Caut o anumită plantă, pe care aș vrea să o așez în locul alteia care nu s-a prins, dar mă privesc din afara mea cum mă tot învârt prin grădina magazinului și mă tocmesc în minte, să rămân în admirație mută sau să apuc toate ghivecele în brațe și să plec cu ele. Mai am în grădină un singur rododendron, ceilalți doi sau trei ce-ați fost odată, vă rog să îmi iertați stângăcia cu care v-am purtat de grijă, de fapt cu care nu v-am purtat iscusit de grijă, iar acest singur rododendron nu pare foarte vesel, însă este acolo, sub un mesteacăn, și este verde, optimist, de aceea, îmi spun, trebuie să îmi țin în frâu pornirile de a îmi alege altul, ar fi ca o trădare, iar mie nu-mi plac trădările. Deschid o pagină de pe internetul telefonului meu, trebuie să aflu de ce în grădinița din fața ochilor mei toți acești mândri rododendroni își etalează florile viu colorate, iar cel de acasă își așteaptă melancolic frumusețile. Și aflu, pe pagina www punct cască bine ochii punct ro mi se spune explicit, răbdare, apoi și mai clar, răbdare, și iarăși, elocvent, răbdare. De aceea plec, înfrângându-mi impulsul copilăresc, iar când ajung acasă, cobor în grădină și deschid bine ochii. Rododendronul meu, chinuit, dar însuflețit, a îmbobocit, cum se vede și din poza a treia.
Trec pe lângă fiecare floare, ca medicul în zilnica sa vizită matinală, și culeg mai mult decât un dram de încântare din respirațiile fiecăreia, bujorii sunt toți prinși, hibiscusii au renăscut direct din pământ, de lângă tulpinile lemnoase pe care le-am privit îndurerată cu ceva săptămâni în urmă (atenție doritorilor, aceștia nu sunt uscați după iarnă, chiar dacă așa apar), caprifoiul este plin de vitalitate, un uriaș printre celelalte flori, tot la fel este și floarea din prima fotografie (despre care nu mai știu nimic în afară că este superbă și credincioasă). Sunt foarte bucuroasă!

Felix plânge. El este un tip vesel, categoric vesel, încă de la naștere primul lucru pe care l-a făcut când a zărit lumina nemijlocit, apoi pe moașă, și chiar înainte de a desface cele două noduri ale cordonului său ombilical, a strigat cu gurița lui mică, întinsă până la urechi, hei, bună dimineața, soare, bine v-am găsit, de fapt, dober dan a zis, ca să fie înțeles, de a impresionat-o iremediabil pe tânăra domniță din fața lui, care mi-a strigat cu ochii în lacrimi de uimire, neapărat trebuie să-l numiți Feliciano sau așa ceva, acesta este un tip fericit, neîndoios fericit, să știți și de la mine. Dar în dimineața asta se smiorcăie, smiorcăială îi descrie mai corect supărarea, el nu-și găsește șapca Babolat, știi, mami, eu credeam când eram mai mic că se zice ‘babolact’, asta mi-a spus-o chiar înainte să se supere, știți, veselia, iar eu, mama, n-am puteri miraculos-răbdătoare, cel puțin nu atunci când suntem gata de a ieși din casă, nu atunci când îi țin picioarele încălțate lui Kiti din priviri, ia-ți altă șapcă, evident este răspunsul meu la smiorcăială, și nu uita că suntem sortiți să ne ținem lucrurile în locurile lor prestabilite, ăștia suntem noi, zic că nu-i așa de gravă situația noastră, dar copilul cel vesel nu e greu de urnit din mijlocul tristeții sale copilărești. Ajungem așadar în mașină, iar monotonia ritmului iritant al smiorcăielii se vrea ruptă de către marginile răbdării mele încercate, nu mai vreau să aud smiorcăială, încetează și încearcă să înțelegi cum vine treaba cu găsitul lucrurilor, bla, bla, de-mi par mie însămi plictisitoare de același îndrumar pe care îl tot livrez, Felix rămâne doar cu ceva rare suspine și o ciudă pe care și-o varsă amenințând în van, să știi că nu-mi iau nicio șapcă la școală, frază ce, dintr-o uimitoare fericire, nu cade în van, ci fix în brațele deschise ale lui Kiti, pe care o vedem, de fapt n-o mai vedem deodată la față, întrucât se aruncă pur și simplu cu jumătatea superioară a corpului în portbagajul mașinii, iar vederea fundulețului ei brodat de mine cu o mică inimioară roșie, ridicat în tavan ne șterge supărarea și enervarea. Numai bine, pentru că ceea ce face Kiti este cel puțin uimitor, ceva ce se întâmplă atât de rar încât adesea suntem tentați să credem în coincidențe îmbucurătoare, anume iat-o pe Kiti revenind din portbagaj cu zâmbetul ei candid pe buze și cu șapca Babolat în mână, ia-o frățiorul meu mic, îi întinde ea șapca, mulțumesc, surioara mea magică, îi răspunde Felix cu bucurie, știți, bucuria, ca numaidecât să simt presiunea de a-mi striga lumii încântarea, un telefon scurt către tati, apoi un text scurt către cine ne caută cu gândul câteodată pe aici. Ah, încântarea!

Horica urmărește “Călăuza” lui Andrei Tarkovsky și are brusc o revelație: ‘înainte să văd filmul, am jucat jocul’. Râdem împreună și fac observația că progresul uman are un fel de direcție centripetă, exact ca traseul călăuzei până la urmă, în definitiv pe vremea mea, înainte să citim cartea, aveam opțiunea să vedem filmul, ca astăzi, iată, să călcăm încă un pas către centrul necunoscut al lumii, tărâmul făgăduinței, putând să jucăm jocul, să vedem filmul, ca abia apoi să citim, eventual, și cartea. Ha! Una peste cealaltă, în ce succesiune se întâmplă asta, cât suntem îndrumați spre a ne pune întrebări este bine.

Tot Horica. Cu un trup firav încă, dar bine proporționat, pe care nu a fost obișnuit să îl includă pe deplin în ceea ce face, ci l-a cruțat sistematic, mai degrabă dintr-o dulce leneveală decât din narcisism, Horica învață, cum fac toți adolescenții, să se armonizeze cu sine însuși, așadar trage de mușchi și articulații sub îndrumarea tatălui său și aclamat chiar de pe salteaua imaginară ce delimitează spațiul virtual al sălii de sport încropită acasă de frații și mama lui, chiar eu, desigur. Băiatul se alintă ușor, însă respectă, chiar dacă împins de la spate, indicațiile instructorului, care îl ironizează pe erou, amuzându-ne pe toți, ‘hai cu trupul tău de scientist la treabă!’. Felix execută și el, ca un gândăcel plin de mobilitate, exercițiile destinate fratelui mai mare, încurajându-l. Pe Kiti o provoc eu la sport, promițându-i mincinos un biscuite întreg, trupul ei, în ciuda lipsei de exercițiu, are profil atletic, bine legat, însă mișcările îi sunt niște imitații abia schițate ale modelului, care ne amplifică buna dispoziție. Echilibrul emoțional al dimineții sportive se păstrează, chiar dacă tati este prea serios, iar noi râdem prea mult, fiindcă din când în când Felix scade din entuziasmul general, smiorcaindu-se specific, ba pentru o ușoară lovitură, ba pentru ca Kiti mesteca fericita, ba pentru cine știe ce alt motiv original. Așadar ne încheiem seria sportivă în formație completă, pe care ne-o propunem cel puțin săptămânală, într-o moderată, așadar sănătoasă stare de spirit, gata să renunțăm fără regrete la profilul de scientist al fiului nostru, evident, în acordul său neîndoios.

O prietenă arată o notă care spune că, întrebat fiind de ce continuă să exerseze la 90 de ani,  violoncelistul Pablo Casals ar fi răspuns: ‘deoarece cred că fac progrese’. În clipa în care am scris cele de mai sus a răsărit soarele. Atâta timp cât tot răsare, soarele strălucește cu aceeași intensitate pentru fiecare, copil, tânăr, bătrân, ce ne oprește să ne bucurăm? Ce este vârsta omului și de ce îi dăm atâta importanță? De ce îmi pare minunat răspunsul artistului, când știu că omul rămâne om și în afara numărătorii convenționale care îi măsoară vârsta? Poate fiindcă trăim constrânși de teama viscerală de a ne emoționa, de a fi vulnerabili. Sau poate, simplu, pentru că, înțelegând cum se socotesc zilele unele după altele, nu mai știm, ca în copilărie, să oprim numărătoarea în loc pentru câte o bucurie. Bucuria de a ne descoperi marginile. Tot mai adânci și mai adânci, ca iubirea.

Rămân încuiată în bucătărie. Adică eu rămân în bucătărie, iar bucătăria rămâne încuiată după prânzul luat fericit împreună. După prânz este despre mine, dar nu doar despre mine. Încuietorile celor două uși sunt concrete și simbolice în același timp. Am treabă, de fapt am treburi înăuntru, de aceea rog liniște și o cheie din partea celorlalți. Ordonez, asta cere mintea și trupul meu să facă. Așez formele din jurul meu și impresiile lor asupra mea în sertare. Desfac robinetele din strânsoarea care le ține oftaturile cuminți, scurgerea continuă a apelor este vie și încurajatoare. Nimic nu se asortează mai bine cu verdele de spirit decât verdele crud al căpșunilor înfloriți din spatele ferestrei. Bucătăriile trebuie să fie verzi, ca să vrei să ordonezi! Sunt încuiată pe dinafară în bucătărie, iar ritmicele încercări ale lui Kiti de a pătrunde în spațiul meu și al ei rămân fără ecou, dispar fulgerător așa cum dispare și umbra siluetei ei din cadrul transparent al ușii. Zâmbesc ușor și continui să ordonez. Peste cealaltă transparență care mă ține închisă îl zăresc pe Felix, așezat la masă, deasupra unor texte pe care le citește cu atenție, este tema lui de casă. Ridică privirea înspre noi doar ca să întrebe semnificația unor cuvinte pe care nu le înțelege sau ca să se amuze de sonoritatea altora. Copiii întreabă, iar noi trebuie să le răspundem, orice, dar să răspundem. Nu văd cum aș putea să nu răspund unui copil, la fel cum nu văd cum aș putea respira într-o bucătărie altfel decât verde. Când copiii nu mai întreabă este grav. De acolo începe nefericirea profesorului, dar el nu află asta imediat. Felix întreabă și se joacă, el spune, Copiii căpitanului la cincisprezece ani, și râde, creează un fel de calambur, fiindcă mintea stă rareori pe loc. Trec și eu de la un sertar la altul și înțeleg că matematica în școală îi sperie pe mulți copii, fiindcă pare și chiar este o limbă străină, pe care de prea multe ori profesorii o vorbesc fără s-o traducă și copiilor. Cum adică? Așa întreabă Felix de câte ori nu înțelege ceva, iar noi îi iubim acest ‘cum adică?’, ceea ce le doresc și profesorilor noștri. Bucătăria ajunge să strălucească de atâta ordine câtă i-am promis și i-am oferit. Îmi trag un taburet aproape de masă și mă așez pentru câteva minute. Nu poți să irosești energie în ceva, fără să te oprești un timp să îți iubești irosirea. Poate de-asta îmi vine să râd de durerea dintr-o febră musculară.

Un test în joacă găsit pe internet, ce fel de câine ești, trebuie să îl bucure pe Felix, vino repede, este despre tine, ca un test psihologic pentru oameni, să te cunoști mai bine, ham-ham, răspunde-mi la niște întrebări, răspunde-mi singur, nu mă mai întreba pe mine eu ce-aș răspunde, sunt un corgi, și încă unul carismatic și încântător, cu toții mă iubesc, un test în joacă ce duce către o idee de joc, ziceam că sunt un corgi și mă aflam într-un petshop, de unde un domn elegant mă cumpără și mă duce în brațe la casa lui mare și bogată, fiindcă ține în ea încă atâția câini cât ar umple un autobuz, ba nu, mai bine un metrou întreg, îmi voi scrie într-un carnețel numele, să nu-l uit, corgi, mami, ce sunt eu, un corgi, nu, nu trebuie să-mi răspunzi așa, ci trebuie să spui nu știu, ca eu să îmi deschid caietul de notițe și să citesc, corgi…

Apoi, după joc, mai vreau teste, bine, să caut, uite, ce fel de animal de fermă ești, da, da, poate îmi spune că sunt câine, ei bine, nu, din păcate ai ales bacon, iar bacon te-a făcut purcel, ești un purcel, să știi, nu plânge, nu plânge, nu vreau să fiu porc, este doar un joc, bine, măcar sunt roz ca un cățel nou-născut, să încercăm cu animalele marine, vino să-m dai niște răspunsuri, ești o focă, cum Felix iubește și focile, wow, wow, sunt focă, așa-i mai bine, tati, tu ce ești, eu vreau să fiu ca tine, un corgi, un porc și o focă, vezi, fiindcă mă iubește, Horica, Kiti, veniți și voi să aflați ce sunteți, m-am plictisit de teste, și eu, și eu, să trecem la capitolul următor.

Patru zile cu maxim patru biscuiți este un record și poate fi un motiv de supărare pentru Kiti, dar Kiti rămâne veselă în mare parte din timp, ba nici nu mi-o amintesc acum altfel, să zicem că ține post, parcă în dimineața asta chiar și talia îi pare mai subțire, și părul mai plin, îi încadrează drăgălaș obrajii pufoși, unii copii rămân cu obrajii pufoși mereu, oricât s-ar mări, Kiti e unul dintre ei, nu zic că nu mai cere, dar zău că îmi pare mai rezonabilă, mai înțeleaptă, acasă nu este rost de gustări în exces, de aceea ajunge dimineață la școală și din caracteristica ei grabă în care intră nu se mai oprește decât în bucătărie, de unde apare cu o pungă sigilată de biscuiți, ha, ha, draga de ea, mai târziu, să nu începem ziua în forță, nici cafea n-am băut încă, mai lasă-mă puțin, apoi o las eu pe ea și plec.

Zilele astea ploioase de mai vezi pe facebook numai copii încălțați în cizme multicolore din cauciuc și cerul de seară îmbrățișat de zeci de curcubeie, natura nu ne lasă nerecompensati după naiva noastră tristețe ce vine uneori cu ploaia, a mea nu apare astăzi, chiar dacă sunt o naivă, fiindcă, mai ales de când am coborât prima oară în grădină, iubesc ploaia și o iubesc cu atât mai mult în anotimpul renașterii, când cu mâna mea deschid pământul moale și îl sădesc, plină de speranța că va rodi pe mai încolo, totodată cu umilința datorată întâmplătorului vieții, floarea și fructul pe care le aștept și le văd deja în minte vor ieși sau nu, iar mie nu îmi trebuie decât împăcare și drag să pun în ideea de a fi, știind că restul vine de la sine, fiindcă sunt mamă.

Și încă o notă. Kiti își poartă încă, după o săptămână întreagă, pașii, cu bucurie și grijă, insotindu-se de Julia, păpușa, o stranie atracție, dar straniu
ar putea părea, după atâta vreme, poate, doar firescul majorității, așadar este doar Kiti și păpușa Julia, suspendată de un picior sau o codiță împletită, uneori vârâtă la subraț, alteori încercată de ideile fetei, o lansare nemiloasă de la etaj și o prăbușire ca o icnire seacă sau o încercare brutală de înghesuire a păpușii sub canapeaua joasă, numai pentru bucuria regăsirii de mai încolo. Doar Kiti, într-o altă împrejurare a emoției.

Poștărița, o femeie tunsă scurt, în vârstă de maxim cincizeci de ani, cu o figură calină și cu dispoziție blândă, poate de la vremea ploioasă, poate din lipsa clienților de la această oră a prânzului sau poate din ambele motive sau din altul, îmi cere permisiunea să accept un plic mai mare decât ar fi necesar pentru cartea pe care vreau s-o ambalez și s-o trimit. Desigur, îi dau acordul, nu văd vreo problemă în asta, însă mimica mea arată, îmi imaginez, mirare, o parte din mirare este dată de amănuntele tehnice privind ambalarea, pe care femeia mi le dă fără să i le cer, iar cealalata parte nu este decât mirarea mea înnăscută (cei ce mă cunosc, știu despre ce vorbesc), așadar arăt mirare interpretată ca nevoie de a fi ajutată. Poștăriței i se declanșează instinctul matern și mă alintă, ‘dă, mamă, la mine cartea’, iară mie nu-mi stă în putință să i-o retez, în definitiv, de ce-aș face-o, așadar îi dau cartea, precum o fetiță cuminte, supusă și neajutorată. Mi-o redă frumos ambalată, cu plicul lipit și capsat pe margini cu grija și satisfacția unui artist admirat de fanii săi, apoi își prelungește starea de încântare, indicându-mi cu degetul arătător locurile de pe plic în care să scriu adresele expeditorului și destinatarului. Îi intru în jocul ușor prostesc, mulțumindu-i și arătându-i aprecierea pentru grijă cu o scurtă istorioară, reală de altfel, a inversării locurilor celor două adrese pe plic, ce a dus la revenirea scrisorii în cutia mea poștală, iar femeia îmi zâmbește înțelegător. Scriu cuminte adresele, apoi, citind adresa de destinație de pe plic, poștărița își pierde din zâmbet. Se scuză că este obosită și încearcă marea cu degetul, întrebându-mă dacă Suedia este cumva în Europa. Nu apuc să îi confirm, că își regăsește veselia odată cu regăsirea Suediei în lista ei de țări europene. Plătesc ce am de plată și o întreb, cum fac de obicei, dacă cu asta am încheiat formalitățile. Mă asigură că totul este sub controlul ei strict și profesionist, iar eu o cred și plec, zâmbind tâmp, așa cum și-ar dori orice profesor mediocru, dar vigilent. Saru-mâna!

Trebuie să urc în dormitor. Păsările de noapte bat cu cântul lor miezul nopții, este semnalul critic pentru somn. Cum să fac, mă întreb în fața treptei celei mai de jos a scării noastre scârțâitoare, lăsată încă de la instalare intenționat așa, gândindu-ne preventiv că n-ar fi o idee rea să fim avertizați de mișcarea din casă. Hotărăsc să îmi las papucii de casă deoparte și să calc treptele către extremitățile lor, în punctele corespunzătoare îmbinărilor cu scheletul metalic care le susține, unde balansul la presiunea pașilor este cel mai mic. Într-adevăr călcătura mea este urmată de un ecou atenuat, ajung la etaj fără să tulbur vreun somn. Apăs tastatura telefonului, pe care îl țin la mine, ca să o caut pe Kiti prin camera ei, cum fac seară de seară și s-o învelesc. Nu pare a fi în patul ei, nici canapeaua nu ține nimic pe ea, iar în mijlocul camerei este un morman de obiecte aruncate, de fapt aranjate intenționat într-un anume fel de Kiti, morman pe care îl mișc puțin cu mâna, ca nu cumva să se afle și fata în el. Nu este nici acolo, ar mai putea fi sub fereastră, fiindcă uneori se cuibărește ca o pisică sub calorifer. Dar Kiti nu este nici sub calorifer, iar Julia nu mai sforăie ca să-mi ușureze orientarea. Totuși nu aprind lumina, n-aș vrea să o trezesc pe Kiti din cel mai dulce somn, oriunde s-ar afla ea. Dau și ușa deoparte, deși îmi imaginez că în acest loc strâmt n-ar fi și nici nu este, de aceea ies din camera ei. În holul întunecat, mare, cu ecou, răsună o respirație prelungă, ce oglindește un somn liniștit, profund. Întorc capul către stânga și în lumina seacă a ecranului telefonului o văd, mică, făcută ghemotoc, ocupând complet colțul izolat dintre două uși, dormitorul lui Felix și debara. Mă apropii, o ating pe spate și o strig ușor. Kiti deschide ochii și sare în picioare, dezechilibrându-se ușor. O sprijin și o conduc în patul ei, unde imediat ce o învelesc adoarme înapoi, doar-doar o prinde ceva din visul care încă se derulează.

Noaptea trece uimitor de liniștită pentru toți, niciun copil nu se trezește însetat sau gata de joacă, niciun adult nu are insomnii sau gânduri tulburătoare, chiar și Broschi picoteste pe insula din mijlocul acvariului, într-un rar, dar sănătos unison de stări. Intru la băieți să le dau trezirea, apoi la Kiti, ce doarme în aceeași poziție în care am lăsat-o la miezul nopții. Mă aude și sare singură din pat, e adorabilă cu obrăjorii ei moi, calzi și vârful nasului cu un disc roșu imprimat de la contactul cu patul. O invit ca de obicei la baie, dar ea face stânga, în loc de dreapta, unde se găsește încăperea băii. Întorc privirea după ea și o observ în colțul în care am găsit-o azi noapte pe Kiti, chinuită pe podea, pe Julia, păpușa fetei. Mă străbate rapid un sentiment de milă pentru păpușă, totodată țin mai prelung în mine gustul bun al încântării de a o vedea pe Kiti legându-și logic clipele și trăirile. O ridică pe Julia de o codiță împletită și o lipește de piept, iar împreună ne reluăm firul dimineții. Cineva spunea că dragostea durează trei ani, în cazul lui Kiti, dragostea pentru o păpușă n-a ținut niciodată mai mult de trei zile. Dacă și mâine o trage de-o codiță împletită, schimbăm paradigma.

Dau peste o fotografie de acum aproape cinci ani, cinci, 5. Stau toți trei în același fotoliu, pe atunci fotoliile noastre erau muuult mai largi, și urmăresc un film. Mai întâi ne entuziasmăm-ce frumoși, apoi ne înduioșăm-ce mici, după care ne minunăm-hei, ia stai așa, Horica, ăsta de pe tine nu este același echipament de tenis cu care ai făcut azi antrenament? Urmează firesc râsul, exclamațiile de uimire, ‘nu pot să cred’, pentru că de șaptesprezece zile și douazecisiopt de minute Horica este mai înalt decât mine, iar acum cinci ani, cinci, 5, băiatul nostru mare era un băiețandru mititel, jucăuș, vesel, ce credea încă în Moș Crăciun și care, demonstrabil, purta echipament sportiv cu câteva numere mai mari. Sunt amuzată și, totodată, mulțumită de versatilitatea dovedită de hainele din garderoba copiilor sau, poate, de cea dovedită chiar de mine, căci sunt (încă) designerul vestimentar al copiilor noștri, pentru că, deși îmi displace totala lipsă de cochetărie, preocuparea excesivă pentru un exterior atrăgător lipsește de cele mai multe ori interiorul de atenția cuvenită. Nu mai spun de dragul de a le măsura prefacerile numai din priviri, crescute și ele, privirile noastre, la rândul lor, gata să compare, ah, pui scumpi, frumoși și minunați!

Ajung devreme acasă, sunt doar cu Felix. Mă grăbesc, deoarece îmi doresc să plantez zmeura ce stă de ieri înghesuită într-o pungă de plastic, apoi să gătesc ceva. Port pantofiori decupați și fustă evazată, dar asta nu mă împiedică să-i dau zor cu treaba. Pământul moale, însă, o face. Renunț la pantofiori, încalț cizmele de cauciuc. N-am spațiu suficient pentru zmeura primită, de aceea dezbrac lângă gard o suprafață dreptunghiulară de pământ de cojocelul de iarbă proaspăt tunsă. Mulțumesc în gând ploii generoase pentru ușurința cu care construiesc gropițe pentru rădăcinile bine crescute ale plantelor. Mă aflu în zona cea mai vântoasă a grădinii noastre, iarăși uit să-mi prind părul bine într-o bentiță. Firele de păr rebele îmi gâdilă enervant fața în ritmul vântului, iar eu îmi privesc resemnată mănușile pline de noroi. Termin de pus zmeura în pământ, Doamne, ajută, ne și văd în fața tartei cu zmeură proaspătă, culeasă din grădină. Mă ridic în picioare, să-mi admir opera și observ o floare mare, albă, aromată, abia deschisă la capătul unui căpșun. Prima floare. Ce interesantă este, îmi apare ca o căpșună tăiată în patru și aproape că îi simt parfumul delicios.

Când sosesc ceilalți acasă, masa este gata, iar eu port tot fusta evazată și papuci de casă. În casă miroase frumos de la rufele uscate pe terasă, în bătaia vântului. Nu cred că mai simte cineva, în afară de mine, și un discret iz de fructe de pădure.

Kiti vine extrem de nervoasă acasă, trântește uși ca o vijelie și rupe brutal liniștea idilică a vieții la țară. O las să își alerge supărarea prin casă, sus, jos, în stânga, în dreapta, iar alergătura asta dezlânată îi amețește tristețea. Își recompune chip angelic și o strânge pe păpușa Julia în brațe. Nu vrea să stea la ea în cameră, așa cum face seara, înainte de culcare. Felix doarme deja, visând poate la băiatul curajos și câinele său din Căpitan la 15 ani. Kiti ne testează răbdarea, coborând cu încetinitorul treaptă cu treaptă. O trimitem înapoi pe rând. Nu vrea să rămână în dormitorul ei. Nici Julia nu vrea. Începe să scoată cărți din biblioteca de pe hol. Nu vreau să înceapă să le rupă, de aceea le propun lui Horica și lui Cătă să urcăm și să mutăm cărțile în altă cameră, dându-le din mână în mână. Într-o mică armată de trei, urcăm hotărâți treptele. Kiti se sperie de noi și fuge în patul ei, unde se întinde și închide ochii, de parcă asta ar fi făcut de jumătate de oră. Cărțile sunt toate la locurile lor, așa că renunțăm să le mai mutăm. Kiti rămâne și ea în pat, renunță să ne mai provoace. Julia sforaie.

Temele de casă vin ca niște pedepse pentru Felix. Ele sunt nesuferite, oricât de ușoare, neconsumatoare de timp și chiar interesante ar fi, numai pentru că sunt impuse. Față de temele suplimentare are însă alt sentiment, dar acestea sunt ‘protejate’ de voința copilului, dar și de posibila recompensă cu care vin. Nu-mi fac mari griji, asta pentru că mi-am făcut temele obligatorii când eram mică, așadar sunt antrenată să rezist senină presiunilor exterioare. Ha, glumesc, desigur, când mă laud că nu-mi pasă, în același timp însă nu glumesc, când spun că nu-mi pasă prea tare.

Mă întreabă la câte un exercițiu, de exemplu la unul în care să asociezi recipiente cu instrumente de măsură, ceva de genul linguriță pentru ceașcă, pahar pentru sticlă, cam așa, adică invers, iar eu recunosc că mă depășește, de aceea îl trimit mai departe, ierarhic în jos, du-te la Horica, lui îi plac foarte mult exercițiile de clasa întâi, nu-i așa, Horica, apoi îmi văd în continuare de treabă. Cum Felix pornește să unească cu pix negru imaginile potrivite, iar Horia decide că nu între toate cele alese de Felix există potrivire, schimbă culoarea în roșu și încearcă alte variante, până se împotmolește. Revine nemulțumit la mine, eu cer pixul verde, pe care abia-abia mi-l dă, este pixul pentru școală, a treia încercare ar trebui să fie cea mai bună, dar nu este, nici eu nu găsesc multe sensuri, adică, mai bine, consensuri, declar că nu este un exercițiu inspirat și îi propun băiatului să îl lase în aer, fiindcă oricum rămâne în aer, dar rămâne, întrucât este susținut bine de trei culori de linii, mai drepte, mai strâmbe. Felix încetează să mai pară supărat, fiindcă observă că are de unit între ele unsprezece imagini, adică să împartă un număr impar la doi, în condițiile în care copiilor nu le plac jumătățile de măsură, așadar conchide, e un exercițiu cam stupid și trece mai departe.

Horia scrie și el două compuneri, pe care vrea să ni le citească, sunt foarte inspirate și sincere, ca de cele mai multe ori, apoi ne amuzăm către finalul lecturii celei de-a doua de o formulare greșită, care, în contextul descrierii sale plastice, ne aduce în fața ochilor o piață de vechituri, în care un rechin-taur îi vinde lui Horica doi dintre dinții săi, ha, ha, zice atunci Felix, dar ha, ha, ha, s-o vezi pe Kiti ce amuzată se lasă.

Și, cum adesea face, după atâta bucurie, Kiti se simte îndreptățită să aștepte, ba să ceară un premiu pentru voioșia ei, deci îl cere în semnele ei binecunoscute, eu-vreau-biscuite, și eu aș vrea, dar mă abțin, îi zic verde-n față, numai că ei mult îi pasă de franchețea mea, când ea o are pe-a ei, mereu sinceră, foarte rar atentă la regula simplă de igiena alimentației, nu mânca până simți că crapi, însă când îi văd rotunjimile tot mai pline de copilă în pragul adolescenței, devin chiar mai hotărâtă în a o refuza și încerc să îi fur atenția dinspre biscuiți, de aceea improvizez niște hohote de râs, ah, a cumpărat dinți de la un rechin-taur, ha, ha, ha, dar, cum bine se vede, nu e râsul meu, motiv pentru care îl fac de râs, pe râsul meu, accentuandu-i și îngroșându-i hohotele, este râs de vrăjitoare acum, râs care ajută la menținerea bunei dispoziții a fetei, însă îl sperie pe Felix, care își ascunde fața în palme și mă roagă să încetez. Încetez, desigur, nu înainte de a mai hăhăi o dată, apoi trecem cu toții în modul prestabilit de funcționare, înapoi la teme, înapoi la casnicele noastre de toate sâmbetele, până când primesc un apel telefonic, pe care îl iau de urgență, fiindcă aud niște clicuri nedorite pe tastatura de alarmă a casei și presimt că nu-i a bună. Aflăm că vin salvatorii către noi în mare grabă și deducem că acele clicuri de mai înainte au fost mâna lui Kiti, adică degețelul ei arătător, cu care, grijulie și selectivă, totodată de ciudă și supărare pentru biscuitele refuzat, a declanșat alarma falsă de incendiu. Încerc să înțeleg cât de uriașă și vie îi este dorința, fiindcă nu am dubii că acțiunea și reacțiunea de mai sus respectă principiul universal al cauzalității, chemarea pompierilor pentru un biscuite, totodată nu pot să nu mă las sedusă de   curajoasa și convingătoarea ei conexiune, zece dinți pentru un dinte ar putea fi legea fetei de supraviețuire, numai să nu îndrăznești să…

Să știi, draga mea, că pentru unii constanța nu este ușoară ca un kil de pene, ci, mai degrabă, grea ca un kil de plumb. Uite-o pe Kiti, de exemplu. Îi dai aproape tot timpul aceeași cantitate de afecțiune, fiindcă ești dispusă să oferi cât poți tu și mușchii-ți nu par a se fi atrofiat, însă ea, ba o ia și-o duce surâzătoare în vârful degetului mic de la piciorul stâng (e dreptace), ba o îndeasă în cel mai incomod rucsac sufletesc cu putință și trage cocârjată de ea, târându-se și smiorcaindu-se tulburător. Uită-te la tine, de exemplu, oricât de mult iubești căldura verii, îți vine greu să eliberezi brusc din cizme prea mulți centimetri pătrați de gleznă, de începi să te îndoiești chiar de tine însăți, când te vezi atât de schimbătoare. Tot la fel, oricât de mult îți plac dulciurile, unu, acestea nu trebuie să fie prea dulci (!), doi, nici în cantitate mare. Cât de plictisitoare ați fi dacă ea ar râde în permanență sau tu te-ai îndopa fără limită cu ciocolată? Unde ați ajunge, pe lună, poate? Să fie schimbări! Să abunde impresiile! Să se augmenteze vitaminele lipsă și să se amplifice corul naturii! Iar tu să mai încetezi cu paradoxala ta pretenție de constanță și să-i lasi loc copilei de supape, altfel revendicarea ta va face implozie, să știi, și nu e cinstit, când ea este, totuși, atât de permeabilă la afectiunea ta!

Cât fac 20 împărțit la 12, cum adică unu virgulă, dar nu pot să le rup, fiindcă mă murdăresc pe mâini, aaa, da, mai este și miss, și doamna de engleză, eu mi le țin pe cele albastre, fără nimic. Cu cutia de douăzeci de ciocolățele Merci în ghiozdan, pleacă alergând din parcare până în clasă, îi place să ajungă primul mereu, fără să facă în general vreo obsesie din a fi primul, însă a ajunge primul în clasă, încă înaintea învățătoarei, îi dă o liniște aparent inexplicabilă, dar care înseamnă că nu trebuie să își înfrângă timiditatea, fiindcă, îți mai amintești, mami, când băiețelul x a râs de mine când am întârziat, iar el nu știe încă să reacționeze cu lejeritate când se râde de el, cum ziceam, cu ciocolatele pe care le va oferi celor ce vor vrea să îl felicite de ziua de nume, un mic George, Felix George, ce apare în primplan doar astăzi din toate cele peste treisute de zile ale anului și câteodată, tot mai rar, când Awina Shashe îl strigă, Felix George, așa, de drag, imitându-l de pe când era el mic-mic și sfătos, de-și dădea tot numele, atunci când se prezenta, fiindcă așa este frumos, nu-i așa? Pentru că spun mai sus, citându-l pe Felix, ciocolate ‘fără nimic’, îmi vine în minte preferința tuturor copiilor noștri pentru alimente cât mai independent gătite, fără prea multe adaosuri, orezul trebuie să fie orez fiert în apă cu sare, atât, pizza lui Horica trebuie să fie, iată, tot ‘fără nimic’, de fapt expresia este deja celebră în familia noastră, pizza fără nimic, Kiti, precum frații ei, preferă iaurturile ‘fără de-alea’ prin ele, tot cum băieții mănâncă pâine cu unt și cu gem de căpșuni numai după ce aleg căpșunele cu furculița și le dau de-o parte, iar Horica filozofeaza o jumătate de oră, dacă trebuie, pe tema stridenței insuportabile a îmbinării alunelor sau a altor ingrediente asemenea cu ciocolata. Poza de mai jos, ca o ciocolată nearmonioasa cu cremă sau, mai în ton, ca numele George pentru Felix George, este vălul ceții deasupra răsăritului promițător al zilei sfinte de astăzi. La mulți ani!

Horia are impresia că de Paștele ăsta am ciocnit mai puține ouă decât de obicei. Pot să îi dau dreptate deplină, întrucât lui nu-i plac ouăle fierte, așadar nici nu s-a atins de vreunul. Pe de altă parte, s-ar putea să simtă bine, în anii trecuți este posibil ca vacanța să fi început, nu să se fi terminat, odată cu sărbătoarea primăverii, ceea ce…la, la, la.
 
Felix doarme la bunici cu mine în pat, iar ăsta îi este al doilea motiv de care se leagă ca să-și plângă dorul de bunici și de vacanță, astăzi, în preziua începerii școlii. Pentru Horica ăsta este un motiv de bucurie, ghici lângă cine își strânge el visele nopții acasă? Între timp, Felix își transformă dorul de Bicu și Ica, care îl chinuie și în somn, după cum spune, construind un elicopter uriaș din Lego, lăsat de iepuraș în dimineața de Paște în iarbă.
 
O nouă performanță pentru Kiti: mersul cu papuci în picioare. Nu spun cât de caraghios îi este pasul, stângaci, încordat să-și țină papucii pe picioare, evazat, sau mai bine spun, cu toții merităm șansa de a ne calma din timp în timp egoul, cu câte un liber la frivolitate. Acum, Kiti, care oricum nu suferă de prea seriozitate, dar al cărei comportament este o oglindă destul de cinstită a egoului ei, uneori și al meu.
 
Alta: deși intrarea în cabinetul stomatologic al bunicului îi provoacă o interminabilă criză de plâns, ce îi amână ‘programarea’ de la prima la ultima oră, este mai cooperantă decât anterior, deschide gurița pentru mai multe secunde și răspunde corect la minimele cerințe ale pacientului unui dentist.
 
La bunici copiii se joacă pe ‘bisericute’, adolescenții cu ale lor, în cel mai izolat loc al casei, cei mai mici, proaspeții școlari, imaginează jocuri într-o avalanșă nestăvilită de idei și cam peste tot, așa încât observ la Felix un neobișnuit dezinteres pentru gustări de fructe și desene animate. Kiti are și ea o ‘bisericuta’, cel mai des o formează cu Bicu, dar și cu ceilalți, în funcție de moment și disponibilitate pentru dragalasenii ale acestora. De aici, un avantaj al fraților cu vârste foarte apropiate: posibilitatea copiilor lor de a se împrieteni.

Cel mai fain moment al zilei, în vacanța de Paște, este momentul mesei. Atunci ne strângem cu toții împrejurul mai multor mese unite între ele, glumim, mâncăm și punem față-n față prejudecăți de generații și judecăți critice personale, care, fie ele și distonante, ne justifică anumite sensuri ale vieții. Și, bineînțeles, mâncăm. Dojana ironică și autoironică scornită și adresată la timp oportun de către Horica, ‘ce, crezi că tu le știi pe toate?’ devine lait-motivul și sănătoasa doză de ușurătate a acestor întâlniri.
  
Acasă ne întâmpină încă din afara curții peisajul strălucitor și plin de pace al ierbii proaspete, crescute mari datorită ploii generoase, presărate la tot pasul de sferele înstelate ale florilor de păpădie, pe care intenționat le las să crească mari, pentru frumusețe și iarăși frumusețe.

Mi-aș schimba imaginea principală a blogului, dar nu găsesc soluția care să mă mulțumească. Îmi plac schimbările, dar nu mă încântă schimbarea doar de dragul schimbării. Mai caut.

Constat cu bucurie că îmi este mult mai ușor astăzi să adun copiii împreună într-o singură fotografie, decât îmi era alaltăieri. Desigur, asta are legătură directă cu disponibilitatea lui Kiti și nu este vorba de a o nimeri în stare de a poza, ci cu faptul că a învățat să pozeze doar pentru a poza. Bine, bine, încă nu râde la comandă, însă era digitală este imună la risipa de instantanee.

Nu mă împovărează deloc ploaia asta de aprilie, fiindca…este aprilie, iar în aprilie mă aștept să mai plouă. Ploaia îmi dă un sentiment bun, de curățire pe dinăuntru, mai ales când îmi privesc din căldura bună a casei noastre grădina palpitând de viață. Aproape că percep mărirea căpșunilor.

Azinoapte. Număr niște pași mici, ritmati, ce calcă nestingheriți pervazul balconului din dormitor. Aș miza pe un șir indian de șoricei, fiindcă la ei mă gândesc imediat, însă după draperia groasă zăresc niște coțofene executând un dans fără înțeles pe balustrada balconului. Păsările astea sunt ca adolescenții, ferite de riscul de a simți vreun regret, fiindcă dansează.

Sosiți acasă, în stânga noastră, pe câmpul întins stau tolăniți trei câini superbi. Băieții le recunosc imediat pe Xoxoatl și pe Pericle, cățelele noastre, apoi pe Negrișor, un Rotweiler adoptat de câteva zile de prietenoasele noastre animale. Sunt toți trei mari și impunători, ca trei lei, paralei.

Băieții noștri sunt niște băieți de nădejde. Ieri, Horica, astăzi, Felix. Veritabile suporturi pentru iubitoarea lor surioară, responsabili, atenți, îngăduitori cu ea. Mi-este imposibil să cred că suma tuturor întâmplărilor care îi încearcă în felul ăsta nu înseamnă un număr magic. Nu sunt deloc mistică atunci când socotesc așa, în definitiv sunt o bună socotitoare de numere.

În altă ordine de idei, toți trei în mașină, singuri pentru jumătate de oră. Adevărate răzmerițe, gardianul mă anunță că s-a mișcat singură mașina. Îl asigur că minunile există. Noroc cu răpăielile ploii, care acoperă larma țipetelor dinăuntru și geamurile laterale. Dacă omul ar fi văzut copiii din interior, s-ar fi spulberat ideea miracolului.

Când m-ai întrebat dacă lui Kiti îi plac păpușile de pluș și care este animalul ei preferat, am avut o strângere de inimă, cum să răspund unei intenții de a dărui cu drag cu un ‘nu știu’ sec, ba dureros, fiindcă din toată țesătura asta complicată a minții fetiței, deslușirea schițelor preferințelor ei pare cea mai dificilă treabă și chiar este, întrucât din acele puncte fericirea devine posibilă. Dar întrebări precum întrebarea ta îmi pun mereu, îmi pun și-n somn, chiar astă noapte am stat cu Kiti, ca fetele, la taclale, cu câte o Coca-Cola în față, da, chiar Coca-Cola, de când o știu mai excentrică în zâmbet și în încruntare, adică de mult, de mult, iar tot cam de atunci îmi înțeleg impulsul lui ‘nu știu’, pe care mi-l îngădui din oboseală, alinare, însă totodată ca trigger pentru încă o tură de căutare. Așadar ți-am răspuns corect zic, că nu pot să spun cu siguranță dacă fetei îi plac sau nu păpușile, însă că se poate atașa de câte o jucărie, așa bizar cum știe ea atașamentul, că printr-o conspirație a împrejurărilor întâmplătoare desenul pisicilor îi este mai familiar decât al altor animale și, cel mai important cred, că nu vom ști niciodată de unde înflorește iubirea, fiindcă aceasta este un rod sfânt al tainicelor noastre suflete. Iar astăzi, tu, Lia, din inima ta caldă și bună și din mâinile tale iscusite, ai deschis o nouă ușă unei posibile îndrăgostiri, pentru care îți mulțumesc! Bineînțeles că le-am povestit copiilor, după ce noi am vorbit, despre păpușa de pluș ce va veni de la tine, înțelegi tu, oare, Kiti, bineînțeles că Felix a știut că nu-l vei uita tocmai pe el, sigur-sigur primesc și eu un animăluț, a zis, iar aseară, când și-a văzut oița ce-i zâmbește de pe un norișor, și-a  împrăștiat drăgălașenia peste noi, o iubesc pe oița mea, iar noi ne-am îmbrăcat din cap până-n picioare de gingășia lui. Îți mulțumim cu prietenia noastră pentru dar și îți trimitem niște fotografii ale primei și a celei de-a două întâlniri. Bucurie!

Confuzia. O nevinovată și neintenționată încurcătură de întâmplări, ființe sau obiecte, concrete sau abstracte, adesea stânjenitoare sau comică, ce apare dintr-o lipsă acută de orientare în spațiul îngrămădit și imprecis al senzațiilor de tot felul. Să te pierzi printre tiparele proprii de deslușire a lumii cere momente de lejeritate în abordarea vieții sau, din contră, o prea epuizantă gravitate, deasemenea cere spontaneitate, imaginație și spirit ludic. Într-un singur caz confuzia își pierde calitatea de neintentionalitate, deși premeditarea acțiunii de a confunda se arată subtil, anume cazul confundării cu omul iubit. De-ar fi ușurința cu care (ne) confundăm lumea prezicerea unei vieți împlinite cu iubire, aș fi dispusă să mă joc mai mult. Pe de altă parte, cine are nevoie de mai multă confuzie?

A început sâmbătă, a continuat duminică și astăzi, luni, încă ne surprinde din timp în timp cu vorba ei. Kiti vorbește gibberish. Aș completa, Kiti vorbește gibberish foarte clar. Ha, ha. O serie de onomatopee (glosolalie) emise limpede, repetate în viteză, ieșite cu forță din aparatul fonator. Deodată, pentru timp scurt, doar câteva secunde. Limbajul gibberish (îmi place sonoritatea acestui cuvânt) este determinat de dispoziția de veselie și, totodată, o și determină. Îi place să se audă. Și nouă ne place. Una dintre scurtele ei expuneri l-a inspirat pe Horica să o pună pe note. The gibberish blues. Sau mai repede, fiindcă e repede, ritmat, The gibberish funk.
 
E liniște, doar stârcii ce survolează casa se aud câteodată. Felix stă cu un carnețel în brațe, îl văd că-și dă socoteli de rezolvat. Dacă le-ar fi primit de la școală, s-ar fi supărat, ar fi refuzat să le facă din prima zi de vacanță. De ce trebuie să dăm teste, întreabă el, apoi, de ce primim note. Așa este regula, îi zic, iar el este de părere că degeaba teste, degeaba note. Nu-l contrazic, iar Kiti, la fel, îi dă dreptate râzând, ghegheghighigugugu. Nu vrea nici la cinematograf, fiindcă zice că în vacanță el vrea să se relaxeze. Dar de ce te duci la filme, vreau să aflu ce înseamnă filmele pentru el, iar Felix îmi spune că la cinematograf trebuie să stea și în momentele în care se plictisește. Înțeleg, așa că amânăm filmul pe altă zi, când se va fi relaxat suficient de mult. Acum se relaxează lătrând.

Ne îndreptăm spre casă. Felix își continuă povestea de ieri, nu știu prea bine, îi vorbesc și lui, sunt mai degrabă un ecou al spuselor sale, le vorbesc și altor șoferi, le vorbesc este un eufemism, îi vorbesc și lui Kiti, ei nu pot să nu-i vorbesc atunci când o văd aplecată complet cu capul în portbagaj, adică îi văd fundulețul atingând tavanul, apoi eventual vorbesc și la telefon, dacă sună, așadar gândurile mele nu stau locului în spațiul aventuros din povestea lui Felix, dar este bine așa, mai devreme băiatul mi se plângea de rău de mașină, mereu îl ia câte un val de rău printr-o nară, așa își descrie el indispoziția, mă doare o nară, mereu în același loc, pe podul din față de la Ikea, acolo unde mașinile încetinesc, iar gazele de eșapament își încetinesc și ele împrăștierea, însă povestește cu patos, e pe undeva prin Amazon, unde chiar și numai gândul este învăluit de miresmele naturii generoase, apoi, când povestea se împlinește, recade pradă senzațiilor olfactive neplăcute până ajungem la destinație. Acasă.
 
Mâncarea se perpeleste pe foc și în cuptor; lângă mine, pe birou, ticăie un cronometru sferic, galben, cu un smiley face, fiindcă nu-mi permit să uit de nebuniile din oale. Felix ne învârte cu casă cu tot sau dă ocol casei, depinde de privitor, încălecând bicicleta prea mică, cu casca mototolindu-i coafura proaspăt ieșită din peria mea de păr. Aici nu se mai simte decât parfumul florilor de primăvară, al ierbii, al frunzelor tinere din copaci. Ne purtăm cu considerație față de soarele nostru bun, îndepărtând draperiile de pe ferestre, deschizând ușile larg și fiind bucuroși. Cafeaua o păstrez doar pentru mine, poate ultimul strop și pentru Kiti. Horica îi cântă și ne cântă, nouă și câinilor din fața casei, care dorm și visează fericiți pe bluesurile sale. Vacanță.

Obosit după semifinala pierdută la prânz, apoi înfrigurat de ploaia tot mai rece a dupaamiezii, Horica n-a mai vrut să ne însoțească la concertul de aseară, e drept, fără să fi ajuns să îl asculte pe Dhafer Youssef vreodată. A cam bombănit indispus în mașină, dar recunosc că am insistat să uite de senzațiile neplăcute de moment și i-am promis o revenire spectaculoasă, oferindu-i jumătate de paracetamol. M-am ferit să îi promit înviorare datorată muzicii, fiindcă n-aș fi vrut să leg indispoziția sa de opera genialului artist în niciun fel. Am știut fără să știu de fapt că muzica lui Dhafer îi va fi o revelație, pentru că așa mi-a fost și mie, iar noi, amândoi, suntem croiți asemănător la buzunarul acesta al sufletului. Și chiar i-a mers, i-a mers acolo unde este menită creația artistică să meargă, direct, fără inhibiție, ridicându-i deodată colțurile gurii, dar, mai ales, privirea aceea curioasă și strălucitoare de iubitor al muzicii.

O mică notă: părintele nu știe mai bine decât copilul său ce îl fericește pe acesta, nu, nu știe, însă se întâmplă uneori să știe pur și simplu că este vremea să se încreadă orbește în instinctul lui părintesc și să ceară supunere. Când o face înspre bucuria copilului, ar fi bine să mulțumească oricui crede el că trebuie să mulțumească, în niciun caz să nu aștepte mulțumiri!

Nu vreau s-o fac de râs, vreau doar să spun că dacă eu nu-i văd ciocul, nu înseamnă neapărat că nu-l are. În cazul fericit al egretei, impresia mea nu contează decât în măsura în care reușește să mă amuze, pe mine și pe încă puțini prieteni. Nu contează, fiindcă bănuiesc că pe egretă o doare fix la un centimetru de vârful ciocului ei, pe care este posibil să nici nu-l aibă. Ha. Dar eroarea asta de logică este atât de frecventă printre semenii noștri, nu ai egretei, despre a cărei capacitate de a raționa n-am auzit prea multe (a se observa folosirea verbului ‘a auzi’ în defavoarea lui ‘ a cunoaste’, o altă tară a ușurinței de a opera cu propoziții nesupuse unei logici formale), așadar este atât de frecventă, încât începe să doară și riscă să provoace o dezbatere națională, în urma căreia să se emită o lege ce va scoate în afara legii imaginația. Pe de altă parte, nu este deloc simplu să învingi prejudecățile oamenilor, iată, de exemplu, în cazul egretei mele, cum aș putea eu să te fac să mă crezi că această egretă nu are cioc, fiindcă, vezi bine, chiar nu are, când tu știi prea bine că păsările poartă toate câte un cioc în barbă. Cu alte cuvinte, iată că impresia mea vizuală nu strică absolut niciun echilibru, nu tulbură nicio prejudecată și nu contribuie la perpetuarea a niciunei erori fatale de logică, așa cum ar fi trebuit să-mi iasă spre împlinirea logică a acestui text. De aceea mă rezum la concluzia că am ținut să scriu rândurile de mai sus într-un moment de așteptare, în joacă, fără scop, numai pentru că, răsfoindu-mi albumul de poze din telefon, caraghioasa asta de mai jos m-a făcut să râd. Ceea ce vă urez și dumneavoastră, domnilor!