Săptămâna începe devreme, odată cu țârâitul prodigios al unor cosași. Este întâia oară când îi aud acasă,  îi recunosc după ce mă dezmeticesc, la cinci antemeridian, fiindcă i-am văzut și auzit mai de mult, foșnind uluitor, ritmic, cu picioarele lor lungi și îndoite, pe trunchiul unui copac bătrân al unei plaje grecești, sub a cărui coamă ne dezmierdam simțurile cu acea mereu rătăcitoare, dar sfântă simplitate. Mai întâi sunt tentată să cercetez spațiul de sub pat, fiindcă pare ticăitul amplificat al unui ceas. Are un oarecare sens să caut acolo. Apoi, când mă ridic în capul oaselor, încep să simt mai pătrunzător și îmi amintesc de insecte.
 
Pe terasă adie un vânticel temător ca un iepuraș. Este numai bun ca să trezească gânduri adormite, dar nu este îndeajuns de răspicat încât să le lege suplu între ele. Greierii cântă neîntrerupt dinainte de lăsarea serii. Sunt nevăzuți și deloc supărători, în ciuda monotoniei cântului lor. Peștii fac salturi spectaculoase pe deasupra lacului, le-o fi prea cald? Eu îmi număr impresiile de peste zi. Asta pot să fac. Pregnante, în afară de osteneala unei zile de umblătură în plină bătaie fierbinte a soarelui, sunt încântarea și bucuria revederii unei doamne dăruite cu un har ales, harul educatorului. Felix se află între dumneaei și mama lui, pentru evaluare, emoția îi este vădită, dar este una caldă, neapasatoare. Băiatul are mâini frumoase, cu degete lungi, însă cam neantrenate, și se orientează bine pe partitură, deși îi sunt vagi noțiunile teoretice de bază. Claviatura ține câte un cățel sub fiecare clapă, astfel le mângâie, le bate, le apasă și leagă mai atent între ele. Apoi se plictisește, dar i se permite aceasta. O conducem în oraș pe doamna profesoară, când toți copiii adorm în mașină. Imaginea copiilor dormind în soarele încă blând al dimineții este înduioșătoare.

După trei ore consecutive de bazin, ‘inotate’ în liniște, ba chiar în extaz ieri, râzi, mamă, râzi, cum am înțeles de la fetele care au însoțit-o pe Kiti, pot să mă calmez, nu este vorba despre o coincidență. Așa cum se așază lucrurile în viață ei (și a noastră), cu cât se întâmplă mai des să se găsească în fața unei provocări, cu atât o face mai ușor. Dată fiind rezistența pe care a tot opus-o, plângând ore întregi în apă, insistența noastră de a o duce la înot este și mai lăudabilă. Nu înțeleg această reușită ca pe o garanție a permanenței fericirii copilei, însă o prețuiesc pentru speranța pe care ne-o dă, speranță că lucrurile se pot schimba în bine. Ăsta nu este un fapt subînțeles, nu.
 
Profesorul ne spune, veniți la șase jumătate, iar Horia și cu mine întrebăm deodată, el-șase jumătate dimineața?, eu-șase jumătate seara? Ne privim imediat în ochi și izbucnim în râs, fiecare dintre întrebările noastre este superfluă, în plus, mai spune ceva despre noi în afară că vorbim mai curând decât gândim (uneori, desigur), spune despre mine și exactitatea pe care o pretind comunicării dintre noi și spune despre Horia și nonconformismul și aerul său distrat. Imediat ce pornim a râde, pornim și spre casă, evident, fără să ne intereseze vreun eventual răspuns la întrebările noastre.
 
Felix zice din când în când că se plictisește, eu îl tachinez, spunându-i că există școli de vară, copilul îmi răspunde că școlile în general și cele de vară în special nu au cum să îi rezolve plictiseala. N-am replică. Am totuși o soluție temporară pentru plictiseala lui, îi încep un roman, în paralel cu romanul citit seara de tati.
 
Horica ma pune să fac un tort, avem aniversare în familie. Acum exact un an, imediat dupa examenul de matematica, a aparut chitara lui in familia noastra. La multi ani!

Copilul este ud din cap până-n picioare și asta îl veselește, aleargă desculț prin iarbă, sărind și chiuind molipsitor peste aspersor. Își aruncă hainele de pe el pe un colț de terasă, acestea cad grele, împrăștiind pârâiașe timide împrejur. Dacă s-ar tăvăli cu totul prin iarbă, ar obține același efect, iarba este udă, pământul îmbibat cu apă după ploaia de azinoapte. Florile din grădină strălucesc și se irizează prin stropii rotunzi care le acoperă; același motiv de bucurie și pentru ele. Picături de apă minuscule, multicolore, ascuțite, de par trase prin tăietorul de hârtie, bat cu câte un clipocit suprafața iazului, iar umbrele aurii ale peștișorilor străbat piscina în lung și-n lat, semn că răspund chemării ploii. Totul se udă în jur, chiar și lacul. Ne găsim între două ploi și căutăm apa. O singură excepție rămâne să se abată de la această regulă, Horica nu suportă nici astăzi sandwichul cu abdomenul ud. În rest, orice apăraie este veselie, apa este desfătătoare când nu duce la calamități. În zilele astea de iunie plouă mult, plouă adânc din nori și profund în pământ, plouă amestecat, în valuri înspăimântătoare, în perdea gingașă, plouă cu spasme, în coaguli de gheață, și plouă subțire, curgător, mai plouă fastuos și prețios, scânteietor și răsunător.

Trec prin complexul studențesc al Agronomiei, o inscripție inestetică pe o mașină parcată anapoda anunță emfatic, livrări în campus, nu am vreme să înțeleg ce fel de livrări face, însă îmi vin în minte alte campusuri universitare ale lumii, cunoscute din filme sau realitate; simt un pic de tristețe pentru dezordinea ce pare împietrită aici, și chiar este împietrită, fiindcă aleile pietruite sunt dezolant de neingrijte, zdrențuite și uitate, învechite și invadate de buruieni, inundate și cucerite de zeci de mașini. Pe de altă parte, ridic privirea peste gardul metalic ce împrejmuiește un parc încântător, o mică grădină botanică improvizată, îmi imaginez, cu scop didactic și nu numai, cu gazon regulat, perfect tuns, ce urmărește intim mici dune improvizate, cu copaci bătrâni cu coame respectabile și plăcute de recunoaștere, cu straturi de flori multicolore dispuse șerpuitor și cu alei pietruite. Este o comoară parcul din miezul campusului, dar îi lipsește ceva, fiindcă are un aer de iubită părăsită. Iubitul se preumblă nepăsător în chipul studenților ce viețuiesc acolo, în afara gardului metalic, călcând neștiutori aleile rupte și uitate, ocolind în mulțimi înrudite prin aspect și atitudine mașinile înghesuite, fără tandrețe și interes, reci și seci în căutare. Nu înțeleg cum nu se stinge inerția răului ce-a fost, ce ține gardurile, barierele, interdicțiile, normele și obiceiurile nealterate. Un campus fracturat în spații disonante și incompatibile, ca împăcarea în sufletul iubitei părăsite, îmi inspiră.

Te pup, Kiti, ne vedem mai târziu, zic și mă arunc imediat în mașina căreia îi pornesc motorul și dau să-i decuplez frâna de deget mână. Nu vrea. Stai așa, îmi spun, dacă nu apăs bine pedala de frână, nu se poate deconecta, de aceea apăs cu putere pedala. Constat însă că o fac nu doar cu putere, ci și zadarnic. Hmmm. Opresc motorul, scot cheia din contact, mă repozitionez în scaun fără să am un motiv concret s-o fac, în schimb încerc în felul ăsta să păcălesc cumva starea de fapt, cu acea dulce și irațională naivitate a copilului căruia i se rostuieste lumea cu ajutorul magiilor. Gesturile mele rămân infructuoase. Sosește timpul potrivit pentru a-mi suna ocrotitorul, alo, care este frâna, pedala din dreapta sau din stânga, îl întreb, deși știu că ăsta este un amănunt neesențial în situația dată, în definitiv am apăsat ambele pedale, și mai știu, desigur că știu care este frâna, dacă mă gândesc puțin, însă, poate știi cum e, se întâmplă uneori câte-o clipă de rătăcire, când cărări bătătorite și pedale călcate îți pot apărea inexplicabil obscure. Primesc asigurarea că vine să mă salveze, eu nu mă aflu astăzi în nicio grabă, așadar aș zice că mai degrabă vine să salveze o lume întreagă de mine, și anume pe toți cei pe care i-am blocat pe trotuarul larg, metamorfozat într-un unitar și aglomerat spațiu al omului și al mașinii, vreo cinci mașini parcate în spatele meu și vreo încă douăzeci în față, mașini ai căror proprietari, din fericire, nu par a se înghesui cu toții să o ia din loc. Totuși unul, bărbat la vreo cincizeci de ani, cu aspect neîngrijit și mustind într-un lac de sudoare, claxonează din prima secundă în care este nevoit să oprească și strigă vitejește prin geamul lăsat la maximum, anunțând un bloc întreg și încă un parc plin de bătrânele și de câinii lor că el are de descărcat mașina, așadar nu am cum să-i stau în cale. Cobor din mașină să-l anunț politicos că nu am cum să îmi pornesc mașina și să-mi cer scuze. Revin în mașină, însă omul nu vrea să se potolească din claxonat, deci continuă să claxoneze. Își acompaniază sunetele deranjante ale claxonului cu lamentările pe care mi le adresează, eu ce fac acum. Îi răspund calm că nu știu concret ce ar putea să facă în afară de a încerca să caute o soluție, răspuns care îl liniștește și îl dă înapoi din claxonat, dar și din drum, apoi dispare. Cătă mă sună între timp că se îndreaptă către mine însoțit de un profesionist înarmat cu un laptop și niște cabluri și desigur și altele trebuincioase, eu răsuflu ușurată, o respirație binevenită, deoarece un alt domn, mai tânăr și mai spilcuit de data asta, așteaptă să iasa, operațiune imposibilă deocamdată din cauza mașinii mele mari și imobilizate de o frână mică și aparent inofensivă. Cobor iarăși să-mi prezint deja familiarele scuze însoțite de explicații, însă vestea că va trebui să iasă în stradă în marșarier îl înfurie și pe domnul cu numărul doi care nu își manifestă verbal furia, ci o face printr-o stupidă trântire în nas a portierei sale mândre de mașină scumpă și albă. Încerc în continuare să decuplez frâna de mână, cu motorul pornit și stins, apăsând și ridicând clapeta acesteia, luând diverse posturi ale propriului meu trup, doar-doar… Futilitatea acțiunilor mele este emblematică, sunt sortită să trăiesc de-a pururea rolul de șofer dependent, gând ce nu mă nefericeste absolut, fiindcă înțeleg că această minimă dependență nu este decât o mică parte din marea dependență a vieții, aceea a iubirii cu care sunt binecuvântată, ha, ha, ha, bineînțeles, nicidecum frivolul hi, hi, hi. Un tată voluntar află prin telefon despre niște ipotetice soluții la problema mea, complexitatea ce le presupune, niște mufe de scos și repus în motor sau ridicarea mașinii pe o rampă și altele, mă sperie și mă obligă să le refuz, cu mulțumiri. Apuc să-mi duc gândul acesta până la capăt, ba apuc și să mulțumesc întâmplării pentru calmul restabilit pe trotuarul cu pricina după retragerea celor doi bărbați nemulțumiți, ca să îmi primesc soțul cu mintea limpede și eliberată de gânduri, ceea ce și fac, îl primesc pe Cătă în brațele mele ca Penelopa, acesta aleargă la propriu și figurat să mă salveze și mă salvează, căci urcă la volan, pornește motorul, calcă frâna (pedala mare din dreapta) și apasă clapeta care, ca un făcut și, mai ales, ca o certitudine a încrederii mele, deconectează frâna mașinii, eliberându-i fără îndârjirea pe care mi-a arătat-o mie anterior roțile. Cătă îmi face semn să mă apropii, ca să mă protejeze de eventuala rușine pe care aș putea să o simt (n-o simt) în fața celor două doamne care mi-au ținut de urât, și îmi arată sub protecția clapetei niște bucățele infime de biscuite, semn cert de trecere a lui Kiti pe acolo, biscuite ce s-a opus, cu aceeași determinare cu care Kiti se opune când se opune, încercărilor mele deșarte de decuplare a frânei. Izbucnesc recunoscătoare și de-a dreptul amuzată în râs, întâmplarea este din nou semnificativă pentru putința mea de a mă găsi în situații ridicole, iată-mă așadar astăzi împotriva unor rămășițe de biscuite, învinsă de acestea, ba mai mult, declanșând un adevărat uragan de intenții și acțiuni binevoitoare din partea celor din jur, așadar o furtună într-un pachet de bisc… ăăă…pahar cu apă. Mulțumesc.

Desenele lui Felix sunt halucinante, îmi imaginez cum se nasc ele, precum o poveste, încep cu o idee ca un bulgăre, ce se rostogolește și se rostogolește rapid ca o avalanșă, strânsă în straturi spiralate, astfel încât, dacă o desfășori în cele două dimensiuni ale planșei de desenat, povestea, îi vezi laolaltă, sincronizate, toate planurile în care se întâmplă. Astea sunt poveștile. Cât despre portrete, acestea sunt mai liniștite, autentic lipsite de simetrie, calde chiar și în varianta alb-negru.

Încercăm principial să ne imaginăm ce-am face dacă. Horica este astăzi vehement, nu ar da plecarea la o universitate bună din altă țară pe nici o indragosteala adolescentină, repet, astăzi demonstrează impetuozitate în convingerea sa. Vrea să afle și de la Felix cum ar proceda, acesta își pune reflexiv mâna pe bărbie, semn că își pune și problema cu seriozitate, el este încredințat în urma înfocării pe care o percepe la fratele său mai mare, modelul, că a învăța într-o universitate bună este esențial, așadar își știe răspunsul gingaș, el va pleca la universitate împreună cu mama lui.

Vacanța este adorabilă ca un pui de dalmațian, să zicem, însă pe alocuri plictisitoare ca orice exces, de data asta exces de libertate. Vreau să te ajut, îmi miaună Felix în spate, eu sunt în grabă, mai am de plantat șase flori până ajunge Kiti acasă. Ajută-mă, îi zic. Ce pot să fac? Ce vrei tu, îi zic lăsându-i libertate deplină. Nu știu ce să fac! Împinge roaba, îi dau o idee. Ah, o râmă, mi-e frică! Da, întotdeauna te-au speriat râmele, dar sunt inofensive. Ba sunt ofensive, nu vezi ce urât arată? Ok, e un punct de vedere. Mă plictisesc, ce să fac? Fă ce-ți trece prin cap, iar dacă nu-ți trece nimic prin cap, nu fă nimic, plictiseala e normala, n-ai decat s-o induri, îi zic cu calm, în timp ce zoresc mâinile la treabă. Dar să nu fac nimic e plictisitor, vreau să stropesc florile. Stropește-le! Uite un curcubeu din apă!

Rutina se rupe astăzi, luni, prima zi de vacanță pentru unii. Încă unii mai au o săptămână, iar alții par să nu aibă vacanță niciodată. Uit să-i pregătesc lui Felix gustarea, îi deschid portiera la destinație, dar el nu vrea să coboare. Stă și plânge și îmi promite că nu are de gând să iasă din mașină fără gustare. Deschid portbagajul a cărui încărcătură îmi dă neașteptat gând optimist și încep să răscolesc printre pungi, rachete de tenis, jucării, tricouri, șosete, hârtii și alte mărunțișuri, amintindu-mi că sâmbătă Kiti și-a îndulcit așteptarea din timpul meciului de tenis al lui Horia cu niște covrigidebuzau sărați. Din nefericire  nu găsesc nici un centimetru de covrigdebuzau printre obiecte, însă am prezența de spirit să o sun pe mătușa neastâmpărată, aflată în drum spre școală cu fiul ei, care întâmplător are o banană în mașină și încă una galbenă pe exterior. Felix se transformă dintr-o dată, rupe supărarea, la fel cum ne-a rupt și nouă vacanța rutina preparării gustării, și iese din mașină cu certitudinea unui snack, pe care promisiunea mătușii neastâmpărate ți-o dă. Rămân doar cu Kiti în mașină, pornim. Când intrăm în pădurea întunecată, o văd agitându-se. Se aruncă de-a dreptul în portbagaj, nu îi mai văd decât picioarele în oglinda retrovizoare, îi intuiesc căutarea acerbă. Revine în camera de zi a mașinii cu un covrigdebuzau în mână, rotund, măsurând chiar mai mult de 360 de grade, plin, lucitor, pe care îl sparge cu dinții și începe să-l mestece fericită, absolut încântată de abilitatea demonstrată. Mă declar în netă inferioritate față de ea și, fiindcă sunt o luptătoare, mă consolez cu faptul că tot rutina, de data asta a fetei, de descoperire a resurselor alimentare pentru gustări este cea care o face pe Kiti mai puternică decât mine, așadar găsesc motiv de a zâmbi. Încă suntem tot în pădure, de aceea îmi permit luxul de a face exerciții scurte de gândire, reflectez la puterea rutinii în general și observ că aceasta este atât de puternică numai fiindcă mintea, gândul îi permit să se instaleze comod și imobil, cum s-ar instala o bunicuță corpolentă și sfătoasă într-un fotoliu larg și jos, adică cu un nefiresc aer de permanență, familiaritate și omnisciență. Odată ce ne eliberăm mintea din corsetul rutinii, în ciuda faptului că aceasta este în stare să lase urme, rutina dispare cu o lejeritate întristătoare din mintea înciudată, dar eliberată. Rutina funcționează ca niște subprograme esențiale ale rațiunii, așadar este absolut trebuincioasă pentru viețuire, întocmai ca sfaturile bunicuței sau moștenirea strămoșească a omului. Pe de alta parte, cu dificultate poți supune gândul unei rutine, de unde și frumusețea și abundența creativității omenești, însă totodată rutina rămâne de-a pururea datoare gândului cu cadrul ei strict, îndrumător și, până la urmă, formator în limitarea pe care necesar o presupune.

 Degrabă și degeaba trec zilele și anii peste noi,
 implacabil pare efectul vanității ființării;
 un strop de autoironie maschează delicat neajunsul de a rămâne în încremenire.
 Ironic, rostul vine din jocul surprinzător al întâmplării.

 ***

Kiti și-a pierdut portmoneul. Era un mic portmoneu pentru monede din piele neagră, croit în linii prea drepte și cu o capsă prea sigură drept închizătoare, un portmoneu bărbătesc primit mai de mult de tatăl ei, așadar unul nepotrivit, mult prea sobru. Am ajuns astăzi să îl înlocuiesc cu unul nimerit, ca o fetiță năstrușnică arată, așa de viu colorat este trupul său din plastic lăcuit, de forma neregulată a unui săculeț încrețit la margine și închis cu două bare metalice curbe, ce culminează fiecare în câte-o sferă excentrică, montate în opoziție, astfel încât să închidă sigur deschizătura săculețului colorat, din plastic lăcuit. Kiti l-a primit cu o mângâiere din vârful a două degete, la rândul lor cu unghiile lăcuite în culoare vie, o mângâiere cât o certitudine.

 ***

Cum te simți, Felix, acum, că ai terminat clasa întâi – l-a întrebat Horica duios și melancolic, încercând să rememoreze senzația rătăcită. Copilul i-a răspuns firesc, cum să mă simt, ca un câine, iar naturalețea și spontaneitatea sa ne-au bucurat.
Mai încolo, încercând să îi facă pe plac, mătușa lui neastâmpărată, adică sora mea, a lătrat scurt, de două ori, ca de la câine la câine, însă Felix a săgetat-o cu o privire disprețuitoare, pe care a explicat-o în fugă: tu nu știi să latri!

***

La o scară modestă, dar dreaptă, viața devine atât de nesofisticată încât ne poate apărea pe alocuri de-a dreptul strălucitoare. Uite, de-asta îmi plac mie scările!

Schimb câteva vorbe cu tatăl unui adolescent, fiindcă tăceri nu poate el să schimbe, adolescent pe care părinții săi (‘maica-sa vrea’, îmi spune tatăl) îl visează campion la Roland Garros, așezați pe bancă de după gardul ce împrejmuiește terenurile de tenis. Omul nu este bătrân, dar are ceva fire albe de păr, însă se jelește ca o bocitoare și suduie ca un birjar din cauza ploilor care, într-un complot universal împotriva lor (‘e nouă jumate, dragă, începe ploaia’, îi spune sarcastic soției la telefon, ca o mărturisire sfântă de autenticitate a blestemului pe care-l îndură), le paralizează și amână visurile. Imaginea bărbatului înflăcărat de nemulțumire este destul de comică, întrucât absurdul ei este accentuat de strecurarea printre vaiete a unor mostre indirecte de potență socială, hihihi, adică de-a dreptul hi, hi, hi.
 
Drept pentru care nu m-aș mai plânge de ploile imposibile ale acestui aproape irosit iunie, căci irosire îmi evocă, iar asta nu din cauza antrenamentelor de tenis amânate, ci din cauza zădărniciei visurilor noastre de a purta în sfârșit sandale sau chiar tălpi descoperite și a visului colateral de țărani, în sensul de locuitori ai satului, ce ne aflăm, anume creșterea legumelor și fructelor proaspete și bio în grădinița noastră firavă, și nu m-aș mai plânge deloc, fiindcă știu din surse cât se poate de credibile, nu mă refer la siteurile de stare a vremii, că după ploaie vine soare, atunci când nu vine tot ploaie, iar ploaie știu că, în ciuda faptului că tot vine, la un moment dat nu va mai avea de unde să vină și nu va mai veni, așadar va ieși soarele, iar noi vom arunca pantofii cât colo din picioare și până și visurile imposibile ale familiei acelui adolescent vor căpăta consistență bună, asta bineînțeles dacă până atunci se vor limpezi bălțile printre care astăzi ne străduim să călcăm. Încălțați, desigur.

O privesc pe Kiti prin oglinda retrovizoare, stă nemișcată pe scaunul ei, lipită cu obrazul stâng de spătar, ușor aplecată. Un ocean de expresivitate este trupul și privirea ei ce transcende puterea mea de înțelegere. Simt o ușoară și temporară plictiseală în a căuta să înțeleg, știu că am doar atâtea resurse câte am, de aceea nu-mi bat capul. Capul, capul ei este deosebit de atrăgător, îmi amintesc de dimineață, întinsă perpendicular pe holul îngust de trecere, pe canapeaua noastră preintampinatoare. Kiti se rotunjește pe jos, lângă mine, întinde gâtul ca struțul, parcă încercând tainic să pătrundă în adâncimea lemnului din pardoseală. Îi așez palma pe creștetul capului, senzația este împlinitoare, fiindcă se îmbucă perfect. Îmi trece prin minte că niciodată nu va mai purta plete, ceea ce, surprinzător, nu mă mai întristează. Cumva, nu știu cum, gândul ăsta mă duce înapoi în timpul revolutiei noastre familiale, sunt eu și optimismul meu nerod, e el, nu pesimist, dar cumpătat în așteptări, suntem pregătiți împreună să ne întristăm și să ne bucurăm cât putem și cât înțelegem s-o facem. Desigur, gândurile sunt fulgerătoare, ca impresiile, de unde și potențialul lor valoros, fiindcă în infinitezimala lor materialitate de durată, pot mișca lumi întregi. Nu neapărat în fiecare caz, gândurilor mele rătăcitoare eu le ofer adesea prea multă libertate, iar efectele lor se împletesc dezordonat ca pierdutele cosițe aurii ale fetei mele. Dar eu nu vreau să mă tund și salvarea îmi vine dinspre Felix care mă trezește în concretul încântător al vorbelor sale, cu exclamația de mirare stârnită de descoperirea unor mere pădurețe la margine de crâng, ‘mami, crește mâncare în copac!’. Iese până și Kiti din misterioasa ei visare odată cu uimirea băiatului, o văd clar cum iese în lumea tangibilă, fiindca privirea îi capătă margine sesizabilă, trupul are vibrație mai ușor perceptibilă și zâmbetul devine superficial.

Sunt câteodată victima propriei mele stângăcii și nu greșesc când spun ‘câteodată’, întrucât uneori găsesc voit sau neștiut o cale să îmi stăpânesc purtările neîndemânatice. Când însă nu se întâmplă asta, pot părea și apărea drept o neghioabă, chiar dacă una simpatică, și îmi rezerv deliciul de a analiza cum se întâmplă asta pentru altă dată. Ei bine, mă aflu împreună cu Felix înaintea unei încercări aventuroase de a parcurge traseele tirolienei de la Comana, suntem înconjurați de mulți copii, colegii de școală. Ei stau înșiruiți, așteptând să li se lege echipamentul de trupusoarele firave, doar Felix se află dispus ușor excentric față de grup, el îmi caută cu o neliniștitoare insistență atingerea, împingându-se în mine. Îl observ cum își pierde intenționat rândul, apoi, când nu prea mai are unde să dea înapoi, pornește cu un glas tânguitor să își afirme curajos lipsa de curaj. În momentul ăsta este rândul meu să îmi afirm neghiobia, pornesc să îl conving să încerce. De ce fac asta, mă întreb, fiindcă știu că faptul că toți copiii sunt gata a se aventura nu mă impresionează îndeajuns încât să îl vreau și pe băiatul meu printre ei. Copilul se lasă, bietul, înhămat doar de dragul meu, dar cine sunt eu, să îi cer așa ceva, însă se dovedește imediat mai stăpân pe propriile trăiri decât mama sa, întrucât își desface cu gesturi sigure închizătorile echipamentului de siguranță și îl lasă elocvent să cadă pe lângă corp, pășind sănătos în afara perimetrului desenat de acesta. Neghiobia mea se termină, desigur, în această clipă, așa că ridic hamul și casca și le predau instructorului. Felix aleargă ca un ied prin pădurice, eliberat de stres și de spaime neanticipate și, fiindcă aflu că aventura tirolianei va dura cel puțin două ore, îi propun băiatului să ne plimbăm prin pădure. Locul este pitoresc, în drum spre mănăstirea Comana, trecem printr-un câmp de levănțică înflorită, de al cărei parfum îmbătător sunt conștientă încă de departe. Fac imediat niște fotografii cărora le imprim mental aroma indicibilă a plantelor și prelungim scurtul popas ca să alergăm niște fluturi albi ce descriu încântător în zborul lor sacadat cunune peste florile violete. La mânăstire găsim un spațiu tihnit, neingramadit de oameni, cum este spațiul parcului, doar tremurul aerului dogoritor de vară împins regulat de bătăile aripilor a zeci de rândunele, ce își îngrijesc cuiburile semisferice lipite de bolta verandei fermecătoare a vechii construcții animă împrejurimea. Ne bucurăm de notele muzicale diferite scoase de bătăile în clopotele grele preț de sute de kilograme expuse în grădina de trandafiri a mănăstirii, apoi intrăm și în biserica intimă să îi admirăm picturile murale și plecăm. Reușim să ne armonizăm emoțiile unul cu celălalt, exuberanța mea se diluează cu neliniștea lui Felix, rezultând o pace bună, iar odată ce pătrundem în păduricea parcului pregătit pentru aventură, îl văd pe Felix cu privire plină de dor neștiut de aventură peste cabluri și copaci, așa că, într-o tacită și nesperată comuniune, ajungem în noul rând al noului șir de copii cuminți, înșiruiți întru așteptarea echipamentului. Felix pornește în aventura tirolianei, eu îi admir de dedesubt strădania, temerea, curajul, voința, forța brațului delicat și chiar zâmbetul de învingător pe care mi-l oferă generos, recunoscător și iubitor. Sunt câteodată victima propriei mele stângăcii și nu greșesc când spun ‘câteodată’, întrucât iată-mă, chiar și astăzi, înfrângându-mi nesiguranța și negrija, sau mai bine neghiobia, fie ea și simpatică, de care mă mai găsesc în stare din timp în timp, așa, ca să-mi amintesc cu cine am de-a face dară.

te pomenești în miezul unui atac de panică nici nu îți dă șansa s-o presimți fiindcă în somn visezi velociraptori albaștri pe ziduri este perfidă și amenințătoare îți amăgește suprarenalele care pompează neliniște în trup piciorele îți pornesc împleticite ca nebunele ai noroc cu brațele pline de caracter ce te susțin ferm și cinstit la verticală ceri cu violență și speranță apă apa este balsamul universal și oaza vieții te târăști prin deșertul fierbinte ce-ți arde un șut în spinare de saltă inima într-o bătută din cale-afară de ritmată până dai cu nădejde de recipient și recipientul de gura tremurătoare o asculți cum gâlgâie (noroc că Felix doarme altfel ar spune că gâlgâie fericită) nu-i propriu-zis o fericire cunoști desigur fericiri mai fericite reușești să contaminezi cu spaimă și altă inimă e contaminarea cea mai râvnită cea a inimii nu a spaimei înghiți capsula cu prafuri fără să-ți mai pese de rigoarea naturalului cu care te tot lauzi de fapt îți pasă dar viața este dulce ispititoare și în clipa asta încape într-o minusculă masă de atomi și molecule ascunsă dibaci între fire tocate de ierburi pe care le urmărești din fotoliul în care simți că te recompui cum se insinuează în celulele-săracele împrăștiind izuri verzi de pace și încredere dar nu este numai ea capsula care impresionează spațiile secate ci este și strângerea de mână și timpul ah timpul rațiunii care n-are cum să se teamă fiindcă altfel n-ar fi rațională (rațiunea) dar este așadar înțelege aproape tot inclusiv cum stă treaba cu spaimele astea hidoase și impertinente și lașe deopotrivă da lașe apoi pui punct ca să se termine punct. Stop!

Ziua începe halucinant la patru dimineața. Nu mă privesc în oglindă, n-am chef să văd oameni morocănoși. V-ați putea pune întrebarea, de ce m-aș privi în oglindă la patru dimineața, iar în acest caz v-aș răspunde, pentru că trezirea se face în baie, acolo unde, după o ușoară ridicare a capului, dai cu privirea de-a dreptul în oglinda îngâmfată. Nu ridic ochii. Kiti impune indirect trezirea, indirect, fiindcă ea nu vine la noi în dormitor, ci noi mergem către ea. Asta este o necesitate, ultima oară când am amânat întâlnirea cu fata, a pornit alarma casei de n-am mai oprit-o nici cu securitatea, nu glumesc. De data asta, evident, întâlnirea are loc în baie. Cât aștept, simt impuls năvalnic de răutate. Am două opțiuni: să mă las în voia diavolească a pornirii și să mă năpustesc asupra lui Kiti sau să-mi exprim verbal imboldul și să mă îmblânzesc. O aleg pe cea de-a doua. Sunt obosită și devin rea, să știi, îi strig fetei, aplecându-mă deasupra ei și ciufulindu-i nervos părul cu ambele mâini. Kiti nu mă crede, de aceea are îndrăzneala să-mi râdă în față. După ce o conduc în camera ei, împing canapeaua ajunsă din necesitate în hol chiar în dreptul ușii și mă arunc în ea, plănuind completarea nopții cu somn în chinuitoarea postură de temnicer al propriei mele fiice. Aflu în câteva minute despre deșertăciunea planului meu optimist, ce-i drept, optimism încurajat de vorbele gardianului centrului unde învață Kiti, auzite ieri, ce-mi răsună încă în minte, vorbe spuse unui nevăzut interlocutor într-o conversație telefonică, din adâncimea dulce și necomplicată a unui fotoliu, anume, ‘ce să fac, muncesc!’. Ei bine, mă consolez cu schema temincerului treaz, dar încremenit într-o, ce-i drept, mai puțin solemnă postură culcată și veghez.

Încă veghez când se trezește Felix. Apoi le veghez copiilor mici servirea micului dejun și tot ritualul pregătirilor pentru școală, cu observația că astăzi suplimentez veghea cu implicare activă, întrucât Felix trebuie să îmbrace ținuta festivă în vederea unei ceremonii școlare. Din fericire veșmintele sărbătorești, cămașa și cravata, se află la locurile lor, ceea ce nu este neapărat un dat, așadar ritualul de îmbrăcare poate continua. Intervin iarăși ca să-i prind băiatului cravata în jurul gâtului, însă acesta mă oprește, amintindu-mi că purtarea unui accesoriu atât de reliefat este riscantă atunci când se face în proximitatea lui Kiti, recunoscută pentru îndârjirea și abnegația cu care îndepărtează anexele, de parcă s-ar lepăda de Satana. Obțin destul de greu promisiunea lui Cătă, astăzi șoferul copiilor, că îi va potrivi lui Felix cravata chiar înainte de a-l lăsa la școală, apoi ne dezmierdăm scurt și cuprinzător încă o dată înainte de plecare. Rămân acasă și rămân să-i veghez și lui Horica somnul astâmpărat, amețită tridimensional de aburii aromați ai cafelei fierbinți, de absolut celestul concert păsăresc matinal și de propriile mele fantasme ale unui somn îndestulător.

Două femei vorbesc prostii alături de mine, se pare că ambele cred că autismul este o trăsătură de familie, ceva ca numele, să zicem, iar că atunci când ai această trăsătură, îți petreci concediul la 2 Mai. Știi, noi suntem autiști, mergem la 2 Mai, zice una; da, sunteți autiști, întărește cealaltă. N-am niciun chef să le explic ‘fetelor’ că autismul nu este cea mai romantică și mai extravagantă trăsătură a ființei, în plus, sunt destul de supărată pe mine însămi, ca să devin egoistă, cum fac să îi recâștig încrederea este ceea ce mă preocupă. A fost întâi sperietura zdravănă, atunci când am tras brusc de volan, asta a trecut, însă a rămas ciuda mea și vinovăția față de Horica, pe care l-am văzut și auzit temător. Noroc cu perdeaua! Mi-am ținut în discreție tulburarea, m-am exprimat cu perdea carevasazică, și am încercat ‘impacarea’, folosindu-mă de perdeaua uzată, pe care căutam să o înlocuiesc-stai așa să duc perdeaua la reparat, așteaptă-mă până caut material înlocuitor, fir-ar să fie, nici aici n-am găsit și de-astea. Apoi, deși n-am găsit soluția ideală în legătură cu perdeaua mea, deci am fost nevoită să rămân cu ea în mașină, m-am descotorosit de fățărnicie și m-am expus fără perdea. Am mai temperat amărăciunea amândurora, iar când Horica m-a îndemnat, chiar când l-am lăsat în fața școlii, să conduc prudentă, am știut că începe drumul vindecării.
 
Nu caut rost întâmplărilor prin care trecem, viața are totuși decența să se îmbrace cu frivolitate în atâtea împrejurări. Cu toate astea, gravitatea anumitor trăiri și situații mă îndeamnă să fiu atât de reflexivă, încât să observ că pentru a-ți trăi viața cu lejeritate este necesar să ții temeinic cont de ceea ce se petrece cu tine, adică să îți duci cu seriozitate neseriozitatea. Și, bineînțeles, să conduci cu prudență!

Adie un vânt nervos-timid pe terasă, eu îi recunosc caracterul capricios afundată în gânduri și șezlong, am parte de o amânare scumpă a temporalității, este numai mișcarea constantă de peste vremuri, ciripeala, susurul, murmurul, foșnăiala, suflul și răsuflul, gândul care își face de cap prin cap nu depinde niciodată de timp, el depinde doar de spirit, acolo este libertate absolută. Nu mă văd depășind spații și bariere, dar mă aflu peste ele, la un cappuccino cu Kiti, ea poartă părul scurt și ciufulit și, înainte să-i observ tunsoarea, înțeleg că vioiciunea strălucitoare din privirea sa, dezlegată de vrăjile caraghioase și întristătoare ale omului temporal, nu se poate armoniza decât cu o coafură îndrăzneață și exuberantă, apoi o admir nemijlocit, mamă, îmi spune, ești ca vântul nervos-timid al zilelor de iunie de pe terasa noastră, mă atragi și mă sperii deopotrivă, mă încarci și mă epuizezi la un loc, te iubesc și te urăsc fără deosebire. Îmi spune că-mi citește însemnările și mă mustră pentru potrivirile de care n-am fost în stare, dar o face într-un fel grațios, de care n-am de ce să mă-ndoiesc vreodată, e iertătoare, dar și aspră când îmi amintește de răutatea gesturilor mele, aici găsesc interesant faptul că nu pot să plâng (îmi intru gând în gând), de ce oare, desigur, mă întreb și tot eu îmi răspund, poate mă aflu într-un spațiu al armoniei fără catharsis, un fel de eden secetos închipuit, sau poate nu, am destulă îngrijorare și admirație pentru mine însămi, încât să cred în prietenia fiicei mele și să o accept ca unică posibilitate peste timp și spații, dar parcă nu e doar asta, ci totodată adevărul trăirilor mele, un veritabil și tulburător câmp înflorit, bătut mai aprig sau mai blând de vânt de iunie însorit.

pentru mulțimea impresionantă de urări de bine și de drag către acest copil iubit, devenit astăzi oficial adolescent, el nu știe despre fiecare dintre voi în parte, dar știe, n-am nicio îndoială, despre urarea compusă din îmbinarea perfectă a tuturor, fiindcă am luat-o de mâna dreaptă (astăzi, mâna mai neastâmpărată), și am împins-o în valul efervescent al afecțiunii voastre, care a așezat-o cuminte într-o magnifică pace alături de noi, părinții și frații ei, (numai dac-ar fi să vină ziua în care să afle de la fiecare in parte ce iubită este), mulțumesc din suflet de o mie de ori, așadar, și încă un mulțumesc vă spun!

Cred că a trecut mai mult de jumătate de an de când n-am mai văzut-o pe Kiti ‘inotand’ senină în bazin. Simina, ca mine, s-a bucurat. De bucurie a dat un ocol întregului bazin, numai ca să ne bucurăm împreună. Nu ți se pare nimic ciudat, m-a întrebat, fiindcă eu sunt antrenată bine să-mi țin emoția-n frâu,  așadar îi păream cufundată în lectura mea din resemnare, aceea că iarăși Kiti refuză contactul cu apa. Dar nu, eu nu-i pierd din privire pasul care-o retrage pe băncuță, nici gestul cu care vrea să se descotorosească de colac, nici măcar încrețitura îngrijorată a frunții. Apoi știu să îi observ, discret și cu încredere, ezitarea, chiar din cel mai înalt loc al spectatorilor. Ezitarea ei este răsplata intensității dorinței mele. Am privirea ațintită asupra trupului alb, armonios, nu am nevoie să caut prin larma obișnuită a halei țipătul ei atât de familiar. O văd, iar ea îmi trimite liniștea ce îi ține zâmbet șters pe față pe o undă sonoră.
 
Nu pot ști cum se soldarizează simțirile ei bune ca să înghită răul și durerea, nici cum intră ele în armonie cu trupul, cum îl îmblânzesc, iar această incertitudine nu mă mai tulbură într-atât încât să mă împiedice să simt mulțumire. Părintelui nu-i folosește la nimic aroganța cu care uneori își trăiește rolul, iar pe măsură ce copilul lui se preface, el va fi forțat să înțeleagă asta. Bineînțeles că mă întreb întotdeauna cum și de ce se întâmplă lucrurile, fiindcă îmi doresc fericirea copilului, însă așa cum copilului îi este dat să se rupă de părinții săi, la fel și părintelui îi este dat să își trăiască întristătoarea ignoranță.

Cu un atât de aglomerat drum principal, satul nostru își neagă cu neobrăzare obârșia, el pare un fiu risipitor al tihnei și al vieții bucolice. Chiar și rața s-a emancipat, fiindcă se oprește precaut la marginea drumului, repetând cuminte gest omenesc, dar nu numai, rotește capul stânga-dreapta în ritmul fremătător al animalelor din metal, cauciuc și plastic, ce-i tot taie calea și-i zboară ciuful ca un ecou al fiecărei treceri în parte. Opresc mașina imediat ce-i recade părul pe frunte, ca să ne minunăm de imaginea idilică a raței în urma căreia vreo șapte boboci supuși așteaptă aliniați la milimetru. Suntem realmente îngrijorați de îndrăzneala raței și, deși din depărtare, îi ghidăm temerara traversare cu voci tremurătoare, încă trei mașini, așa, încă puțin, pregătește-te și haaaaai, acum, repede! Însă rața, așa emancipată cum o dovedesc gesturile ei, rămâne încă, din fericire, aproape aceeași rață pe care o știm din Tom și Jerry (ha!), ea conducându-și șirul perfect de boboci cu un mers greoi, legănat, de rață (hihihi), care ne amețește de drag și ne topește cu totul alerta din celule. Cu pumnii încă strânși pentru o rugă supranaturală de noroc, privim rațele ajungând pe partea cealaltă a drumului și răsuflăm ușurați. Rața-mamă întoarce neîntâmplător capul în urma ei, parcă numărându-și puii, și, imediat, o altă trecere nervoasă a unei alte mașini îi ridică iarăși ciuful de pe frunte. Pornesc mașina, mulțumind în gând și întrebându-mă cinic, oare câte rațe au fost călcate în roți nemiloase până ca aceasta să își treacă în siguranță bobocii peste drum.

Cu trei clipe înainte să ieșim din casă mă zăresc cu coada ochiului în oglindă, ceva nu-mi place. Fug repede să mă schimb-îl anunț pe Felix, vino Kiti cu mine-mă asigur că în felul ăsta îngheț timpul și, mai ales, spațiul, însă băiatul vrea să aflu că tricoul de pe mine este foarte frumos, iar că, dacă acesta nu-mi e pe plac, poate mă răzgândesc. N-am la dispoziție prea multă imaginație si sunt dispusă să-mi fiu îngăduitoare, de aceea observația lui Felix mă întoarce din drum. Îi mulțumesc în timp ce ieșim, chiar în clipa a patra. Mai încolo în zi îmi amintesc de asta și mă gândesc că delicatețea cu care ne îngrijim de cei dragi este o însușire întregitoare a iubirii și a prieteniei, este un accesoriu discret și rafinat al afecțiunii noastre. Delicatețea într-o relație nu este un moft, o cochetărie, ci un mod inteligent de exprimare a solidarității.

În mașină, Felix vrea să afle dacă cuvântul ‘fin’ are și altă semnificație decât ‘delicat’. Zâmbesc, căci iată-ne pe tărâm conex de sfaturi. Îi spun, nu neaparat cu sfătoșenie, despre substantivul fin, iar el crede că nu este drept ca altcineva decât părinții și frații săi să îl țină pe nou-născut în brațe, fie și numai pentru cinci minute, așa cum tocmai află, oarecum incorect, că se întâmplă la botez. Se alintă, bosumflându-se ușor, dar îi amintesc că mângâierea pe care a simțit-o atunci pe picioruș, în momentul botezului, mai stii?, a fost mângâierea mamei sale care a știut să nu întrerupă nicio secundă contactul cu copilul ei. Foarte bine, zice, fiindcă sunt un puiuț. Felix este un copil atașat, el are pufuleț auriu în vârful capului.

Visez cai verzi și stranii pe pereți Horica îi caută la dinți aproape în fiecare dimineață uneori strâmbă din nas ca o cucoană mofturoasă o zăresc pe Kiti compusă din umbre groase se mișcă apăsat pe fond portocaliu strălucitor într-o mână ține un ciocan tot doar un contur plin negru dar ciocan se îndreaptă către stânga când mă aștept să o văd spre dreapta izbucnesc neputincios știi senzația de infirmitate din vis spre stânga doarme Horica ciocanul ajunge primul în încăpere ce bine că e doar un vis îmi spun când înțeleg să-mi dezmorțesc conștiența cioc-cioc o bătaie sau două îmi saltă amețitor trupul din pat n-am visat cai verzi și stranii pe pereți portocalii strălucitori este chiar Kiti cu ciocanul în mână săriți îmi vine să urlu și chiar o fac să salvăm băiatul îl salvăm ciocanul este tot verde și destul de moale în umbră părea mai amenințător decât este o armonică din plastic fără butoane bate Kiti bate fata zâmbește fericită cu ciocanul într-o mână socotesc întâmplarea ca pe un vis straniu cu care să-l uimesc pe Horica mai încolo deocamdată el doarme ca un prunc nici prin vis nu-i trece fetița cu ciocanul amenințându-l și paralizându-l în senzația de infirmitate știi din vis sau poate o necuprinsă percepție a realității acute a iminenței l-a alertat deja îmi iau acest risc ce risc de fapt mai nimic încă o strâmbătură din nas nu mă poate face decât să mă străduiesc în viitor să visez și mai bizar știu că pot știe și el visele mele sunt oarecum secretul nostru tati nu vrea să îl știe Felix visează mai mult în stare de trezie iar Kiti of Kiti oare ei cum îi arată visele dacă le are.

Observ o alergare mai atletică la Kiti, flexie mai liberă a gambelor pe coapse, viteză mai mare, balansul stângaci al brațelor se menține, dar nu alterează impresia mai închegată de trup sportiv în mișcare, și nu înțeleg din ce s-a legat, ba înțeleg, o înnăscută armonie de dimensiune, formă și dispunere a formațiunilor musculare, osoase și articulare, care nu are de-a face cu antrenamentul, o invit, să alergăm împreună, parcul întreg ne aparține, dar nici acest dezechilibru (parc uriaș-ocupare minimă) nu are de-a face cu antrenamentul, e totuși Herăstrău acesta, Kiti ia invitația mea în serios, nu că m-aș fi așteptat să n-o facă, însă nici așa, să nu se mai oprească, fugi Horica după ea, eu nu mai pot, Felix, dă-te din calea locomotivei, fata este voioasă, fiorul răcorii dimineții se confundă cu cel al bunăstării trupești de după exercițiul fizic, Cătă pornește liniștit în alergarea lui, în sens opus, rămâne încă, poate n-o să dispară niciodată, urmă pală de îngrijorare, își va menține sau nu-și va menține bucuria, de Kiti spun, desigur, fiindcă dintre noi ea este singura care-i pe deplin cinstită, oriunde și oricând, întreagă, veritabilă, iată cum prezentul își dovedește valoarea maximă, acum ne este bine, iar binele de care ne ținem împreună este dat să ne ajungă o vreme, până atunci ne hotărâm să coborâm pe lângă lac, intrăm în ritmul alert al fugăreților, noi ne păstrăm candoare în pas, căci îl întrerupem de fiecare dată când ne trebuie, să ating scoarța încrețită, groasă a bătrânei sălcii, să mângâie o pisică, să traverseze în sens invers un podeț, să culeg o frunză și o adiere de vânt, să îmbrățișez o voioșie și chiar să strănut nestingherită, păstrăm totuși pasul alert, linia fixată de oprire este mai încolo cu vreo trei kilometri, suntem depășiți continuu de alergătorii, tot mai numeroși, ce bine, ale căror respirații seamănă cu niște șuierături sacadate, eliberatoare, drumeagul îngust ne rearanjează formația de patru în doi câte doi sau unul câte unul până ajungem să ne încheiem cursa unei dimineți aniversare universale, căci un univers mai mic al copilăriei este și lumea noastră familială, la mulți ani, copii, cu o alergare mai atletică și mai rotundă a lui Kiti în  frunte.