Citesc niște articole pe tema ethics of enhancement of human beings (etica îmbunătățirii genetice și morale a ființei omenești) și mi-este foarte greu să o fac doar cu partea logică a minții, fiindca…sunt om (unii ar completa, om prost). Nu insist, prefer să caut roșul sângeriu din grădina mea. Ah, îl găsesc anemic-în căpșuna cea mai curajoasă, hiperemic-în macii din jurul grădinii, cu un aer de noblețe-în trandafirul imperial și iarăși palid-în hortensia-copilă. Astăzi sunt mai îndrăzneață, de aceea gândesc roșu. Mă ajută și observația pe care medicul o face când îmi descoperă neastâmpărul în pulsul ridicat, ‘aveti niște artere cerebrale foarte frumoase’. Bineînțeles, completează iubitul, ți-am spus că ești frumoasă, apoi celebrul și întotdeauna amuzantul, ‘ia-ți un cadouaș’. Hihihi. Cadouaș nu vreau să-mi iau decât din bucuria vieții fremătătoare din jurul meu, poate și din ceva tenis de la Paris în aceste zile. În rest, cât se naște roșul, singur, neaugmentat, în natură, mă simt moral cumva în siguranță. Ziceam, dară, să nu insist.

Ajunși la a șaptea oră de matematică din zi, un fel de a douăsprezecea a unei zile normale de muncă, începem să ne împiedicăm de propriile noastre idei și de legile învățate, nu mai vorbesc cât de stângace ne ies vorbele din gură. Suntem înconjurați de zeci de foi scrise până la refuz, într-o inaparentă ordine, numai de noi știută, de el-cu pix albastru, de mine-cu pix roșu, apoi invers pentru omorârea monotoniei, și profităm de inerția gândului concentrat și deconcertant al parabolelor noastre ca să ne rotunjească efortul, de altfel inerția este singura proprietate fizică ce ne mai poate înlesni mișcarea neuronală necesară unei atari prelungite activități intelectuale. Găsesc de cuviință să pun totuși punct în fine lecției și o fac trăgând concluzia că, după tot ceea ce am lucrat împreună, Horica se va descurca foarte bine la tezu. Aceasta nu este o greșeală de editare, ci una de vorbire, care îl distrează tare pe băiatul obosit și care nu mă tulbură în niciun fel, așa cum nu te poate tulbura o adiere de vânt în miezul furtunii.
 
N-am vreme, așadar, de Felix și nici de Kiti, pe care îi percep doar cu simțul suplimentar al mamelor, știu că Felix lucrează întrerupt la temele de casă, un exercițiu, apoi pauză, alt exercițiu, iarăși pauză, îl aud apoi întrebând, când își citește textul de citit, e Dondanel sau Bombanel, sigur că este o eroare pe undeva, deși încă nu e sigur dacă d este b și invers, adică așa: bd. Catinca își arată prea explicit frustrarea de a nu fi în centrul atenției, ba izolată din raza noastră de atenție, de aceea găsește cale dramatică de impresionare. Horica profită de cele câteva minute de nebunie necesare domolirii pretențioasei domnișoare, casa întreagă vibrează o scurtă vreme de tulbureală iscată, apoi continuă să vibreze în ritm mai universal decât cel familial, căci lustrele încearcă să ne hipnotizeze cu un dans din buric, se pare că se cutremură pământul, iar noi nu suntem atât de abili încât să îi simțim freamătul sau, din contră, suntem nespus de abili, așa încât undele oscilatorii proprii se confundă cu cele pământești.
 
A doua zi a sfârșitului de săptămână se desenează asemănător cu prima, cel puțin în prima parte a ei, către seară însă votăm, ceea ce nu poate constitui o obișnuință, fiecare la secția lui, apoi petrecem vreo două ore la Palatul copiilor, unde Horica cântă cu băieții lui pe scena Festivalului integrării, invitat de Autism România. Programul festivalului se decalează, de aceea avem de așteptat în holul întunecat, deci răcoros al construcției monstruoase. Cât timp Horica repetă în culise, noi ocupăm un rând de fotolii capitonate așezate pe peretele exterior al sălii de spectacole, care păstrează deschisă intrarea cea mai apropiată de scenă, astfel încât suntem în contact auditiv direct cu reprezentațiile copiilor. Kiti cere dreptul de a călca desculță pe mocheta holului înalt, apoi se așază într-unul dintre fotolii în poziția ei preferată, un lotus aproximativ. Îmi cere apă din minut în minut, iar eu îi dau câte un strop de Coca Cola de fiecare dată, fiindcă altceva nu găsim de băut în zonă. Refuză cu îndârjire să pătrundă în sala de spectacol, își acoperă ambele urechi cu palmele, larma este prea mare. Felix face tumbe, aleargă, este el însuși, fericit în jurul nostru, iar mie mi se îngrozește simțul estetic când privirea îmi cade, adică urcă pe un uriaș și hidos tablou de pe perete, ce parcă veghează netulburat de vremurile prezente care nu-i mai justifică existența, fără să știe exact la ce veghează, cu un ochi perfid și jalnic, de torționar neputincios, dar cu spirit încă viu.
 
Apoi ajunge și Horica pe scenă, unde își cântă fericit partea, filmat de Cătă, aplaudat de mine, care îmi exersez din nou atenția bidirecțională, chiar tridirectionala, pentru că nu reușesc să o conving pe Kiti să intre în sală, așadar o las în fotoliul cel mai apropiat din afara sălii și o fixez cu o rază specială de privire, rază radar de detecție, absolut indispensabilă, ca un argument irefutabil al realității acelui simț de care spuneam mai sus.

 
Când Kiti rămâne în mașină (cu frații ei, desigur) în fața supermarketului, parchez pe unul dintre locurile rezervate persoanelor cu handicap, pentru că fetei îi place să stea cu fața lipită de luneta mașinii, să îmi urmărească pașii și să mă aștepte. Nu spun aici, fiindcă toți știm că, în general, oamenii nu se sfiesc să își parcheze mașinile pe aceste locuri, de destul de multe ori chiar pe ambele, de cele mai multe ori din ignoranță și nepăsare. Dar spun că, fiind cele mai apropiate locuri față de magazin, toți vânzătorii ambulanți de cireșe, flori, legume și altele stau lângă ele. Ca ieri. Ies cu alimentele necesare, de fiecare dată sunt întâmpinată de un zâmbet larg și prea în geam al lui Kiti, așa încât nu îmi pot stăpâni, de ce-aș face-o?, râsul. Las plasele pe locul din dreapta și mă îndrept spre locul meu. Doamnă, doamnă, mă oprește o femeie tânără, cu ten măsliniu, ce ține în față un carton plin cu cireșe. Alături de ea se află un băiat la vreo zece ani, pe care îl recunosc de acum câteva săptămâni, când m-a urmărit înspre mașină, cerșindu-mi niște bani, pe care i-am promis că îi dau, dacă îmi răspunde corect la o întrebare. Atunci băiatul mi-a zâmbit și, curajos, a dorit să își testeze cunoștințele. L-am întrebat repede, zorindu-l de la spate în felul asta, cât fac opt ori șapte, iar el mi-a răspuns, la fel de repede, cincizecisisase. Femeia îmi zâmbește stingherită și își cere scuze pentru că îndrăznește să observe cât de cuminți sunt mereu copiii mei în mașină, pentru că alții ar fi ieșit din mașină, ar fi sărit prin mașină, s-ar fi bătut etc. Îi mulțumesc pentru îndrăzneală și simt că dorința ei de a-mi vorbi nu are de-a face cu nicio intenție de a mă îmbia să-i cumpăr cireșele. Nu sunt însă sigură dacă a observat-o pe Kiti, de aceea încerc să îi satisfac eventuala curiozitate legată de asta. Sunt cuminți, iar fetița are și un handicap. Femeia este sincer uimită, face un pas către mine, întristându-se, apoi mă roagă să o las să o vadă. O poftesc să îi arunce Kiti un zâmbet prin lunetă și o rog să nu se apropie prea mult, ca să n-o sperie. Zâmbesc, ceea ce ușurează spaima. Cumpăr cu zece ron un kilogram de cireșe, o salut și plec. Rămâne mută, împietrită de…numai ea știe de ce.

Când am văzut concursul National Geographic, A Power Of A Smile, mi-am spus că aș vrea să particip, nu atât pentru a câștiga, de fapt nu sunt sigură dacă se câștigă ceva, ci pentru că mi-am amintit de atâtea zâmbete uitate de copii și nu doar de ei prin fotografiile noastre de familie, încât, mi-am spus, măcar unul dintre ele trebuie să apară în albumul lor frumos. Apoi am pornit să încarc o fotografie, cât de greu este să alegi, însă am renunțat, fiindcă pozele pe care le-am crezut cele mai reușite au fost făcute cu telefonul, așadar nu au rezoluție bună pentru a fi acceptate, deși după părerea mea ele sunt mai mult decât acceptabile, ha. Până la urmă, de dimineață, căutând o fotografie cu biblioteca noastră, am dat de poza de mai jos. N-am mai ezitat ca prima oară și am învârtit-o puțin, am lungit-o încă puțin și am urcat-o în albumul A Power Of A Smile. Dacă vă place și vreți să o alintați cu un “like”, dați clic pe linkul următor, apoi clic pe inimioara de sub poză. Vă mulțumesc anticipat și vă recomand să răsfoiți puțin albumul, fiindcă sentimentul bucuriei din acele fotografii este molipsitor.

Iata linkul: http://yourshot.nationalgeographic.com/photos/3679090/

Lucrez la matematică pro bono cu o fată de clasa a opta, înainte de un examen care își propune să evalueze cunoștințele acumulate în școala generală și înțeleg că până când nu le dezvăluim copiilor sensul pentru care omul a creat această știință, aceștia nu vor înțelege la ce bun să continue să folosească instrumentele primite, precum niște roboței, în calcule și socoteli, pe sute de pagini de hârtie. Uite, de-asta e grea matematica!
 
Apoi plantez doi trandafiri mov, sosiți cu câte un bilețel cu numele lor agățat de trunchi, și o hortensie roșie și înțeleg că responsabilitatea pe care o simt tot mai acut față de plantele noastre nu este un dat, ci înflorește odată cu admirația pe care ele mi-o stârnesc, totodată că mă trimite în grădină exact așa cum mă găsesc florile când sosesc la poartă, gătită de plecare de-acasă, în șalvari delicați de vară și papuci de casă, doar cu mănușile de grădină peste mâini și lopățica mea turcoaz, cu care sunt capabilă să sap gropi serioase, ceea ce și fac, atât de bine mi se mulează în palmă.
 
Hortensia este la a treia mea încercare, de data asta i-am creat culcuș la umbra dezordonată, aproape boemă a unui mesteacăn, așa, să-i treacă doar valuri răzlețe de lumină pe deasupra, fiindcă așa le place hortensiilor, în plus, sper că muzica rafinată a frunzelor foșnind să-i cânte creștere sănătoasă.

Plecam indata de acasa, mai am sa-i dau trandafirului Sissi o cana de apa proaspata, iar Horica sa-si fotografieze incantat pestisorii ce inoata in sfarsit fericiti in apa clara si oxigenata a iazului, indata ziceai, mami, indata, indata, o clipa doar de contemplatie si fugim!

Azinoapte. Mă trezesc cu dorința arzătoare de a-mi da șosetele jos. Mi le dau, a venit vara.
Ieri. Kiti își distruge la școală ultima pereche întreagă de ciorapi. Fără nicio îndoială, a venit vara.
Felix nu găsește niciun tricou alb în dulap, de aceea este nevoit să poarte cămașă. Lui nu-i plac cămășile, iar cele cu mânecă scurtă i se par de-a dreptul monstruoase. Dar… a venit vara!

Nu înțeleg prea bine cum de au dispărut macii de pe câmpul din fața casei, acum un an, încărcat de aceste uimitoare flori. Îmi imaginez că i-a supărat ceva, de și-au luat tălpășița în grup către câmpul vecin, de peste lac. Sau poate nu i-a supărat nimic, în definitiv sunt doar niște flori, ci le-a împrăștiat vântul aprig de câmpie sămânța departe sau pe mai departe. Ce idee minunată, să te poarte vântul din loc în loc, într-o peregrinare sfântă, deoarece sfântă este, așa complet lipsită de șovăială și plină de smerenie. Nu sunt totuși convinsă că au plecat definitiv, întrucât căldura abia începe, așadar ar putea foarte bine să fie încă sub înrâurirea halucinantă a opiumului care le zvâcnește în semințe.

Ceea ce n-aș putea spune despre Kiti, vioaie și plină de energie, rareori somnolentă sau lipsită de vlagă. Dacă m-aș juca cu imaginea noastră familială, ca vântul cu macii pe care-i poartă în lume, aș putea spune că vântul aprig este Kiti, iar noi, restul, suntem macii, fiindcă ne așază acolo unde vrea și poate ea să ne ducă, ne lasă, dându-ne binecuvântarea cu o adiere candidă de mulțumire, numai ca peste o vreme să ne ridice din nou cu insuflețire, ca să ne vânture mai departe, în lume. Dar, cum am spus, secretul frumuseții vieții de mac este încrederea și smerenia, niciodată îndârjirea. Ei, desigur, și un pic de ruj roșu pe buze.

Deși l-am dăruit deja de dimineață, pun acest superb trandafir aici, pentru bucuria celor ce îl privesc, dar, mai ales, a celor ce-și sărbătoresc astăzi numele. La mulți ani!
 
Între timp simt ceva la un deget și îmi amintesc că ieri, vrând să ne salutăm degetele între ele, Felix și cu mine, mi-am strecurat arătătorul printr-un gard de fier ruginit și mi l-am rănit. Îmi studiez rana superficială și mă întreb, dar dacaa€¦ Sun la policlinică, vaccin antitetanic nu au decât la spitalul de urgență. Copiii sunt toți adunați de pe la școli, Kiti este nespus de senină, așa că mă gândesc, să mă duc, să nu mă duc. Horica, responsabil, mă convinge autoritar, mergem ACUM! Traficul nu pare prea prietenos, iar ora târzie este prea târzie. Dar nu pot să rezist în fața unui Horica atât de poruncitor, de aceea întorc mașina din drum, promițându-le câte o pizza la întoarcere. Ajungem uimitor de repede acasă, copiii cu câte o pizza, iar eu cu un plasture pe braț. Fac o paranteză, pentru cei interesați, se pare că cele mai frecvente cauze ale infecției tetanice nu sunt, așa cum credeam eu din poveștile copilăriei, rănile produse de instrumente metalice ruginite, ci zgârieturile grădinarilor cu spinii trandafirilor, nu din cauza spinilor în sine, ci din cauza pământului cu care brațele și mâinile celor ce lucrează în grădină sunt acoperite. Atenție, grădinări, Cătă, și tu!
 

Sunt cu Felix, este ziua în care colegii săi sunt în excursie. Își privește ceasul din timp în timp și mă informează, acum copiii iau o gustare, acum completează niște fișe cu observații, acum se întind la un picnic. Evident, o face cu o ușoară părere de rău pentru că nu este și el acolo, pe de altă parte pare destul de împăcat cu alegerea pe care a făcut-o, de a rămâne cu mine. Are cu el o cutie mare de pantofi, plină cu creioane colorate, pixuri, un caiet, o revistă, un diapazon, un obiect metalic, greu și Ipadul, iar la subraț îl ține pe Maricici, hipopotamul de pluș. Îi așteptăm împreună pe Kiti și Horia, în răstimp Felix îmi desenează o felicitare florală de drag.

Sunt într-un loc public și râd de una singură. Am uitat de mult rușinea de a râde de una singură în public. Timiditatea nu este incurabilă. Citesc primul meu articol de pe blog, de acum aproape șase ani, care primea de la o prietenă prima încurajare, în primul comentariu: “bravo că te-ai hotărât să scrii’. Apoi, imediat, după o săptămână exact, aparea și al doilea comentariu, cu a doua încurajare scrisă, de data asta de la Horica, pe atunci în vârstă de opt ani. Acesta spunea: “am citit blogul lui mami și este foarte frumos. Mă bucur că te-ai hotărât să scrii!”. Râd iarăși de una singură, deși după privirile pe care le primesc aș putea să nu mai fiu singură. Dacă aș fi împreună cu Horica, sunt sigură că am râde împreună de vorbele pe care le-a împrumutat de la prietena mea, pentru a-si declara simpatia sa. Mă duc cu gândul înapoi. Alain de Botton spunea în prima sa carte, Eseuri de îndrăgostit, că după despărțirea de iubită/iubit sufletul rămâne în urma trupului, precum o cămilă împovărată prin deșert, iar pe măsură ce timpul trece și uitarea șterge din suferința despărțirii, sufletul prinde trupul din urmă, revitalizat de oazele întâlnite în cale. Dacă aș duce metafora aceasta mai departe, spre sufletul de mamă, aș putea spune că mamelor le este sortit un suflet-cămilă atât de plin, încât niciodată acesta nu va ajunge să trăiască numai în prezentul fizic al trupului, ci, cât i-ar fi de greu, se va târî pe vecie în urma lui, căutând cu înverșunare oazele, ca să-și ostoiască setea, numai fiindcă ține în el unica perfecțiune a lumii, iubirea pentru copilul său. Cămila mea ține în spate și amintirile despre băiețelul de atunci, Horica, iar dragul cu care le privesc ține și de un sentiment de injustețe pe care îl atribui copilului mai mare, anume inevitabila irosire a calității de cel mai mic, odată cu dobândirea celei de cel mare, nu că ăsta ar fi motiv real pentru tristețe, însă oricine poate experimenta la un moment dat o Fată morgana, iar sufletul-cămilă chinuit de povară și sete în deșert, cu atât mai mult.

Îmi pune deja a treia oară întrebarea dacă miercuri va ploua. Felix, cel care se teme că dacă plouă, nu se mai ține excursia cu clasa. Iar dacă nu se mai ține excursia, copiii vor rămâne la școală, iar el nu va mai sta cu mine acasă. Da, fiindcă lui nu-i plac (încă) excursiile fără familia sa.
 
Ajung cu o oră înainte de terminarea cursurilor, este timpul pauzei. Felix mă zărește prin gard și se îngrijorează artificial, uitându-se la ceasul de pe mână, mi-a rămas ceasul cu o oră în urmă. Mi se pare adorabilă această neglijare iscusită a încrederii în ordinea temporală convențională în favoarea încrederii în ordinea universală a iubirii, ca un joc și un dar al devotamentului său.
 
Este marți, este vreme pentru drag de grădina de flori. Cobor din nou întru adorație pentru frumusețe, le cercetez plantelor vitalitatea, creșterea, prefacerea. Găsesc primul boboc într-unul dintre bujorii tineri, trandafirii împrăștie deja parfum divin și sunt în continuare intrigată de lipsa fructelor din pomii fructiferi. Pe un fond uriaș verde de vitalitate, răzleață câte o pată de culoare amplifică bucuria.
 
Kiti este trează cam de la patru. Constat asta mai târziu, atunci când devin suficient de trează încât să mă intereseze ora. Totodată realizez că nu sunt chiar atât de trează cum credeam, deoarece când Cătă, trezit și el de vânzoleala caracteristică fetei, mă întreabă cât e ceasul văzând că îmi pornesc telefonul, eu îi răspund automat, în stare de semitrezie că este cinci fără zece, numai ca să fiu corectată imediat de afișajul de pe ecranul telefonului, ce indică ora patru patruzecisiunu. Mă întreb trezită la realitate de unde am scornit ora aceea și înțeleg că răspunsul meu spontan arată că orientarea mea intuitivă, spațială și temporală, este destul de pragmatică.
 
Nu-i chip de somn în continuarea nopții. Între primul cântec al alarmei și al doilea Kiti îndrăznește să ațipească. Prea târziu, însă fetei îi lipsește empatia pentru nevoile propriului ei trup, de aceea izbucnește într-un hohot ironic de râs.

* citat din Minciunile obligatorii ale mamelor, autor popular

Aceste puncte de suspensie nu sunt ceea ce ar putea părea, ci sunt doar titlul necesar cel mai scurt pentru putința mea de a crea în condiții de creație nefavorabile, la timp mă refer, un timp împărțit inechitabil și echilitabil, în funcție de perspectivă, în defavoarea și favoarea, tot în funcție de perspectivă, înțelegerii lui Horica, la domeniul funcțiilor matematice mă refer. Cele nu mai puțin de două referințe dintr-o singură frază de mai sus explică chiar mai bine decât însăși fraza în toate componentele sale de ce numitele puncte de suspensie, iarăși, tot de mai sus, nu sunt ceea ce ar trebui să fie, adică o întrerupere intenționată a sensului pe care-l caut la un moment dat, deoarece îmi plac și încerc în general să-mi închei enunțurile.

Am senzația că n-am mai trecut pe aici de multișor. Nu-i nimic, o fac acum, când Felix îmi amintește despre ce făcea el la patru ani. Dacă ai chef vreodată să-ți amintești fără efort mare, treci pe aici, prin jurnalul vostru.
 
Iarăși discuții aprinse pe marginea temelor. N-ai decât să nu ți le faci, îi spun enervată. Apropo, de ce nu te duci cu temele nefăcute, îl întreb. Pe Felix, desigur, fiindcă la liceu copiii se descurcă altfel cu temele, iar Kiti își face întotdeauna temele fără să crâcnească. Aaaa, când are, adică niciodată. Felix se gândește, află răspunsul, însă nu vrea să-l dezvăluie. Nicio problemă, secretul nu-i așa de mare, vrei să fii apreciat, nu-i așa? Băiatul își înghite suspinul și continuă cu tema la română, de citit un fragment din Habarnam care volum. Încă paisprezece rânduri, numără el și gata. N-am ce-i face, dacă vrea recunoaștere, trebuie să se recunoască nevoit să-și facă temele.
 
Până la urmă este și ăsta un exercițiu pe care trebuie să îl tot repete o vreme până-și îmblânzește încăpățânarea. Fraza asta are legătură cu articolul citit de dimineata, din care citez: “Astăzi suntem haotici, adesea depășiți de propriile noastre plăceri, foarte nesiguri pe noi în legătură cu ce să facem cu viețile noastre, temători să nu pierdem oportunități și disperați că nu vom realiza nimic, paralizați câteodată de libertatea nestructurată de care dispunem. De aceea, acesta ar fi momentul potrivit să ne reconectăm cu ideea grecilor antici că o viață împlinită depinde esențial de educație, de însușirea abilităților emoționale și a obiceiurilor sănătoase. Trăim o perioda a istoriei care pare pregătită să preia esența filozofică a Greciei antice, anume că a trăi o viață armonioasă este rezultatul unui proces de învățare.” Cu alte cuvinte, beneficiul exercițiului repetat este la fel de mare pentru sănătatea fizică cât și pentru cea mentală.

Tare drăgălaș atașamentul copiilor pentru diverse obiecte. Astăzi Felix poartă în buzunar un diapazon. Îl lovește de birou, apoi de scaun și observă diferențe subtile de intensitate a vibrațiilor. Deși nu prea apare el în disonanță în mediul școlii, astăzi are, cu atât mai mult, toate șansele să cânte pe tonalitate corectă.
 
Au înflorit trei tufe alăturate de plante din aceeași familie, sunt atât de frumoase încât mă doare deja viitorul lor apropiat, atunci când nu voi mai avea acces la imaginea perfecțiunii lor decât în imaginație. Bine, și în fotografii. Cu trandafirii, însă, treaba stă altfel, ei sunt longevivi, recurenți în înflorire, nu-mi fac probleme decât că se fac precum Făt-Frumos din ploaie vie. Nu-mi dau seama dacă au vreo reținere în a se înălța, dar deocamdată arată un curaj adolescentin.
 
Constat, când îi arăt lui Felix Enciclopedia zmeilor, de Mircea Cărtărescu, că nu știe încă despre zmei, Făt-Frumos sau Ileana Cosânzeana. Mă mir puțin, deși n-ar trebui, apoi îi spun câte ceva despre aceste personaje de poveste. Zmeii i se par niște făpturi interesante, Ileana Cosânzeana este insipidă, iar Făt-Frumos îl enervează, este arogant și stupid. Cartea, frumos legată și ilustrată, este un posibil dar de luat în seamă.
 
După o zi pe cât de ploioasă și mohorâtă, pe atât de încărcată emoțional pentru Kiti, se trezește astăzi plină de vorbe, zâmbăreață ca soarele dimineții și atentă la nevoia de a zori plecarea de acasă. Adecvarea dispoziției fetei la cerul însorit cere un răspuns potrivit din partea vremii. Prognozele sunt favorabile.
 
Mă trezesc cu o durere penibilă de șold, poate de la o mișcare greșită sau nu știu, însă disconfortul mă face ursuză, îl trimit pe Felix de lângă mine. Devine trist, nu-mi place. Calculez în minte în ce măsură mă afectează apropierea copilului și socotesc că n-are cum să-mi facă mai rău, fiindcă dorința de a mă elibera de legătura cu mediul n-are nici o influență palpabilă (căci despre atingere este vorba în durerile fizice), ci este doar egoism pur, de aceea îl chem înapoi lângă mine. Vine imediat, jovial și agil ca o căprioară, îmi cer scuze și-l îmbrățișez cu atenție, să nu mișc șoldul, el mă mângâie cu un simțitor, săraca mami.

 În camera băieților trezirea de dimineață are șansa să fie foarte blândă, mai întâi când răsare soarele, pentru că asta se întâmplă chiar la fereastra camerei lor și se face cu delicatețe, prin țesătura draperiei trase, apoi când Broschi se trezește, pentru că plonjează lin în apă, că pentru înviorare, și clănțăne din maxilare, de parcă ar fi o pasăre care lovește geamul cu ciocul. În acest bucolic ritm de viață tihnită, zic, să îți tot începi ziua. Ziua lungă, desigur, mult mai lungă decât noaptea, așadar se explică trebuința unei treziri senine pentru echilibrare.

 Vorbim cu Horica despre presiunea grupului, acum, la adolescență, cu impresie maximă. Cum reușești să rămâi în control, atunci când te găsești luat de valul ‘turmei’, fără să îți expui nici imaginea, care este esențială acum, dar, mai ales, nici integritatea fizică și morală. Rațional este prea simplu de înțeles ce riscuri îți asumi când iei parte la o ‘aventura’, însă pe cât de simplă este înțelegerea unor argumente logice, pe atât de dificilă este imaginarea unor riscuri potențiale, deoarece adolescenții nu înțeleg riscul precum o fac adulții. Confruntați cu astfel de situații, cred că încurajarea atitudinii critice și, mai ales, autocritice a copiilor înseamnă mai multă putere de discernământ și autoincredere a copiilor respectivi, viitori adolescenți frământați de dualitățile bine-rău și aparență-realitate. Nu înțeleg în ce măsură o activitate adrenalinogena de grup are rol formator pentru individ sau, mai bine, nu înțeleg în ce măsură aceasta aduce beneficii anumitor tipuri de personalitate.

 Ploaia face bine dorului. Îl lasă să iasă la suprafață, așa încât să îl vezi, să îl simți, să știi că există și că apare negreșit unde și când trebuie să apară. Este absolut miraculoasă apa lumii, nimic nu rămâne în indiferență sub atingerea ei. De unde explicația extazului ingenuu al copilului aflat sub cerul însorit din care plouă.

 Citesc despre comportamentul unor insecte, fluturi, albine, care se adapă la izvorul de lacrimi al crocodililor și al altor animale mari, în acordul încântător al celor din urmă, cum că nu se cunoaște încă dacă este un comportament întâmplător sau unul esențial de supraviețuire (lacrimile fiind unele dintre rarele surse de săruri), însă, oricum ar fi, are un farmec aparte, o pildă ancestrală și universală de a exista. În plus, nu pot să nu îmi amintesc de fluturașul meu, care mi-a cules odată cu degețelele lui mici, mie, celui mare și înfricoșător, lacrimile de pe obraz și s-a vindecat cu ele, sorbindu-le.

Are emoții, dar ăsta nu este un lucru rău. Îi place să își cânte piesa, fiindcă o știe foarte bine. Când se termină, vrea la încă un recital, însă eu nu-i pot oferi deocamdată mai mult de o sută de recitaluri cu public restrâns acasă. Își amintește cât de dificilă i s-a părut piesa atunci când a primit-o, acum râde cu relaxarea pe care exercițiul ți-o dă. Îmi place poziția degetelor sale deasupra clapelor, nu observ neapărat asta decât prin comparație cu alți copii, ale căror degete îmi par prea întinse și rigide peste clape. Nu apasă destul de cinstit clapele, așa cum o face acasă, pun asta pe seama timidității sale. Are însă fluiditate și păstrează bine ritmul. Termină de interpretat partea lui și se aplaudă stingher, ca să se ascundă printre aplauzele spectatorilor, apoi vine către mine pentru o atingere de mâini. Se reașază în fotoliu alături de colega lui.

Recitalul de pian cu numărul trei (cred). Papionașul nu rezistă. Nu rezistă, fiindcă nu îl mai găsesc. Din fericire, îl înlocuim cu al lui Horica. Va fi chiar mai chic, întrucât culoarea papionului va ieși din gama generală a vestimentației. Să nu uiți, mami, astăzi să mă iei mai repede pentru recital, îmi spune la plecare. Cătă mă sună, după ce îl lasă la școală, ca să-mi povestească.
 
Felix: știi, tati, mama mă ia de la școală în fiecare zi la patru jumătate.
Tati: da.
Felix: tu crezi că astăzi mă ia la patru jumătate?
Paranteză: asta este o variațiune pe aceeași temă preferată de Felix, anume, îți spune ceva, ca să te facă să te aștepți la acel ceva, apoi te întreabă, chipurile, ca să se asigure că ai înțeles, dacă crezi că și în momentul x se va întâmpla acel ceva, tu răspunzi că da, iar el jubilează, NU, de fapt exact acum nu se întâmplă cum te așteptai. Închid paranteza. Tot așa și astăzi.
Tati: da, la patru jumătate.
Felix: NU, la trei jumătate, fiindcă am recital.

Papionașul nu rezistă, dar Kiti rezistă în bună stare. Ploaia o ține cuminte în pat, nu ca în alte dimineți. Pe Horica îl ține acasă, astăzi nu joacă tenis. Grădina este tot mai colorată, intensitatea și extravaganța culorii sale le-au depășit de mult pe cele ale culorii papionului împrumutat de Felix. Iubesc ploaia, am mai spus.

La școală văd un cireș foarte tânăr, abia are vreo zece crenguțe, dar cu toate astea este deja împodobit de mai multe cireșe mici și verzi. Mă gândesc la cireșul de acasă, mai împopoțonat în coamă, plin de frunze sănătoase, dar fără niciun fruct. Nu știu dacă asta îi este natura sau dacă l-au atacat păsările, dar asta este o posibilitate mare. Mă consolez cu gândul răbdător că peste o vreme va face atât de multe cireșe încât păsările nu vor apuca să le mănânce pe toate înaintea noastră. Pe de altă parte, cumpărarea unei mici cantități de cireșe nu este prea consolatoare, întrucât kilogramul are un preț lipsit total de bun-simț. Ne satisfacem pofta.

Citesc împreună cu Horica despre atacul mortal asupra mai multor elefanți din rezervația naturală Garamba din Congo, ne întristează știrea. Nu putem să nu ne simțim neputincioși în fața demonstrației de aviditate nestăpânită și cruzime absolută. Îmi vine în minte ce a spus Kurt Vonnegut într-unul din romanele sale: “Aici se încheie veștile bune despre orice. Sistemul imunitar al planetei încearcă să scape de oameni. Este modul cel mai sigur de a pune punct veștilor bune.”

Încerc mai jos traducerea unor profund inspirate cuvinte ale scriitorului filozof Alain de Botton, unul dintre gânditorii mei preferați, întrucât m-au emoționat tare în dimineața asta. Acesta spune, referindu-se la obiectul din imagine:

“Încă de mici am învățat să ne ascundem slăbiciunile, pentru a ne proteja. Dar acest obiect de cristal din Rijksmuseum Amsterdam nu pare să își tăinuiască fragilitatea, din contră, își acceptă delicatețea și își cere încrezător dreptul de a fi mânuit cu grijă, pentru că ne face să înțelegem că poate fi foarte ușor distrus. Pe bună dreptate, deoarece fragilitatea cristalului nu a apărut în urma unei erori întâmplătoare a artistului creator, ci ca o consecință a dorinței acestuia de a aduce prin transparența și eleganța liniilor sale lumina în profunzimile obiectului de artă. Cristalul posedă însușiri excepționale, dar prețul unor atari virtuți este fragilitatea sa. Parcă ne-ar vorbi, ‘sunt un obiect încântător, însă dacă nu mă tratezi cu finețe, mă voi sfărâma și nu va fi vina mea.’

Este o datorie civică să permitem și celor mai delicate forme ale activităților omenești să înflorească și să creăm ambianțe binevoitoare cu entitățile fragile. Și bineînțeles că știm cu toții că nu cristalul are cea mai mare nevoie de o asemenea preocupare, ci chiar noi înșine și, chiar mai dureros, cei cu care ne împărțim viețile.”





“Since the school playground, we’ve known that we must not show our fragility. We’ve learnt to have ‘defences.’ So there is always a fragile bit of us, but we keep it very hidden. But this rock crystal – in the Rijksmuseum in Amsterdam – doesn’t apologise for being weak. It admits it’s delicate; it is confident enough to demand careful treatment; it makes the world understand it could easily be damaged. And with good reason. It’s not fragile because of a deficiency, or by mistake. It’s not as if its maker was trying to make it tough and hardy and then – stupidly – ended up with something a child could snap, or that would be shattered by clumsy mishandling. It is fragile and easily harmed as the consequence of its search for transparency and refinement, its desire to welcome sunlight and candlelight into its depths. Crystal can achieve wonderful effects but the necessary price is fragility. Some good things have to be delicate – the dish says: ‘I am delightful, but if you knock me about, I’ll break, and that’s not my fault’.

It is the duty of civilization to allow the more delicate forms of human activity to thrive, to create environments where it is OK to be fragile. And we know, really, that it is not crystal that needs this care most, it is ourselves and – more awkwardly – the people who share our lives.”

O ajut să-și strecoare trupul în rochița din material sintetic, înflorat, elastic, rochia îi ține drept spatele, îi îngustează talia și îi dă un aer vesel așa, înconjurată de flori mari, intens colorate. Zâmbește ca un fashion icon. Nu refuză niciodată un obiect vestimentar, ba nici măcar nu protestează împotriva capriciilor mele dirijate de simț estetic, cele din cauza cărora mi se întâmplă, nu rar, să îi cer să dezbrace, apoi să îmbrace alte și alte haine. Acesta este un lucru surprinzător, ținând cont de insistența cu care ne cere să finalizăm rapid acțiunile ce o implică pe ea. Nu și asta, copila își respectă condiția de tânără femeie în devenire. Kiti este astăzi ceva mai suplă decât acum două săptămâni, iar de bucurie o ridic în brațe, ca pe un copil mic, și o țin suspendată mai mult de trei secunde. Îi place, și mie îmi place, iar atingerea obrazului ei catifelat face ca efortul de a o ține în brațe să pălească. O las să cadă în picioare, mă privesc admirativ pentru câteva clipe, sunt chiar puternică, îmi zic, apoi mă las condusă de brațul ei către baie. Kiti vrea să simtă parfum în jurul ei, iar în timp ce o parfumez, o undă subtilă de tristețe mă atinge, oare ce fel de arome îi sunt pe plac. Dar în baie se întrepătrund valuri răzlețe de diverse parfumuri, prin fereastra larg deschisă găsesc iz dulce de căpșună și proaspăt de iarbă, totodată amestecul greu de cosmetice și soluții chimice este astăzi cel mai pregnant, deoarece curățenia este în dimineața asta maximă, de aceea pierd repede din vedere firul slab de tristețe. Îi ciufulesc părul, și-așa ciufulit prin definiție, și în fața încrederii pe care mi-o arată, pentru că se lasă cu totul în grija mea, mă găsesc deodată moale și vulnerabilă. Deși principiul dreptății este unul inventat de om, așadar calitatea de a fi dreaptă sau nedreaptă nu ne poate descrie viețile, care prin însăși natura lor sunt supuse voii miraculoase a sorții, am totuși, și poate voi avea mereu, un gând neliniștitor, necredincios de injustețe. Cum și pentru ce atâta dependență, ce ocean de iubire poate îneca atâta amar de rătăcire câtă este pe lume? Dar săgețile astea de infidelitate sunt izolate și fericit șterse ca ecou în sufletul meu plin, de aceea trec cu destulă lejeritate către frivolitate, continuând să-mi amestec cu îndemânare și desfătare degetele printre firele ei rebele de păr.

Sunt ca niște antiCenusarese ce așteaptă miezul nopții ca să-și înceapă dantuiala. Rămâne un mister identitatea petrecăreților, par păsări și mamifere, par mulți, fiindcă sunetul ritmat al pașilor de pe balconul dormitorului este cel puțin straniu în liniștea nopții. Am numit balconul clubul de noapte al păsărilor și îmi amintesc acum că, atunci când am ajuns prima oară în locul pe care stă astăzi casa noastră, m-am temut să nu se construiască vreun club peste drum în clădirea aceea cu formă neobișnuită, și iată-ne astăzi cu clubul la fereastră, numai că, în ciuda bizarei lui sonorități, clubul păsărilor este silențios, dar totodată intrigant, liniștitor și deopotrivă tulburător. Și totuși, tot mai familiar. 

Și o floare de ziua prietenei mele, Moni, cu drag și dor, pentru tine:

Vorbim despre cum ne emoționăm, convenim că trăirile sufletești ale copiilor sunt mai întregi și nereținute cu cât copiii sunt mai mici și că asta le creează lumi perceptive paralele cu ale noastre. Dacă lumile senzoriale ale fiecăruia dintre noi ar fi una și aceeași, aș opri mașina chiar acum, în mijlocul drumului, poate aș mai merge câțiva metri până în umbra pădurii cu lacrimile în ochi, și m-aș pune pe plâns, împreună cu Kiti și Felix, pentru nefericirea spontană a băiatului, aceea de a nu îi fi căzut dintele care i se mișcă de vreo lună încoace, dar nu sunt una și aceeași, de aceea conduc mai departe mașina către școală, rămânând doar să îi alin din vorbe tristețea. Ajunși în parcare, îi propun să-l ajut, iar Felix acceptă, ceea ce n-ar face în afara supărării subite. Numai că dintele este încă bine prins, așa că, în afara unei alte dureri, de data asta fizice, nu rezolv nimic sau poate totuși rezolv ceva, însă doar în câteva minute, cât îl îmbrățișez și câte îi trebuie ca să schițeze cu ajutorul mușchilor mimicii un zâmbet slab pe chip. În toate aceste secunde lungi, Kiti ne privește din mașină, prin ușa larg deschisă, cu una dintre privirile ei caraghioase, care ajută și ea la alinare.
 
Când ‘ne incalzim’ articulațiile înainte de a practica un sport, le pregătim pentru a suporta niște șocuri, date de întinderea lor excesivă, cu alte cuvinte le creăm premise sănătoase pentru performanța sportivului. Asta este partea trupului, tehnică și cât se poate de concretă. Dar și mintea trebuie ‘incalzita’ pentru starea de alertă. Cu greu te poți aștepta la reușită, când ceri trupului să suplinească o minte neconectata la întregul pe care omul îl reprezintă. Asta face și Horica înaintea semifinalei, se încălzește. Le permite mușchilor și articulațiilor sale contracții progresive, apoi își așază mintea în stare de sprinteneală, fiindcă ordinea de zi îi este favorabilă, el tocmai terminându-și miniconcertul de pe scena din Herăstrău, ridicată cu ocazia ONGfestului. Gândul de la sonorizarea nepotrivită pretențiilor sale ridicate îi pleacă repede, fiindcă înțelege că responsabilitatea sunetului nu îi aparține, în plus, întotdeauna cântă pasionat, de aceea are o lejeritate aparte în a se găsi pe scenă. Pierde semifinala, dar o face cu eleganță și încălzit cum se cuvine, trup si suflet vibrand.

Azi dimineață n-a condus tati către școală, fiindcă Felix i-a invitat în limuzina lui veselă. Kiti n-a avut nicio problemă cu această schimbare, deși pornise hotărâtă, așa cum pornește ea când se hotărăște să pornească, către mașina mea, apoi, când tati a întors-o din drum și ea s-a îndreptat către mașina lui, iarăși a oprit-o. Kiti a ridicat placidă din umeri și a urcat în limuzină, pe ușa cu roz, fiindcă, nu se știe cum, rozul a atras-o în acea clipă. Normal, în limuzină s-a descălțat politicos la ușă și s-a cățărat în vârful canapelei croită dintr-un material natural, cu iarbă și flori de câmp. S-a privit o clipă, aplecându-și capul înainte și a strâmbat din nas, rochița ei alb cu negru îi părea cam sobră pentru asemenea canapele, însă i-am zărit prin perdeluța din mătase verde mimica împăcată de la vederea ciorapilor ei ciclam, așa intensitate de culoare mai merge! Le-am urat repede drum bun, de drag, bineînțeles, dar și de teama ca Felix să nu observe că Kiti începuse să smulgă fire de iarbă din canapea, însă cum Felix este un cățel cu mirosul fin, mi-a citit gândurile și mi-a aruncat un reconfortant și iubitor, nu-ți face probleme, mami, deseară refac canapeaua cu cariocile mele. Tati și-a găsit și el repede un loc, cam înghesuit, ce-i drept, pe lângă Kiti și s-a lăsat încântat pe spate, savurându-și binemeritata recompensă a copilului său, grija lui. Apoi a privit-o cu iubire și pe fata lui în ochi și Kiti i-a zâmbit. Limuzina a pornit cu Felix conducând-o, iar eu am rămas acasă împreună cu Horica într-o dulce visare. Veselă dimineață!