Vorbesc în mașină cu Horica despre numere raționale, numere reale, calcul algebric. Felix este interesat,  îi cere fratelui, pe care îl privește, într-un atare context, cu duioasă fascinație, să îl provoace cu diverse ‘ghicitori’. Aflat adesea într-o adorabilă stare contemplativă, Horica nu ‘ghiceste’ sensuri figurative ale cuvintelor, de aceea pornește să inventeze ghicitori pentru fratele său, care își dizolvă instantaneu dorința de a calcula în mai generala dorință de a raționa, așadar se bucură să găsească răspunsurile așteptate. Dialogul celor doi își ține ritmul incitant până când lui Horia îi vine ideea unei ghicitori al cărei enunț cuprinde cuvântul ‘companie’. Felix se bosumflă, el replică supărat, pentru că nu găsește răspunsul ghicitorii, că nu i se pare corect să i se spună ghicitori cu companii. Horia râde înțelegător, ceea ce îi aduce în minte sensul figurat al cuvântului ghicitoare, așadar continuă să-l provoace pe Felix, de data asta cu calcule destul de dificile. Îi propune niște exerciții cu numere întregi, adunări și scăderi, pe care Felix este tare mândru să le fi înțeles, apoi îl invită să dea un răspuns, de a cărui corectitudine va depinde atribuirea din partea autorității de frate mai mare a titlului de ‘nemaipomenit de inteligent’. Felix stă în fața unui calcul de genul ‘trei la pătrat supra trei’; generos, Horia îi acordă atât timp de gândire cât este necesar, fără limită. Îi observ lui Felix prin oglinda retrovizoare mimica reflexivă și determinată, copilul poartă și proiecția viitorului zâmbet de învingător în colțul gurii, el numără în gând și numără bine, fiindcă vine cu răspunsul corect și cu bucuria de a i se recunoaște efortul de a fi priceput. Horia îi acordă titlul promis, dar nu uită să îl tachineze, de fapt, să îl mângâie pe micul matematician, spunându-i că și dacă ar fi dat un răspuns greșit, ar fi rămas suficient de inteligent, după care își pune căștile discret, în așa fel încât să nu îl observe Kiti, și reintră în starea contemplativă, familiară, așadar liniștitoare. Felix își mută deodată atenția asupra mea, mă conduce către lumea poveștilor sale cu o întrebare și răspunsul său, tu care crezi că este cea mai simplă meserie din lume, mami, fiindcă eu cred că este aceea de scriitor, apoi pornește direct în povestea unui Egipt antic de-a dreptul năucitor, cu un faraon Pepi, cățel, și templul său, un coteț uriaș și altele asemenea.

Din timp în timp intru prin sertare și dulapuri. În lada mare și grea din mijlocul camerei găsesc ce nu-mi imaginez că aș găsi. Dau de vreo trei crengi lungi și sănătoase de copac, care-și găsesc abia pe diagonala mare a paralelipipedului loc. Le scot, nu știu ce să fac cu ele, cu obiectele pe care Felix și le procură din propria lui voință nu pot să mă port cu indiferență, ele cer un răgaz de gândire. Găsesc zeci de desene, puse pe zeci de coli A4, pe care tot Felix le creează aproape zilnic. Arunc multe dintre ele, dar și păstrez vreo câteva. O cutie de pantofi este plină de cardurile cu animalele de la Mega Image, îmi amintesc că pe la începutul colecției, ne rugam de casierițele magazinului să ne dea carduri în plus, dar ele nu se îndurau prea des de noi, iar astăzi, după săptămâni bune de zile, primim încă din belșug aceste carduri, de care aproape nimeni nu mai are nevoie. O socoteală ineficientă. Găsesc pietricele culese cu entuziasm și gând precis. Întotdeauna sunt impresionată de rigoarea pe care copiii o demonstrează când se referă la lucrurile lor personale, acestea nu sunt niciodată superflue. Biluțe colorate, cât buricul degetului, obiecte minuscule, însă esențiale după grija cu care sunt depozitate în nișa privilegiată de pe fundul lăzii. Dau de cărți, reviste, piese din lego, creioane, caiete, carnețele, mărtișoare. Pe toate le scot din ladă, iar aproape toate poartă cu ele impresii rătăcite și impresii dragi ale copiilor noștri. Lada asta încăpătoare, obiect decorativ și funcțional de mobilier, este de-a dreptul fascinantă, nici n-am bănuit câtă vrajă poate împrăștia în jurul ei, atunci când m-a atras în clipa în care am zărit-o pentru prima oară.

Horia își rătăcește ochelarii și nu mai vede să-i caute. Bâjbâie prin ceața propriei sale priviri și caută cu ochi de împrumut. Ochelarii nu zic, nu aud și, paradoxal, nu văd nimic. Refuzăm cu îndârjire obscuritatea. Și aceasta ne refuză iluminarea. În felul ăsta nu ajungem nicăieri, de aceea ne resemnăm. Imaginea se clarifică puțin. Degeaba. Kiti își joacă fantastic inocența, de fapt o joacă atât de bine, încât nu suntem siguri că face un joc actoricesc. Cătă își joacă fantastic inocența, dar și jocul său pare suspect de perfect.
 
Despre alte feluri de rătăciri. Ale fetei. Să fie ele mai mult decât credem supuse acelei binestiute deficiențe de integrare senzorială? Uite chei: disconfortul vizual creat de ordonarea spațiilor o transformă într-o mică tirană; suntem zale de rezistență într-un lanț de dominație, întâi a senzațiilor vizuale ale fetei chiar asupra întregului ei, apoi a fetei asupra noastră. Sau imposibilitatea de a se lăsa impresionată de muzica ce-i place, atâta vreme cât aceasta se mijlocește prin căști. O atingere neplăcută pentru o atingere încântătoare? Niciodată! Am în minte planul echipei terapeutice de a preface cumva atingerea senzației neplăcute într-una cel puțin neutră. O rotunjire a senzației, o îmblânzire sau o regăsire. O mică limpezire. Ideea asta mă conduce către o altă metaforă a autismului: educatorii copiilor cu autism nu rezolvă de fapt un puzzle complicat, ci desfac noduri complexe, multiple și intercalate.

Cu vreme ce predispune la stări depresive, sfârșitul de săptămână se împlinește acasă, în nuanțe bitonale. Ploaie și nefericire, vânt și îndărătnicie. Kiti plânge neconsolată, de data asta nu pare s-o doară nimic, nici măcar urechile de propria-i gălăgie. Ăsta este tonul dominant. Al doilea spune despre consolarea în intimitate. Kiti urcă în camera ei, unde vântul nu pare atât de insistent să pătrundă în casă și unde spațiul îi permite fetei să îl modeleze după bunul și liniștitorul ei plac. Acolo se simte bine, altfel nu văd de ce refuză cu încăpățânare să coboare. Indecisă precum vremea dimineții de luni, Kiti nu este hotărâtă, să râdă, să plângă, dar îi promit soare mai târziu, așa că se învoiește să iasă din camera ei.

Precum antagonismul de stare al sfârșitului de săptămână ține necesar de capriciile vremii, citesc că opoziția dungilor alb-negru ale zebrelor depinde de un anumit tip de adaptare al acestor animale și numai de acesta, anume, după un studiu realizat pe un model statistic ce a opus cele mai importante cinci ipoteze care au încercat să răspundă la întrebarea veche de peste o sută de ani, de ce au zebrele dungi, s-a obținut un răspuns foarte clar: zebrele au dungi, nu pentru a se camufla, nu pentru a-și pune în încurcătură prădătorii, nici pentru a ușura reducerea temperaturii corpului sau a înlesni comportamentul social în turmă, ci pentru a respinge insectele. Desigur, teoriile științifice, precum dispozițiile omului, au impact covârșitor astăzi. Șansa ca mâine să fie contrazise de altele este tot la fel de mare ca aceea de a răsări din nou soarele.

Felix este în fotografiile de mai jos, la antrenamentul de ieri, însă Horica este cel care a câștigat, tot ieri, un meci de tenis care l-a dus în sferturile de finală. Cum eu îl însoțesc de obicei la meciuri, l-am ținut pe tati la curent cu scorul prin Facebook, ca într-un live streaming, în momentele decisive chiar punct cu punct. Emoțiile sunt mari când meciul este strâns, Horica a fost condus cu 3-0 în primul set și cu 4-1 în al doilea set de un adversar puternic la cei 23 de ani ai săi, însă băiatul nostru le-a câștigat pe ambele. Dar nu despre asta vreau să scriu astăzi, ci despre egrete albe. Glumesc, desigur, am scris ieri despre ele. Totuși, considerând frumusețea universală a acestor păsări și totodată aplecarea mea de a căuta frumusețea necomplicată a vieții, aș putea spune că, într-un fel discret, astăzi tot despre păsări vorbesc. Ha. Frumusețea.
 
Felix îmbrățișează cu un gest larg rondul în care lalelele se dezvăluie tot mai mult, pentru că și lui îi plac florile, poate fiindcă vede că îmi plac mie și, dintr-un soi de mimetism voit, explorează inconștient căi tainice de consolidare a iubirii, sau pur și simplu pentru că are deja propriile sale criterii estetice după care înțelege dihotomia de percepție frumos-urât. Dar gestul mic și grăitor al îmbrățișării nu este totul, varietatea mare de culoare, ah, culoare imposibil de intuit în uniformitatea cromatică a bulbilor cumpărați astă toamnă, spun că surpriza descoperirii unei alte diversități îi stimulează copilului imaginația, el îmi încearcă putința de a mă juca, căci vede lalelele crescând mari,
treptat, ca să-mi dea mie șansa să mă adaptez la fantezia jocului său, întâi până la genunchi, apoi cât omul, casa, valul, ca în final, când eu nu-mi mai pot depăși propriile limite, să însuflețească trupa de lalele și să o împrietenească cu ceilalți eroi imaginari ai săi, fiindcă de o trupă bună, blândă și, bineînțeles, frumoasă de lalele poți oricând să te însoțești în viață, precum și-n poveste.

***National Geographic

Vin din centru, de la Universitate, pe lângă care mă mișc cu o stranie senzație de alteritate. Nu urc în troleibuz, deși aș putea s-o fac, fiindcă am ajuns aici cu mașină mea albastră. Mă plimb cu Kiti, ne ținem de mâini, ea sunt eu cu călcătură stângace, ea nu sunt eu cu indiferență față de trecătorii cu care ne intersectăm, ea sunt eu cu tunsoarea scurtă, ea nu sunt eu cu toată atenția pe care o primește de la oamenii buni ce formează un grup mai larg mergând, căruia îi aparținem amândouă. Ne strângem, ca-n fiecare an, în parcul Coltea, aceiași, dar și alții, să ne arătăm cu decență interesul și grija pentru autism. Un grup de liceeni apare, copiii glumesc pe seama apariției lor în această adunare, însă sunt aici și, deși nu par foarte interesați, au totuși o delicatețe a simțirii, cu care este cool să nu te arăți. Chiar îi întreb de ce au venit, iar ei cunosc răspunsul. Sunt din nou eu însămi, în prezent cu totul, fiindcă trebuie să răspund unor jurnaliști la întrebări.
 
Coc o tavă mare de prăjitură cu căpșuni pentru copiii și fetele centrului, este o zi festivă pentru ei, noi. În drum, deasupra lacului, pe o bară metalică, stă la pândă o egretă albă, este prima pe care o vedem anul asta. Ea se sperie și zboară de deasupra lacului albastru până în salcia de alături. O consider semn de sărbătoare albastră, cu tot fondul verde în care își găsește refugiu. Este o revedere timpurie, ce fericire!

Horica își tunde din părul rebel precum adolescența sa într-o frizerie în care intrăm pentru prima oară. Într-un acord tacit, mijlocit de oglinda din fața scaunului de tuns, găsim motiv după motiv de amuzament (auto)ironic. Ne place să râdem. Un domn tânăr cu calviție parțială poartă o scurtă conversație cu frizerița deasupra capului lui Horia și a privirii mele, de fapt, conversația este aproape subînțeleasă, de unde deduc o vechime a statutului de client al domnului. Din păcate, aflăm, domnul va rămâne nespălat pe cap, adică pe cap, deoarece păr nu prea există, întrucât nu curge apă caldă la robinete. Hihihi. Hihihi încă o dată, fiindcă aflăm asta după câteva minuțe(le) bune în care Horica a stat cât se poate de incomod, cu capul aplecat în față deasupra chiuvetei, în care metri cub de apă încă se scurg pe canal degeaba. Plătim un preț a cărui decență ne surprinde și ieșim foarte bucuroși de rezultat și, desigur, prețul plătit. Rămânem în același mod amuzat de a privi lumea, tânărul spilcuit, înveșmântat în cămașă albă și pantalon negru de stofă, ce trece pe lângă noi, cărând la subraț, cu seriozitatea și pedantă unui chirurg cu bisturiul în mână, un dosar pe care scrie mare, ridicol de mare chiar, DOSAR. Hihihi.
 
Îmi pierd mai încolo ceva din putința de a mă amuza, întrucât observ alt domn, de data asta mai în vârstă, mai prea în vârstă, elegant, îmbrăcat într-un costum scump de haine, cu haina pe braț și un mic geamantan pe roți în urma lui, întâlnindu-se cu o tânără domniță ce împinge un cărucior în care un bebeluș doarme, fiindcă îi văd sărutându-se vinovat, iar imaginea lor îmi arată tristețea unei înșelăciuni, pe care refuz să o mai văd. Îmi spun că imaginația îmi joacă feste și îmi regăsesc hohotele ghidușe de râs, hihihi.

Am plete lungi, blonde și visez cele mai năstrușnice vise. Niște hoți au smuls azinoapte braduțul argintiu din rondul de trandafiri și Kiti a învățat să cânte cântecelul păpușii Maggie. Horica stă dimineața câte zece minute în cap, meditând la funcții și graficele lor, iar pasiunea lui pentru cereale nu se lasă stinsă nicicum. Stickerul rotund de pe fruntea lui Felix este imboldul lui Kiti de a porni în joc, iar  nevoia de joc și veselie se transpune într-o demonstrație ireală de balet din partea fetei. Nimeni nu sforăie în casa asta noaptea, iar Broschi profită de liniște și-și face de cap, transformându-se într-un iepure de câmp, alergând ca nebuna în jurul holului de la etaj, ca să nu declanșeze alarma. Mai știm o broască țestoasă care vrea să fie iepure, dar nu ne permitem să îi dezvăluim identitatea, iar Câtă aleargă sute de kilometri pe lună. În prima zi a lunii aprilie suntem serioși și neserioși în același timp, dar, Doamne, ferește, nu păcătuim mințind.

În holul de la intrarea în centru. Mă aplec în fața fetiței, ca să o ajut la încălțare. Kiti face o mișcare mai amplă decât ar fi nevoie și îmi rupe lanțul care îmi atârnă lung de gât. Gardianul vede și îmi transmite din mimică și gesturi o seamă de sentimente; mâhnire, sprâncenele i se adună într-o încruntare tristă deasupra nasului; revoltă, pumnul i se strânge neputincios și timid de-a lungul corpului; împotrivire, pleoapele i se contractă ca unui luptător înverșunat. Îi răspund cu zâmbetul meu împăciuitor și cu o ridicare din umeri, însă omului nu-i convine resemnarea, nu-i convine, fiindcă nu se poate împotrivi fără să caute soluții, de aceea întinde un braț spre mine, îmi reamintesc tăcerea din încăpere, până și Kiti amuțește tainic înțelegătoare, întinde brațul cu palma desfăcută, iar eu mă supun, respectând autoritatea sincerității, așadar îi întind la rândul meu lanțul rupt. Gardianul iese din centru cu pas hotărât, cu lanțul meu frânt cu tot, iar noi două rămânem să ne învelim în continuare în hainele de primăvară. Apoi ieșim, căutând din priviri curioase și încrezătoare urma protectorului nostru. Care iese din atelierul lipit de centru al unui bijutier, evident, cu lanțul meu, acum desenând în aer o elipsă completă, supusă gravitației, pe care îl ridică spre mine, cu aerul unui învingător, ce răzbate din surâsul de blândețe al întregului său chip. Abia acum se rupe liniștea, căci îi mulțumesc cu vorbe, iar Kiti înflorește într-un hohot singular de râs.

În tot acest timp, acasă îmi înflorește prima lalea. Este roșie și cam pitică și este roșie, laleaua mea. Număr încântată bobocii din jurul lalelei înflorite și îi admir, în ciuda aparentei lor echivalențe de trăsături, fiecăruia individualitatea. Sunt douazecisisapte de impresii separate și tot atâtea intuite mirări ce vor să vină.

Felix rupe tăcerea lașă a fricii. În timpul ciorbei, mușcă dintr-un colț de pâine și izbucnește instantaneu într-o dureroasă jelire. Observ în gurița lui un dințisor mititel înlănțuit discret lângă gingie de un firicel roșu de sânge și înțeleg imediat că durerea îi vine de la mobilizarea brutală a sa din timpul mușcării. Felix tot plânge disperat, iar eu îi propun soluția eliberatoare, îndepărtarea dințișorului mobil. Este al patrulea dinte care trebuie să dispară din gurița lui, un număr foarte mic pentru împăcarea cu operațiunea de extragere de dinți, însă frica de durerea ascuțită de pumnal îi dă băiatului curaj, fiindcă printre lacrimi și suspine își dă acordul. Incisivul lateral inferior iese obraznic din lăcașul care nu-l mai încape, printr-o simplă, dar fermă apăsare cu degetul meu arătător. Ciorba acră de lobodă trece mângâietor prin spațiul liber dintre dinți.

Regăsesc presant imboldul de a-mi croi și coase o cămașă roșie, nu mă pot împotrivi lui. Croiesc și cos cămașa din materialul roșu cumpărat încă de mai de mult, nu înainte de a-l ține câteva minute în apă călduță și, bineînțeles, nici înainte de a-l usca în alte câteva minute în empaticul vânt de pe terasă.

Gătesc două prânzuri ca două revelații, descopăr odată cu pregătirea lor noi taine culinare, de care nu devin conștientă decât prin desfătarea pe care mâncarea o produce mesenilor. Rânduiala esențială de autoeducare în gastronomie.

Citesc în Dilema veche articolul ăsta, cu următorul  final: “Închei, revenind la întrebarea din titlul articolului şi adresîndu-mă vouă, aceşti părinţi moderni atît de mîndri de copiii voştri speciali. V-aţi gîndit vreodată că ar fi posibil ca, din întîmplare, copilul vostru să nu fie cel mai bun? Să fie un copil oarecare? Fără mari ambiţii, fără talente deosebite? Şi dacă ar fi aşa şi aţi accepta acest „ghinion“ genetic (ceea ce mă îndoiesc), aţi schimba ceva în educaţia lui?” O întrebare francă, pe care ar fi bine să ne-o punem cu toții din când în când.

 A împărți. A oferi o bucată autentică din tine prietenilor tăi, într-un acord tacit cu ei. Egoismul sau inabilitatea de a împărți bucăți din tine. Să devii darnic presupune să înveți să te privești cu un ochi critic, să îți pese un strop mai puțin de tine însuți, fără să renunți la a te respecta. Deoarece suntem oameni și avem conștiință, suntem capabili să ne judecăm și să ne apreciem comparativ, așadar suntem în măsură să ne plasăm intuitiv, dar și rațional, deasupra unei mase de oameni suficient de mare încât să ne confere sentimentul aparte de unicitate, ce, în definitiv, are baze biologice certe, însă care ne poate plasa într-o lumină iluzorie, lipsită de autenticitate, egoistă. Să nu îți vezi lungul nasului nu îmi spune numai despre aroganța ta, îmi spune și despre lipsa ta de simpatie față de adevărata ta personalitate. Să ne privim cu sinceritate în ochi și să ne acceptăm imperfecțiunile necesare. Să înțelegem că unicitatea ce ne este magic alocată nu este vehiculul îngâmfării noastre potențiale, ci este tocmai expresia minunată a capacității umane de empatizare. Să împart cu tine, prietenul meu diferit, bucată autentică din mine, iată o premisă a bunăstării. 

Am scris asta mai de mult, într-o clipă de tristețe cauzată de lipsa de generozitate. Invidia și gelozia te fac zgârcit și lacom, te urâțesc. Te pot urâți într-atât încât ajungi să mă invidiezi și pentru permisul de parcare în locurile privilegiate ale persoanelor cu dizabilități.

********

Felix spune despre una dintre mimicile sale preferate că este ‘fața care obligă ‘; când o poartă pe chip, Alexandra nu-i poate rezista. Mie îmi apar oarecum transparente toate mimicile sale, nu că nu le văd drăgălașenia (dimpotrivă), dar pentru că îi lasă atât de limpede emoțiile să țâșnească în afară. Transparențele mă relaxează, îmi tratează temporar timiditatea, în plus, delicatețea cu care lasă trăsăturile să transpară este frumusețe.
 
La ce se gândește domnul cu telecomandă, se întreabă copilul, așteptând ca bunăvoința gardianului să se exprime prin apăsarea butonului. Bariera se ridică în urma celor câteva secunde de pauză de gândire, s-o ridic, să n-o ridic. Lui Felix nu i-ar plăcea un serviciu atât de monoton ca al gardianului cu sfântă telecomandă în mână și tristă frustrare în suflet.
 
Cel mai în vârstă dintre cei trei gardieni (alți gardieni) ai școlii lui Kiti este un bărbat cărunt, de cam șaizeci de ani, cu un chip jovial și un comportament asemenea chipului său. Este deosebit de respectuos și grijuliu, nu ezită niciodată să mă ajute la parcarea mașinii în spațiul îngust și aglomerat din fața școlii, deasemenea să o salute pe Kiti și să îi adreseze câteva vorbe bune de întâmpinare. Cu atitudinea sa voioasă și comunicativă, totodată cu un soi de înțelepciune sănătoasă de viață, ce îl arată echilibrat în cântărirea copiilor cu autism, pe care îi întâlnește, se remarcă dintre cei trei gardieni. Mi-e drag de el, nu din cumsecădenie. Ieri dimineață l-am găsit citind o carte, un roman polițist. M-am bucurat sincer pentru el.

Primesc o scurtă recenzie negativă pentru cartea pe care am scris-o, dar nu mă supără, dimpotrivă, mă face să zâmbesc. Înțeleg că receptorul mesajului meu pornește a-mi citi textul cu așteptări, ce se dovedesc la sfârșitul cărții neîmplinite, de unde dezamăgirea. Îmi pare rău, fiindcă îi înțeleg prea bine cititorului, pe care îl intuiesc conectat emoțional cu o persoană cu autism, nevoia de a găsi soluții practice din lecturarea cărții mele.
 
În altă ordine de idei, găsesc întristătoare dominația moralei utilitare a vremurilor prezente, pe care o resimt usturător, deși, din fericire, indirect, în raportarea la lume a copiilor noștri, dar nu numai a lor. Pe de altă parte, remarc cu indulgență că această alergătură nebună după foloase imediate substituie eficient căutarea naturală de sensuri ale existenței, așadar asigură o cvasipermanență a stării de mulțumire sufletească, fie ea și contrafăcută, deși această cauzalitate apare ca fiind paradoxală și lipsită de principialitate. Din această perspectivă, necesitatea de spiritualizare a vieților noastre este pe deplin justificată.

Kiti iese din magazin. Când Kiti iese din magazin, ea nu face altceva, doar iese din magazin. A ieși din magazin nu este o lecție, însă ar putea fi, întrucât adesea activitățile vieții ei sunt lecții. Nu este acum cazul, dar Kiti împinge cu putere ușa grea a magazinului și iese ca o vijelie, vrând parcă să-și finalizeze cât mai repede acțiunea. Întâmplător în același moment, un câine lățos, alb, drăgălaș, legat cu lesă de stăpânul său, trece prin fața magazinului. Se petrece o atingere directă și verticală între câine și fată. Adică de sus în jos, dinspre Kiti spre câine. Îl calcă pe o lăbuță. Pufuletele schelălăie de durere, apoi se răstește la Kiti, lătrând puternic și amenințător. Kiti se sperie la rândul ei și o ia la fugă către școală. Dispare într-o clipită înăuntru. Dacă neprevăzutul și așa-zișii distractori sunt indezirabili în fazele inițiale ale învățării, pentru adevăratele lecții de viață prezența acestora este esențială. La școală decid împreună cu fetele, dacă tot e vremea înmuguririlor, să o scoatem mai mult pe Kiti să învețe să înflorească în lume.

Despre valoarea unei funcții lipsite de monotonie și periodice, din fericire, vorbesc când descriu sfârșitul  nostru de săptămână, acum remarcabilă, cum altfel, când ne compunem acțiunile și stările în funcție de zilele minunate de vară incipientă, în abia mijita primăvară, când uităm intenționat de vremelnicia existenței universale, ca să alergăm cu picioarele desculțe prin iarba moale, tânără și să ne familiarizăm cu gândăceii și cu amețitoarele infuzii de oxigen ce limpezesc celulele și îmblânzesc obsesiile. Vorbesc totodată de alte funcții, aparent mai abstracte decât variabilitatea fenomenelor descriptive ale unei zile, vorbirea abundă de expresia efdeics, adică f(x), cu toții am fost impresionați la un moment dat de prețiozitatea unei asemenea exprimări sau poate nu chiar toți, deschid o paranteză pentru a îmi lăsa nemulțumirea să iasă, aceea de a găsi total ermetică prezentarea scolastică, rece, golită de viziune lingvistică a matematicii, doar limba este instrumentul cu care comunicăm și tot el ne face înțeleși, ne ajută să înțelegem, închid o paranteză, atâtea f-uri de x nu trec, desigur, neobservate pe lângă un fin observator ca Felix, bucuros acum să înțeleagă cum dependențele aduc fericire, cand se descoperaƒ eroul unei povești fantastice, cu nume de cod secret, neîntâmplătoarea cale de la elipticul efdeics la integrul Felix, dinspre f-de la Felix, către x, tot de la Felix, ce îmbucurător!

Mă trezesc în veselie, Felix vrea să știe părerea mea, pe cine aș paria între o turmă de găini și o turmă de cocoși într-o incăierare. Chestiune arzătoare. Mă gândesc înainte să-i dau un răspuns, merg pe mâna găinilor, un cor agresiv de cotcodăceli tulbură neîndoios o trupă de îngâmfați ridicoli. Cu toată seriozitatea. Auzi, turme de găini și de cocoși! Devin superficială. Apoi băiatul trage draperia, fiindcă în spatele ei Xoco nu cotcodăcește, însă latră disperată în zare. Temeinicia vieții de câine. O strigă, cățeaua îi zâmbește și coboară în dreptul porții, pe care o împinge cu lăbuța, vrând să între în curte. Loialitate. Este un gest atât de înduioșător pentru băiatul nostru, încât îl determină să exclame, voi fi un veterinar! Desigur; în niciun caz zeflemitorul de ce nu? Între timp, Kiti sare din pat și își face obișnuitul rond de dimineață, mărșăluind de tremură balustrada metalică a scării. Vibrato. Parcă intuind subiectul dialogului nostru matinal, reapare în dormitor cu un șoricel de cauciuc în mână, pe care i-l dă fratelui ei. Apodemus agrarius. Felix îl ia, îi mulțumește și îi cere să-l pupe. Efuziune. Kiti, ascultătoare, se apleacă și îl atinge cu vârful buzelor în bot pe șoricel. Complianță. Mai trec câteva minute dulci de leneveală, apoi provoc trupa, nu turma, să mă însoțească în camera lui Horica, pentru a-l trezi. Lașo! În camera băiatului devenim o turmă turbată, Felix se aruncă pe Horica, iar Kiti aruncă tot ce găsește în dezordine prin cameră direct pe trupul fratelui mai mare. Marea azvârlire si inexorabila trezire. Rămâne totuși veselia. Dimineață bună!

Îmbrăcată într-o pereche de blugi verzi, strânși pe picioare, cu un tricou bleu, cu dungi albastre, orizontale, ușor căzut peste umeri, încălțată în bascheți gri și tunsă scurt, baieteste, Kiti este o preadolescentă foarte șic în dimineața asta. Imaginea asta ține doar câteva secunde, imediat după ce acestea se scurg, fata trage disperată de încălțările bine strânse de șireturi în jurul gleznelor și, fiindcă nu reușește să scape din strânsoarea lor, intră în panică. Suntem nevoiți să îi eliberăm picioarele, iar Kiti rămâne o fetiță mică, neinteresată de aspectul ei. Pentru că tinde să mă întristeze oarecum lipsa ei absolută de cochetărie, îmi vine în minte cunoscutul citat enunțat acum câteva sute de ani, ce spune că în natură nimic nu se pierde, nimic nu se câștigă, totul se transformă. Asta îmi este un gând mângâietor și nu doar atât, pentru că mă ajută să îmi înțeleg de fapt frustrarea, fiindcă este numai a mea, aceea de a nu o putea vedea pe Kiti precum aș vrea să o văd, îmi spune că nu este vorba despre nicio pierdere, de fapt îmi reamintește, pentru că eu știu asta, am învățat-o în multe rânduri. Din perspectiva asta, copiii nu sunt nici câștigurile noastre, dar nici pierderile noastre, copiii sunt prefacerile ce urmează unei reacții întâmplătoare ca răspuns al unei mai puțin întâmplătoare întâlniri. Consecința gândului ăstuia? Un drag nebun, suplimentar, de ingenua ei neîndemânare.

Felix vine supărat tare de la școală. Îi vine să plângă, mai-mai să-l scap adânc în suspine. Nu vrea să învețe poezia pe de rost, nu vrea, fiindcă știe că este uituc, iar memorarea unei poezii ține, firește, de memorie. Îi aleg o poezie foarte frumoasă de Eminescu, scurtă, neapărat, ‘Lebăda’. Nu este o poezie foarte cunoscută, dar, atunci când i-o citesc prima oară, îmi aduce un cântec pe buze. Bineînțeles că Felix se revoltă imediat, ‘dar eu nu știu melodia’, de aceea mă învoiesc să n-o mai cânt și, intrând împreună cu mine într-un mic cor de recitatori, Felix descoperă deodată ceva frumusețe în rimele clare, scurte, împerecheate, apoi, când după mai multe repetări ale frazelor calde le găsește și pe celelalte, un fel de rime încrucișate, zâmbește mulțumit, precum un mic cuceritor de lumi noi. Acum îmi cere cu ardoare să îi citesc Luceafărul, ar dori să învețe măcar prima strofă, dar îi promit să îl ajut mâine, ca să nu se încurce la școală, când îi va veni rândul să își recite poezia. E mulțumit așa, vrea să încheie lecția de acasă, rugându-mă să îl ascult cuminte. Îl las s-o zică și îl văd cum se ridică în picioare, ia o mimică serioasă, ca la școală, și spune:
 
 Lebăda, de domnul Eminovici. Nu mă lasă să-mi duc până la capăt zâmbetul care-mi încolțește, stârnit de celălalt băiețel al nostru glumeț, fiindcă pornește:

Când printre valuri ce saltă
       Pe baltă
       În ritm ușor,
Lebăda albă cu-aripele-n vânturi
       În cânturi
       Se leagănă-n dor ;

Aripele-i albe în apa cea caldă
       Le scaldă,
       Din ele bătând,
Și-apoi pe luciu, pe unda d-oglinde
       Le-ntinde :
       O barcă de vânt.

Astfel și-ar fi intitulat Horica fotografia, dacă ar fi avut privilegiul s-o facă, fiindcă știe el ce știe, iar Felix, așișderea. Ce-i drept, pădurea este un spațiu al salbaticiei, deși în aceste splendide zile de primăvară timpurie, pădurea este atât de delicată, de strălucitoare, de primitoare, încât cu greu îți trezește  vreo înverșunare, din contră. Încântată de vibrația bună a pădurii, i-am călcat cărările cu naivitate și bucurie, eram o fetiță într-o poveste fantastică, eram împreună cu un băiețel zburdalnic, culegeam stele sclipitoare apărute miraculos în calea noastră. Ne-am îmbrățișat de fericire, apoi ne-am promis unul altuia să revenim curând.

Imi vine in minte ca mancarea, ca hrana a trupului, nu trebuie sa ma preocupe mai mult decat a o cauta si a o prepara echilibrat, respectand norme simple de igiena alimentatiei. Imi scuz astfel aparenta de dezordine a meselor noastre familiale, in special din timpul saptamanii lucratoare. Cand ii cer mancarii sa ne hraneasca deopotriva trupeste si spiritual, ei bine, atunci prepararea are nevoie de timp si buna dispozitie, de imaginatie si, neaparat, iubire. Din timp in timp pretind mancarii, pe care o asez pe masa aranjata cu grija, ca, in afara de savoarea cu care sa ne incante, sa ne indemne la a ne imbratisa cu ganduri, vorbe, atingeri, bucurie. Adesea acesta este timpul sfarsitului tihnit de saptamana, mai exact timpul pranzului. Nu intru des in bucatarie ca sa stau, dar rar, cand o fac, ador sa impregnez gustul, aroma si imaginea mancarii pe care o creez cu mirodeniile specifice dragostei pe care o port familiei mele.

Pădurea a înverzit sub ochii mei, zeci de toporași îi decorează vesel patul.
Felix a renunțat la căciulă, pletele rebele de sub șapcă îi profilează frumos trăsăturile feței.
Înainte să plece, mă întreabă de ce eu nu îl opresc de la sport după răceală, așa cum fac celelalte mame. Mă bâlbâi, dar după bâlbâială îi zic despre gravitatea răcelilor.
Și Kiti e plină de întrebări în dimineața asta, ea se miră de ce nu pornește alarma atunci când pătrunde în zona senzorilor. Realizăm că este o întrebare bună, de aceea testăm sistemul. Alarmăm vecinătatea, apoi îi zâmbim, ca s-o liniștim.
Kiti pornește în primăvară în cizmele îmblănite, cizmarii n-au ateliere în malluri.
Xoco stă tolănită în fânul strâns din grădină, se acoperă aproape pe întreg corpul cu el. Copiii o strigă, cățeaua nu schițează niciun zâmbet. Mă apropii de ea îngrijorată, când ridică capul leneș către mine. Îmi cer scuze că am deranjat-o și plec mai departe.
Sunt nemulțumită fiindcă am uitat să-i cer lui Cătă buletinul, necesar pentru a-i ridica actele lui Kiti, dar nu trec nici douzeci de minute și acesta bate la ușă, și-a uitat telefonul acasă. Îi dau repede telefonul, îi cer buletinul și scăpăm amândoi de nemulțumiri.
Horica este treaz de două ore, învață la fizică și la chimie. Are poftă de învățat, fiindcă îi place cum i s-a așezat în dimineața asta părul. Când este mulțumit poartă cămașă. Ar fi și mai mulțumit dacă i-am lua lentile de contact.

Observ că inima mare, albă, din spumă de lapte, pe care băiatul de la cafenea mi-a desenat-o la suprafața cafelei pe care o beau, rezistă neschimbată până ajung la fundul cănii. Aș putea să încerc cu un pic de presiune să o sorb, dar prefer să nu frâng inimi, dacă pot. Nu pot, sunt lacomă. Tot un soi de lăcomie de formă și culoare mă cuprinde în pragul primăverii, cumpăr flori, ca apoi să mă văd plantandu-le și adulmecandu-le miresmele proaspete, și desenez tipare de bluze și fuste, pe care apoi le decupez cu voluptate, îmbrăcând în gând hainele gata cusute după liniile lor. Sunt supusă. În schimb, copiii sunt nesupuși prin natură. Asta îi face dificil de disciplinat la școală. Acasă, treaba cu disciplina nu este atât de accentuat unidirecțională ca la școală. Copiii îmi înțeleg cumva natura supusă a maturizării, fără să o conștientizeze neapărat, de aceea ordonează în voie timpul sfârșitului de săptămână, adica după bunul lor plac. Când o fac mai cu aplomb, își riscă independența, fiindcă cei smeriți, acum părinții, cer îndurare, cer protecție. Creșterea e o capcană, un labirint fără ieșire, dar cu putința de a spera. Cel mic observă că a trecut primul sfârșit de săptămână scurt al anului. Desigur, primăvara, deși ziua se mărește, orele sunt mai scurte, minutele sunt mai ușoare, aproape că n-au masă, iar despre secunde, ce să mai spun? Atât de preocupați sunt ei să alerge vântul, să respire soarele, să îmbete cățeii, încât timpul nu îi mai încape. Din fericire (sau nefericire) starea este trecătoare. Din fericire, in rastimp, inimile le cresc mari, albe, moi, dar nu atât de fragile ca inima din spuma laptelui.

Am zile în care observ rațional oamenii, obiectele, mișcarea din jurul meu, văd, analizez, așez pe categorii reci, obiective, (nu vreau să le numesc geometrice, deși mă simt tentată s-o fac, fiindcă geometria este departe de a fi rece) informația culeasă de organele mele de simț, dar am și zile în care privesc lumea în două feluri, frumoasă și urâtă. Astăzi sunt ghidată de impresiile estetice pe care mediul mi le oferă și am ochii deschiși larg pentru frumusețe. Felix poartă ie și un batic la gât. Lumina strălucitoare depășește draperia roșie, însă nu reușește să treacă de ramele metalice sau din lemn masiv ale mobilierului din camera Catincai, însă le copiază pe parchet contururile, exagerându-le unghiurile, formele, ca într-o caricatură. Patul rotund de pământ din fața dormitorului, proaspăt primenit, are ceva din ingenuitatea viitoarei tinere mame, curat și încă neștiutor, așteaptă cuminte să rodească. O buburuză rătăcită pe canapea, cu aripi încălzite la soare. Apoi consonanța cuvântului ‘buburuză’, bu-bu-ruza, bu-bu-ruza, îmi gâdilă plăcut auzul. Îmi pieptan părul lung, îl las să cadă liber pe umeri și pe spate. Kiti e cu mine, stă turcește pe covorașul din baie și mă privește fascinată. Poartă un zâmbet pe buzele crăpate. Când zâmbește, este liniștită și se bucură pentru liniștea pe care o simte, săltându-se ușor de pe covoraș, odată cu gestul de a-și ridica rochița de sub fund. Mă gândesc la o domnișoară dragă nouă, oare cum își prinde ea atât de frumos părul, trebuie să aflu. O privesc pe Kiti, îi cer o părere. Părerea ei e sfântă pentru mine. Acum râde. Este frumoasă cu părul ei scurt, ușor crescut, așa încât observ pentru prima oară că îi cade un milimetru peste frunte. Fără să înțeleg de ce, i-am ales cea mai frumoasă rochiță din dulap. Mai târziu domnișoara cea dragă nouă îmi apare deodată în fața ochilor, este foarte frumoasă. O văd așa fiindcă poartă chiar coafura la care m-am gândit de dimineață, în baie, un păr lung, ondulat, bogat, răsucit îndemânatic în jurul unui elastic decorativ, ca o bentiță, îi încadrează armonios figura. Învață-mă, învață-mă, îi strig. Ea mă învață, plec mulțumită purtând cu veselie în gând secretul destăinuit. Horica nu este în apele lui, îl aud din stradă. Nu este despre frumusețe, când plângi. Nici despre urâțenie. Este despre primenire sufletească. Iritarea trebuie să explodeze, ca iritarea din adâncurile pământurilor. Când o face în doze mici și dese, obosim vorbind. Vorbește, băiatule, vorbește! După, glumește. Râsul este despre frumusețe. Horica nu poartă astăzi ie, dar este frumos în blugi. Își ia chitara în brațe și pleacă cu gândurile lui adolescentine după idealuri înalte. Tot mai înalt.