, să nu coboare singură la parterul casei. Încă n-am descoperit obstacol de pus în ușa dormitorului ei pe care fetiță să nu-l treacă. Rutina voinței nemărginite nu este accesibilă oricui. Dacă așa ar stă lucrurile, am fi cu toții niște campioni. Kiti este o campioană în felul ei, este săritoare de garduri. Noi, părinții ei, niște paznici stângaci ai fetei noastre. Mai exersăm.

Străduța noastră urcă orbește printr-un nor moale de pâclă, apoi privirea o pierde, cum pierde toate contururile copacilor, ale ierburilor și ale caselor din deal, într-acolo unde o îndreaptă ochii. Sărăcia de culoare tipică peisajului neguros înlesnește căutarea lui Moș Crăciun. Din golul imobil al ceții se întrupează liniile fine, ondulate, date de o animație. Desenele mișcătoare capătă profilurile familiare ale oilor. Nu este Moș Crăciun cel care conduce turma crescândă de oi înfofolite, care coboară dealul înspre noi. Este un ‘boier’ care fumează, crede Felix. Câinii noștri își caută cu ardoare oasele ascunse în vară prin pământurile nesfârșite ale câmpului și latră doar simbolic înspre turma de oi, păzită de alți câini ciobănești, cu lătrătură gravă. Animalele transhumante au ajuns de câteva zile pe meleagurile astea și revin zilnic la ierburile uscate, înalte, pe care le calcă în picioare și le aleg ca hrană, netezind terenul din spatele casei ca după trecerea unei combine. Copiii se bucură la vederea lor, ‘oile, oile!’, uită o clipă de Moș Crăciun. Mie îmi place vălul de mister al ceții, atmosfera pastorală dată de turma de oi, tainica atingere a ancestralului din întregul tablou al străduței noastre. Între timp a trecut și Moș Crăciun, un Moș Crăciun ușor, volatil, a lăsat darurile și a dispărut în ceață, ca măgarul turmei de oi sau, poate, chiar încălecându-l pe acesta, nu se știe.