Ce spectacol! Mai întâi un șorecar aterizând pe lângă o stăncuță, probabil în urmărirea unui șoarece, apoi un iepure de câmp dând să intre în curtea noastră, un grup de fazani aflați la o sezătoare cu alt grup de iepuri, țopăind unii pe lângă ceilalți de parcă s-ar fi jucat împreună și iarăși pe puțin opt iepuri diferiți alergând cu viteză proverbială de-a lungul și de-a latul câmpului ca într-un joc de calculator, țop-țop, de abia-abia am reușit să îi cuprind pe de-a întregul în câmpul limitat al aparatului meu de fotografiat. Amețitoare și superbă reprezentația animalelor de câmpie, astăzi cu eroi inediți, iepurii, nu pentru că nu i-am mai fi zărit în mediul lor, însă pentru că nu i-am putut admira în voie până astăzi. Felix va fi în culmea fericirii, așa cum a fost de dimineață și Horica, cel care i-a observat și care s-a grăbit să își împărtășească bucuria bunicului la telefon. E o trăire bună asta, într-o blândă și însorită dimineață de februarie, într-o casă caldă, inundată de lumină vaporoasă, să stai umăr la umăr cu băiatul tău pasionat de lumea animală la pândă, cu aparatul de fotografiat în mâini, în discreție totală, fără excese în afara atenției maxime, pentru a le surprinde, a le descoperi, a le poza în toată splendoarea lor, căci, trebuie să le recunoaștem animalelor sălbatice frumusețea ce le apare din libertate și diversitate. Bucurie!

Uf este interjecția cu care încerc să îmi descriu ușurarea pe care o simt astăzi și care vine după prima etapă a evaluării anuale a lui Kiti. De 5-6 ani încoace, la fiecare început de primăvară. Nu este cea mai îngrozitoare întâmplare, nici pe departe, dar este epuizantă. Kiti, neliniștită, nu înțelege de ce, eu, frustrată, nu înțeleg de ce, restul, uimit, nu înțelege de ce. Doar statul, senin, se întreabă, de ce nu? Suntem împreună implicați în toată treaba asta complicată, ne leagă un fel de patriotism ridicol și nesănătos, handicapații sunt ai noștri, noi avem grijă de ei. Nimic nu-i de mirare în încrengătura asta uscățivă de sentimente, nici întâmplător. Dar zisei ‘uf’, nu-i așa, cum zise și Horica deunăzi către antrenorul de tenis, ‘dar ne promiserăți că jucăm dublu’, amuzat de-a dreptul de mai noul lui coleg craiovean. Deci, ‘uf’, ce bine! Cu atât mai bine cu cât cele douăzeci de grade ale aerului au reușit în sfârșit și numai în câteva ore să descopere mica mea grădiniță luxuriantă, îngropată până ieri până la genunchi în zăpadă, o regăsesc cam ciufulită, ușor palidă, dar totuși vivace și la fel de frumoasă ca în toamnă, o văd deja primenită cu ochii minții. Mi-e dor de flori și păsărele, iarbă și fluturi, sandale și maieuri, de aceea simt căldura îmbucurătoare a acestor zile așa cum este ea acum, nu cum n-ar trebui să fie, ceea ce-ți doresc și ție (in plus, rimează). Să mai oftăm și de ușurare, zic!

…ce nu trebuie sa se piarda.

Spun ăștia la radio de nu știu ce conspirație selenară cvasiuniversala, cum că acesta ar fi motivul pentru sfârșiturile noastre nebune de săptămână, înțeleg că Luna împlinită s-a dezgolit nerușinată de umbre și alte pudori și s-a arătat mândră în nopțile trecute, eu n-am sesizat-o, așadar nici n-am înnebunit în goană după distracție și dezordini, influențată de puterile nemijlocite ale Cerului, ci am trăit cât se poate de potolit alături de copiii mei și Broschi, apoi și de tatăl lor, într-o mică și izolată comunitate domestică, cu concurs de engleză, lecții la matematică, jocuri și filme pe calculator, tenis la televizor, creativitate și culoare în bucătărie, în mare, cu tihnă dulce și mere verzi, în pijamale vesele și camera de zi, descoperind scriitori noi și peștișorii aurii din baltă, treziți după hibernare, cu alte, mai concise cuvinte, în afara oricărui haos și oricărei fugi după plăceri lumești, fără tras obsesiv pentru reglarea suflului, ceea ce mă îndreptățește la concluzia că Luna nu-i chiar atât de deșteaptă și influentă cum ar crede unii sau dacă e, atunci este de o discreție de invidiat, ceea ce-mi doresc și mie, care nu mă pot lăuda cu discreție, în sensul acesteia de puțin perceptibil sau, mai bine, într-un sens de abilitate socială, așadar pe care nu o am câteodată, ca de exemplu atunci când, reintrând în școala în care a învățat Horica pentru a obține nustiuce document și am întâlnit întâmplător o doamnă profesoară, căreia i-am spus inutil, absurd, că nu pe dumneaei o căutam, fapt pe care am ținut să îl precizez numai din grija de a nu se simți lezată de posibilitatea ca eu să fi construit pe loc vizitei noastre în școală o intenție falsă, anume că am venit special să o salutăm pe ea, motiv pentru care doamna a fost jignită, poate pe bună dreptate din punctul ei de vedere, însă total în dezacord cu gândul meu inabil protector, deci Luna, cum ziceam, și ale ei misterioase povești fantasmagorice, apoi lipsa ei de înrâurire asupra noastră în afara perceperii ei fizice pline, cu încă alte vorbe, traiul liber în absența temerilor generale ale lumii prea mijlocite uneori de informația-ghidaj, hai, pe curând!

Organizarea spațială în imagini vizuale suprapuse și consecutive pare a fi arhetipală în reprezentarea simbolică a realității lui Kiti. Deși înșiruirile cu care ne-a obișnuit rămân liniile ei preferate, de data asta ne-a înfățișat o compunere conjuncturală neintuitivă a trei obiecte, compunere ce păstrează insiruirea, dar mută cu nouăzeci de grade direcția, realizând o dominație instabilă a roșului, pe care o echilibrează cu un element inedit, discul galben perfect plan, ce minimizează impresia de nesiguranță. Hihihi.

Trec cu mersul meu grăbit, călcat sănătos, pe trotuarul a cărui îmbâcseală are o genuitate întristătoare, mă strecor printre oameni, preocupată în a găsi cea mai bună alegere pentru prânzul lui Horica, sunt singura fără haină pe mine pe o rază decentă de bulevard, constat asta neafectată de nicio tremurătură, de aceea dau să mă veselesc. Înainte însă să o fac, observ că sunt deja veselă, iar eu, de fiecare dată când mă caut la suflețel, îmi creez singură un joc, anume să rememorez întâmplarea ce mi-a produs emoția descoperită, ceea ce fac și acum, derulând în minte clipele. De ce sunt veselă, îmi pun întrebarea și brusc mă revăd în preajma buchetelor de frezii, ghiocei și trandafiri de la capătul străzii, însă tot la fel de repede realizez că veselia mea are altă sursă. Sunt deodată câteva minute înapoi în timp, în centrul unde învață Kiti, vorbesc cu S., care îmi povestește, zâmbind ingenuu, despre fata noastră, despre planurile lor în ceea ce o privește pe Kiti, între timp îi admir fetei silința cu care răspunde cererilor terapeutei și, în ciuda inofensivelor și micilor ei proteste, am parte de clipe de încântare, căci Kiti a dobândit atâtea cunoștințe. Sunt adânc recunoscătoare acestor fete minunate și emoționată de-a pururi în fața candidei lor dedicări. De-asta zâmbesc încă înainte de a da a zâmbi de bucuria zilei însorite, iar veselia-mi este molipsitoare pentru domnișoara care-mi propune un pește la grătar pentru meniul lui Horia, pe care, binenteles, îl accept, și, mai mult, vreau să îl accept zâmbind, fiindcă văd codița peștelui ieșind obraznic din ambalajul bine legat la gură, însă constat încă o dată că deja zâmbesc, astfel încât nu îmi rămâne decât să-mi îngrijesc zâmbetul existent, ca să mai țină.

Trec repede de start, trebuie să fac urgent pasul peste linia de start, cu fiecare clipă înainte de a trece, crește neîncrederea, iată așadar cum mi-ar fi simplu să scap de ea sau măcar să scap mai puțin împovărată cu îndoială, închide ochii și calcă peste linie, mă îndemn. Pornirea este limita neîncrederii mele. Dar cum s-o fac acum, mai stau o clipă, ca să înțeleg hăul pe care îl văd în fața ochilor, să îl analizez și să îl regăsesc, măcar aproximativ, în memoria experiențelor mele anterioare. Sunt cocoțată în vârful muntelui, linia orizontului mi se arată prea aproape, la nici douăzeci de metri de mine, ce prăpastie stă în spatele ei? Știu, desigur, că întinderile enorme de pârtii bătătorite, excesiv, însă nu inutil semnalizate și modern accesorizate n-au cum să-mi pregătească vreo surpriză neplăcută, dar cât de neînsemnată este cunoașterea în fața trăirii? Din dreapta și din stânga mea se avântă fără urmă de îndoială toți ceilalți schiori, aș putea să le invidiez curajul, numai că nu cred că despre curajul lor este vorba, ci despre teama mea. Cel mai intrigant îmi pare faptul că, odată ce pornesc, imediat, uit de mine, cea de o clipă înainte, singura temere cu care rămân, dar care este una firească, măruntă, este aceea de a nu mă lovi prea tare când schiez, așadar uit instantaneu de înclinația versantului muntos, uit de apropierea inoportună a liniei orizontului, uit să-mi înfrunt rațiunea.
 
Îmi amintesc de senzațiile astea (pe care astăzi, în cazul schiului, nu le mai trăiesc aproape deloc), stimulată de misteriosul comportament al fetei noastre. Într-o reprezentare grafică bidimensională a intensității unui comportament în timp, să zicem pregătirile pentru plimbare ale fetei, imaginea obținută ar fi lipsită de creșterile și descreșterile line, așteptate într-o acțiune banală, ba ar fi covârșitor de malformată, cu ieșiri din spațiul prevăzut, cu suișuri ascuțite și cu o coborâre stupefiantă, paralizantă pentru înțelegere, apoi o intrare, la fel de uluitoare, în ritmul de transformare sperat. Atunci nu pot să nu leg dificultățile pornirilor mele de orice fel de opreliștile multor începuturi, care poate o înspăimântă pe Kiti. Totodată aceasta ar mai putea fi încă o confirmare nespecifică a faptului că funcția cognitivă se face simțită, chiar dacă nu așa cum am vrea noi. Un argument pentru această teorie frumoasa si usor romantica?

Gerlinde este o femeie la vreo cincizeci de ani, corpolentă, tunsă scurt, jovială, cu un mers chinuit de accidentul suferit la schi acum mai mulți ani, dar și de multele kilograme în plus ce-i apăsa nemilos pe genunchiul natural, dureros, deasemenea pe genunchiul artificial, metalic, insensibil. Este austriacă și ține două case de vacanță și lucrează câteva ore într-un hotel. O femeie simplă, harnică, comunicativă, chiar expansivă când o servești cu ceva tărie. Într-un cuvânt, un om cu un bun simț sănătos, care îl face tolerant și liber, gazda noastră. Scriu succint despre Gerlinde, pentru că o simpatizez, dar și pentru că mi-a spus într-una din serile în care a trecut pe la noi, șoptit, parcă cu teamă, privind-o cu curiozitate pe Kiti, ‘este un copil norocos, pentru că vă are pe voi’, trecând apoi aproape pe neobservate mai departe la poveștile ei. Mi-am amintit atunci instantaneu de zecile de mii de copii cu diverse dizabilități de pe lume și mi-am amintit de părinții fiecăruia dintre ei, doar le-am recunoscut tuturor măcar câteva dintre emoțiile care le fac sufletele să palpite, le-am îmbrățișat în gând creștetele și le-am alinat durerile din neputință și frustrare, dar și pe acelea din spaimă și incertitudine, fiindcă le știu unele gânduri chinuitoare, apoi, tot în gând, am mulțumit cerului și familiei că ne-a binecuvântat cu atâta iubire cu câtă se păstrează sfințenia unei uniuni de-a pururea și nu doar pentru asta, ci și pentru restul de grijă spirituală și materială trebuincioase. Mulțumesc!

Al lor nu se scrie după o ordine cronologică, ci după una a intensității trăirilor.

Extazul.  Într-un caz, rememorarea senzației pline, neomenești, de zbor, în coborâre ușor prea îndrăzneață din vârful muntelui, fără strădanie, în opoziție cu efortul considerabil al mamei neantrenate. În celălalt caz, o revelație, ‘iubesc să schiez pe Himalaya mountains’, apoi un îngrijorător ‘eu nu știu să schiez cu viteză mică, așa cum îți place tie’, aruncat drept în spatele încovoiat în plugul superprotector al mamei, ce-și testează și conduce puiul abia ieșit din școala de schi.
 
Atașamentul. Firescul legăturii bunici-nepoți întărit în zilele vacanței de la munte. Mofturi tratate ca cele mai însemnate trebuințe, alintături, povești născocite, povești adevărate, toate la cerere, cu note comice, pe alocuri cu trivialități aduse spre amuzamentul lor definitiv de Felix, aflat la vârsta optimă pentru acestea, transformă lungul drum într-un spațiu atemporal, așadar fără presiunea plictiselii, iar orele petrecute în casă, în timp al destinderii și bucuriei.
 
Emoția estetică. Frumosul spațiului pur al muntelui înalt nu rămâne neadmirat în niciun caz. Horica nu-și poate crede urechilor și ochilor atunci când observă cu simț de cunoscător fauna ornitologică din înalturile de peste 2000 m, iar Felix insistă să se imagineze atingând Everestul, doar de acolo se vede lumea pământeană atât de minusculă.
 
Seninătatea. Acea dulce și rară stare de lentoare a trupului ostenit și a minții înregimentate, fără griji și frământări, o simțire constantă de libertate a spiritului, fără amprentele rare, dar necesare ale autorității.

Tristețea. Inevitabilă pentru autocunoaștere și înțelegere, iminentă oricând spre finele vacanței, cu vârful maxim la despărțirea de bunici, moment cert de trecere către alte stări, mai alerte, ale sufletului.

Cu Kiti ieșirile din casă nu sunt atât de line precum alunecările noastre pe schiuri, normal, în oraș nu este zăpadă. Ea rămâne la cabană cu bunicii, pe care îi amuză cu încăpățânarea de a refuza să iasă la plimbare. Kiti se simte bine la căldură, cu bunătăți la îndemână, cu bunici la dispoziție și, mai ales, fără cizme în picioare. Bunicilor nu le-a ieșit nici o schemă de a o păcăli. Mai încearcă. Ieri dimineață am scos-o din casă de dimineață, odată cu plecarea noastră la schi, am lăsat-o în centru, ca să revină în plimbare la cabană. Astăzi am îmbrăcat-o dupăamiază, chiar când am ajuns acasă de pe pârtie, și am trimis-o afară. S-a dus. Se pare că sunt singura care o poate convinge. E caraghioasă și dulce. Dulce de două ori, o dată, fiindcă așa e ea în general, a două oară, fiindcă o îndulcesc bunicii. Noroc că nu stăm prea mult la munte. Cu încă două-trei zile în plus ar ajunge ca pisica obeză ce ne miaună în fiecare zi la picioare, pe terasa cabanei unde bem un suc. N-am văzut niciodată o pisică cu asemenea coapse uriașe. După ce că e obeză, mai e și pisică, grrrr. Zilele sunt însorite, e minunat!

Muntele și întreg peisajul alpin în miezul iernii este astăzi, tot mai obișnuit, mai mult decât unitonal, dar schiul, cu toate derivatele lui, rămâne încă sportul dominant al zonei. Sunt încântată să îl văd și pe Felix încălțat pentru schi, în a doua zi descoperă deja plăcere, în ciuda efortului mare, care se vede în marea umezeală în care plutește pe sub haine până la sfârșitul zilei sportive și pe care îl observăm chiar din timp în timp, atunci când trecem în viteză pe lângă grupa sa de copii, strânși laolaltă pentru inițiere în tainele schiului. A nimerit alături de șase copii din Germania și unul din România, iar instructoarea îi vorbește în engleză. Astăzi aceasta m-a întrebat dacă cred că o înțelege atunci când îi vorbește în engleză, pentru că ei i se pare că nu are reacție la ce îi spune, însă eu știu cum stau lucrurile de fapt. Mă asigur că nu greșesc, întrebându-l direct pe Felix dacă își înțelege profesoara, iar el îmi aruncă o privire ghidușă, ceea ce îmi confirmă faptul că nu greșesc. Îi transmit instructoarei mesajul că totul este în regulă, copilul fiind doar timid, aflu că, mai mult, Felix îi vorbește într-o păsărească necunoscută, dar eu știu că este de fapt o câinească, la fel de necunoscută, cel puțin unei fete de vârsta instructoarei de schi. Nu mă abțin să îi urmez pentru câteva minute pe copii, cred că tuturor imaginea șirului de copilași cu picioare în extensie maximă pe schiuri ne pare măcar drăgălașă, îl întâlnesc pe Felix căzut de pe liftul care îi trage la baza superioară a pistei de copii și îl iau după mine în jos, către baza ei inferioară, ca să îi așteptăm colegii, iar băiatul, legat bine de îmbrăcămintea specială împrumutată definitiv de la fratele lui mai mare, mă surprinde când mă apostrofează că el nu știe să schieze cu viteza asta atât de mică imprimată de mine coborârii. Inutil este să amintesc cât îmi e de drag, numai că nu este despre utilități scrisul meu, cel mult despre utilități sufletești, de aceea reamintesc, ah, cât îmi  e de drag!

Așa cum nu poți să le ai pe toate, nici dimineața asta nu le are pe toate, însă le are pe aproape toate. Ninge, este ger și un soare atât de strălucitor încât mă dor ochii. Începe vacanța. Asta se simte de două dimineți încoace – ne trezim cu întârziere, fiindcă ne uităm seara la filme, ca-n zilele de vacanță. Aseară, înainte de culcare, obosită fiind, am scos din trusa de medicamente, pentru degerăturile lui Horica, Fitoroid în loc de Locoid, iar terminațiile identice ale celor două nume n-au contat câtuși de puțin. Am râs amândoi, Horica temându-se, mai mult în glumă, să nu îi crească niște hemoroizi pe gambă. N-o să-i crească, cel puțin nu pe gamba dreaptă, pe care am uns-o cu hidrocortizon. Cum spuneam, nu poți să le ai pe toate, în cazul lui Horica, cu atât mai bine. Leziunile băieților se vindecă bine, ceea ce e bine, în vederea zilelor de schi. Pentru asta le-am cumpărat băieților izmene, să le protejeze bine gambele sensibile. Când să plătesc, am observat că îmi lipsea un leu ca să pot să obțin o reducere, de aceea vânzătorul mi-a sugerat să cumpăr niște agrafe de păr pentru fetiță. Am simțit nevoia să fabulez, i-am povestit băiatului de la casă, pe care l-am văzut fâstâcindu-se în fața mea, că fetița este o adolescentă rebelă, care, fără să fie hipsterita, a ținut morțiș să se diferențieze de toate moțatele din jur, tunzându-se chiar aseară periuță, așa că, ce să fac eu cu agrafele de păr? Vânzătorul a adus un argument nepotrivit, semn că nu a înțeles ce-am spus, deși m-a ascultat, provocându-mă să realizez cât de colorat e raionul pentru fete. I-am zâmbit, el a răsuflat ușurat, oferindu-mi, de data asta potrivit, o pereche de șosete până la genunchi, semn că ceva-ceva a înțeles totuși. Izmenele sunt pe placul băieților, iar adolescenta rebelă așteaptă primăvara, ca să-i crească părul.

Ce se vede în poza de mai jos nu este un câine vânat și transformat în covor, așa cum am crezut eu și, nefericit, i-am împărtășit autorului desenului, ci este un câine Husky fioros, care se ridică în două labe ca să insufle spaimă în jur și, după amănuntele neexplicate ale desenului, cu siguranță pentru încă alte motive precise. Felix se află încă sub stăpânirea romanului abia terminat de citit. Când mi-a dăruit desenul, m-a lins pe obraz, iar eu mi-am exprimat nemulțumirea. Mi-a promis că va încerca să mă lingă mai finuț.

Fără zăpadă câteva zile, băieții experimentează, de data asta amândoi, aceleași degerături superficiale pe gambe de atunci, de aceea desenează sau se joacă. Mă rog, se mai și tachinează, de exemplu, Horica îl pârăște pe frate-său că l-a scuipat în cap (ca să-i atragă atenția, presupun), iar Felix îl ironizează, ‘ce să spun, domnul Sensibilitate!’. Pe de cealaltă parte, fără păr câteva săptămâni, Kiti a căpătat zilele astea atâta entuziasm pentru smulgerea firelor de păr, încât mi-a șters ultima fărâmă de milă pentru părul ei, tot mai frumos pe măsură ce se lungește și se ondulează, ca să i-l tai scurt-scurt fără regrete.

A mai nins puțin, iar vântul a aruncat zăpada pe aleea de intrare în casă. Acum, ca să intrăm sau să ieșim din casă, ne strecurăm în șir indian pe o cărăruie îngustă, cu margini înalte, săpată prin zăpada înghețată. Pare ușor aventuroasă imaginea semitunelului din zăpadă, iar când îl traversează băieții noștri, chiar devine o mică aventură, din cauza dermatitei ce le-a afectat gambele.

Horica a observat că sora lui îi răspunde diferit atunci când îi cere să-l îmbrățișeze, în funcție de cum își formulează cererea. Dacă îi zice doar ‘imbratizeaza-mă’, cu un ‘fato’ ironic, pentru deliciul audienței, în coadă, atunci Kiti își încolăcește brațele lungi în jurul gâtului lui Horia și stă în îmbrățișare câteva secunde bune. Dacă, în plus, Horica îi cere, nu numai o simplă îmbrățișare, ci una pasională, ‘imbratiseaza-mă cu pasiune, fato’, atunci Kiti se ridică pe vârfuri, așa încât strângerea brațelor ei să devină mai puternică. Uneori se întâmplă să îl strângă cam tare de gât. Ambii testează niște limite.

Este o zi cu cod. Când încep să cunosc amănuntele neinteresante ale unui fenomen, de exemplu semnificațiile de culoare ale codurilor meteorologice, realizez că sunt o victimă colaterală. Pe câmp este cod alb. O perdea fină cu mici cusături ornamentale gri se ridică din timp în timp în aer fluturând. Nici pomeneală de încordare. Ceva încordare înăuntrul casei din câmp. Cod roșu fulgerător, diluat defensiv în lacrimi. Consecutiv șuierător, începutul iernii dinților de lapte. Alb. Nici pomeneală de exaltare. Ceva -ceva urme portocalii în visul lui Horia. În mare, Mike Bloomfield într-un Jeep pe strada noastră, tranzacționează ceva cu alți trei, în alte trei Jeepuri, bla-bla, ne fură cheia, aia cu alb și albastru. Se culcă și visează că hoțul o ascunde undeva, în liceul băiatului, în visul din vis Horia se interesează la femeia de serviciu a școlii de cheia lui. Femeia îi indică coșul de gunoi, spunându-i că l-a văzut azinoapte pe Mike Bloomfield ascunzând-o acolo. Horia găsește cheia și se trezește. Găsește iarăși cheia la locul ei și se trezește din nou. În realitatea zilei cu cod. Rămâne esențial alb. Ultimul capitol din Colț alb aduce galbenul arzător în casă. Fără cod galben desigur, am înțeles, fără să vreau, că galbenul codurilor nu arde. Pe noi însă ne arde cu emoții, senzația de gol de după ultimul cuvînt al cărții, apoi de preaplin din gestul copleșitor al lui Kiti. Ia mâna tatălui ei și și-o așază pe cap. De ce să ceri o mângâiere? Doamne, dă-ne mângâieri cu prisos, să nu mai uităm să le dăruim! Ziua rămâne esențial albă.

Pornesc de la discuțiile pe tema acestui articol iscate pe facebook-ul unei prietene, pe scurt, libertate versus responsabilizarea copilului, am niște idei despre copiii care par din exterior niște copii ‘cuminti’, prea supuși, fără dorința de a se exprima pe ei înșiși, așa-zișii copii-roboței. Din start spun că nu cred că există copii-roboței în afara temperamentului care le-ar permite manifestările ce ne determină pe noi să îi  etichetăm astfel. Cu alte cuvinte, în ciuda stilului părintesc de educare a copilului, acesta devine ‘copilul-robot’ (ah, cât urăsc această sintagmă) numai în cazul în care natura lui interioară îi cere atare comportament pentru a se împlini. Nici măcar copiii cu dificultăți de învățare, pentru care aceste comportamente învățate (reguli), cele care ne fac pe noi să îi numim ‘roboței’, să recunoaștem, cu ceva aroganță, așadar nici măcar acești copii nu acționează ca niște roboței decât pentru o scurtă vreme, atât cât le este necesară pentru a își însuși niște deprinderi. Este adevărat că nouă ne vine ușor să îi numim ‘roboței’ pentru că atât înțelegem din ei, nu neapărat fiindcă nu suntem în stare de mai mult, ci poate din neatenție, poate din superficialitate, poate din alte motive, dar eu cred cu tărie că, dacă într-adevăr ne apar în acest fel, aceasta se datorează în mare parte modului lor inteligent de a se adapta lumii lor, folosindu-se de comportamente tipice de ‘scapare’, evadare, adică exprimându-se cât se poate de rațional în condițiile date lor atunci și numai atunci când apărem noi în ecuație cu observațiile noastre. Este destul de simplu să înțelegem că, datorită faptului că ‘meseria’ de părinte are calitatea de cvasi-universalitate în populația umană a Pământului, a emite reguli și manuale de însușire a meseriei cere selectarea unui public țintă restrâns, bine ales, dornic să își confirme propriile alegeri,  așadar adevărata valoare pe care noi, părinții, o putem aduce în educația copiilor noștri nu ține neapărat de respectarea unor norme, ci este foarte subtilă și se referă mai ales la a ne adapta pe noi înșine la nevoile variate și variabile precum fulgii de nea ale copiilor. Carevasazică pretenția de a induce copilului spirit liber mai degrabă decât unul supus, noi și numai noi, ca părinți competenți ce sperăm să fim, este o exagerare, un fel de forțare a norocului de a fi devenit părinți (sâc).

Când Papa Francis împreună cu doi copii au eliberat duminică la Vatican doi porumbei ‘ai pacii’,  nefiresc de frumoși, fiind complet albi, câteva păsări nervoase, ciori, ceva, i-au atacat imediat, creând pentru mulimea strânsă în piață o imagine pe cât de puternică, un simbol pentru lupta dintre bine și rău, așa cum foarte mulți au interpretat-o, hazardându-se chiar la a o numi mâna diavolului sau apocaliptică, pe atât de ironică. Național geografic explică aici însă cauza ce a declanșat atacul, aceasta fiind simplă, porumbeii albi, o rasă creată în timp îndelungat, atrag atenția atacatorilor, fiind atât de diferiți de restul păsărilor. De altfel se știe că animalele care suferă de albinism nu trăiesc prea mult în sălbăticie din acest motiv. Cam ăsta este și mecanismul intim al agresiunilor (bulling) ce se iscă în mai toate grupurile de copii, în special în școală, iar cu cât aglomerația de copii din grup este mai mare, cu atât crește spiritul gregar al grupului, așadar șansele să apară agresiunile cresc. Este foarte greu să nu se ajungă acolo, dar pentru suferința imensă pe care o poate provoca, ar fi de dorit să știe și educatorii cum să nu încurajeze comportamentele de turmă. Pentru început, să înțeleagă că nu au în față o turmă.

Ah, zăpadă! În afară de neîndoielnica bucurie a copiilor, motiv îmbucurător de înviorare veritabilă și pentru mine. Astăzi, la 6 am, direct sub ninsoare, extensii, abdomene, flexiuni, cu lopata în ambele mâini. Și cu mătura, pentru mașini, nu pentru omul de zăpadă. Ăsta trebuie să mai aștepte, materialul său constitutiv n-a ajuns la maturare.
 
Cu ocazia viscolului de acum două zile, ceva maturizare a arătat însă Kiti. Nu este vorba despre maturizarea care ne permite să ținem panica deoparte atunci când rămânem subit în întuneric, ci de aceea care în astfel de condiții ne îngrozește. Da, da, chiar așa, pentru că acea Kiti, netemătoare față de întuneric, s-a speriat când a prins-o pana de curent sub duș. Un paradox: să descoperi într-o sperietură direcția către maturizare. Primul pas. Este trecerea de la indiferența din lipsa înțelegerii, la neliniștea pe care ți-o dă cunoașterea. Apăsările ei repetate pe întrerupătorul de curent din acea noapte sau percepția învățată a unei realități colaterale. A noastră.
 
Și a lor. Zilele astea, înotând în zăpada pufoasă. Apoi în casă, anticipând vacanța prin joc. Doar băieții, Kiti rămâne în școală cu destule temeri, printre care zăpada. Horica joacă chiar și Piticot, dacă trebuie, însă nu este nicio clipă îngăduitor cu greșelile de limbă ale fratelui său. Îi strigă mustrător, ‘cum adică nu te mai fă, ce limbă vorbești?’. Felix face multe concesii pentru a-și păstra fratele mai mare în joc, aproape că se abține de la a ridica amenințător mâna asupra lui, apoi șoptește rușinat, corectându-se, ‘dar am vrut să spun nu te mai face’. Horica este conducătorul de joc, ‘așa, baiete’, zice. El dă primul cu zarul.

Ieșim învârtindu-ne din casă, minutele de confuzie imediat anterioare ieșirii sunt prea lungi. Felix se ține scai de mine, îmi cere să-i leg șireturile, eu mă țin scai de Kiti, care ține morțiș să își impună propria ordine, în baie, să mute prosoapele, în bucătărie, să ridice bucățica aceea de șervețel căzută la micul dejun pe jos. Mă înfurii, alerg dezordonat după fată, ea se rațoiește la mine, Felix pare extrem de amuzat. Nu este amuzant. În plus, înfofoliți ca pentru iarna de afară, în haosul domestic, transpirăm roșii la fețe, pentru că nu mai găsesc nici cheile. Ieșim cumva din casă, așadar, învârtindu-ne.
 
Intru zgribulită în mașină, trag cu o mână de capătul inferior al rochiei mele mătăsoase, pe care o port vara, iarna și oricând, gândindu-mă că nu pot urî pe deplin iarna geroasă, în ciuda acelor pe care mi le înfige în vârful degetelor cu care apuc volanul înghețat, nu atât cât se va îndura să ningă, fie și pentru scurtă vreme, așa cum o văd pornită astăzi să-și ceară iertare pentru leneveala de până acum. Cum ninge și e înnorat, Horica ia tramvaiul senin, neconvins că îl nimerește pe cel bun. După ce a citit lecțiile la logică și istorie cu chitara în brațe, pleacă acum cu ea în spate către ora de chitară, luând tramvaiul. Nu mă folosesc de repetiție fără temei, acesta este un eveniment de seamă pentru Horica, un nivel al maturizării sale. Aflu că tramvaiul luat este cel potrivit, deși acesta este numai un amănunt. Mai important decât atât este că ninge, altfel, cine știe dacă băiatul ar mai fi crescut azi.
 
Felix nu are vinerea decât opțiunea de a își alege tricoul. Astăzi fără alb, în afară de ninsoare. Alege tricoul cu bicicleta, pentru contrast și alege să-mi fie de ajutor, pentru că doamna învățătoare le-a spus că pot să aleagă singuri să facă fapte bune. După alergătura de la plecarea din casă, se oferă să-mi țină bagajul, să o ajute pe Kiti cu ghiozdanul, să mute cheia din interiorul în exteriorul broaștei. Zâmbește mândru și vorbește mieros, îmi cere încuviințarea, nu-i așa că astea sunt fapte bune. Mai încolo, în mașină, nu pare să îl mai intereseze faptele sale bune, oricum alegerea momentelor pentru ele îi aparține,  de aceea își ațâță surioara, punându-și gluga pe cap, doar așa, să o facă să să oțărească la el. Previzibil, Kiti se enervează, de aceea mă văd obligată să fac pe zâna împăciuitoare întru liniștirea apelor tulburate.  Reușesc, fiindcă sunt o semizână. O semizână nu este nici bună, dar nici rea, nici potentă, nici impotentă, nici splendidă, nici slută, dar deține totuși abilitățile esențiale, rare, de înțelegere a anumitor copii, numai și numai fiindcă îi iubește. Spre deosebire de semizâne, zânele sunt niște ființe cu totul și cu totul deosebite, nemaipomenite, îngerești chiar, dar sunt mult prea solicitate, de unde și inaccesibilitatea lor în întâmplări punctuale, mici, ca acest neînsemnat conflict frățesc. Pentru aceste neînțelegeri domestice mărunte, semizânele sunt de bază. Așadar să ne vedem de treabă înainte, noi, semizânele, și să lăsăm zânelor partea leului, de exemplu, să țină ceva mai mult ninsoarea curată pentru bucuria copiilor.