Ești o mamă de nădejde, a bătut Felix din gene înspre mine, de mulțumire pentru că i-am găsit sticluța cât un degețel, pe care de două-trei zile o ține pe lângă el, oriunde s-ar afla. În pat se pierd lucrurile sale de obicei, în patul în care încap, pe lângă cei doi băieți ai noștri, zeci de jucărioare și obiecte, nu exagerez. Iată cum iubirea din mult-abuzata expresie ‘iubire neconditionata’ capătă consistență, se întărește, căci, nu-i așa, să primești iubirea copilului și condiționat, în cazul ăsta, de grija și atenția pentru el, pe măsură ce crește, este la fel de firesc precum firești sunt prefacerile din natură. Îi spun încântată dimineața noastră lui Horica, cel căruia dimineața de joi îi aduce somn profund și trezire domoală, iar el, de drag pentru frățiorul său, mă întreabă dacă a plâns de dimineață pentru că trebuie să meargă la școală după trei zile de pauză, apoi, când află, binenteles că a plâns, râde matur, eram sigur. Mai încolo, după ce exersează tehnici complicate la chitară, ne amintim împreună de lecțiile pe care le-a predat el sfătos colegilor săi, pe când era încă mic, în școala primară, lecții despre cum să mergi ca un velociraptor, mâinile încovoiate pe lângă piept, trei degete răsfirate și încordate și încă două strânse în pumn, aplecat ușor de spate, călcând în pas săltat pe vârful picioarelor, ne amintim cum își sfătuia colegii să iasă astfel la tablă și ne mai amintim de Aqua Marine, a lui Santana, piesă care îi inspira lui Horica cel mic și vesel o turmă înfometată de velociraptori, of.

Cele șaptesprezece grade din aer mă binedispun într-atât încât sunt gata să pornesc către primărie pentru plata impozitelor. Înainte însă, în timp ce echipa lui nea Fane îmi curăță de buruieni rondurile de flori, observ că marele start la viață al florilor s-a dat deja pe dedesubt. Mă amuză expresia acestuia, ‘a pornit’, cu care vorbește despre fiecare plantă, copac din grădină, pe care ține să mi le arate, mulțumit de propria-i treabă, lalelele au pornit, trandafirii au pornit, chiar și leandrul pare să fi pornit, de aceea îl descoperă cu grijă de sacul cu care l-am apărat de frig peste iarnă. În plin câmpul neferit de vântul răcoros, un fior mă traversează de la picioare către cap, așa încât îmi scade entuziasmul pentru plata datoriilor. Rămânem acasă. Felix, cu mine încă după răceală, aleargă ca un ied pe iarba eliberată de uscăturile obligatorii de după sezonul rece, el ar vrea să îi promit un iepure pentru la vară, eu însă nu pot să-i promit decât din timp în timp priveliștea jocului alert al iepurilor de câmp. Mă aplec deasupra lalelelor, ca să le număr, n-au răsărit încă toate din pământ, mă întreb, oare am îngropat bulbii în poziție corectă, căci îmi amintesc de ziua ploioasă, rece, de toamnă, în care au sosit, tresar de amintirea mâinilor mele înghețate, aflate atunci în grabă mare pentru a împlini sădirea și îmi iert eventuala neatenție cu care aș fi putut îngropa bulbii cu capu-n jos, nu foarte adânc, în pământ. Dar iată-le astăzi, după fericita lor ‘pornire’, în plină creștere, în sublimă prefacere, domolindu-mi tremurul involuntar de frig și inveselindu-mă cu simpla, dar miraculoasa lor augmentare. Ajung să simt din nou esența celor șaptesprezece grade din termometru, dar aleg să o fac în liniștea de acasă.

O ușoară stare febrilă și trezitul brusc din somn îl fac pe Felix să delireze; delirul ne sperie, pornim automat cu întrebările aiuritoare de autocalmare, cum te cheamă, câți ani ai, cine sunt eu și altele. Felix visează încă, plânge în somn și răspunde necenzurat de starea de conștiență, el are doi ani și mai are ceva răspunsuri păsărești, pe care ni le dă. Coborâm cu el în brațe, este înfofolit în două pături groase și îl culcăm pe canapeaua din camera de zi. Horica ne vede îngrijorarea, ceva mai mare pe chipul tatălui său, și încearcă să ne liniștească, ah, și eu am pățit-o de atâtea ori, însă Cătă își continuă tirul de întrebări. Îngenunchiat, îl privește pe Felix în ochi și îl întreabă, Horia, cum îl cheamă pe fratele tău? Felix se trezește între timp și ne privește uimit, parcă întrebându-ne, tati delirează?, apoi adoarme liniștit la loc.
 
În mașină. Felix ne întreabă dacă vrem să aflăm de ce îi place atât de mult piesa Riders On The Storm, apoi, după ce ne declarăm interesul pentru aflarea răspunsului, ne spune motivul. De fapt sunt două, un câine și o găină. Felix explică, fiindcă versurile sunt despre un câine, ‘like a dog without a bone’, și despre o găină, ‘you gotta love your hen’. Ha, ha, ha, zic amuzată, o călătorie la fermă într-o zi ploioasă! He, he, he, zice Horica exigent, să asculte mai bine versurile! Apoi, pentru a echilibra tensiunea, îi amintesc lui Horica bancul de tocilari cu care ne tot sâcâie de două zile, Horica, știi bancul cu heliu? Evident, îl știe, fiindcă îmi răspunde și mie la fel: He, He, He.

Dacă pe vântul pătrunzător, rece și gri de ieri copilutului nu i-a venit greu să își cuibărească trupul dureros în perne și pături, astăzi, dis-de-dimineață, Felix nu și-a mai putut reține vitalitatea pe care un răsărit superb, așteptat i-a redat-o miraculos, ridicându-l din patul care-i dă dureri de cap. Aceasta este perspectiva unui optimist. Un pesimist, însă, ar putea spune că, dată fiind ieri, ultima zi rece a sezonului, copilul a prins ultimul tren pentru a răci în iarna asta. Ha! Din fericire, până și pesimistul trebuie să afle că uneori gândurile sale deprimante nu rezistă soarelui strălucitor. Fiindcă, așa cum îi răspunde șoferul californian din ‘Saving Mr. Banks’ severei scriitoare englezoaice, care găsește frumusețea ploii în faptul că ploaia este viață, și soarele tot viață înseamnă.

Nu pare cel mai optimist început de primăvară, dar, spunând asta, îmi amintesc de un martie cu zăpezi de un metru, așadar se poate chiar mai rău.
 
La o masă festivă am cunoscut două persoane străine care s-au mutat în România de curând. Alt român de la masă le-a promis acestora o primăvară de vis în orașul nostru. Foarte drăguț din partea lui și corect de altfel, întrucât de câțiva ani încoace trecem din iarnă direct în vară, ceea ce înseamnă că primăverii nu-i mai rămâne loc decât în vis.
 
Am fost la bal și n-am dansat. N-am s-o dezamăgesc pe doamna Steluța, care a stat cu copiii acasă, spunându-i asta, pentru că i-am văzut sclipirea din privire când, la plecare, mi-a urat să devin prințesa balului. Recunosc că nu mi-am putut reține un zâmbet, pentru romantismul din privirea ei, și mai apoi nici un hohot de râs, imaginându-mă într-o atare ridicolă postură. N-am dansat așadar, însă ne-am amuzat teribil din diverse motive stupide sau mai puțin stupide, ca la bal. N-am ieșit prințesa balului, deși aș fi putut să ies, întrucât prinții prezenți la bal chiar au ceva probleme de legitimitate.
 
Felicitarea de la Kiti a stat în ghiozdan până astăzi dimineață, când am găsit-o. Îmi place foarte mult, este optimistă și semnată chiar de Kiti. I-am arătat-o și am întrebat-o dacă ea a făcut-o. Kiti a tresărit într-un zâmbet complice, da, și-a recunoscut atingerea. Mulțumesc, este tare frumoasă! În plus, colorează semnificativ impresia zilei de 10 martie.

Olimpiada de Științele Pământului este una dintre olimpiadele școlare organizate de Ministerul Educației și are, cel puțin pentru ciclul liceal, caracteristica de a oferi bibliografie și subiecte comune tuturor elevilor, de la clasa IX la clasa XII. Cu subiecte de complexitate mare, presupunerea că elevii din anii terminali vor obține punctajele cele mai mari este de bun simț. Ei bine, paradoxal, clasamentul nu respectă această presupusă ‘normalitate’, ba mai mult, există printre premianți chiar elevi de clasele a noua și a zecea, nu puțini. Această situație îmi permite să observ (iarăși) duplicitatea în care instituția ministerială răspunzătoare de educația în România se complace. Pe de o parte susține obligativitatea înscrierii tuturor copiilor în sistemul de învățământ de masă și, implicit, interzicerea școlarizării pe cont propriu (homeschooling HS), pe de altă parte îi provoacă pe aceiași elevi, înscriși în învățământul de masă, la testări complexe, pentru a căror pregătire se bazează exclusiv pe efortul privat, individual al fiecărui elev în parte, altfel nu se explică organizarea nediferențiată pe clase a acestei olimpiade multidisciplinare.
 
Dintr-o altă perspectivă, această olimpiadă de științe promovează un tip de concurență neloială între elevi, punând la start copii cu pregătire specială, împreună cu copii cu pregătire foarte bune, însă limitată la cerința de clasă impusă de minister. Desigur, această idee poate fi contestată de unii prin însăși definiția de a exista a olimpiadelor, în general, și a olimpiadei de științe ale pământului, în special, anume că prezentarea cere obligatoriu un anumit tip de efort de pregătire. Dar, iarăși, prezența manualelor a patru științe din cei patru ani de studiu în capul listei bibliografice a olimpiadei ministerului este contradictorie cu însăși rațiunea de a fi, așa cum este astăzi, a învățământului liceal românesc, adică împărțit în ani de studiu promovabili succesiv. Ca o consecință a tipului de concurență descris mai sus, remarc posibilitatea descurajării unora dintre elevii interesați realmente de științe.
 
Pe măsură ce cresc și învață, anumiți copii dezvoltă pasiune pentru disciplinele științifice, dobândind astfel un nivel special de cultură generală științifică, ce adesea îi conduce către studiu aprofundat. Într-un covârșitor de mare număr de cazuri (din păcate), părinții sunt cei care descoperă aceste pasiuni și tot ei le încurajează și le stimulează. Necinstit, ministerul se bazează pe implicarea susținută a familiilor în educația copiilor, ba se bate cu pumnul în piept pentru performanțele elevilor săi și interzice recunoașterea formei de școlarizare individuală, care, de altfel, îi conferă consistență.
 
Din toate acestea, găsesc întristătoare perseverența, rigiditatea, aproape dogmatismul ce străbate din întregul proces de pregătire pentru această olimpiadă a elevilor, mânați de pasiune sau, adesea, de cinismul părintesc, întrucât răsplata pentru un atare efort ce uneori lasă urme adânci este o răsplată a vanității, iar de multe ori, numai a vanității, omenești și instituționale. La ce bun, rămâne să mă întreb, la ce bun, când este imposibil ca acele spirite vii, fascinante și fascinate perpetuu, curioase, pasionate de știință să nu răzbată și să se împlinească la timpul lor potrivit?

Supărare mare pentru vederea scrisă la școală, care n-a ajuns încă în cutia noastră poștală. Nu știu pe cine să găsesc vinovat pentru asta, să fie poșta română, a cărei funcționare îmi apare pe deplin la cheremul întâmplării, sau adresa de destinație caligrafiată de Felix pe vedere? Încă n-am răspuns, de aceea caut zilnic în cutie. Îmi amintesc de prima mea scrisoare de copil, prima trimisă singură, adresată  bunicului, cu care am corespondat o vreme, deși ne vedeam la fiecare sfârșit de săptămână, îmi amintesc de ea, pentru că scrisesem adresa destinatarului pe fața plicului, iar pe cea a expeditorului, pe spate, așa încât a revenit la mine după câteva zile. Bunicul citea, în afară zilnicului Scînteia și a saptamanalului Magazin, citea cu multă plăcere literatură, proză și poezie, de aceea corespondența dintre noi a fost încurajată și a ținut o vreme. Îmi amintesc de una dintre scrisorile sale, originală și deosebit de amuzantă pentru noi, nepoții, care a apărut odată în cutia noastră poștală într-un plic de dimensiuni obișnuite, însă foarte îndoit, de parcă îl mototolise cineva înainte, foarte voluminos, de parcă era stomacul unui tăietor de hârtii, foarte foșnitor, de parcă ar fi conținut o cracă plină de frunze de mesteacăn în bătaia vântului, iar în contrast cu aspectul acesta de mic monstru al scrisorilor, rămânea un plic pe care un scris îngrijit, evident educat în alte vremuri, indica cuminte și regulamentar două adrese, a expeditorului și a destinatarului. Am luat plicul în mâini cu mare curiozitate, cu deosebită bucurie, cu nesaț, încercând acea dualitate de trăiri, pe care un dar așteptat ți-o dă, nerăbdare în a-l deschide și amânarea clipei, iar extravaganța formei pe care această scrisoare o avea creștea încă suspansul de dinaintea desfacerii plicului, așa încât ne-a provocat să facem tot felul de presupuneri în legătură cu conținutul său, să fie vreun fular uitat, să fie vreo jucărioară cadou, să fie niște frunze uscate? Când n-am mai putut îndura tensiunea, ne-am încumetat să trăim momentul, deschizând plicul. Ei bine, cu greu am fi putut anticipa un atare conținut, căci acesta era, așteptat și surprinzător, doar scrisoarea, numai că, în ciuda faptului că reprezenta gândurile bunicului meu, acestea erau însemnate pe o coală cerată de hârtie, cu dimensiunile impresionante ale unei fețe de pernă mare, la rândul ei deosebit de încrețită, având pe alocuri, la îndoituri, niște minuscule găurele, emanând un miros acru, de oaie, umplută de sus până jos de rânduri scrise ordonat, cu litere mititele, misiva bunicului. Îmi amintesc mai mult de senzația de încântare stârnită de vorbele bunicului, dar și de explicația, conținută în scrisoare, a lipsei de netezime a hârtiei, nicidecum a alegerii acesteia, anume, încercarea bunicii, desigur nereușită, de a îi ‘corecta’ bunicului bizareria alegerii unei coli de hârtie folosită ca ambalaj pentru o bucată de brânză, prin smulgerea acesteia din penița trimitorului și mototolirea ei. Numai că nimic nu i-a stat în cale bunicului să-și desăvârșească opera plină de originalitate, în acest scop încuindu-se în debara și continuându-și scrisul. Am păstrat, bineinteles, această mostră din ceea ce bunicul a reprezentat pentru noi, nepoții săi, fiindcă este un crâmpei plin de autenticitate din el, din iubirea lui pentru noi, din caracterul său hâtru, profund și, totodată, lejer și necomplicat care i-au împlinit traiul de aproape o sută de ani.

Deși este martie, plouă rece și nu-mi place, mă simt generoasă și indulgentă față de capriciile vremii, ca profesorul iubitor față de elevul său neștiutor. Neștiința copilului, precum ploaia rece a sfârșitului iernii, este firească și nu trebuie să se acordeze cu vârsta biologică a copilului și, respectiv, cu fila din calendar.  
Pe de altă parte, nu orice dezacord este acceptabil, fie el și numai de-o clipă, ca atare cerem acorduri armonice de chitară de la Horica, ce ne face hatârul, mai bine spus iși face propriul hatâr, și cântă tot mai imaginativ din al său instrument-bijuterie, astfel încât plutesc în pași de dans, îmbrățișată de Kiti și Felix. Pe lângă motivele spirituale de întâmplare a dansului nostru, bucuria vine și din motive concrete, cum este prezența liniștită a fetei în fața comisiei de evaluare anuală, ce-i drept, încurajată printr-un mic artificiu necesar, anume, un inofensiv, dar râvnit pachețel de sticksuri. Recompense, premii, aceste atât de moderne cauze de controverse ale disciplinei pedagogie, ce ne-am face fără ele? În legătură cu asta, un mic gând: deși pare contraintuitiv să iau drept etalon în evaluarea nevoilor copiilor mei pe cele ale copilului cu autism, predominanța și intensitatea trăirilor interioare ale celui din urmă, accentuate de greutatea cu care se învoiește să respecte legile sociale, așadar cele venite din exterior, îmi spun despre esențele ființării, despre limitările pe care mediul ni le pune pentru a fi autentici și întregi. Ca nouă, părinților și educatorilor, copiilor le sunt trebuincioase pentru echilibrul vieții și imbolduri exterioare. Deocamdată afară plouă și, deși nu-mi place, mă simt generoasă și indulgentă. Pace si recompense pentru răbdare, un soare, să zic!

Din ghiozdanul ei știrb aud mici gângureli nedeslușite. Îl ridic, îl întorc pe toate părțile, observ niște zimți cariați ai fermoarului atingându-se în ritm lent unii de alții. Aha, arunc ghiozdanul cu cruzimea pe care obișnuința o determină, acesta cade la piciorul mesei, unde rămâne îndoit de mijloc ca un bețiv trântit la pământ și sprijinit cu jumătate din corp de perete. Dau să îmi văd de treabă, însă imaginea decrepită a ghiozdanului îmi stârnește milă. Îmi reamintesc să îl pensionez în demnitate, asta înseamnă să îi cumpăr fetei alt ghiozdan cât mai curând, dar nu îmi e suficient acest gând, de aceea mă aplec și îl ridic. Îi desfac cu greu fermoarul din a cărui închidere nu mai înțeleg nimic și îi cercetez interiorul mânată de o subită și neobișnuită curiozitate. Fâș-fâș, ceva foșnește printre hainele de schimb ale fetei, pe care le dau la o parte. Găsesc un plic alb, îndoit, pe care scrie 1 Martie. Îl deschid, după ce las ghiozdanul ușor pe un taburet, și, surpriză, înăuntru o văd pe Kiti. Ea ține între degete o bucată de etamină, din care croiește un pătrățel cu o foarfecă și o mână ajutătoare necunoscută deasupra mâinii ei drepte. Când termină de conturat pătratul, lasă foarfeca din mână, mâna ajutătoare dispare, ridică în fața ochilor materialul și îl privește fascinată câteva secunde. Apoi îl lasă pe masă și, privind către orizont, face niște gesturi misterioase, o înșiruire coerentă de semne, de parcă ar fi jucătorul de baseball care trimite coechipierilor codul secret (mersi, Cătă, pentru comparație). Are o mimică serioasă, implicată, cu toate astea dă să iasă din plic, însă mâna ajutătoare o împinge înapoi. Își reia foarfeca, primește o altă bucată de material, din care decupează o floare roșie. Mână îi aduce un ac de care atârnă ață de cusut și o mărgeluță, pe care, tot cu ajutorul mâinii, o coase de cele două figuri decupate, fixându-le. Leagă șnurul alb-roșu într-o parte, îl aruncă nerăbdătoare pe masă și fuge din plic. N-o mai văd, o caut prin toate unghiurile plicului. Acesta mai conține doar un mărțișor lucrat frumos, plăcut la atingere. Kiti apare în bucătărie, eu îi arăt mărțișorul, zâmbind. Nu apuc să o întreb dacă ea l-a făcut, realizez din gestul ei original că nici nu contează acest detaliu, fiindcă o văd strângându-și buzele în formă de inimioară și îndreptându-le către fruntea mea. Râdem puțin, apoi îi promit un ghiozdan nou cât de curând, iar ea iese din bucatarie.

Ca în ‘Toate mi se-ntâmplă numai mie’ (titlu original ‘La chevre’) cu Pierre Richard, m-am trezit deodată  cu faima de a fi neîndemânatica familiei. Spun ca în film, pentru că, fiind copil, am trăit multă frustrare de pe urma acestei etichete cu care mă procopsisem, frustrare pentru convingerea mea că doar ghinionul mă punea în centrul diverselor stângăcii mai mici sau mai mari. Cu atât mai multă nedreptate găseam în noul și indezirabilul meu calificativ, cu cât acesta mă apăsa suplimentar în acțiunile mele, așadar e lesne de înțeles prin ce mecanism psihologic numărul boacănelor mele creștea. Mi-am analizat de-alungul vremii stângăciile, le-am observat evoluând, iar astăzi pot spune că, fie ele determinate de lipsa unui anumit tip de inteligență practică sau de lipsa unor abilități sociale complexe, acestea pot fi lesne depășite printr-un antrenament perseverent sau nu chiar așa de perseverent. Nu sunt o persoană neîndemânatică, din contră, am ajuns să îmi cunosc intim mâinile, să le pot percepe în detaliu profund până în vârful degetelor, mulțimea de experiențe de atingere avute mi-au antrenat, zic eu, suficient de bine, iscusința practică a mâinilor. Cât despre depășirea stângăciilor sociale nu stau la fel de bine, însă scrisul îmi este un antrenament valoros. În ciuda acestei lungi introduceri, nu despre mine voiam să scriu astăzi, ci despre părinții stângaci în exprimarea emoțiilor lor față de copii, a căror stângăcie ține mai degrabă de temperament și abilități sociale decât de empatie. În context, mă întrebam în ce măsură copilul este afectat, iar răspunsul mi-a apărut destul de clar în minte, anume, concordant cu măsura în care acest copil are o inteligență emoțională mare sau mai mică. Să ne îngrijim de trăirile complexe ale copiilor, să le ajutăm să înflorească, să fie percepute și înțelese pare din această perspectivă calea sigură pentru un trai armonios, inițial în familia părintească, apoi în noua familie a fostului copil. Pace!

Doar cinci cartonașe îi lipsesc albumului cu animale ca să își înceapă odihna, el trăiește încă zile grele, cu răsfoiri și răsrăsfoiri, înainte și înapoi, apoi iarăși înainte, presupun că a început să-l obosească toată această vânzoleală, fiindcă articulațiile încep să-l lase, Felix constată bucuros, îți dai seama, doar trei aurii și două simple, apoi vreau să pornesc schimburile cu dublurile dublurilor, atunci însă rolul mamei se va fi încheiat, ea pare câteodată obosită de marea colectare, precum însuși albumul, noroc că articulațiile ei nu dor, cel puțin nu din această cauză.
 
Și Kiti apare acasă obosită, nu știu de ce, dar oboseala trupului îi vine adesea cu câte un zâmbet agățat de colțurile gurii, se înțelege de ce o prefer ușor ostenită, ca să o pot drăgăli fără să îi simt încordarea cvasiprezentă a trupului, observ astfel că timpul pentru mângâiere cere un strop de lentoare sau nu se cere deloc, atât de neînsemnat poate fi timpul uneori în viețile noastre profund temporale, altfel ce justificare mai au clipele de tot felul și de fericire, de exemplu, dacă nu prin niște suspendări ale timpului prezent, nenumerabile desigur din perspectiva timpului.

Stă pe scaunul din spate, îmbrăcat numai în chiloți, și își caută disperat, prin maldărul permanent de lucruri împrăștiate, ghetele. Nu le găsește, de aceea se agață de mine ca de un colac de salvare, mamă! Îmi place să mă joc cu el de-a șoarecele și pisica, deși urăsc șoarecii, și, chiar dacă în cazul nostru nu e vorba de nicio urmărire, tot cu cruzime asemănătoare îl las să aștepte de la mine soluția. Horia zice că așa ceva nu i s-a mai întâmplat, să-și uite pantofii, însă zâmbește când îi amintesc cum și-a uitat el odată doar un singur pantof într-o parcare din oraș. Ha, ha, râde arătându-și dinții și gaura uriașă dintre arcadele dentare din dreapta, apoi mă roagă să îi cumpăr de la mall cei mai ieftini pantofi existenți, promițându-mi că, de data asta, n-o să protesteze că marcă sau că orice altă caracteristică a lor. Profit mișelește de avantajul pe care autoritatea parentală mi-o dă asupra lui, dar știu că Horia înțelege perfect latura comică a abuzului meu, și îi cer să îmi care laptopul. Îl ia, desigur, oricum mi-l duce de fiecare dată, și împreună suntem primii clienți ai magazinului de încălțăminte. Nu-i place imaginea proprie, contrastul dintre pantalonii și cămașa alese cu grijă de dimineață și pantofii de sport, murdari, chinuiți de pașii forțați, pe care tenisul îi cere, îl nemulțumește, îl face să apară lipsit de simț estetic. Găsim în primul minut încălțămintea potrivită, și ieftină, și comodă, și arătoasă, așa că băiatul încalță pantofii noi și scapă deodată de jena pe care propria lui percepție de ridicol i-o dă.

***

De mult n-am mai avut atât de multe flori în casă, iată cum insidios se strecoară dorul de primăvară în inimile noastre, cu o îngrămădire năucitoare de nuanțe tari și parfumuri pătrunzătoare ce atacă brutal simțurile adormite în iarnă, băieții nu rămân neimpresionati de ele, asta mă face să scot un fir de zambilă violetă din vază, ca să îl aduc înspre nasul lui Kiti, să se mire și ea, să se lase atinsă și ea de impresie. O provoc să se afunde cu fața în clopoțeii mititei și cărnosi ai florii, apoi trag zgomotos și exagerat aer pe nas, demonstrativ, pentru a mă imita. Kiti suflă cu putere aerul pe gura strânsă în jurul unui ‘u’ prelung, ceea ce ne amuză foarte tare. Este pentru ea prea subtilă diferența dintre inspir pe nas și expir pe gură, ceea ce o derutează, de aceea îi ating ușor buzele cu palma. Sunt sigură că parfumul tare al zambilei n-are cum să nu îi prindă doi-trei senzori olfactivi, fiindcă nu îmi refuză următoarea apropiere a florii de nas. Își menține însă expirul cu un ‘u’ lung și apăsat, ca o păpușă căreia îi atingi un buton ce nu dă greș la nicio declanșare. Râdem cu drag de ea, binenteles că și pe ea o amuză veselia generală.

***

Horica mă întreabă, arăt ciudat sau de ce se uită într-un anume fel la mine oamenii? Îi răspund că poate fiindcă e nespus de frumos, dar nu mă crede, lasă-mă cu astea, atunci de ce aveau expresia aia de ceva în neregulă pe fețe? Hi, hi, asta îmi amintește de propria mea autoreprezentare adolescentină, o prea dureroasă imagine dizarmonica, un hibrid monstruos de copil și adult, neatractivă pentru băieți, demnă de dispreț și batjocură. Din fericire autoreprezentarea asta este trecătoare, din păcate consolările de acest tip sunt total ineficiente. Ca de obicei, cu cât te iei mai puțin în serios, cu atât viața pare mai ușoară. Așa că lui Horica îi răspund, cu lejeritatea pe care acceptarea implacabilului ți-o dă, atunci poate fiindcă arăți ciudat?, ceea ce ii creioneaza pe chip un suras poznas, eliberator.

Îl văd pe Felix luându-și avânt pentru zece flotări, zece genuflexiuni, zece abdomene. Înainte de dușul serii își măsoară singur mușchii brațelor, privindu-se în oglindă. Este mai încântat de brațul drept, face legătură naturală cu faptul că este dreptaci. Nu-i place deloc să-l știe pe Horica în încurcătură, poate întărirea mușchilor ajută cumva. Își zâmbește singur în oglindă, parcă nici părul nu-i șade prea rău de când s-a lungit.
 
Aflu despre Kiti că s-a transpus miraculos pe un tărâm al liniștii atunci când i s-a pus muzică pentru relaxare și meditație, că, într-un lotus aproximativ, și-a concentrat întreaga atenție pe un dans straniu, ondulator al mâinilor, că începe să suporte pentru douăzeci de secunde centura care o ține legată de scaun, ca antrenament pentru a putea fi asigurată cu centura în mașină. Îmi aflu iarăși ceva liniște din astea.
 
Cât scriu asta, îmi fac un test care îmi arată o neașteptată predominanță a emisferei cerebrale drepte față de cea stângă, pe mine, cea despre care eu însămi cred că sunt o persoană analitică, logică, mai degrabă decât o fire artistică. Binenteles, este doar un joc, știința creierului nu acceptă astăzi o atare împărțire, însă mie, care mă știu, orice ar zice vreun test, o gânditoare analitică și logică, rezultatul testului îmi convine și este, în ciuda lui, contraintuitiv, ha.
 
Mâine e mărțișorul, să vedem, Kiti, ce ne-au pregătit băieții. În cazul în care nu ne-au pregătit nimic, are mama grijă să improvizeze, mergi pe mâna mea!

Note dupa discutia de evaluare a primului semestru din clasa intai. Concluzia, Felix este elevul-model. Inainte de concluzie, timiditatea, o recunosc, eu insami am cunoscut-o intim; la baiat se opreste inainte de a putea spune ‘nu’, ceea ce ma determina sa spun ca timiditatea lui are un grad de manifestare rezonabil. Printre primele mele ‘nu’-uri esentiale imi amintesc de acela care a iesit spontan, chiar daca din teama, in fata medicului obstetrician care mi-a propus nasterea prin cezariana. Alta nota importanta, modestia. Copiii care stiu lectiile sunt de trei feluri: cei care stiu, spun ce stiu si se mandresc lumii cu ce stiu, cei care stiu, spun ce stiu, dar nu tin sa isi etaleze reusitele si apoi, cei ce stiu, dar nu spun ca stiu. Se pare ca Felix isi tine rezultatele in discretie, dar isi foloseste cunostintele. E de bine, ba nu, de foarte bine. Mai notez un anume grad de discernamant si incredere in sine, care ii permit sa se retraga in liniste dintr-un grup de copii, pe care el il considera la momentul respectiv incompatibil cu valorile proprii, ceea ce cred ca vine din maturizarea precoce datorata convietuirii cu sora lui. Aici il revad cu ochii mintii pe Horica, atunci, la sapte ani; cum mai seamana fratii intre ei! Inca o nota importanta si gata: sensibilitatea. Daca autismul o poate face pe Kiti sa para, uneori cel putin, lipsita de empatie, baietii nostri sunt inteligenti emotional, n-am nicio indoiala. Bravo, Felix!

Evaluarea anuala a lui Kiti e in toi. Pana la urmatoarea intalnire, cea cu comisia, fata face ceea ce facea si inainte de inceperea evaluarii, anume, invata, se bucura, se supara, danseaza, rade, fuge cu vaza de pe masa, cere biscuiti si apa, ne imbratiseaza etc. De dimineata ii da ajutorul fratelui mai mic, care nu poate ridica sticla de apa sa isi toarne in pahar. ‘Kiti, imi torni, te rog, apa in pahar?’ Desigur, asa cum face intotdeauna, adica raspunde prompt cererilor noastre, ia sticla cu apa in maini si ii umple pe jumatate paharul lui Felix cu apa. Pune apoi sticla pe bufet, dar, pana sa isi ridice Felix paharul la gura, Kiti o face in locul lui, asadar ii bea apa. Felix nu stie in prima clipa daca sa se supere sau sa rada, alege sa rada, deci rade. Mai face o incercare, asteptand agil momentul prielnic. Reuseste sa-si potoleasca setea.

Multe mărunte minuscule mărturii de nefericire în jur, copii deveniți adolescenți cu fizicul, cu anii, numărând doar puține încă alte nefericiri mărunte minuscule până la maturitatea din buletin, pe care, nu știu, Doamne, cum le vor transforma în altceva decât aceleași nefericiri, ce dor și dor, căci numai din durere pot ieși, lovind ușor în stânga și în dreapta, atenți perfid să nu lase urme vizibile, desigur, ignorându-le pe cele invizibile, cu inexorabilă ignoranță și chinuitoare nătângeală emoțională, îi urmăresc pe bieții copii deveniți adolescenți cu fizicul, cu anii, îi urmăresc din umbră adunându-se gregar în cete triste, cete animate de multele mărunte minuscule mărturii de nefericire anterioară, păi cum altfel să le lipsească cu desăvârșire lacrimile, de fericire, bucurie, tristețe, frumusețe, sfințenie, compasiune sau nefericire sau, dacă nu e secetă deplină, cum altfel să tot erupă, să erupă, să erupă?

Se vorbește despre generația noastră, a părinților de copii mici spre adolescenți, ca despre o generație ce a crescut cu cheia la gât, privată de afecțiune părintească manifestă, crescută astfel din cauze ce țin de regimul politic în care am copilărit. Cred că, în ciuda condițiilor grele de trai din tinerețea părinților noștri, esența iubirii necondiționate părintești s-a impregnat în fiecare dintre noi, copiii lor, evident, în măsura în care fiecare dintre ei a înțeles și a reușit să o facă, independent de factorii externi. Cu alte cuvinte, cred că a-ți îngriji copilul și a-i veghea creșterea ține covârșitor de instinct, de emoție și mai puțin de rațiune, cu atât mai puțin de condițiile politice și sociale ale vremurilor. Din această perspectivă, teoretizarea instrumentelor pe care părinții le folosesc în educarea propriilor copii îmi apare superfluă, cel puțin din considerentul că accesul larg la aceste teoretizări este interzis din variate motive, printre care cel mai important este faptul că pus în fața propriului copil, părintele judecă în primul rând cu inima. Rolul disciplinei pedagogie este major însă în formarea și educația copiilor desfășurate în spațiile formale de învățământ. Acolo, aplicarea diverselor, și totuși nu atât de diverse, teorii educative este justificată și dezirabilă, în niciun caz, superfluă. Părinților, precum educatorilor, le stau, binenteles, la îndemână resursele teoretice bogate, iar în funcție de apetența acestora pentru învățare și dezvoltare personală le caută și le adaptează propriei situații familiale. Nu spun decât că este ilogic să credem că, pe măsură ce se schimbă generațiile, părinții devin esențial tot mai buni, în definitiv, condiția de părinte va ține încă mult timp pe pământ de elocvența irezistibilă a îndrăgostirii la prima vedere.

Când mă găsesc temându-mă de necunoscut, de nefirescul modelului meu, realizez cât sunt de limitată. Când realizez cât sunt de limitată, observ că trec de propria-mi limită și că întrec altă limită. De fapt invers. Am comis o nedreptate din frică. Cea nedreptățită, fiica mea, a suspinat, cum rar suspină, ceea ce mi-a atras atenția. Copilei nu-i e teamă de emoțiile ei, fie ele rarisime, iar asta ne face comunicarea grea și ușoară. Grea și ușoară, de data asta nu invers. Viața e o sinusoidă, începe de la zero, devine grea, apoi ușoară, grea, apoi ușoară și tot așa. Când trece prin zero, trece și omul printr-o clipă de grație divină. Atunci își poate înțelege încă o frică. Dacă nu o face, ușorul de care se bucură temporar este o amăgire. Unii trăiesc dintr-o amăgire într-alta toată viața. Alții înving frici. Nicio trăsătură a comunicării mele cu Kiti nu este mai dureroasă și revelatoare decât aceea conturată de un singur suspin al ei. Când Kiti suspină, un rid de înțelepciune se adâncește pe fruntea mea.

Ieri s-a stins cea mai în vârstă supraviețuitoare a holocaustului nazist, 110 ani, Alice Herz-Sommer, iar în acest articol o puteți vedea și auzi, a fost un om superb, care a trăit o viață frumoasă, fiindcă așa a ales chiar ea să o vadă, frumoasă, în ciuda suferințelor și anilor grei de război. M-a impresionat zâmbetul ei tânăr pe trupul îmbătrânit și mi s-a zbătut sufletul ascultând-o povestind într-o liniște și grație aproape ireale despre zâmbetele și încurajările pe care le-a pus în răspunsurile la multele întrebări ale fiului ei de șase ani în anii petrecuți în lagărul din Terezin. Apoi muzica, poate una dintre cele mai importante frumuseți ale lumii, i-a fost salvarea vieții, de aceea Alice Herz-Sommer spune în filmul documentar dedicat vieții ei, ‘sunt evreică, însă Beethoven este religia mea’. Ascultați-o, bucuria pe care cuvintele ei o dezvăluie apare ca mărturie a unei vieți trăite optimist, o viață ca o piatră prețioasă, rară și strălucitoare.

Am un prieten nou în vârstă de nouă ani. Este foarte sociabil, cât îl aștept pe Felix, care este la ora de tenis, vorbim vrute și nevrute. Este un băiat inteligent și foarte mândru, nicio temă de discuție nu se poate încheia altfel decât crede și vrea el, mi-este aproape imposibil să îl fac să se îndoiască de ceea ce crede că știe. El știe multe și spune multe, însă descopăr în orice spune o înspăimântător de nesănătoasă și precoce vanitate. Nu pare să-mi acorde mult credit, iar mie nu-mi place să-mi impun autoritar argumentele, cu toate astea nu încetez să îl provoc să se îndoiască de adevărurile sale. Are o încredere în sine de invidiat; deocamdată, la vârsta asta fragedă, aceasta îl face deosebit de drăgălaș. Este prietenul meu, cu fiecare ocazie mă invită să jucăm tenis împreună, iar eu, ca o prietenă bună ce îi sunt, nu pot să îl refuz, fiindcă mai niciodată nu port încălțăminte cu tocuri. Aici fac o paranteză să povestesc o întâmplare dintr-o vară trecută, atunci când, întâlnindu-mă cu unul dintre furnizorii materialelor de construcție pentru casa noastră, acesta m-a complimentat, spunându-mi că se observă cochetaria mea din grija cu care îmi aleg sandalele delicate, ceea ce pentru mine și Horica, cel cu care mă aflam în acel moment, a reprezentat un foarte savuros motiv de distracție, întrucât doar noi doi știam că, atunci când se ivește ocazia de a juca un pic de tenis, fie această ocazie una inoportună, ca aceea de a fi suficient de dichisita încât să fiu încălțată în sandalele mele elegante (fără tocuri), eu nu scap ocazia din mână, poate doar ca s-o înlocuiesc cu racheta de tenis. Închid paranteza. Așadar prietenul meu mic mă provoacă la niște schimburi de mingi, dar până și aici, pe terenul de tenis, băiatul simte nevoia să își scuze absolut fiece eroare cu câte un motiv inventat sau real, dar ce mai contează asta? El este noul meu prieten mic cu spirit hipercompetitiv, ce nu cunoaște fiorii îndoielii, însă fiindcă ne-am împrietenit, mi-e drag, cum dragi îți sunt prietenii și tare aș vrea să îi mai rup din certitudini, să-l determin să mai și întrebe, atât, nimic mai mult.

Sala bazinului are  două zone, una a bazinului propriu-zis, în care copii, antrenori, alți înotători, cu toții echipați pentru înot, se lansează pe culoarele bazinului înotând sau încă nu, nu înainte de a își încălzi articulațiile pe margine, apoi, zona spectatorilor, populată excesiv de părinți, bunici, însoțitori și alți copii în curs de îmbrăcare, după lecția de înot. Eu îmi caut un loc cât mai izolat și îmi scot cartea să citesc, fiindcă, deși o privesc pe Kiti dintr-o suficient de mare depărtare, încât să nu-mi permită nici măcar să o surprind într-o fotografie, observ totuși că nici astăzi nu vrea în apă. Zgomotul de fond este amplificat în sala mare a bazinului, glasurile copiilor au tot felul de inflexiuni. Mai deranjant însă decât ar putea să-i pară unuia larma generală este continuumul de sfaturi, direcții, instrucții, mustrări, nemulțumiri, strigăte ale părinților, adunate parcă toate într-un cor nesfârșit, fulminant, distonant, amenințător, ce îmi torturează simțurile. Ah, închid cartea resemnată, fiindcă, cu regularitatea unui ceas elvețian, o voce stridentă a unei mame vădit iritată de fiul ei mă ciocănește nemilos direct în moalele capului. Băiețelul ei de vreo cinci ani plânge cu disperarea tipică a copilului, țipând obsesiv, ba da, o să mă uit la desene. Totodată din lateral, scap oarecum milimetric de impactul distructiv cu instrucțiunile tehnice ale altei mame, pe care le lansează tranșant și necontenit, ca pe niște fulgere bine țintite, către copilul ei din bazin, și pe care le însoțește de gesturi demonstrative largi, ușor hilare, însă cui îi mai arde de glume în haosul fonic și sufletesc al halei de sport. Sunt cuprinsă instantaneu de o durere sâcâitoare de cap, umezeala eliberată de apa din bazin îmi îneacă respirațiile. Kiti, acolo, în depărtare, este momită către bazin, o văd cum trage de brațele însoțitoarelor ei către înapoi, refuzul ei este categoric. Scoate un sunet ascuțit, prelung, dar ecoul sălii amestecă eficient sunetele între ele, astfel că cel al lui Kiti rămâne integru, dar bine mascat în haosul fonic general, la fel ca un morcov fiert ce alunecă dibaci din calea paletelor unui mixer ce vrea să transforme într-o masă amorfă o fiertură de legume. Și tot ca morcovul acela, sunetul iese din când în când la suprafață, atunci când zeci de ochi și urechi se îndreaptă curioși către el ca să-l înghită. Cu un sfert de oră înainte de terminarea lecției de înot, dau semnul pentru forțarea fetei în apă, așadar Kiti ajunge în bazin, cu tot cu morcovul ei fiert, care mai ține doar un pic, apoi dispare în mii de bucățele. Nu aflu dacă dă din mâini și din picioare, însoțitoarea ei o trage prin apă, iar Kiti plutește împotriva legilor fizice, dar într-o congruență desăvârșită cu niște legi necunoscute ale spiritului. Iese din bazin cu ridicarea iscusită a trupului în brațele încordate, Kiti are un trup construit după tiparele trupului unui atlet. Mă ridic din colțul ales în tribuna gemanda de încărcătură, îmi iau și cefaleea dobândită cu mine și ies. Trag mașina în fața intrării, unde îmi aștept cuminte, lipsită de chef, pasagerii. Aș plânge, însă nu găsesc un motiv suficient de bun pentru asta, de aceea prefer să nu o fac. Copiii și însoțitorii lor urcă pe rând în mașina mea devenită chiar mai încăpătoare decât o știam și își reiau locurile de la venire. Trag ușile după ei și îmi primesc zâmbind uralele pe care fetele și copiii mi le strigă în semn de mulțumire pentru că le-am fost șofer la lecția de înot de săptămâna asta. Durerea de cap devine tot mai neînsemnată.