Limbuța mea este un lac secat,
 iar în gât este caniculă
 când ar trebui să curgă cascade Niagara lungi,
 până-n stomacul meu.
 În care să înoate fericit somonul,
 pe care l-am mâncat
 la masa de prânz.

 De ce ies cu pielea încrețită, ca a unui bătrânel, din apă?
 Când te scufunzi curajos pe fundul bazinului,
 apa din corpul tău se împrietenește cu apa din piscină
 și încearcă să iasă, să se amestece împreună,
 să se fericească,
 însă este atât de naivă,
 încât este înghițită instantaneu,
 iar trupului tău secat,
 aruncat cu putere în aer,
 nu-i este permisă
 decât hidratarea cu o apă nouă,
 nicidecum cu cea veche,
 îndrăzneață.

 Păcat.
 Asta înseamnă că norocul ne caracterizează și apele,
 nu doar întâmplările.
 Cea mai nenorocoasă apă este apa care se scurge în canal.
 Cea mai norocoasă este apa Nilului,
 fiindcă se plimbă pe distanța cea mai lungă.
 Însă există și o apă norocoasă doar pe jumătate.
 Este apa din bălțile rezistente ale orașului.
 În ea copiii se bălăcesc fericiți.
 Și mai știu o apă cea mai norocoasă
 (un alt fel de noroc-n.r.),
 anume apa din bălțile minuscule
 dintre
 șinele de tramvai.

Ce-mi place la Ecco,  în afară de calitate, dar mai ales de sentimentul de confort pe care încălțămintea lor mi-l dă, de altfel un sentiment rar sau, în cel mai bun caz, arbitrar al acestui tip de produse, este serviciul de relații cu clienții. Iată-mă revenind în magazin după mai bine de o lună de zile de când le-am cumpărat și purtat, cu sandalele lui Kiti în cutie, cu una dintre barete descusută, așadar defectată prematur. Explic desigur împrejurările ce mă pot descrie ca fidel în calitatea pe care o am de client, deasemenea surprinderea trăită în fața defectării improbabile a sandalei stângi, ca prefață la cererea mea de înlocuire a încălțămintei fetei, și continui prin oferirea detaliilor tehnice trebuincioase unei atari înlocuiri. Sunt convingătoare, dar mai presus de aceasta, cred că o rată mică de defectare a încălțămintei Ecco în general îmi face problema prompt solvabilă, în ciuda faptului că îmi lipsește chitanța doveditoare a achiziției mele. Kiti primește la schimb o pereche nouă de sandale, același model, dar de altă culoare, însă această ușoară transformare nu este supărătoare, ci, din contră, este cu atât mai mulțumitoare, cu cât în momentul în care le-am ales pentru Kiti împreună cu băieții, am decis destul de greu între cele două culori existente pentru modelul preferat de sandale. Mulțumesc.
 
 
Când copiii mă întreabă diverse chestiuni, să le spun, tehnice, cum ar fi explicația vreunui cuvânt nou întâlnit sau despre fizio-patologia vreunui proces complex din organism sau căi de demonstrație a vreunei teoreme a geometriei euclidiene sau la ce bun duce păstrarea igienei vieții, mă simt o mamă responsabilă, înțeleaptă și matură, o mamă pentru care un răspuns cunoscut și unul necunoscut, dar care se găsește la o intinzatura de braț de mine și de ei, valorează identic, fiindcă nu reprezintă răspunsul meu spontan, ci este răspunsul generic al omului universal, relativ atemporal, interesat de cine este el pe lume. Pe de altă parte, când sunt pusă de copiii mei în fața faptului de a hotărî chestiuni legate de propriile lor persoane, așa cum părinții adesea sunt puși să facă, de exemplu, să înlesnesc comunicarea dintre ei sau să decid autoritar între ce cred eu că le este bine și ce le este rău sau să dau soluții ferme de viață și reguli stricte de urmat, mă simt deodată o mamă nevinovată, lipsită de experiență, naivă ca un copil, și asta nu pentru că mi-ar lipsi încrederea în propria-mi judecată, ci pentru că sunt convinsă că răspunsurile la aceste întrebări nu trebuie să vină de la mine sau, dacă totuși vin, cel puțin să nu aibă acea certitudine matematică a răspunsurilor numite mai sus tehnice. Iată-mă așadar pe mine, mama, într-o firească și permanentă dualitate, pregătită mai mereu să-mi exhib deplinătatea dezvoltării mele intelectuale și profunzimea gândirii, totodată gata să-mi alterez această râvnită natură într-o mai jucăușă, nesigură și imaculată fire, instantaneu, la o pocnitură de degete și degetuțe. Deasemenea, mulțumesc.

Nu mă complic, esențial ca vacanța să aibă alt gust decât cel metalic al lumii virtuale este să scot copiii din casă. Îi scot în fiecare zi de dimineață. Astăzi, ceva mai târziu, acum simt un dor întreg de grădinărit, de aceea, încă înainte să plece Kiti cu Cătă la școală, cobor în grădină. Analizez: adulmec roșiile crude, caut cu privirea integritatea noilor boboci ai hibiscusului, deasemenea observ fugar doi-trei melci ce parazitează frunzele hortensiei roșii. Mă bucur de o adiere plăpândă de vânt, astăzi va fi o zi arzătoare. Culeg cinci zmeurici, pe care le ofer copiilor. Kiti refuză cu o îndepărtare a capului și un surâs. Insist, ea refuză iarăși.

Munca în grădină este plăcut ostenitoare, în special când se depune mai degrabă pentru încântare decât din trebuință. Am această bucurie. Îndepărtez buruienile din jurul roșiilor, dar, înainte să mă apuc de treabă, priveliștea dreptunghiului de pământ invadat de-a dreptul de buruiană este deznadajduitoare. Îmi amintesc de metodele de învățare a fetei mele și a copiilor asemenea ei, despărțirea în părți simple a lecției, așadar îmi concentrez atenția pe un petec mic de pământ din dreptul vârfurilor picioarelor, unde văd un mănunchi îndrăzneț de tulpini cuceritoare și doar atât. Îl smulg cu voluptate cu mâinile înmănușate, iar fiindcă pământul este umed și în profunzime recapăt încredere că voi reuși primenirea pământului rodnic.

Revenită în casă, îl împing pe Horia cu spatele de tocul ușii pentru a-l măsura. Pândim împreună nerăbdători fiecare milimetru de alungire a băiatului, iar entuziasmul celui ce se-ntinde pentru descoperirea oricărui mic milimetru are astăzi candoare. Caut să îi augmentez încrederea că va crește mare, promițându-i că sportul zilnic pe care-l practică este secretul. Acum, că a înțeles că poate și înota, în ciudă faptului că nu vede deloc bine fără ochelari, adolescența i se înfățișează în sfârșit ca, fără îndoială, o tulburătoare epocă a încrederii și optimismului nemăsurate.

Eram studentă, făceam un curs de pediatrie în spital. Un băiețel de vreo 5-6 ani, însoțit de bunica lui, a intrat țopăind neîncetat în cabinetul în care mă aflam și și-a continuat țopăiala de-a lungul întregii consultații solicitate medicului. Mi s-a strâns inima în piept, freamătul trupului neliniștit m-a impresionat puternic. Urmărindu-l, sus-jos, sus-jos, sus-jos, am amețit ușor, știu sigur că am amețit. Nu pot să-i uit nici bunicii truda întipărită sec, nemilos pe frunte. Cum, Doamne, rezistă fără să cadă, cum, Doamne, îl mângâie când băiatul este necontenit în toate părțile? Aveam cam douăzeci de ani și nu cunoscusem până atunci atâta grijă și îngrijorare câte mă tulburaseră în numai douăzeci de minute. O lecție de douăzeci de minute cât una de douăzeci de ani? Bunica împreună cu băiatul-minge au ieșit apoi din cabinet fără să știe, poate, că au rămas în gândurile naive, speriate ale unei fete care-și tot pierdea din inocență.
 
Mi-amintesc de băiat astăzi, mai mult decât de bunica lui beteagă de osteneală, fiindcă nu îi pot număra lui Kiti nici zece secunde de ședere într-un loc. Ea nu țopăie decât când o provoacă Horica să țopăie, așa, fiindcă așa i se pare lui că-și merită sora lui recompensa, însă merge apăsat din loc în loc, ca o albină, iar comparația cu o albină este cât se poate de plastică, știu, căci tot urmăresc cu obiectivul o albină pe terasă și nici bine nu reușesc să-i focalizez șederea pe floare că-și ia zborul mai departe. Tot la fel și Kiti, iat-o plonjând între părinții ei în pat, dau s-o îmbrățișez, fiindcă este nespus de parfumată fata noastră oricând, ea zboară, în clipa următoare îl sâcâie pe Horica, cel căruia îi doresc să-și țină mereu blândețea cu care își iubește sora până și atunci când o ceartă cu of. Tot astfel.

Cunosc pasager o domniță. Sunt venită din parcul de peste drum și îi am alăturea pe băieții mei și pe băiatul surorii mele. Bună ziua, bună ziua. Domnița are doi, ne spune, dar și-a dorit întreaga viață patru sau trei. Întâmplător, admirația cu care mă gratulează are sens, așa că nu vreau s-o dezamăgesc pentru câteva secunde și să-i spun că doar doi dintre cei trei băieți sunt ai mei.
 
Pasul de vacanță are un farmec aparte. Lasă urmă mai cinstită, deși aceasta este adesea invizibilă. Parchez mașina mai departe de parc, pe una dintre străzile bucureștene în plină prefacere, al cărei aer vechi, citadin, greu, dat de puținele clădiri semiparaginite rămase neatinse, infuzat de miresmele ascuțite ale tufelor mari de hortensii și de cele dulci-acrișoare ale copacilor îmbătrâniți, se amestecă tot mai resemnat cu izuri moderne. Câinii care ne latră din curtea invadată de buruieni și trandafiri parfumați par și ei îmbătrâniți. Copiii, deși cu frică-n sân, calcă încântați în paralel cu animalele ce ne urmăresc de-a lungul domeniului pe care-l păzesc. Ce zic eu, dară, cu călcătură cinstită.
 
Apoi îl aruncăm pe Felix în bazin. El înoată ce înoată, până refuză să mai înoate. Profesorul îmi spune dezamăgit că Felix pretinde că acesta este rău cu el. Niciunul dintre ei, pârât și pârâcios, nu îmi spune ce a provocat ruperea, de aceea sunt nevoită să armonizez cumva legătura dintre ei, pecetluită financiar, așadar îndrept priviri excesiv de expresive către băiat, apoi îi promit la ureche o surpriză la sfârșitul cursului de înot. Felix înțelege și pornește să inote iarăși. Încă nu este vreme pentru ruperi de ritm, abia este la a patra ședința de înot.
 
Copiii primesc de la unchiul lor un card cadou, din care eu trebuie să le aleg lucruri. Nu este cel mai simplu lucru de făcut, nu atunci când sunt însoțită de copii. Găsesc două fotolii confortabile pentru cei doi băieți, îi las să se scufunde în ele mai liber decât în apa din piscină, iar eu pornesc la cumpărături. Mă opresc în fața unei rochițe lungi negre, cu un lanț de margarete mici cusut pe marginea de sus, cu breteluțe simple, croită dintr-un material subțire, dar greu și moale la atingere ca un cașmir, și-mi vine să râd de drag, fiindcă mi-o imaginez pe Kiti îmbrăcând-o, potrivită peste trupul și capul ei frumos, tuns periuță, și, totodată, nepotrivită prin lungimea maximă, poate ușor incomodă la purtat sau poate nu.

Ajungem la finele zilei acasă. Cu Kiti ne întâlnim în parcarea mallului, o aduce Cătă, care ajunge și el în ultimele clipe înainte de închidere la centru, s-o ia. Kiti se mută cu naturalețe între cele două mașini așezate în paralel și oblic pe linia parcării așa încât să prindă ceva umbră deasupra capetelor, semn că îi este banală mișcarea. Mă simt ca într-o conspirație punctuală. În comparație cu Cătă, ce iese ușor șifonat din mașină, Kiti pare proaspătă în cămașa ei albă, vaporoasă, cu fluturași brodați și cu zâmbetul senin de pe chip. Un taximetrist dintr-o mașină bulgărească al cărei înscris ne avertizează ferm că vine din Russe ne privește suspect. Îmi imaginez că se plictisește, așteptându-și clienții sosiți la mallul bucureștean pentru o dupăamiază de pomină și dezmăț negustoresc, așadar îi înțeleg privirile insistente. O afacere nesănătoasă, darul de ziua lui Horica, ne zorește pe drumuri suplimentare, de parcă n-avem oricum destule. Ales cu grijă, laptopul pare să fie nu doar atât de performant cât are băiatul trebuință, ci și o achiziție financiar avantajoasă. Din păcate ecranul este ușor zgâriat, amănunt scăpat înainte de plată, iar în plus dă rateuri, se resetează din cauza plăcii video. Nu este de ținut, îl reclamam. Mă rog, reușim cu ceva adrenalină să returnăm laptopul și să obținem suma întreagă înapoi. Răsuflăm ușurați. Abia apoi ajungem acasă. La finele zilei, zic.
 
Ies cu Kiti la roșii. Sunt o mulțime aninate de tulpinile tot mai ramificate. Sunt verzi și cărnoase, pline de sevă, nici nu mă aștept să fie altfel după ploaia scumpă. Este al treilea an de când cresc roșii și încă nu sunt mulțumită pe deplin de felul în care le-am ordonat în dreptunghiul lor de pământ. Pe de altă parte, continui să învăț. Culeg o mână de roșioare roșii, le mănânc singură ca pe niște cireșe, Kiti le refuză. Băieții urcă la etaj să se joace. Îi aud, sunt pe holul larg, parcă special construit astfel ca spațiu de joacă. Felix mă anunță fericit înainte să urce că Horica se va juca cu el după ce termină de exersat ceva jazz guitar aflat astăzi la lecție. Aceasta  a devenit în ultima vreme o raritate, de aceea îi mângâi fericirea și uit de tema propusă de Felix pentru astăzi. Se joacă cu Lego și ceva dinozauri, în română, engleză și romgleză.
 
Îmi prepar o cafea la espresor. Mă gândesc la filmul de aseară, Dead Poets Society, un film adorat și criticat îndelung la momentul apariției sale, anul 1989, dar mai ales adorat. Este despre un alt fel de educație în școală, despre cum stârnește pasiunea pentru poezie în elevii săi de liceu originalul profesor de literatură engleză, Mr. Keating (Robin Williams). Acesta își îndeamnă elevii adolescenți să gândească liber, să fie ei înșiși, iar metodele sale neortodoxe de predare îl transformă nedorit și paradoxal într-un mentor spiritual cam egocentric și subtil autoritar. O mișcare riscantă. Este greu de crezut în viața reală că entuziasmul poate suplini studiul sistematic, asiduu necesar unei împliniri profesionale și spirituale sau că acesta este condiție necesară și suficientă pentru dezvoltarea unei gândiri critice, libere și originale. De văzut și de meditat.

Sfârșit de zi, ziua lui Felix.
 
 -Ei, cum te simți la vârsta de opt ani, Felix?
 -Ei, știi bine cum mă simt la opt ani, Horia, ca un câine, tot ca la șapte!
 -Dar tu, Horia, cum te simți la paișpe ani?
 -Hmmm, te crezi șmecher, ha, ha?
 Notă: Horica are încă 14 ani până la orele 0:00.
 
 
Revelație.
 
Două oglinzi, una ovală, mică, înrămată într-o migăloasă construcție din hârtie de revistă-pe un perete al bucătăriei, și cealaltă dreptunghiulară, mare, încadrată discret de fâșii înguste de lemn sculptat- pe peretele holului de la intrare, ca două obiective, îmi răpesc și înscriu frânturi dinamice din mine. Eu nu mă opresc să urmăresc filmele, dar cunosc bine reverberațiile luminii și umbrei mele. Câteodată se întâmplă ca reflexia trupului meu să se suprapună în oglinzile mele peste reflexia trupului copilului, știi doar, o traversare, o mișcare, căreia (suprapunerii) iarăși nu-i dau vreo atenție specială, fiindcă și pe ea o știu fără s-o fi studiat vreodată, o percep fără s-o fi căutat înadins vreodată.
Până când, într-o frumoasă zi dintr-a cincisprezecea vară pe care a cunoscut-o băiatul, oglinda m-a trădat. Heiiii, ce se întâmplă cu umbra mea, n-o mai recunosc, mi-am strigat ușor amețită, apoi am îndrăznit să îi privesc oglinzii filmul în ochi. Și am înțeles de unde vine bizareria imaginii din ea, dar tot nu mi-a venit a crede. Eu care până mai ieri înscriam în oglindă frânturi dinamice din mine, m-am găsit deodată în fața ei fără să-mi mai văd reflexia. M-am întors către băiat și parcă nu-l mai recunoșteam. Era tot el, purta tot același zâmbet, aceiași ochelari, dar făceam eforturi să-l recunosc. Un junghi mi-a tăiat stomacul de emoție, fiindcă, în urma copilului care a crescut mare, am apucat și eu în fine să înțeleg că a sosit vremea să ridic privirea când vreau să-l privesc în ochi. La mulți ani, Horica, măi, băiatule!

Mi-e dragă bucuria lui, pe care-o țopăie înadins, ca un căprior, de ziua lui,
urările curg generoase, parfumate și calde ca ceaiul de mentă cu lămâie pe care ni-l făcea bunica în nopțile de revelion,
Felix le numără, cum se găsește în miezul universului său, se îngrijorează bineînțeles în glumă, doar șaptesprezece?
Vrea să cunoască clipa omoloagă a întâlnirii noastre, își potrivește ochii confortabil pe ecranul ceasului său rezistent la apă, ca s-o aștepte și s-o îmbrățișeze,
el încă nu înțelege ce-i cu magia fusului orar, nu intru în amănunte, de aceea fac eu socotelile, el doar așteaptă.
Răstimp își coboară neastâmpărul în bazinul de înot, îl îndemn, este emoționat, să răspundă urarilor care i se fac, (știi, eu completez formularele cu data lui de naștere și data de astăzi), eu n-am mai înotat niciodată în viață, îi cântă profesorului, de fapt a mai făcut-o cu adevărat, chiar exact astăzi-opt ani înapoi, înaintea clipei.
 

Află și Kiti că e ziua lui, îi ‘promptez’ urarea pe care știu că i-ar face-o și ‘nepromptata’, observ că a învățat ce-nseamna o urare, pentru că îi spune cu vorbele ei înduioșătoare și îmbucurătoare un aproximativ ‘la mulți ani’, apoi, fără impulsuri exterioare, îl ia stângaci de gât și se apleacă cu un gest ocrotitor și cald peste obrazul fratelui ei, pe care îl atinge cu gura făcută căpșunică. Felix își primește îmbrățișarea cu bucuria lui simplă, cea pe care încă o țopăie înadins, ca un căprior, de ziua lui, sau poate că fix în clipa asta, o clipă deja prea tânără față de clipa pe care Felix a așteptat-o în zori de zi, nu țopăie, fiindcă își cinstește fratele și vărul cu un film și-o floricică din porumb, ca un băiat mare, generos și iubitor de opt ani împliniți desigur de curând.

Noaptea dogoritoare îmi stârnește visele, le aglomerează și le face greu de deslușit. Deschizătura precaută a ferestrei nu prea ajută la răcorire. Pe de altă parte ajută la crearea unui spațiu acustic propice visării, recunosc în visele mele răsunetul cântului unor păsări. Mă perpelesc în somn, cumva perpelirea îmi consumă durerile cu care m-am așezat azi-noapte în pat, întrucât adesea mi se întâmplă ca atenția prelungă și focalizată într-o parte să-mi dizolve durerea fizică, căreia astfel îi dibuiesc cel puțin o cauză psihologică, dacă nu chiar metafizică. Mă rog, măcar osteneala din urma unei nopți agitate nu pare să se exprime tot dureros, ceea ce e bine, ba nu, foarte bine, așadar am toate motivele să găsesc calmul necesar conducerii preamatinalei noastre domnișoare la toaletă, desigur, dis-de-dimineață. Premisele unei dimineți bune fiind astfel conturate, nu mă miră hlizeala nesfârșită a copiilor în pregătirile pentru antrenamente și școală, după nevoi, ba mai mult se materializează în îmbrățișările tandre, aproape sălbatic de pasionale ale fetei, ce revarsă dintr-un puseu de generozitate din partea mea, fard gri strălucitor pe pleoapele ei superioare.
 
Mai încolo găsesc suficientă determinare încât să bat palma pentru un curs intensiv de înot pentru tânărul Felix, degrabă schimbător de vârstă și de stare, adică în stare să dovedească neîndoios că micii copilării nu-i trebuie mai mult de șapte ani împliniți și răs-împliniți (zic, duși până-n pânzele albe, spre opt) ca să se petreacă în marea copilărie, încă păstrător de candidă îndrăgostire față de mama sa, însă mai înțelept și mai cuminte în familie și în lume, în idei și înțelegere, de parcă un strop miraculos de cumpătare și inteligență îl fac subit să crească în potrivire cu trecerea dintre ani. Dar să nu anticipez urarea-mi de mâine, s-o mai las să dospească firesc, pentru că simt că mai poate încă crește precum un balonaș de săpun suflat cu grijă și dibăcie.
 
În altă ordine de idei simt o neostoită dorință să mă cufund în miezul unei povestiri născocite de mintea mea, mă entuziasmează imaginea idilică a unei bucăți de parc ce-mi atrage privirea fascinată și încă titlul și culorile seducătoare de pe coperta unei cărți de povestiri încă nedeschise, ca atare aștern îndrăzneț câteva rânduri din povestirea mea neîntregită, ideea mi-e oarecum limpede, rămâne să îmi dovedesc aplombul de a o complini.

Sfârșit de săptămână lung, început devreme la mijloc de săptămână trecută, intensitate de trăiri, de mamă, de fiică, de soră, de prietenă, de elevă, de iubită; dorm puțin, visez epic, caut lirism în exprimare, citesc jurnal strașnic de scriitoare, întind și strâng repetat față de masă înflorată, mă bucur, plâng, strâng pumnul, mă joc și mă îndulcesc, toată manifestarea excesivă nu ajunge să țină un stomac nervos în frâu, de aceea îmi dau răgaz de echilibrare, căci furtuna de trăiri s-a domolit, e vremea pentru așternut gânduri și impresii în liniștea și calmul zilelor înmiresmate de vară. De revenit.

O zi întreagă acasă, să fac ce sau mai degrabă cum vreau din ea. O împart în două pentru a o-nțelege bine. Ziua se compune din clipe ușoare și clipe grele care îi dau gravitație. Culeg din partea de jos  trebuinciosul, indispensabilul trupului: hrana, ordinea și curățenia. Clipele grele cad scurt, se unesc tot mai compact între ele. Am sprijin zdravăn. Pijamaua mea ușoară se simte ca o gratificație. Urmează să aleg din restul zilei suficiența, vanitatea. O fac după ce îmi supun trupul la încercare: sport. Sportului în pijama nu-i scade calitatea. Pijamalei, da. Clipelor ce urmează să împlinească ziua aproape că le lipsește consistența fizică, atât sunt de ușoare. Mă țin de ele încorsetată în îmbrăcăminte mai puțin lejeră decât pijamaua. O carte, o tratație delicată, niște dezmierdări în grădină și în casă.

O doamnă atentă i-a observat lui Felix părul proaspăt tuns și aranjat și a presupus că băiatul tocmai vizitase un salon de coafură. Nu vizitase niciun salon de înfrumusețare, însă ieșise de foarte curând din baie. Mami m-a tuns, a cântat atunci băiatul, mami, mami, a repetat ca un ecou, iar doamna cea binevoitoare, evident, a binevoit să-mi adreseze mijlocit niște cuvinte de admirațiune, întrebător-uimite, cum, mami se pricepe și la tuns? Ei bine, da, zic acum și aici, întrucât atunci și acolo, fără falsă modestie, ci cinstit și obiectiv, am fost de părere că nu se numește tocmai pricepere, în sens de iscusință certificată sau măcar competent cuantificabilă, ci poate doar un minim sens estetic și încă ceva îndemânare ceea ce am săvârșit din pletele aurii ale lui Felix. Deci da, mami se pricepe la tuns, cum se pricepe la croit și la cusut, la grădinărit și la gătit, la inventat povești și la alinat, desigur. Și mi-am amintit de mama, de bunici și străbunica, de cum se pricepeau ele la tot felul de arte și meșteșuguri, de nevoie, dar și de voie, cu voie bună, bineînțeles, și atunci mi-am cuprins cu drag întreaga mea pricepere, carne din carnea genericei și sfintei măiestrii universale a femeii-mamă, fără falsă modestie, ci sincer și obiectiv, atât cât înțeleg eu să fiu, cu îngăduință pentru firele rebele, nepotrivit rămase pe lângă urechea băiatului din naivă nevrednicie, ba chiar mai mult decât îngăduință, cu nevinovată împăunare, mulțumesc.

Tu crezi că m-a bucurat ceva azi? Felix nu are intenția să își facă bilanțul trăirilor de peste zi, ci oarecum țintește cu întrebarea o inimă anume. Oarecum, că nu pare hotărât să fie prea aspru.
 
A ieșit prin spatele meu, având în mână o pensulă cu peri duri și mâner dintr-o ceramică, habar n-am la ce o folosi, pe care a aruncat-o pe banda ce îmi ținea un mop și-o savonieră înlocuitoare. Numai că vânzătoarea, imediat ce și-a dus la bun sfârșit un căscat măreț, a ridicat pensula și m-a avertizat că aflarea prețului acelui obiect va dura foarte mult, ba chiar și mai mult de-atât, în plus, că are un preț exorbitant, pe care știe că n-aș vrea să-l plătesc, fiind un obiect de firmă serioasă, ce Dumnezeu! Gândind mai degrabă la anumite necesități fiziologice ale membrilor grupului nostru, decât la grijile empatice ale femeii, am săvârșit formalitățile cerute unui dialog împăciuitor din priviri, luarea contactului vizual adânc și bine țintit, ochi în ochi cu copilul, mimarea zâmbetului de resemnare, augmentat de un gest de neputință al mâinilor, și obținerea acceptului (doar dialog ziceam), anume un botic lung de nemulțumire prin care se scurgea neîmblânzit oftatul.
 
Eu cred că da, îi răspund imediat, fiindcă nu îmi trebuie mai mult de câteva clipe să-mi amintesc de bucuriile băiatului de peste zi, apoi știu unde bate, știu că nefericirea sa ține de eșecul operațiunii pensula, ce este în momentele astea amplificată, încât șterge alte trăiri din amintire. Uite, spun, eu cred că te-a bucurat astăzi ora de pian, nu-i așa, și în aceeași secundă îl văd încântat de impresia pe care i-a produs-o doamnei profesoare, când i-a cântat fragment din Lacul lebedelor, imediat ce a întâmpinat-o.
 
Mda, recunoaste el, dar în afară de ora de pian, crezi că m-a mai bucurat ceva?
 
Stai așa, îi zic, parcă de dimineață, în mașină, ai avut o conversație foarte, foarte interesantă cu Horica despre Machu Picchu și despre Liniile Nazca din Peru, apoi v-ați aventurat în povești cu extratereștri, mai mult tu, căci Horica stă sceptic în fața teoriilor acestora, mai știi?
 
Ah, da, dar în afară de asta, crezi că am mai avut vreo bucurie toată ziua?
 
Of, of, păi, să vedem, ia amintește-ți de…, dau să-i mai zic, însă nu mai am cum, fiindcă îmi încalecă vorbele nevorbite cu propunerea pentru o nouă bucurie în astă zi, el zice, ce-ar fi să mâncăm un pepene rece ca gheața din frigider, o idee cât se poate de sănătoasă, o gustare îmbucurătoare- așa rece, hidratantă, dulce și parfumată cât poate ea să se întrupeze din pepenele verde rămas oportun de ieri în frigider.
 
Pe care, desigur, l-am și mâncat delicat, cu furculiță și cuțit, în ciuda pensulei neachizitionate mai devreme în zi, o zi, de altfel să recunoaștem, destul de îmbucurătoare, cum nu?

Arunc pe mine întâia oară vară rochie grea, dar racoroasă din in, iată că astăzi, când floarea soarelui este  maximum de frumoasă, așa mândră și necoaptă cum o văd, mi-ajunge și mie vara în vene. N-am îndoială, trupu-mi o fi pricepând el sănătos trecerile, însă sufletu-mi va rămâne de-a pururi un romantic, mereu cu un pas în urmă, ca să suspine după ce-i dus și să primească darul schimbării fără regrete. Imaginea trupului asortat noului în care se găsește subit și a rochiei de vară ce-l acoperă abia după un răgaz necesar poate părea paradoxală, însă nu este, visătorii sunt aplecați spre a-și mângâia imperfecțiunile fizice și a pătimi.

Întrucât de la ora șase zero zero antemeridian, când domnișorica a deschis ochii și a pornit motorașul, eu dorm cum n-am visat (de ce-aș fi visat așa ceva?) că aș putea să dorm, adică cu picioarele în sus proptite de cadrul ușii și arătătorul mâinii stângi încremenit pe ecranul telefonului meu mai odihnit decât mine, că pe el nu l-a trezit nimeni să-l pună să sune alarma, și fac asta ca să o țin pe Kiti în camera ei, ca să nu ne țină ea pe toți pe fugă, Kiti care mă trezește din când în când să-mi împingă degetul de la spate ca să mut numerele identice din jocul 2048 și care tot incearcă sa ma escaladeze, de parc-aș fi un munte si nu un delușor de om, mă recunosc inaptă să-mi completez jurnalul cu cuvinte, așadar o fac cu un desen până-mi revin, căci am șanse bune să-mi revin, am nasu-n cafea și urechea-n bluesurile lui Horică, ochii-n ochii frumosului Felix și gându-n parfumul obrajilor lui Kiti, apoi mai sunt, in ciuda aparentei, si o norocoasă.

Gust de reînnoire. Mă duce în garaj. Important.
Persistent. Gustul. Mă ține calmă și curioasă cu privirea prin cutiile lui Cătă.
Pensulă mare, pensulă mică. Culoare. Ciocolată neagră.
Impuls de estetizare. Tinerețe fără bătrânețe, cât se mai poate.
Electrică, șocantă. Vopseaua pe masă. Gust bun, ca ciorba din găina bătrână.

Am aterizat singur la Londra, m-am învârtit năuc prin aeroportul ticsit de oameni și mi-a venit să-mi plâng de milă. Nu m-a mirat slăbiciunea mea și nici nu m-a făcut să-mi pierd cumpătul, fiindcă de o vreme încoace am înțeles cum funcționez, cum reușesc să-mi duc trăirile de anxietate: când mă cuprinde chinuitor vreo panică, încep prin a mi-o duce cu intensitate înspăimântătoare, însă curând o trec prin filtrul rațiunii care îmi dictează o atitudine fatalistă, ce mă face să-mi spun cu ceva ironie, ‘eh, soarta’, moment în care, surprinzător, panica dispare. Așadar mi-am spus și acolo, în vâltoarea nemaiîntâlnită într-un asemenea loc, ‘eh, soarta’, și într-o clipă am uitat că nu știam de ce mă aflam singur la Londra și că îmi venea să-mi plâng de milă. Mi-am cercetat buzunarele în căutare de bani și, din fericire, am dat de niște bancnote potrivite locului și, fără să îmi pun problema cum au apărut acestea în buzunarul meu, mi-am îndreptat pașii ghidat de semnele cu Heathrow Express către poarta de ieșire din aeroport. Urma să ajung la gazdele mele din Londra în jumătate de oră.

Am ostenit de încărcătura singurătății mele în lumea străină și largă, așa că, cerându-mi iertare gazdelor mele, niște necunoscuți, o femeie tânără și un bărbat asemenea, prieteni ai unor prieteni de-ai unchiului meu, m-am retras în spațiul strâmt și întunecat al unei cămăruțe inimaginabil de mici, ce ținea curajos în ea cât de multe lucruri putea, un pat scurt, denivelat și rece, acoperit de o lenjerie septică, o masă înaltă și îngustă, deasupra căreia părea că abia se ține un raft la fel de îngust cu câteva cărți, un taburet și un ghiveci cu un cactus iritat. Am ridicat cearșaful de pe patul deșănțat odată cu un val invizibil de praf, a cărui prezență s-a materializat în gustul și mirosul de acreală emanate, și l-am întors optimist cu dosu-n sus, mai degrabă ca un gest menit să-mi tranchilizeze obsedanta teamă de boală, decât ca unul conștient de eventualele și concretele beneficii ale lui. M-am aruncat în pat îmbrăcat în hainele de pe mine și m-am strecurat înapoi în lumea adevărată a prietenilor mei, chiar dacă am făcut-o în familiarul și liniștitorul spațiu virtual al internetului de pe telefonul meu inteligent.

M-am trezit transpirat în toiul nopții, terorizat de spaima că mi-am petrecut orele dinainte de a adormi conectat la 3G. Am ridicat tremurând telefonul de pe jos, unde alunecase, și am căutat setările. Transpirația a înghețat deodată pe mine, fiindcă devenisem conștient de faptul că utilizasem conexiunea 3G. Am apelat nesăbuit steluță unu doi trei diez, însă, aflându-mă într-o țară străină, mesajul care mi-a apărut pe ecran, deși familiar, era ambiguu și sec, la fel ca mintea mea obosită de la începutul nopții, cum am putut? Mi-a venit în minte imediat teroarea, panica, pe care, bineînțeles, am pornit a o somatiza explicit și dureros, din cap, prin inimă și până în vârful încălțat încă al picioarelor. De data asta n-am mai reușit să-mi stăpânesc emoția paranoidă imediat, căci, în ciuda faptului că eram convins că tot fatalitatea mă adusese în postura de fiu risipitor, știam că până ce nu voi avea ocazia să mă destăinui, să-mi mărturisesc păcatul, nu voi găsi cale de împăcare. Atunci am auzit trei sunete binestiute, primisem un mesaj pe telefon, care m-a anunțat că datorez companiei de telefonie trei bilete dus-întors București-Londra, cu British Airlines, informație care a reușit cumva să-mi domolească tumultul sufletesc, fiindcă știam deja la vârsta mea că aflarea tipului de penitență impusă vindecă oarecum o părticică din frământarea în care incertitudinea te înghite.

La scurt timp după acea noapte de coșmar, mi-am întâlnit părinții, în fața cărora m-am pocăit de-adevăratelea, recunoscându-mi inconștiența de a utiliza serviciul 3G în străinătate. Mama, ca de obicei, m-a îmbrățișat și m-a asigurat că toți suntem supuși greșelilor, din care este musai să învățăm, iar tata, tot ca de obicei, a ridicat protector și iertător brațele în aer și m-a îndemnat, ușor mustrător, cu vocea de iubire să mă cațăr în brațele lui, așa cum făceam și când eram mic și speriat. Desigur, eu am respirat pe deplin după astă vreme tulbure pentru mine, și m-am cocoțat în brațele sale, gândindu-mă cu un soi de mulțumire încrezută, eh, soarta!

Pesemne că visase ceva frumos de dimineață, căci se trezi simțind un zâmbet pe chip, șifonat de la perna pe care nu putea adormi până când n-o îndesa obsedant cu pumnul sub cap ca să o aducă la consistența și înălțimea potrivite. Se ridică pe marginea patului, unde întotdeauna, când nu uita, se oprea o clipă-două să-și înțeleagă trezirile, apoi desenă elegant un semicerc sau chiar mai mult cu vârful picioarelor ei ca vârfurile brațelor unui compas, în căutarea papucilor de casă din plante acvatice marine, așadar ușori și dinamici ca spuma mării. Fiindcă nu-și întâlni papucii din mers de balerină, trase imediat îngrijorătoarea concluzie că cineva trecuse mai devreme prin dormitorul ei. Cântări rapid în minte posibilitatea ca niște hoți să îi fi vizitat în toiul nopții, dar admise repede absurditatea unei presupuse atracții a oricui față de papucii ei de casă, în plus, era suficient de încrezută în propriile-i instincte, încât să știe că un vis frumos visat în timpul nopții sau al dimineții exclude fără doar și poate întâmplarea reală a unui jaf. Reevaluă îndată situația nedumeririi ei și, pentru că dinspre holul învăluit în lumina portocalie a răsăritului de soare se auziră pașii și respirațiile fetei ei, pricepu, intrusul din dormitor era chiar aceasta.

Din acea dimineață, trezirile ei căpătară un caracter ciclic, uneori se simțea ca-n Ziua cârtiței, fiecare dintre ele semăna cu oricare alta ca două picături de nedumerire, aceeași șovăială în a se echilibra cu starea de trezie, aceeași grație în aceleași fandări pentru descoperirea papucilor de casă, aceeași misterioasă dispariție a acestora, aceeași dumerire după ascultarea acelorași pași și respirații. Din nefericire, un singur lucru nu rămânea mereu neschimbat, era frumusețea visului visat, căci până și zâmbetul șifonat de pe chip stătea consecvent la locul său, să fi fost el dulce sau amar.

Intensitatea cu care mi-am petrecut sfârșitul de săptămână se măsoară în cele 260 de mii de bătăi ale inimii. Da, le-am numărat pe toate, poate nu bătaie cu bătaie, însă tot numărat se numește și atunci când aproximezi, mai ales când ții să o faci cu acuratețe. Finala a fost, paradoxal, primă în viața copilului. Victoria, însă, nu prea are de-a face cu năstrușnicia unui paradox, când învingi este cvasiimposibil să te contrazici.
 
Acum, că se apropie zilele lor de naștere, băieții oftează neesențial, toți prietenii noștri au plecat în vacanță, noi cu cine ne serbăm și de ce nu plecăm și noi odată? Medităm împreună la ce înseamnă timpul vacanței, la timpul libertății și al relaxării. Înseamnă neapărat călătorie, ne întrebăm, pentru că ăsta pare să fie motivul principal al suspinelor. Poate că da, fiindcă în vremurile pe care le trăim călătoria pare să suplinească, ba să împlinească o serie întreagă de nevoi omenești. Pe de altă parte, ușurința de a călători este doar o întâmplare fericită a timpurilor actuale, ceea ce ne provoacă să ne chestionăm, de cine și ce depinde bucuria, încântarea și liniștea noastră. Propun un ritm lax de căutare individuală a mulțumirii sufletești, în limitele fizice de acasă deocamdată, însă fără limite la visare. Când vom fi găsit un ritm armonios de trăire a stării de libertate a vacanței acasă, ne vom transpune cu trupuri cu tot, cât ai bate din degete, în decorurile de vis și visare proprii pământurilor scăldate de ape, pentru întregirea lentă, îmbietoare a stării de bine și libertate a vacanței.

Cele două intrânduri simetrice, adânci ale peretelui exterior al sălii mari țin în ele mai multe calorifere late și joase, acoperite cu două plăci solide din beton, căptușite cu mochetă, pe care copiii se relaxează și chiar ațipesc ca pe niște divane, de aceea chiar așa le numesc cu toții, divane. Kiti, urmată de educatoarea ei, își face apariția în sala mare prin cele două uși batante, pe care jucăușul Felix le tot desface din prinzatorile ce le țin lipite de pereți, se strecoară printre copii și tutori și își găsește un loc pe divanul dinspre intrare, mai bine zis, își impune voința de a-și lua locul obișnuit cu fermitatea care, se pare, o face respectată, unde se tolaneste cu un zâmbet ștrengar pe buze. În drumul țintă spre spațiul ei de relaxare trece cu privirea peste mine și, deși nicio tresărire nu-i modifică anatomia feței, am o tainică certitudine că știe că mă aflu acolo. Divanul se aglomerează, sunt și eu pe el, iar lângă mine un băiețel stă cocoțat în picioare și împrăștie cu gingășie de la înălțime pufuleți de pluș, pe care îi smulge dintr-un urs gigantic de jucărie. Două dintre profesoare ne stau și ele alături, iar vânzoleala iscată de ritmicele salturi ale copiilor desenează o perdea volatilă între mine și Kiti. Pauza se croșetează într-o cumpătată rânduială, ca un fular banal în mâinile harnice ale unei bunici, și tot ca acesta, în câteva minute este gata. Totuși, nu înainte ca fata să facă gestul. Deschid o paranteză să îmi amintesc de o întâmplare de pe când Kiti era foarte mică, atunci când gesturile ei stranii, excesive sau dimpotrivă, dureau, anume, de întâmpinarea unei doamne care ne ajuta cu curățenia și cu copiii, aceasta observând nesimțitor că Kiti nu se bucură când mă revede, un fapt de altfel limpede în ochii unui străin, însă nu atât de vădit pentru mine, mama ei. Închid paranteza. Iat-o așadar astăzi pe Kiti, cum se ridică deodată din încolăceala în care-și ține trupul, cum se întinde cu totul până-n vârful degetelor și cum dă ea deoparte perdeaua mișcătoare dintre noi, pentru a-mi atinge fin brațul, apoi a mă apuca poruncitor și a mă aduce lângă ea, parcă mustrandu-mă pentru nenaturala mea reținere și arătându-mi că îi sunt orice-ar fi datoare cu o întâmpinare. Bineînțeles că mă năpustesc asupra ei într-o îmbrățișare iluminatoare, ea părăsind divanul în pas ferm cu chipul imobilizat într-un zâmbet reconfortant, iar eu rămânând să-mi savurez tainica si, iată, confirmata certitudine.

Îl găsesc pe Horica la terenurile de tenis purtând mimica aceea îngrijorătoare de om mânios, o cunosc prea bine și nu-mi place. Nu am nevoie să pun întrebări, trec direct la măsurile de înveselire. Această trecere cere necesar un sacrificiu – acum, îi permit să năvălească cu furie asupra mea, fiindcă mama trebuie să poarte ‘vina’ de a-și elibera copilul de patimă. Dezlănțuirea este de bun augur, Horica își depășește starea de iritare. Mai încolo îmi povestește frustrările, impulsurile și reprimările ce l-au mâniat, dar și răbdarea, încrederea și mulțumirea cu care s-a lecuit. Asta mă face să gândesc (și să arunc pe facebook) discret diferit expresia cunoscută, ‘când unul îți spune că ești beat, trimite-l la culcare; când doi îți spun că ești beat, du-te la culcare’, și anume astfel: ‘când unul îți spune că ești beat, trimite-l la culcare; când doi îți spun că ești beat, trimite-i la culcare’! O abordare, zic, ceva mai sănătoasă în timpuri colorate și ambigue, presante și exuberante, cum sunt anii adolescenței, în care valoarea grupurilor (găștilor) este mare, iar a ieși din rând te transformă în victimă sigură. Regula are, desigur, și un corolar, pe care Horica îl înțelege din prima cu impunătoare maturitate: ‘când unul îți spune că ești beat, trimite-l la culcare; când doi îți spun că ești beat, lasă-i în durerea lor și vezi-ți senin de treaba ta!’

În altă ordine de idei, hai Simona, bineînțeles!

Diminețile de vacanță incipientă par să ni se așeze mulțumitor. Tot devreme ne trezim, dar devreme în timp de vacanță are un iz dulce-molatic, fiindcă îi lipsește zoreala. Băieții nu apucă să se tachineze prea mult; pe terenul de tenis, unde își fac înviorarea, mai degrabă se îmbrățișează decât se necăjesc, deoarece a sosit vremea să se înfrunte sportiv, ca tenismeni, chiar dacă încă nu o fac și echilibrat în ceea ce privește abilitățile tehnice și fizice. Cam jumătate de oră pentru gratitudine îmi dau băieții cu înviorarea lor, căci în răstimp, îmi desăvârșesc profilul de vitalitate al zilei, alintându-mă în brațele tot mai cuprinzătoare și mai ferme ale fiicei mele. Cu vântul răcoros de după ploaia nopții, astăzi, sub cerul liber, cu atât mai mult sunt recunoscătoare. Apoi Horica rămâne puțin în urma noastră, fiindcă noi înaintăm către neobosita școală a fetei, ei nu i se îngăduie foarte multă vacanță, acolo Felix este în largul lui, iar Kiti, deasemenea. Astăzi descopăr o Kiti capabilă să lanseze corect și la distanță apreciabilă o minge către mine, descopăr totodată și o vagă urmă de bucurie în gest, doar răbdarea îi lipsește, dar pentru asta mă folosesc de mult uzata numărătoare. Două îmbrățișări adânci, ca să ne țină până spre seară, delimitează o altă unitate de împrejurări, când Felix reintră pe terenul de tenis, de data asta alături de copii de vârsta lui.

Vara asta neobișnuit de umedă îmi amintește de verile noastre slovene, în care trandafirii creșteau în tufe înalte și dese și toată grădina de flori făcea aidoma rozelor, strălucea de frumusețe, iar pământul rodnic plesnea de sănătate, de l-a vrăjit pe micul Horica cu nenumăratele tractoare pe care câmpul îmbelșugat le tot cerea. Cert este că grădina noastră nesofisticată n-a atins nicicând un grad de adorație mai mare din partea noastră decât o face astăzi, și numai datorită ploilor ce cad cu generozitate sfântă.