Fac ce fac și ajung acasă cu brațele pline de flori. Este timp bun pentru plantare. Redesenez în gând proiectul grădinii, dând ocol casei cu ochi iscoditori, caut loc prielnic hortensiei. Tufele de hortensii întâlnite vreodată îmi sunt vii în minte, impunătoare, au frunzele verde intens, semn cert de sănătate, și tulpinile cărnoase ramificate în țesături erecte, apoi cu toatele își etalează globurile punctate de floricele parfumate cu stil aparte, ca niște doamne în vârstă, elegante și cochete. Aleg plantă crescută în tufă bogată, înaltă, cu floricele simple, albe, mărimea pentru care mă decid este măsura nerăbdării mele de a îmi lega tufele de hortensii de pământul secetos al câmpului și este totodată o încercare de a o îndupleca să-și țină dragul de ea însăși, să nu se lase înghițită ușor. Printre conifere, care să-i țină răcoarea vitală, acolo îi proiectez viitorul pat. Rup o lopată zdravănă în lupta cu o uscăciune legată de glie și-mi secătuiește energia, dar nu mă suport împotrivita. Schimb lopata, așa cum schimbă Renault roțile mașinii din reclamă, extrag ca un dentist iscusit uscăciunea din pământ cu rădăcină cu tot. Satisfacția mă inundă imediat ce o arunc cu aplomb peste gard, îmi rămâne doar gândul încrezător că imaginea curățită de uscăciune a locului de plantat îi va ține soțului loc de optimism când va fi rugat să ajute la grădinărit.

Noapte cu somn întreg, o socotesc înadins pentru simetrie un dar al întâmplării. Angelică, la șase-n întuneric, fetița împrăștie triluri gingașe în cele patru zări. Aproape că le deslușesc rotunjimea. Este și ziua Marioarei. Răsăritul este încântător neîntâmplător. Tot atât de neîntâmplător cât de neîntâmplătoare este încântarea oricărei nașteri. Apoi florile primite-n dar. Țin bine seama de suavul albului cu care mă invesmantez și cobor să le sap pat de plantare în vecinătatea apei. O nouă perspectivă îmi dă globul verde punctat de crizanteme parfumate. Plecăciuni pentru prospețime și frumusețe închin. Albul rămâne imaculat. De mângâieri n-am cum să mă ascund, din punctul ăsta de vedere facebookul ajută, sunt alintată mai degrabă în gând decât acolo unde doare din sfiiciune. Sunt recunoscătoare. Mulțumesc!

Citesc doar câteva pagini până cartea pornește a mi se citi singură în urechea dreaptă. Ațipesc pe-un ton obraznic de șuierătură. Vântul. Muzica lui eliberată forte prin crăpături și alte imperfecțiuni ale ușilor și ferestrelor mă sperie și-mi stimulează imaginația. Un fluier albastru, un rânjet sardonic, un tril dulce sau un pas sacadat, oricare cale a minții o poate urma. Nu-mi amintesc prea bine culoarele pe care le văd în fața ochilor, pare un labirint pieptănat cam isteric de rafalele de vânt. Monotonie. Sunete cristaline schimbă culoarea visului. Galben. Mă simt bine, doar câteva pagini de carte citite și încă câteva lecturate în vis. Câteodată o simplă amorțire a simțurilor șterge o mahmureală de nesomn.

Să închid radioul vrea să spună o poveste muzica nu-i taie inspirația dar îl încurcă iar inepțiile realizatorilor de programe îl enervează. O poveste cu Spotu din Oz combinație veselă de Vrăjitorul din Oz Tom și Jerry Spotu-dinozaur rege. Amănunte delicioase bani convertibili în diamante numiți pisicâini grădini zoologice fără pisici doar cu motănei vrăjitorii ca la carte evident din carte cartea de vrăjitorii a mamei lui Spotu negocierea prețului unei pisici la suma de trei pisicâini și altele. Veselie vorbărie pe alocuri ecolalie.
 
Să-mi iau dimineața cafea este temeiul timpului de așteptare dinainte de deschiderea școlii fetei. Rutina mea devine rutina copilei. De astăzi rutina pare că se va rupe, polițistul mă apostrofează să pornesc mașina oprită împotriva legii. Legea cui, mă întreb, ce lege, întreb. Omul polițist zâmbește cu un subînțeles care nu-mi place și pe care îl devoalez, de ce zâmbiți în felul acesta? Rutina își cere dreptul de a fi respectată. Omul rămâne doar polițist, mă amenință cu sancțiune și îmi cere să ‘ramanem litanici, să ne păstrăm cumpatul’. Mă surprinde omul polițist, îl rog să repete ce a spus. Acesta repetă mândru, îmi oferă, spre dumirire, câteva sinonime. Hmmm. Rutina strâmbă din nas, Kiti deasemenea. Omul trage cu ochiul către Kiti, polițistul mă conduce ferm către parcarea laterală, închisă cu un lanț. Omul îl înduplecă pe polițist, doar astăzi, data viitoare vă sancționez. Mulțumesc, la revedere. Polițistul nu se mai lasă înduplecat, privește aspru către înainte.
 
Toamna tratează cu vara, nu cred să se înțeleagă. De fapt n-aș vrea să ajungă la vreo înțelegere, ar fi precum o negociere între cal și măgar. Vara (nu vaca) trebuie să rămână cal, iar măgarul să ragă. Aceasta nu este o fabulă, la fel cum învelirea trupului în jerseu nu mai este doar o amintire. N-a sosit propriu-zis toamna, doar rage un măgar în preajmă.

Privim cerul împreună, ăsta vrea să ne dea gata, își varsă norul din senin, însă copilul rămâne fidel propriei sale dorințe, ‘eu nu încep niciodată școala în pantaloni lungi’. Da, pentru că luni și marți s-au jucat impusele, ținută festivă, ca la orice festivitate, iar de astăzi, deși cu uniformă, rămâne să-și aleagă singur îmbrăcămintea. ‘Eu nu încep niciodată școala în pantaloni lungi’ îmi amintește de mine însămi, de bucuria începerii școlii încălțată în ciorapei scurți și balerini, străbătând drumul către școală plină de veselie, de strălucirea zilei frumoase de septembrie, fiindcă așa pare să mi se fi întipărit în memorie prima zi de școală. Mă rog, în ciuda încărcăturii celulare genice foarte asemănătoare cu a mea, fiului meu îi lipsește veselia de a începe școala. Iată un bun prilej pentru o lecție de viață: când nu te mulțumește o activitate obligatorie, îmbin-o cu ceva încântător. În cazul de față, ce poate fi mai îmbucurător decât alegerea din garderoba școlară a pantalonilor scurți, emblema verii ce nu trebuie să plece și a libertății ce nu trebuie să plece odată cu stabilirea disciplinei școlare necesare.
 
Kiti, și ea o tipă principială, este fermă: ziua începe dis de dimineață. Imediat ce plonjează în pat între părinții ei, ne farmecă cu unul dintre gesturile ei sincere și extravagante. Întoarce capul către Cătă, care caută năuc să afle ora pe ecranul scânteietor al telefonului ce își revarsă lumina pe chipul său, și, atrasă de vârful strălucitor acum al nasului tatălui ei, Kiti îl atinge delicat, doar pentru o clipă, cu vârful degetului arătător, de parcă ar fi o zână bună ce îi oferă binecuvântarea sau dirijorul ce indică orchestrei ‘pianissimo’ în interpretare. Râdem și o alintăm pentru gingășia purtării ei, apoi, fiindcă dimineața este încă fragedă, visez la o lume plină de gingășii asemenea celei pornită de la Kiti, ce mă conduce în miezul unei lumi omenești mai oneste, fără trufie și fără neadevăruri. Observ curând că această lume chiar există și că ea este atât de durabilă, pe cât de grijulii înțelegem să fim cu ea. Copilăria.

Kiti a plecat astăzi la școală cu Maggie. A apucat-o de părul multicolor chiar în ultima clipă înainte de a ieși din casă. Odată ce a urcat în mașină, a lansat-o cu precizie peste cadrul metalic despărțitor dintre rândurile de scaune, la fel cum face cu pantofii din picioare și cu toate celelalte obiecte din jur. Maggie a pornit a-și cânta melodia, cu glasul ei cristalin, de fetiță delicată, la, la, la, la, la… Este un fapt surprinzător că încă își mai zice cântecelul, fiindcă o face cu generozitate de peste zece ani, sfidând temporalitatea, cu blândețea intactă a unei bunicuțe. Înainte să-l las pe Felix în fața școlii, m-a rugat să o păstrez pe Maggie în mașină, să nu o las pe sora sa să o ia, ca să nu se piardă. Mi-am închipuit că Kiti oricum o va fi uitat până vom ajunge la școală, însă de cum a coborât din mașină, i-am surprins privirea cercetătoare, mâna neliniștită cu care a deschis portiera din față ca sa o ridice pe Maggie iarăși de una din șuvițele ei pastelate de păr. Bineînțeles că nu m-am împotrivit, în definitiv gesturile ei de tandrețe față de păpuși (pentru că în ciuda ‘cruzimii’ cu care o apucă de păr, aceasta chiar este o dovadă de tandrețe) sunt atât de rare încât refuz să le calculez ca fiind neglijabile. În plus, mie mi-au plăcut întotdeauna păpușile și, mai mult, Maggie a fost prima păpușă pe care Cătă i-a dăruit-o fetiței sale, așadar pot să-mi imaginez cu cât drag a căutat-o, cu câtă duioșie a ales-o pentru ea, păpușa multicoloră, veselă, cântătoare. Era pe atunci un timp al indoilelii, al întrebărilor și al disprețului nostru, copila va vorbi, apoi va cânta dumnezeiește precum păpușa Maggie. Chiar ne-am amuzat, păcălindu-i pe bunici la telefon, că Kiti a învățat un cântecel, dar gluma noastră a încetat să ni se mai pară amuzantă în clipa în care s-a săvârșit. Am regretat. Așa că de-asta stau acum pe-o prispă să-i aștept; pe Kiti, Cătă și bătrâna Maggie cântătoarea.

De parcă mușcă din ea.
Kiti tace suspect, tăcerile suspecte sunt atât de apăsător prevestitoare
strâng ochii intru cu capul în corp ca broasca țestoasă
până tace suspect iarăși.
De parcă mușcă din ea
urlă de două-trei ori.
În mașină în drum spre prima zi de școală fata știe că urmează schimbarea o acceptă ba chiar o așteaptă pot să jur că o așteaptă cu toate astea-cunoaștere acceptare bucurie-schimbarea doare stupid absurd revoltător.
Tăcerea ei încetează să fie suspectă atunci când ridică ochii din pământ. O urmăresc prin retrovizoare nu-mi place încruntarea ei însă îmi închipui că este infinit mai suportabilă clipa exact ca durerea trupului înainte să se șteargă cu totul. Împrumut vocea de iubire pe șoptite am încredere că nu lovește iar în moalele capului. Nu zâmbește însă nu ți se pare Felix că i s-a întins pielea frunții?

Fetele o primesc în urale ele nu știu cum a mușcat din ea fiindcă fata râde. Albă vaporoasă efervescentă. Sunt recunoscătoare pentru bucuria ei nu știu cum dar am prevăzut-o încă din buna clipa a încruntării. O îmbrățișez plec ea rămâne să-și înțeleagă schimbarea.

Sosește în sfârșit uniforma lui Felix, comandată la începutul verii. Dacă începe școala, este toamnă – învață Felix anotimpurile și lunile acestora. Uniforma vine incompletă – găsesc acest detaliu ușor indecent, nu atât pentru prețul piperat propus, cât pentru sfătoșenia (acesta este un eufemism) școlii arătată în descoperirea producătorului ei ideal. Acesta nu este un detaliu oarecare, considerând contextul național prezent. În ținuta festivă, pe care o probează, serios, Felix își amintește de ultimele teme de vacanță. Se așază cu caietul la masă, dar imaginea băiatului îi apare surorii sale ca neobișnuită, de aceea aceasta îl trage râzând de braț, aducându-l lângă ea, pe canapea.

Ajungem acasă cu prânzul în pungă de hârtie. Prânzul în pungă de hârtie este visul abscons al multor mame, prânzul în pungă de hârtie vine din grație divină și mai puțin sfântă, ca o compensație pentru nesfârșitele griji gastronomice (și nu doar de acest fel) ale așteptat-inepuizabilei făpturi numite mama. Este liniște (iată un alt privilegiu al întâmplării fericite a prânzului în pungă de hârtie). Mă îndrept veselă către dulapul cu veselă. Mișcare discretă de umbre îmi joacă într-un colț al privirii prin fereastra bucătăriei. Cer păstrarea liniștii în interior, fiindcă o pasăre cu penaj colorat, nemaivăzută, țopăie curios prin iarbă, împrejurul teiului. Fotografiez pupăza si observ că este întâia oară în viață când văd pe viu o pupăză. Mă amuz cu Horica – deși nu-și cântă agasant numele și nici nu își caută adăpost în copacul nou adoptat de noi, este și aceasta o altă pupăză intr-un alt tei. Apoi pupăza din tei este gonită cu destulă violență de către o coțofană, ce o aleargă spectaculos prin iarbă. Urmeaza ca păsările sa se faca instantaneu nevăzute, dispărând în largul cerului.

 
Putem mânca frunzele teiului? Putem, dar atunci vom fi devenit atât de vătămători ca melcii și răii din poveștile tale. Putem însă în vară târzie să-i culegem florile, să le legăm în buchețele cu parfum suav-dulce. Da, să vină albinele să facă multă miere pentru Horica.
 
Unde mi-e mouse-ul, unde? Unde mi l-ai pus, Kiti? Apoi, fiindcă nu-l găsește, Horica pornește în tir nemilos de acuze, pe alocuri, înciudat, încearcă jucăușe răzbunări față de sora lui. Fata se întristează, din zâmbet mai rămâne doar inerție pe chipul ei, apoi amorțește într-o tăcere atonica, cea mai resemnată dintre toate. Nu este Horia omul să reziste drept în cruzime, îl aud că-i pare rău. O ia de mână pe Kiti să o îmbuneze, Kiti, mă mai iubești, o întreabă, fiindcă știe că familiaritatea întrebării se însoțește de familiaritatea răspunsului afirmativ, ea spunând întotdeauna, ‘da’. Dar iat-o acum dând din cap a ‘nu’, aproape suspinând, să nu ne vină a crede ochilor nemulțumiți și curioși cu întorsătura esențială pe care întâmplarea o aduce în atitudinea copilei. Mă apropii de ea, insist, aproape sugerându-i corupt răspunsul, ‘îl iubești pe Horia?’, însă Kiti, căzută moale pe canapea și îngândurată, își este sie însăși consecventă, ‘nu’. Doar o vreme, atât, după care revine vremea iertării.

Două domnișorele năucitor de asemănătoare. La statură: cam pe un metru și zece centimetri de la pământ și până în creștetele capetelor se întind două trupușoare firave, ca siluetele a două căprioare îndrăznețe ieșite la liziera pădurii. La înfățișare: trăsături faciale conturate de linii dulci, neabrupte, cu două perechi de ochi închiși la culoare și două priviri în paralelism desăvârșit, peste alte două perechi de obraji rumeni și încă două mănunchiuri subțiri de cârlionți încadrându-le chipurile suave. Dar mai ales năucitor de asemănătoare în gesturi: fetițele pășesc umăr lângă umăr, pas peste pas, iar cu gurițele mici ca fragutele fiecare își soarbe apa printr-un pai gros, atașat ferm de câte o butelcuță ce atârnă liberă, nesusținută în aer. Mi-ar plăcea să surprind într-o fotografie naivitatea gestului lor și frumusețea simetriei pe care o constituie, însă n-am vreme, domnișoarele se depărtează de mine, păstrând cu naturalele aceeași neîntreruptă interdependență.

am așa un dor de vara care încă nu ne-a părăsit ne poartă ce-i drept cu vorba mai ales diminețile pare că s-a plictisit își caută o nouă indragosteala parcă o văd cum se trezește încă înainte de soare trimițând mailuri departe suspinând și visând la lumi cu capu-n jos apoi când observă încântarea trezirilor noastre căci nouă încă ne ard nopțile de vise frumoase și arșițe-recul de peste zi o cuprinde așa un drag matern de noi încât își spune să mai rămână și rămâne; am așa un dor statornic de a sădi mă copleșește uneori căutăm împreună în gând imaginea umbrei răcoroase și perfecte a copacului esențial ca rațiunea frumos ca gândul bun dezmierdător ca muzica copacului îi va reveni punctul central al micului nostru univers în jurul lui vom căuta să ne încolăcim năzuințele fericirile tristețile acestea toate îl vor mângâia să crească nici nu-mi pot stăpâni bucuria gândului de aceea încercăm cea mai potrivită alegere și îi spunem deodată pe nume tei se numește tilia îi zice pompos deja îl văd adoptând protector zeci de albine cu zecile sutele sale de inimi verzi dăruindu-se cu totul insectelor zumzăitoare; am așa un dor

Suntem jucători de tenis atipici, nu ne interesează cu cine jucăm meciul, esențial este să (ne) jucăm. Totuși suntem nevoiți să aflăm detaliul, de aceea întrebăm. Oficialul turneului ne lămurește într-un stil hâtru-muncitoresc, ‘cu doi urâți’. ‘Urâții’ sunt după ușă, dăm bărbătește mâinile cu ei. Horica joacă de ceva vreme turnee de tenis, însă pentru mine este întâiași dată. Nu am propriu-zis emoții, dar mă simt într-o oarecare inadecvare prin mulțimea de semiprofesionisti aflată pe terenurile în nocturnă, ceea ce îmi desenează un zâmbet tâmp pe față. Nici Horica nu-i năvălit de seriozitate, hilaritatea împrejurării în care se află este expresia soțiirii cu mama sa pentru a forma o echipă de dublu. Așadar râdem și ne amintim de povestea bunicului cu școala Proștii veseli, despre ai cărei elevi știm în clipele astea chiar mai multe decât am fi putut bănui mai devreme. Îmi cer scuze pentru veselia excesivă și o motivez, scuzele sunt acceptate. Echipa adversă este formată dintr-un bărbat mic de statură, rotofei, ce își asortează aspectul bonom cu remarci hazlii, și dintr-un tip cu conformație atletică, mai în vârstă, sobru, impasibil, pe care coechipierul său îl numește Gigi. Gigi pare arma secretă a oponenților noștri, întrucât colegul său îl alege de fiecare dată să execute punctele cruciale. ‘La Gigi’, zice nonGigi mereu. Cu atâția ‘Gigi’ rostiți de nonGigi peste fileu, găsesc prilej nou de veselire cu Horica, așadar îi șoptesc acestuia în timp ce ne retragem într-o pauză către fundul terenului că el este ‘Gigi’-ul nostru. Acesta nu este un amănunt, întrucât eu, precum nonGigi, mă bizui esențial pe băiatul meu antrenat. Numai că Horica intră pe terenul călăuzirii mele îndată ce încheie un meci valoros de simplu, muncit intens până la capătul celor două ore cât a ținut, și are crampe musculare în picioare, apoi mie, chiar dacă n-am crampe-n picioare, îmi lipsește antrenamentul, de aceea Gigi și nonGigi ajung învingători. Cu toate că pierdem, întreaga împrejurare în care ne aflăm, inedită și hilară, cere o replicare. Rămâne de văzut dacă până atunci absolvim școala Proștii veseli.

Pe cât de neprefăcut este Horica în a da binețe oamenilor pe care-i întâlnește, pe atât de rezervat este Felix în a onora diversele ciocniri cu câte un salut. Astăzi, în mașină, convenim, ‘bună ziua’ ține de respect și bună-cuviință, nu obligă la dispoziție prietenească, nici nu testează cine știe ce aptitudine. ‘Buna ziua’ se cere, atât. De fapt, greșesc, cel puțin în cazul băiatului nostru mic, a saluta ține covârșitor de puterea de a-și învinge timiditatea. Afară din mașină, copilul îi întâlnește pe părinții unui coleg, iar din mimica sa înțeleg că se pregătește să le dea binețe. Nu reușește decât să le zâmbească sfios și să fluture spre ei mâinile strâns aduse sub bărbie. Nu dezavuez acest salut inedit.

Nu știu cum de mi-a stat în putere să-l conving pe Horica. Croșetam împreună un dialog pe la început de vacanță, când deodată, mai mult în glumă decât în serios, am scos de nicăieri o broderie, pe care am aplicat-o simplu, cinstit și cu bun gust de tivul dialogului lucrat cu căldură în vorbe și, atât de natural a venit ea pe corpul lucrăturii noastre, încât a rămas acolo definitiv. Fiindcă a apărut cu naturalețe, Horica este de atunci gata învoit să îmi facă bucuria să joace în echipă cu mine mâine primul meu turneu oficial de tenis. Nu am vreo pregătire specială înainte de concurs, dar am încântarea de care ziceam.

Eh, după aproape două săptămâni de vacanță limpede, nerăbdarea generică a lui Kiti ține să se arate tot mai mult. Nu plânge (încă), nici nu exprimă vădit nemulțumire, însă ne sancționează fiecare frântură de neatenție cu câte o năzdrăvănie candidă sau mai puțin onorabilă. Nici coafura nu rezistă intactă, pentru integritatea acesteia se cere o nouă despădurire drastică.

M-am adăpostit ieri sub coama unui mesteacăn bătrân, al cărui trunchi avea o circumferință impresionantă și m-am întrebat instantaneu dacă nu cumva, din cauza prea-apropierii dintre copaci, tânăra perdea de mesteceni de acasă va crește în timp prea grea, prea densă, prea sufocantă pentru ea însăși. Deocamdată privesc către arborii puieți și le mângâi cu drag din ochi prefacerea, abia-abia ajung să se atingă unii cu alții, aproape că se feresc să nu se deranjeze între ei, atât de cuminți îmi apar. Știu totuși că mesteacănul este un arbore cu creștere respectuoasă, lui îi trebuie spațiul său simplu, alungit, atât, iar vecinilor săi le oferă un soi de prietenie neinvazivă, discretă, ca umbra și șoapta sa elegantă.

În clipa în care am intrat pe ușă, capul s-a transformat într-o cușcă adiabatică. Înăuntru era fierbinte, atât de fierbinte încât, fără preaviz, întreaga vânzoleală din cutia craniană s-a concentrat către stânga ei, unde a pornit a zvâcni ritmic, fără milă, căci sistemul impenetrabil pe care capul meu pornise a-l constitui nepermitandu-și, pe moment, să devină o tobă. Așadar cineva l-a forțat să devină și, întrucât acel cineva s-a dovedit a fi, cum am spus, fără milă, am purces a-mi căuta resurse interioare de autocompătimire. Mai cu seamă că, dintr-un neajuns al vremelniciei universale, pompa supremă de apă a casei cedase în răstimpul scurtei noastre fericiri, ceea ce a augmentat impetuozitatea sentimentului autoadresat. Deși mi-era milă de mine însămi (dar și de ceilalți membri neimbăiati ai familiei), mi-am refuzat dintr-un reflex de conservare acetaminofenul până în clipa în care mi-am perceput cutia craniană ca pe tobele bătute nebunește de Buddy Rich. Asta s-a întâmplat abia peste o noapte întreagă, pentru că știută mi-s năzuitoare adeptă a stoicismului, iar la scurt timp după, zvâcnirile nesuferite de pe stânga au cotit în direcții felurite, după cum le-a tăiat pe fiecare în parte (im)pulsul chimic depresurizant, desenând în spațiul tot mai larg al craniului meu o rețea încâlcită, din ce în ce mai fină și mai lină de palpitații, ca înșelătoarea rebeliune a frunzelor unei salate crețe. Evident că încântarea de moment a fost umbrită de inabilitatea de a mă ține fermă în convingerea mea, fără reacții chimice meșteșugite, însă m-am consolat cu gândul că micul artificiu imperios a funcționat ca un declic pentru ajustarea la noua realitate necesară, aceea de trecere de la lejeritatea vacanței la strictețea vieții serioase la normă. Bun găsit!

Ei bine, o singură dezamăgire îi servim copilei anul ăsta la mare. Din perspectivă oarecum mercantilă, aceasta vine nemeritat, întrucât fata capătă în schimbul preabunei ei dispoziții de peste săptămână o traversare chinuitoare cu ferryboatul. Pe de altă parte, socotind tot în spirit negustoresc, îi oferim cu blândețe și multă dragoste toată atenția noastră, în special cea a bunicilor. Dar traversarea, ooo, traversarea mânecii înguste de ape dintre pământ și pământ o tulbură suprem, noroc că tulburarea îi vine treptat, ne dă răgaz să descoperim un spațiu retras pentru ardere. Ideea de a cerceta insulița ce tronează peste orizontul din fața ochilor când ne tolănim diminețile la plajă este a mea, îi intuiesc insulei strălucirea nisipului său fin, cedez în fața chemării sale ispititoare, iar cei ce suntem grupul nostru sunt gata învoiți și ei pentru excursia aventuroasă.

Puntea ambarcațiunii este un platou larg, înalt, cu rânduri duble de scaune pe laturi; aleg pentru fata a cărei seninătate nu prevestește nimic rău cele mai retrase locuri, iar din fericire este prima cursă a dimineții, așadar călătorii nu sunt numeroși. Mă încred că nu se găsește noimă în a o apuca amocul, însă  instinctiv caut o oarecare izolare, inconștient mă tem și ne temem. Cătă rememorează cealaltă traversare, de mai de mult, mai lungă, mai terifiantă în condițiile ei de atunci, eu recunosc că nu agreez gândul rău. Am o nelămurire, cum se poate transforma limpezimea absolută a minții într-un nămol de spaime deodată, aparent fără niciun motiv? Acum cred că știu: o dată este teama de necunoscut, căci nu te poate păcăli cu familiaritate ceva ce repeți cel mult anual; a doua este spaima fata de spațiile cu margini de netrecut, dublată de insecuritatea pe care plutirea inevitabil ți-o dă; a treia, poate esențială, este anticiparea negativă, anunțarea dezastrului ce va să vină parcă prin divinație, pentru că ajungem să legăm involuntar experiența anterioară rea de vehiculul acesta, ca într-o superstiție.

Deci iată-ne coborâți de pe punte, Kiti, Cătă și cu mine, fata vrea parcă să scape, dar limitele sunt prea stricte, ne văd cu ochi din exterior, pe punțile înguste de trecere nu încăpem doi întregi, ea ține să alerge plângând, noi ținem să îi îngrădim anxietatea urmărindu-i fiecare pas, eu – cu toată forța de brațul ei drept, el – cu forță de brațul ei stâng, ca doi vajnici și necruțători temnicieri. Nu mă miră întreruperile prea scurte din plâns, necesare pentru împlinirea cateunui cântecel sau joc cu mâinile, Kiti se învoiește să le joace cu mine, dar devine nerăbdătoare către finalul fiecăruia, de aceea izbucnește mai năvalnic într-un nou plâns după ele. Până când vaporul atinge țărmul. Până când uriașul motor amuțește. Până când ne ia valul subțire de oameni înăuntru, ca să ne ducă pe mal. Atât durează zbuciumul ei. Al nostru ține mai mult, el amărăște suflete și intoxică gânduri cu stropi de depresie. Apoi trece ușor, cu alte gânduri, mai blânde, mai însorite. Și chiar mai drepte, în definitiv, ca să vorbesc într-un oarecare spirit negustoresc, n-aș putea rotunji decât la zâmbete întreaga ei făptură, atât sunt de neînsemnate manifestările ei tumultoase.

Alegem împreună plaje nisipoase scăldate de ape de un calm patriarhal și o limpezime sticloasă. Suntem aici doar noi, petecul de pământ și apă este al nostru, primit fără chirie, doar cu îngăduință cerească. Vorbele noastre sunt răsunetul liniștii generice a locului, nici chiar punctele maxime de inflexiune din glasul lui Kiti nu strică armonia silențiului universal. Ce-i drept, coruri însemnate de cosași înalță în aer cântul lor harsaitor ca un suprem clănțănit de mandibule, voios și ritmic, însă și acesta, precum fiecare denivelare fonică în parte, nu face decât să augmenteze starea de acalmie.

Kiti nu se desparte de mingea ei ușoară și mov cu imaginea lui Minnie din Disney imprimată pe ea. O ține mereu într-o mână, o studiază atent de parcă citește viitorul într-un glob de cristal. Este a doua zi în care marea o cheamă să îngenuncheze ca să-i îmbogățească repertoriul senzorial, nu stă decât acolo, cu mingea în brațe, acoperită până la mijloc de ape și cerșind alintul marin și pe spate de la bunicii ei. Nu o frământă decât din timp în timp câte un fior venind dinspre stomac sau poate de altundeva, de mai central, care o duce către sacul cu cele trebuincioase la plajă. Solitudinea pe care o alegem pare să îi favorizeze și ei bunadispozitia.

Seara caldă și umedă ne ține până către miezul nopții pe verandă, unde improvizăm un mic cinema în aer liber. Băieții, cei doi mici împreună cu Horica, se aud de după casă, au lanterne; ei caută broaște, șopârle geko, libelule. Când se plictisesc, intră în casă și se joacă la laptop, îi aud entuziasmandu-se în jargoanele împătimiților de jocuri pe calculator. Kiti își găsește bunăstare într-un du-te-vino ocolitor a jumătate din casă, eu îmi mut scaunul către colțul după care copila dispare din vreme-n vreme, pentru a-i anticipa eventualele ruperi periculoase de ritm. Acestea nu vin în traseul pe care-l adoptă. Totuși, Kiti este nespus de bucuroasă și candidă în veselia ei, așa încât o apucă pe verișoara ei mai mare de mână și o înscrie în itinerarul ei de încântare. O trage pe canapeaua din răchită de pe terasa de după colț, în răstimp Theo îi zâmbește, îndrăznesc să spun cu entuziasm pentru atenția deosebită pe care Kiti i-o acordă. Stau amândouă câteva secunde, ca fetele, pe canapea, până când Kiti dictează iminenta reluare a traseului serii. Se oprește alte câteva clipe și în fața zidului pe care filmul se proiectează, cred că o ține pe loc lumina multicoloră ce-i strălucește în fața ochilor. In ciuda muteniei cu care ne-am obisnuit, copila noastra este uluitor de expresiva.

Am ajuns pe înserat la conac. Locul te îndeamnă la visare în orice clipă, mi-a depășit așteptările. Nu știu cum am dat de el, îmi imaginez că această casă mare, adevărat conac construit în vârful dealului cultivat cât vezi cu ochii cu măslini, portocalii, lămâi, este mai dificil de închiriat, însă familia noastră este mare, iar condițiile familiale speciale o fac destinația de vacanță ideală. Izul de vechime pe care zidurile de piatră îl dau este mai pregnant înăuntru, acolo unde mobilierul și decorațiunile tronează mândre, în ciuda subrezimii lor de pe alocuri. O pisică chioară ține locul gazdelor noastre, două surori italiano-grecoaice trecute de prima tinerețe, ea apare și dispare în ritmul ei în calea noastră. Conacul este construit terasat, pe partea estică dormitoarele se află la nivelul pământului, iar către vest încăperile privesc de la înălțime solul. Terasele largi, întinse pe toată lățimea casei, sunt încadrate elegant de bolte solide din piatră, sunt adumbrite de o pergolă din lemn pe care urmează să se înalțe în partea etajată a casei minunatele tufe de bougainvillea ce decorează maiestuos una dintre intrările principale și privesc cu toatele către miazăzi, unde spectacolul absolut celest este datorat mării albastre. Iar în partea cea mai înaltă a domeniului, către miazănoapte și spre vârful dealului, ne așteaptă răsfățul serii, o piscină elegantă între limitele unui gard viu uriaș format din tufe splendide de leandri înfloriți.

Căutăm o plajă neamenajată, ca să putem să simțim relaxarea mult visată în vacanță, copiii să alerge în voie, Kiti să-și țipe ofurile nestingherită, noi, adulții, să ținem atenția în limite indecente, cum îi trebuie minții pentru calmare. Găsim un petec de nisip alb, presărat de pietre mari, cu intrarea în mare lină și moale, un pic cam vegetală, dar nestingherit limpede orice-ar fi. Montăm umbrele, avem și niște șezlonguri, locul nu este pe placul tuturor, dar nici nu tulbură nimănui echilibrele interioare. Precum drumul de ieri, făcut într-un microbuz, a tulburat-o inițial pe Kiti, aducându-i lacrimi grele de supărare pe obraji, la fel și ineditul primei zile petrecute la plajă o nelinișteste în prima oră pe copilă, însă emoția odată depășită, voia bună o ține și o tot duce la malul mării.

Cam asa arata interactiunile dintre ei:

Pe de alta parte, acestea arata si asa:

Ceea ce ma lasa pe mine cam asa:

Sunt cu copiii aproape de casă. Kiti dictează atmosferă pașnică, de veselie în mașină, ea ține cu cochetărie într-o mână un măr purpuriu, din care mușcă cu milă câte o fărâmă și împarte darnică zâmbete dulci tuturor pe tot parcursul drumului. Urc dealul de acasă, iar liniștea locului mă îmbie să îl poftesc pe Horica să încerce pentru prima oară-n viață să șofeze. Băiatul este de felul său un tip prudent,  însă propunerea ce i se face nu este nouă, deoarece Cătă l-a mai ademenit de vreo două ori, iar, întâmplător astăzi, profesorul de tenis a glumit cu el invitându-l la volanul mașinii sale, de aceea, în ciuda prudenței, Horica îmi răspunde prompt, da, vreau. Îmi vine să dau înapoi, căci mă podidesc îndoielile, să-l las, să nu-l las, dar, fiindcă băiatul este hotărât să încerce, îndrăznesc să cobor din mașină să facem schimb de locuri. Horica n-are prea multe de făcut, mașina are cutie automată de viteze, iar eu, oricum, mă ocup din dreapta de manete și butoane, el nu trebuie să țină decât volanul și să își folosească piciorul drept între cele două pedale. Îl avertizez să țină pedala frânei apăsată și să controleze mașina cu ea. Horica mișcă mașina ușor înainte și izbucnește într-un râs exagerat de emoție. Când îi dă drumul pedalei fără delicatețe, mașina zvâcnește nervos din încheieturi, iar eu îmi simt piciorul drept călcând brutal podeaua goală a locului din dreapta, reflex de a frâna. Nu este nevoie, fiindcă Horica ne oprește brusc, așa cum aș fi făcut-o și eu, dacă aveam vreo frână sub piciorul tulburat. Apoi șoferul mai rânjește o dată și înțelege cum vine treaba cu controlul accelerației din pedale. Îl ajut cu sfaturi să întoarcă în vârf de deal mașina și să o parcheze în fața casei, iar Horica răspunde bine. Avem băiat mare.

Mi-e dor de câte-o ploaie scurtă de vară, în afară de câteva blânde amenințări de câteva seri încoace, nimic nu tulbură într-atât cerurile încât să toarne apă peste pământul tot mai secetos. Grădina își ia puțin câte puțin porție zilnică zgârcită de hrană, însă nouă niciunuia nu ne rămâne energie suficientă către seară ca să așteptăm răbdători cu furtunul în mână în fața fiecărei plante în parte. Vântul se stârnește deodată, mă alungă de pe terasă, ploaia apare ca iminentă.

Iata ca ritmul firesc al invatarii se pastreaza si in cazul baietilor care inoata zi de zi de o vreme, fiecare la nivelul sau, fiindca abia in zilele astea se culege placerea mai mare si revelatia pe care imaginea propriului tau trup plutind ti-o da. Felix pare entuziasmat mai degraba de mersul scufundat pe fundul bazinului decat de vreun stil propriu-zis de inot, iar Horica pare sa prinda pasul corect al tehnicii Kraul, cu respiratii alternative pe a treia bataie a bratului. Profesorul lui Felix a invatat si el sa comunice eficient cu baiatul nostru abia dupa o rupere (asteptata) a legaturii dintre ei, acum Felix revine foarte fericit de la lectie, iar profesorul stie ca a-l pregati pe acest elev cere rabdare, dar mai ales adaptabilitate la nevoile si sensibilitatile sale. Profesorul lui Horica este foarte delicat si prietenos cu adolescentul nostru, ceea ce ii face si lui Horica lectia, mai intensa decat a fratelui sau, deosebit de placuta, chiar daca ostenitoare. Kiti tine un pas lent de inot alaturi de fratii sai, ea isi priveste lectia de inot ca pe un dat stravechi, caci o primeste tot mai natural, fara retinere, ba uneori chiar cu chiote de bucurie.