De la Moara de hârtie, atelierul-muzeu al cărților, Felix se întoarce cu un carnețel lucrat manual, cu coperte punctate de fărâme din petale de flori. Îmi spune că l-a cumpărat cu bani împrumutați de la un coleg. Găsesc drăgălaș gestul și îmi amintesc de mine mică. Ar dori să-și construiască o carte adevărată din el. Este fericit. Sunt recunoscătoare împrejurărilor care creează laolaltă această stare. Nu mai sunt de mult stăpâna absolută a propriilor mele bune dispoziții. A-mi asuma aceasta îmi amplifică însă starea bună. Acesta este un paradox, întrucât în acest ultim caz chiar sunt în deplin control. Sunt tentată să mă mustru, nu divaga! N-o fac, pentru că a bate câmpii minții mele este rațiunea de existență a acestui jurnal. Mai apoi mă întristez. Nu sunt nicidecum stăpâna absolută a propriilor mele întristări, ba dimpotrivă. În felul acesta ajung să mă aflu într-o dependență emoțională cvasidesavarsita. Bineînțeles că teoretic acesta este un nonsens. Trec peste. Spun că mă împiedic de o lipsă de noblețe sufletească dureroasă și revoltătoare. Sunt intersectată doar punctual de ea, însă mi-este greu să o las să treacă. Desigur că va trece după ce va fi ars punctul de tangență cu sufletul meu, există totuși fericit acea liniaritate temporală tămăduitoare a ființării. Rămâne nefericit meschinăria omului mic. Nu este însă cazul eroului imaginar al poveștilor lui Felix. Acesta este un adevăr absolut, în ciuda faptului că unui ochi îndeobște rațional, Spotu îi poate apărea fantasmagoric. Dar el își duce pilduitor existența celestă (sâc) de poveste. Tocmai aflu că bunicul lui Spotu se hrănește cu gaz solar, iar când tună pe Pământ, bătrânul dinozaur ne vorbește mustrător. Acest detaliu narativ este pe cât de greu de negat de către un agnostic, pe atât de lesne de închipuit de mintea unui copil.

Mai sportiv decât oricând ar putea fi astăzi Horica, pun virgula și observ că virgulele mi se cer singure, ceea ce-mi abate ușor gândurile, de ce sunt virgulele atât de nestatornice în existența scriiturilor mele, de ce tocmai ele, aceste semne grafice simplificatoare, când scrierile-mi însele pretind, precum o fotografie cu grafism accentuat, simplitate în formă și conciziune în conținut, poate fiindcă, potrivit spiritului analitic, îmi revendic dreptul de a mă nega pe mine însămi, cine știe, așadar, ziceam, mai sportiv decât oricând s-ar putea simți astăzi Horica, după un antrenament început din nevoie și prelungit din plăcere, când ajunge pe terenul de tenis doar ca să nu își petreacă două ore în mașină, două ore zic, doar ca să nu, mai zic. Eu ajung astăzi, după aproape patru săptămâni, să parcurg drumul către școala fetei oarecum în mod automat, îmi face rău să-mi plâng de milă, de aceea nu-mi plâng de milă, ci aștept zile mai ferite de traficul urban nebun, apoi, în timp, timpul menționat mai sus, ajung să-i opresc băiatului jocul, cu gândul la lecții și școală. Mai comic ca oricând, astfel l-aș putea descrie pe Horia după antrenament în mașină, dar n-o fac, pentru că risc o nepotrivire cu realitatea, cert este că îmi descrie orele petrecute pe teren atât de savuros încât râd cu lacrimi la volan, totodată recunosc în stilul său de redare a întâmplărilor caraghioase acele caracteristici familiare ale povestitorului iscusit, finețe în observare, autoironie, farmec în exprimare. Îmi exprim iarăși, bineînțeles, îndemnul de a pune pe hârtie aceste întâmplări pline de haz, iar într-o implicită congruență primesc, bineînțeles, asigurarea că o va face, ca în continuare să depășim în fine ultimul semafor lung al dimineții. Până ceva mai încolo.
 
Îndrept mașina către centrul orașului, îi propun lui Felix, pentru că lecția de înot îi este amânată, să ne plimbăm pe străzi în așteptarea lui Kiti. Nu este cea mai fermecătoare seară de toamnă a Bucureștilor, umezeala zilelor care-au trecut este impregnată în caldarâm, bănci și aer, însă percep câteva grade în plus față de ieri, în plus suntem îmbrăcați potrivit amândoi. Dinspre Piața Victoriei zăresc clădirea înaltă a ASE-ului și țin să îi numesc băiatului piața care o ține, amintindu-mi fugar de uimirea pe care am trăit-o cu ani în urmă în fața ignoranței unor colegi de facultate, care, după câțiva ani de studenție în București, nu auziseră de bulevardul Magheru. Felix însă mi-o ia înainte, știu, mami, că e Piața Romană, iar eu zâmbesc mulțumită. Ne plimbăm pe străzi, băiatul își împinge adânc mâinile în buzunare, eu mă agăț de brațul său drept, iar înălțimea la care îl apuc îmi este absolut confortabilă, o observație ce mă ține amuzată cu gândul o vreme la ea, desigur, Felix îmi vorbește fără oprire, ajunge cumva la fenomenul polenizării, sunt surprinsă de jargonul său, înțeleg despre stamine, stigmat, ovar, ovul, discursul său e plin de patos, aflu că acestea sunt învățăminte de la viitorul său profesor de științe, continui să îmi păstrez uimirea vie, la asemenea fidelitate științifică nu mă așteptam. Ne oprim amândoi la o cafea și un croissant cu ciocolată, acolo sunt nevoită să scriu câteva mesaje importante, răstimp Felix desenează monede și străzi vechi pariziene, inspirat de fotogramele de pe pereții cafenelei, apoi ieșim la gura de metrou, s-o întâmpinăm pe Kiti, ce apare într-o desăvârșită potrivire cu sosirea noastră, ne îmbrățișăm încrucișat, îi mulțumim protectoarei lui Kiti și ne îndreptăm în trei către mașină.
 
Am răgazul, în ciuda iuțelii pașilor imprimate de copilă, să mă las copleșită de drag de ea, Kiti poartă haina ei tărcată, de zebră grațioasă, ciorapi deasemenea dungați, de astă dată în culoare, pantofi de-un verde blând în picioare și ghiozdanul balonat pe spate. O țin de mâna dreaptă, iar ea îl ține tot de mâna dreaptă pe fratele mai mic, suntem zalele asemănătoare ale unui lanț uman pestriț, uniți ne batem ritmul la unison cu cel alert urban. Înainte de a ajunge la mașină, ne oprim la un pub, eu- să cunosc pe viu o fată inimoasă, ei, copiii- să îi mulțumească pe viu acestei fete inimoase pentru darurile ei, bănuiesc că imaginea pe care o creăm împreună, lanțul acesta pestriț uman, acum ordonat în șir, urcând senin în spirală, treaptă după treaptă, în semiîntuneric, învăluiți în fum, este cel puțin stranie în context, nu pentru că împrejurarea n-ar fi ea însăși colorată, ci pentru că noi suntem chiar mai abitir decât atât.

Rostesc un cuvânt atrăgător prin misterul ce-l păstrează încă asupra copilului eclipsă zic iar el pornește în a-l repeta elipsă eclipsă eclipsă a eclipsa la început a fost cuvântul îmi trece prin minte axioma apostolică fiindcă o singură izolată întâmplătoare ori neîntâmplătoare vorbă deschide și erupe atâta dorință într-o crudă dar încăpătoare minte de copil o înșiruire inedită de litere stârnește sinapse noi e de la este clip de la clipă să pentru că să noi râdem însă eu știu că vorbele nu-s în zadar și nici fără urmare sclipitoare sclipitor în sens de plin de lumină căci dezavuez să mă umflu în pene revin ceea ce se întâmplă bineînțeles nimic nu îi stă în cale doar noi trei față de surioara lui n-are inhibiții poate fiindcă ei îi este mai greu să-i înțeleagă vorbele el știe asta și îi scuză nepăsarea eclipsă zic repetă cuvântul după fiece enunț îi vine greu să îl rețină în forma-i tainică datorită semnificației ce este eclipsa mă întreabă așadar iar după fascinația vorbei în sine urmează ascunsul de după formă de aici începe o nouă călăuzire curiozitatea nu înțelege procrastinarea desigur deschidem împreună marele dicționar al lumii moderne www-ul cel lipsit de onoarea recunoașterii formale fiindcă tot suntem în săptămâna Nobel-urilor dar cât de seducător fotografiile activează procesele chimice ale încântării ce vine cu a sa absolut inconfundabilă expresie anume povestea eroului Spotu-dinozaur desigur cu cum ziceai mami elipse nu eclipse două trei note pun doar pentru conformitate Saturnul lui Spotu cei doi sori și cele două luni cele patru de fiecare astru eclipse apoi gorilele de patru metri înălțime în paranteză spun că patru nu este întâmplător ci este simbolul parității superioare de pe celălalt Saturn închid și încă altele desigur năucitoare unei minți cu sinapse uneori dezgustător de autosuficiente ca propriile-mi nu insist și toate astea numai de la o excepțională înșiruire aparent neînsemnată de litere cuvântul prim ah celestă este mintea curată a copilului de-mi dau lacrimile nu alta pe sinapsa mea cinstită de onoare mulțumesc!

Primesc cu bucurie ploaia acestei dimineți, pentru că pământul în grădină a căpătat iarăși aspect secetos, cu linii frânte de despicături, desenate pe direcții confuze. Hortensia se vindecă ușor de șocul transplantării, arată stropi de vitalitate în vârful crengilor lemnoase, nude. O cârtiță veselă (sau o familie întreagă de cârtițe vesele) punctează turbulent și secvențial interiorul covorului de iarbă, observ cu uimire că ajung să îi accept subzistența (sâc) cu resemnare, mă ajută anotimpurile reci s-o fac. Aflăm că iazul s-a populat natural cu noi specii de pești, așadar ploaia cuminte nu-l tulbură, dimpotrivă, îi dă ceea ce-i lipsește, îl îmbogățește. Ploaia este diluant strașnic al grijii pe care i-o port grădinii noastre.
 
Sfios ca o căprioară, Felix îmi șoptește poezia de memorat. Ezită să rostească verbul ‘a înjura’, regăsit într-o strofă din Zdreanță. Îl conving repede că a spune cuvântul înjurătură nu echivalează cu a înjura, așadar îl îndemn să se elibereze de rezerva ce-l împiedică să spună poezia. Zâmbește și continuă, însă ultimul vers îl provoacă iarăși, fiindcă acesta spune, ‘s-a făcut a dracului’. ‘A diacului’ zice și el, poezia este gata memorată. În ciuda faptului că nu suferim din exces de pudoare, îi iubesc băiatului sfioșenia înnăscută, ăsta este Felix, delicat și impresionabil.

Dau să-i explic lui Felix ce vrea tilda de la cele două numere, asemănare, zic; nu seamănă prea mult numerele, zice, și are dreptate. Casc ochii bine prin carte, înțeleg, aproximare, dar el nu mă înțelege. Urmează să îmi amintesc, rotunjire; cuvântul îi aduce lămurire. Copilul rotunjește numerele, respectând o regulă, numai că uneori adaugă, alteori elimină niște unități. De ce, mă întreabă, iar eu mă entuziasmez, iată că aplicarea unei reguli nu-l insensibilizează, pe când jocul cu numere îi amplifică atenția. Pentru că este natural să socotim lumea în întregi, instinctual percepem brut (și adesea brutal), adăugăm sau eliminăm dependent de viziune. Când rotunjești, puiule, amintește-ți de perfecțiunea cercului, totodată ține cont cu respect de micile imperfecțiuni ce nu urmează intim linia și pe care nu vrei să le ștergi, bineînțeles, cum nu vrei să-i dispară lui Spot pata delicată de pe pleoape. Învață regulile rotunjirii, ca orice regulă, aceasta îți limpezește viziunea, îți simplifică înțelegerea și îți oferă instrumente acceptabile de observare și cinstire a imperfecțiunilor, adică a diversității. Regula rotunjirii este o regulă generoasă, optimistă, te învață să adaugi, să dai, mai mult decât te învață să rupi, să furi, iar lucrul ăsta îți înlesnește creativitatea. Înțelegi tu? Da, da, uite-l pe Bulgăraș cum se rostogolește!

Ies din clădire alerg anchilozată de frig salut din mers trei părinți ce-și țăcăne vorbele de parcă le-ar dactilografia e frig mai frig decât bunul meu simț bun alerg de frig precum un mecanism neuns de vaselină alerg un sprint de cincizeci de metri să încerc frigul cu sufletul; tremurici egal eșec tremurici; fug înapoi alt sprint de cincizeci de metri vaselina se strecoară subtil în oase copilul se joacă mai puțin țeapăn pe terenul de sport mecanismul său alunecă uns se bucură de echilibrul originar acei părinți tot țăcăne de frig până ce unul mă vede alergând și-ncepe să țăcăne de admirație iată un exemplar sănătos de părinte un model pentru noi toți bate tremurător din voce el mulțumesc zic dar sincer nu trebuie să fiindcă înțeleg din glăsuita admirație eroarea ei mă văd alergând prin față o dată dus apoi întors și cred că alerg de drag sau măcar disciplinat nicidecum de frig nicidecum doar pentru câteva secunde atât cât îmi trebuie să-i strig copilului disperată peste gardul terenului de sport mai stai muuuuuult?

Ciorapi de unica folosinta. Aici suntem. Un calcul scurt imi spune: ne te impacienta, fiecare cu unicitatea lui! Kiti este domnisoara care nu iese cu colegii la cafea, ci vaneaza dresuri ieftine si frumoase. Insa ciorapii doioctombrie au sansa sa strice dizarmonia, fiindca, pana am ajuns la centru si m-am intors la cioraparie…aaa, pardon, cafenea (ne-a luat nici mai mult, nici mai putin decat i-a luat Simonei Halep sa o invinga pe Andrea Petkovic), copila si-a tinut ciorapii teferi, ceea ce ii doresc fiecaruia dintre ei, ciorapilor, aproape in aceeasi masura in care imi doresc cafeaua despre care am spus. 

Citesc despre întâmplări întristătoare din viețile oamenilor, care-i lasă cu puțină încredere, cu multe incertitudini, mai nesiguri decât erau înainte și, încă mai nefericit, înrăiți. Îmi citesc propriile mele întâmplări întristătoare, desigur că o fac și pe asta, iar efectul lor asupra mea nu diferă de cel asupra pățiților de oriunde. Mă compătimesc și-o fac cinstit, fiindcă, bineînțeles, mă socotesc nedreptățită, totodată simt pulsiune înaltă să judec. Voi zâmbi mâine, pentru că azi simt pulsiune înaltă să judec. Și judec impulsionată violent, precum lumea din afară cu atitudinea ei profund reactivă, dar mă întreb, la ce bună judecata, dacă nu pentru a hotărî dreptatea, așadar la ce bună judecata sub o atare dispoziție emoțională supărătoare. Îmi par mie însămi convingătoare, de aceea voiesc să aștept. Timpul nu rezolvă întâmplările întristătoare, însă le limpezește, le orânduiește neutru din perspectivă rațională. În răstimp înțeleg că șansa ca judecata să-mi fie dreaptă stă în putința de a scăpa de prejudecată. Caut soluții de îndreptare. Răsăritul este încântător.

Aflu despre Felix că n-a făcut sport, că doar a asistat de pe bancă la lecție. Profesoara de sport i-a văzut ochii înlăcrimați și a considerat că este mai sănătos așa. Îl întreb, desigur, ce-l supără și îmi spune că înainte de ora de sport cu toții au fost certați de altă profesoară pentru comportament nepotrivit. Nu-i place să fie certat pe nedrept. Îmi spune că a stat cuminte și atent la lecție, dar miss n-a observat asta. “Toți baietiia€¦”, o citează pe profesoară, “și în afară de asta, mi-a fost dor de tine”. Înțeleg prea bine, renunțăm împreună la ora de înot de astăzi, pentru a ieși la plimbare împreună. Sunt îndoită. Nu știu cum este bine, cum este rău. Pe de o parte este esențial să știe că nu aparține unui grup decât pentru că, întâmplător sau nu, are anumite însușiri comune cu ceilalți membri ai grupului, ca atare orice generalizare a oricărei situații particulare din interiorul grupului, cu care nu se identifică, este nedreaptă și merită corectată. Pe de altă parte, în școală, copiii sunt mereu victimele generalizărilor, drepte sau nedrepte, binefăcătoare sau dimpotrivă, așadar n-o fi mai sănătos să nu îți bați capul cu ele? Posibilă soluție? Clase mai mici. Hopa! Dar Felix este într-una dintre acele dezirabile clase mai mici!

Horica își bea cafeaua la altă masă. Glumesc, Horica nu-și bea cafeaua la altă masă, el nu bea cafea. Își isprăvește tema, poartă niște dialoguri prietenești pe facebook, apoi citește din cartea pe care o poartă cu el. După ce își ia prânzul, îl duc la școală. Sunt agent sub acoperire. Nu știu ce mă deconspiră însă mereu, ca-ntr-un banc prost cu agentul CIA în Rusia, poate faptul că sunt toată îmbrăcată în mov? Nu cred asta, port mult mai des alte culori pe mine. Sunt împăcată cu distanța pe care o revendică. Împăcarea este ușurată de privirea sa autoironică. Avem acasa un adolescent frumos și hâtru.

Pregătim un ierbar. Ideea renaște după mai multi ani, este stârnită de tema de casă a lui Felix, să preseze o floare până vineri. Pentru ce colecționăm? Mă întreb, iar seninătatea și entuziasmul subit, pe care ideea lui Horica le creează în Felix, îmi răspund cinstit: din temei estetic primordial. Acesta ne îngăduie încântarea, mai departe urmează ca învățarea să capate adâncime.

Nu ajung la conferința profesorului de psihiatrie al UCLA, dr. Dan Siegel, și-mi pare rău, întrucât i-am audiat pe internet una dintre fascinantele sale prezentări despre transformările creierului din perioada adolescenței, o temă pe cât de actuală în cazul familiei noastre, pe atât de interesantă și revoluționară, cel puțin din perspectivă culturală, dar și științifică, deasemenea pentru iscusința și eleganța discursului său. Cel puțin sunt împăcată de comandarea uneia dintre cărțile sale, recomandabilă pentru părinți, educatori, totodată pentru adolescenții înșiși. Cartea se numește Brainstorm, tradusă la noi în Vâltoarea minții.

Nu ajungem nici la crosul caritabil prin pădure, și pe acesta îl regretăm, de data asta nu sunt singură, însă îmi promit să petrec intens sfârșitul de săptămână, motiv pentru care pregătesc un prânz cu minuțiozitate și creativitate, iar familia îl apreciază și îl cinstește cu poftă mare. Sunt surprinsă de răspunsul băieților mofturoși, cel mare cere mai mult, iar cel mic face cu el însuși un compromis, savurează carnea de porc de parcă ar fi de curcan. E drept, îl ajută îndestulător imaginația. Kiti, Cătă?Despre pasiunea de gurmand cu care ambii onorează bucătarul nu pot spune decât că îi surprind încântată cu coada ochiului meu secret de mamă încă la masă, după ce aceasta s-a terminat de mult, desigur, asta din perspectiva băieților, să nu uit, băieții mulțumiți.

Drumul lung către școală îi aduce astăzi nefericire fetei. Sunt neputincioasă și nu învinuiesc doar șofatul pentru asta, fiindcă pur și simplu nu o înțeleg. Ea plânge, se zbate, pare că nu știe nici ea pentru ce s-a supărat. Observația asta mă adună. A cunoaște este esențial, însă a pretinde să cunoști toate cele ale lumii este o nerozie. Nu știu ce îi dă atâta dezordine în simțire, însă cunosc puterea unei mângâieri. La școală ajungem cu douăzeci de minute înainte de vreme. Avem timp de dezmierdări, numărăm și aruncăm o minge de bowling de jucărie. Kiti dictează și chiar asta face, dictează, cu o privire tot atât de expresivă, precum elocvent îi este zâmbetul, atunci când acesta se întâmplă. Eu mă supun și îi admir într-o mică pauză inteligența mâinilor suple.

Mă fascinează numerele și segmentele, număr și măsor de zor. Când îmi dă cu rest, redecorez situația la o scară convenabilă simțului meu estetic, așa încât să găsesc echilibrul. Echilibrul mi-l țin cu multă mișcare; dintre toate traiectoriile posibile, recomand spirala. O prietenă își arată uimirea, ție, numerele și segmentele? Mai și râde. Ființa mea dă cu rest, cu greu mă suprapune peste mine. Aici nu știu cum să potrivesc, recomand atenție la numere și segmente, dar nu bag mâna-n foc că ajută. Observ că fac într-un singur paragraf (segmentul) două recomandări (numărul). Nu-mi stă-n fire. Iată un exemplu de socoteală cu rest.
 
Activez cartela magnetică în ultima secundă, ultima secundă. Sunt tentată să mă neg pe mine însămi când spun că am învins traficul, de fapt sunt cât se poate de autentică, ajungem la timp, la timp, datorită abilității de a împărți segmente. Felix este gata de a sări în bazinul de înot, echiparea cu șort, șlapi și ochelari de înot ține de spații temporale duse. I se oferă trambulina pentru a plonja direct în bazinul exterior. Calculăm împreună, băiatul-până la o mie, eu-mai departe, dacă este cazul. Ne dă amândurora risc de accidentare. Ne invoim să nu ne invoim. (Această exprimare face parte din socotelile care dau cu rest. Notez că acesta este unul dintre resturile pe care nu numai că le accept, dar le iubesc. Se numesc resturi-cometă.) Bazinul se află în renovare, de aceea o așteptăm pe Kiti la metrou, ca să ne retragem acasă.
 
Mă perfecționez într-un nou limbaj. Limbajul strânsorii de mână. Este inventat de Kiti și interpretat de mine. Spune-mi cum mă strângi de mână, ca să-ți spun ce vrei. Acum mă ia de mână într-o strânsoare fermă, de intensitate medie, cu atingere excentrică de degete, ușor asimetrică în postura corpului. Hmmm. Luăm curba către nordest, în sens contrar acelor de ceasornic. Acest amănunt nu este zadarnic. Joaca cu pașii numărați. Dacă ar fi să identific genele pe care le împărțim noi două, atracția pentru numere și segmente, posibil una dintre nenumăratele expresii genice, ar fi o certitudine. Nu găsesc însă o provocare iminentă în asta.
 
Simt dorința să-mi justific următorul paragraf. Una dintre convingerile mele cu iz de fanatism este că îmi evaluez copiii cu subiectivitate. Ha! Nimic neconvingător în asta. De fapt, voiam să spun exact contrariul. Îmi privesc copiii cu același ochi critic cu care privesc orice altă entitate. Acesta mi se pare un enunț de bun simț, evident, de bunul meu simț. Ha! (iarăși) Gata. Nu-mi pot stăpâni fericirea de a-l observa, aparent neutru, pe Felix în căutările sale dificile, absolut pornite de la sine. Se găsește în camera de muzică, descifrează în fața pianului cu încăpățânare o bucată pentru mâna stângă din partitura Fur Elise, de Beethoven. Opt note muzicale în cheia fa. Atât. Cum vine treaba, copilul buchiseste concentrat, cu străduință, greșește, corectează, greșește, apoi reușește. Leagă cele opt note de alte câteva note muzicale, pe care le execută cu mâna dreaptă. Ziceam, fericire. Desigur, ascult muzică cu ochii (ochiul) închis! Aceasta nu este o notă superfluă.

 
Dacă ar fi să aleg dintre lunile preferate ale anului, m-aș opri către începutul verii și al toamnei. Septembrie nu este doar ecoul prea drag al verii, pe care îl ascult încântată și îl prețuiesc cu inocența unui copil, ci este moment prielnic de revigorare prin noutatea pe care orarul schimbat al zilei o aduce. Primesc bine inovatiunea, așadar, iată-mă ieri, împreună cu Felix, o întreagă dupăamiază, ca în timpurile   cuminți ale grădiniței, fără cursuri suplimentare și fără grija punctualității trebuincioase bunei mele dispoziții, doar cu povești, îmbrățișări, zâmbete, dezvăluiri și altele răsplătitoare. Băiatul rămâne fidel bătrânului său erou de poveste după atâția ani și aventuri imaginate, el îl conduce pe Spotu-dinozaur cu strașnică afecțiune paternă. Nu respectăm reguli scrise de experți în psihologia părinților și a copilului când ne povestim din întâmplările de la școală sau dacă da, o facem în ignoranță. Băiatul mi-ar face confesiuni, însă ține să jucăm un joc al întrebărilor și al răspunsurilor; pune-mi întrebări, ce vrei tu să știi, îmi zice într-una, iar când imaginația-mi ațipește, apare bătrânul Spot să conducă jocul. Și de-astea calde sufletului.
 
Refuz astăzi să dau greș din nou, ca ieri, când am socotit eronat începutul de zi, dar rămân egal cucerită de splendoarea răsăritului în tangență extremă, priveliștea orizontului iubit tandru de soare merită încă o eternizare, așa, ca scut contra nefericirilor și greutăților de peste zi. Adaug veșmânt suplimentar trupurilor de copii și nu doar lor, sunt plină de încredere în limpezimea promisă a cerului.
 
Caut puțin în minte cum dă septembrie bine, rotund, cinstit din socoteli și găsesc că răsfățul zilelor sale în plină prefacere are de-a face cu îndemnul uneori subtil la autoobservare, ce vine din stările contradictorii pe care le aduce, bucuria începutului și tristețea ușoară a trecerii timpului, entuziasmul inovatiunii și apatia ploii mocănești, lejeritatea și grija, soarele și norii. Septembrie. Timp al speranței de creștere sănătoasă.

Descopăr viziune încețoșată, miopia cotește jumătate de cerc, marele miop al familiei vrea să afle care sunt ramele preferate. N-am, îmi folosesc rațional intuiția.
 
Pe o bancă, în parc, citesc câte un pargraf, apoi ridic privirea din carte să-l caut pe Felix. Aleargă, îi văd din depărtare părul adunat în șuvițe transpirate. Este o zi arzătoare, sub copacii bătrâni este bine. Băiatul urcă în carusel, mișcarea circulară îmi dă fiori. N-aș mai putea, deși în legănarea capului mi-am găsit liniștea pentru visare până în ziua în care am devenit mamă. Mă mai întreb încă, după cincisprezece ani, cum și de ce s-a rupt atunci echilibrul. Astăzi liniștea vine din statornicie.
 
Nu știu ce mă trezește, gândul visător, șoaptele și râsetele înfundate din camera băieților sau murmurul lin urmat de câte un zvâc inspiratoriu din spatele meu. Nu mă mișc, încerc să deslușesc. Murmurul ușor nu este de aici, nici atingerea moale pe gâtul meu. Kiti. Nu știu când a venit, acum doarme. Își reia un mai vechi obicei, să apară între noi de cum se trezește. Cât de întuneric ar fi, ea nu se strecoară între noi până nu îmi împinge adânc papucii sub pat. Fără gestul asta n-ar fi ea însăși.

Țin o hortensie la terapie intensivă de patru zile administrez antibiotice nu sunt habotnică decât în afara crizei. E criză. Felix are opțiuni. Cu pantaloni scurți sau cu pantaloni lungi problema este că diminețile de toamnă sunt toate la fel. Nu neapărat iată dacă privești în ochi sălcioara îi observi imediat un nou rând de boboci  semn de toamnă călduroasă prelungă. Pantaloni scurți. Gradez tot mai des tocul ușii către bibliotecă gradațiile cu marker permanent au cea mai cinstită expresie și cea mai senină e limpede cum se augmentează înspre nord-nord vine vorba-noi stăm amândoi și le numărăm cuminți fără urmă de plictiseală Horica se depășește pe sine. Ce n-aș da să se tot depășească! Pasiunile se consumă cu moderație în caz contrar pasiunile se consumă. Iat-o pe Kiti cu păpușile amândouă într-o mână iat-o că le zâmbește vag deschid paranteza să pun în ea zâmbetul sau urma de zâmbet fiindcă nu s-a mai văzut pe lume zâmbet în mărime vectorială adică cu origine direcție sens în toată regula închid paranteza mă întorc la ea să fac și o subliniere zâmbet ca mărime vectorială păpușa chelită și păpușa vorbitoare despre ele. pasiunea se epuizează rămâne rânjetul înțepător și aninarea de câte-un picior. Cu scârbă. Bonjur împrejur!

Printre cele mai dificil de cuprins acțiuni pentru Kiti rămâne și astăzi, precum cu peste zece ani înainte, a te întoarce din drum. A te întoarce din drum îți poartă ghinion, spune o superstiție populară, a te întoarce din drum când te însoțești de Kiti este o întâmplare care nefericeste spontan. Iat-o pe Kiti cea cinstită pornind tot înainte în drumul ei, fie acesta un drum propriu-zis, către școală, să zicem, sau fie el drumul scurt, dar uneori prelungit fără voie, al înveșmântării trupului propriu sau nu. Poticnirile o tulbură peste măsură, mă întreb dacă aceasta este expresia nerăbdării sau este mai degrabă răspunsul la confuzia pe care ruperea de ritm o creează. Așteptările sunt adesea copleșitoare, însă numai atunci când îi depășesc așteptările. Ha! Râdem de ea, de noi, îi spunem percepție ‘by default’ a lumii. Te cunoaște cu chipul liber, nu i te arăta cu ochelarii pe nas, fiindcă o tulburi. Imaginea ta apare în construcția lumii ei confortabile fără ochelari pe nas, așadar îi apari nepurtător de ochelari ‘by default’. Zilele trecute ia metroul pentru prima oară (sau cu siguranță după foarte mult timp) împreună cu A, iar călătoria lungă, aproape de la capăt la capăt de linie, trece și se repetă zi după zi cu blândețe, ca îmbrățișarea cvasicontinua a mâinilor lor, peste cele două orășene. Dar ajunge ca într-o stație metroul să oprească și să redeschidă ușile, poate pentru vreun călător întârziat, după ce făcuse o dată aceasta în aceeași stație cu câteva secunde înainte, ca să o supere pe Kiti și poate să o sperie ușor pe A (încredere îți doresc, dragă A!), un nou ‘by default’ înșelat. Cam așa.
 
 
 
Ședință cu părinții de liceeni. Fără să intru în amănunte, observ cu tristețe că în interiorul instituției școlii nu încetează să se reproducă, precum într-o adulație grotescă, deprinderile șmecherești ale mediului politic corupt și autosuficient, așa încât școala rămâne impenetrabilă la nou și la orice vine din afara ei, de unde disfuncționalitatea. În altă notă, îmbucurătoare îmi apare dezbaterea liberă de prejudecăți dintre părinți, ca urmare a prea concretei atingeri a zădărniciei ce ne împiedică la tot pasul, dar mai ales îi împiedică brutal pe ei, copiii noștri, rămăși încă, nu pentru mult timp insa, în inocență.

In alta ordine de idei, soarele isi tine ‘ by default’-ul, el ramane inca sa isi trimita autentic reflexiile galben-aurii printre copacii padurii.

Exagerările mă întristează. Ca să nu mă întristez, decid să plec devreme (nu exagerez, totuși) de acasă. Kiti învață foarte ușor noua rutină, își ține supărările cu decență. Astăzi stă (aproape) exagerat de calmă. Din această perspectivă, exagerările nu sunt propriu-zis exagerări, sunt doar erori de percepție ale spiritelor turmentate. Pe un singur fotoliu din patru și numai pe unul, o sută de minute și încă vreo trei. Kiti! Da, cu semnul exclamării. Privește lumea cu un licăr neobișnuit de interes în ochi, cuviincios îmi întoarce fiecare enunț în parte. Asta îmi dă stare bună. Stările bune deformează realitatea obiectivă. Realitatea subiectivă este stabilă din acest punct de vedere, nu se poate schimba forma unei lumi libere, imposibil de standardizat. Străzile orașului sunt strălucitoare, colorate și mai ales neocupate. Citadinii au în gesturi și atitudini din veselia generică a lumii prichindeilor și prichindutelor lui Habarnam. Un polițist ocupă ludic mijlocul unei intersecții cu o mandolină în brațe, un câine blănos dansează în două picioare în fața unor călători din stația de tramvai și tot felul de astfel de întâmplări firești, neexcesive, care îți încălzesc sufletul în diminețile potrivit de răcoroase ale miezului de septembrie. Trebuie să învăț să trăiesc fără excese! Exces de griji, exces de spaime, exces de comparații, exces de canoane, exces de mașini, exces de zel, exces de dureri, exces de hahaieli, exces de spume, aere, oglinzi, televizoare, note, condimente, ignoranță, enumarari.

Ce exagerare!

Schimbări necesare de program. Am profil de programator – observ, culeg, analizez, ordonez datele. Optimul nu poate ieși decât ca unul mediu. Felix se învoiește, recunosc că îl mituiesc puțin pentru asta cu o gumă de șters în formă de os, doi lei. Noua ordine mă scoate de dimineață, alături de copiii mari, mai repede din casă. Felix, lăsat în urmă, pornește în plâns, pe care găsesc să-l alin cu o îmbrățișare și promisiunea că îi voi veni la sfârșitul zilei de școală în întâmpinare. Intuiesc că gândul bun acoperă neplăcerea rutinei schimbate, ceea ce-mi doresc și mie, întrucât plec la drum cu o teamă ce-mi incomodează gândirea, teama claustrofobică de șoselele fără ieșire, de spațiile sufocante și sufocate de gaze de eșapament. Ascult repetat aceeasi melodie. Este a treia zi de după începerea școlii, iar eu nu pot descoperi vreun model pe care traficul dimineții în orașul nostru l-ar urma, monotonia desenului acestuia este doar de nuanță, în rest, stranie heterogenitate.
 
Profesor nou la tenis pentru Felix. Ajung la teren către miezul lecției, constat că băiatul este prins, răspunde neobișnuit de bine provocărilor tehnice. Sunt uimită, întrucât comportamentul și atitudinea lui Felix măsoară întotdeauna limpede calitatea comunicării cu ceilalți (iată răspunsul meu cert pentru succesul copilului în învățare), iar în neorânduiala recentă a clubului sportiv am înghițit destule nemulțumiri amândoi. Simt mulțumire și îmi vine spontan în minte, oarecum cu iz revelator, că starea de mulțumire a părintelui este suma algebrică a termenilor unui șir nemonoton, ba aberant pe alocuri, de stări simple și compuse, dependente și independente unele de altele, ce mai, imposibil de calculat în întregime, însă foarte lesne de simțit când o rupi în părți convenabile. Îmi place gândul unui șir cu suflet și îmi amintesc cu drag și ușoară tristețe de fostul meu profesor de matematică din liceu, fie iertat, care a botezat atunci, printr-un joc neîntâmplător de cuvinte, un anume șir de numere după numele meu.

Protestul copilului este premisa nașterii unui dialog sănătos între părinte și copil. Protestul copilului cu autism înseamnă chiar mai mult decât atât, este o certitudine a înțelegerii și a învățării. De exemplu, Horia a protestat astăzi când am refuzat să-i cumpăr o praștie cu extraterestru, ceea ce a declanșat un dialog cu note absurde, dar mai ales comice, așadar sănătos, între noi. Glumesc pe alocuri, desigur. Totodată în incredibilul, nemaivăzutul și negreșit inexorabilul trafic de azi dimineață, prinse în mașină, cu gustul infinitului în vârful limbii, am găsit de cuviință să o cert pe Kiti pentru anumite comportamente nedorite, dar să o cert de-a binelea, ceartă căreia copila i-a răspuns cu un plâns atipic, țipat și vorbit a sfadă, dar și cu corecția supusă a conduitei în dispută. Este amuzantă când se revoltă. Acum nu glumesc, cele mai dulci expresii ale emoțiilor fetei se întâmplă când se bucură și când se ceartă. Când se bucură și când se ceartă, bucuria și tristețea. Ea și umanitatea ei necomplicată, duală în emoționare, dualitate ca punct de plecare pentru cunoașterea și recunoașterea altor trăiri, poate mai sofisticate sau pur și simplu refuzate.

Noul început pe care data de astăzi îl reprezintă pentru copiii școlari se nimerește întâmplător bine și în cazul școlii fetei. Împreună cu Horica, o conducem pe Kiti pentru întâia oară la noul sediu al școlii. Drumul obișnuit devine dintr-o dată neobișnuit, nu mai cotește spre stânga, ci o ține neliniștitor drept în față, suntem împinși de valul neîntrerupt de curgere a traficului de pe bulevardele centrale ale orașului. Kiti izbucnește deodată într-un plâns veritabil. I se scurg lacrimile șiroaie pe obraji, nasul îi curge, chipul ei plâns ne impresionează. Horica îi mângâie genunchii, dar Kiti îi refuză mângâierile. Eu conduc, nu pot să o ajut. Nimic nu arată familiar în jurul nostru, copilei nu-i este pe plac rutina schimbată. Până când ajungem, plânge în reprize. Apoi înțelege să iasă cuminte din mașină, însă refuză să intre în școală. O zărește pe Alex și îi întinde mâna, o cheamă să o scape de acolo. Iarăși plânge puțin și se rotește rătăcită primprejurul noului spațiu, încearcă uși, dar își găsește pe moment liniște destulă ca să se așeze pe un scaun. O las în noul loc, cu vechile prietene, apoi ies și, în drumul spre mașină, o caut din priviri prin ferestrele uriașe, încălzite prietenos de soarele blând-strălucitor de mijloc de septembrie.

Inedite și iritante rămân și ieșirile pe pământ ale galeriilor subterane pe care o cârtiță obraznică le tot sapă în grădina noastră de câteva zile încoace. Observ că se apropie nepermis de mult de marginea iazului cu pești, de rădăcinile mănunchiurilor de crizanteme și aster dumosus plantate lângă apă, totodată că instrumentele pe care le avem la îndemână pentru a îndepărta animalul nu sunt deloc eficiente. Ne rămâne să încercăm cu apă, deși imaginea galeriilor inundate și a cârtiței luptând disperată să scape este plină de dramatism.

În altă ordine de idei, deși cu aceeași substanță, descopăr secretul lui Polichinelle și îl împărtășesc fericită lui Cătă: or crește tufe sănătoase de flori și copaci falnici și în grădina noastră când vom fi înțeles că esența creșterii plantelor este udarea lor zilnică. Ha! Îmi dau seama că, precum în alte rânduri comune, cu toții suntem datori cu propriile descoperiri și inovații, fie ele gata descoperite și inventate, datori propriei noastre condiții de ființe creatoare. În acest sens, citeam deunăzi un articol, indicat de Cătă, despre diferențele extrem de valoroase pe care studiul artelor și apropierea de acestea le fac în educația academică înaltă și complexă în domeniile științelor, tehnologiei, ingineriei și matematicii (cunoscută prin acronimul STEM). Articolul găsește o legătură dureroasă între specializarea tehnică STEM la cel mai înalt nivel posibil astăzi și scăderea interesului și bucuriei pentru noi descoperiri, pentru inovație, ca efect direct al scăderii empatiei și entuziasmului pentru socializare și relații sănătoase între oameni. Iată așadar cum includerea domeniilor artelor în programa studenților (STEAM) înlesnește creativitatea, inovația prin sporirea inteligenței emoționale, adormită în timpurile noastre, cel puțin din perspectiva îngustă și strictă, deși atât de înalt competitivă, a educației în spirit globalizator.

Profit de idee ca să semnalizez începerea în două zile a frumosului și ingeniosului festival de arte, Innersound Internațional New Arts Festival, ediția a 3a.

Kiti se cere iubită. N-o las să aștepte, așteptarea o tulbură, cum clocotește focul apa; o strâng în brațe până-n pragul unei limite. Se oferă moale îmbrățișării. Când ne dezlipim, coboară și șade turcește pe podea. În încrucișarea echilibrată a picioarelor stă atâta liniște! E alta astăzi Kiti, alta decât cea de când era mică, îi zic melancolică lui Cătă, mai caldă și mai îmbinată, mai senină și mai emoțională. Da, da, aprobă și el, apoi îmi vine în minte o imagine rece, de toamnă târzie gri într-un parc din centrul Vienei, cu Kiti abia pornită pe picioare, frumoasă ca un înger și impenetrabilă ca un scut metalic, de nestăvilit în fuga ei permanentă de orice atingere trupească sau sufletească. În imaginea asta găsesc o încropeală modestă a devenirii mele, o lipsă umplută cu paie, ce s-a indurat în timp, mă ține când execut abdomene. Dar mă iert și zic despre mine, cum zicea astazi un bunic despre nepotul său, crescut la 12 ani la 178 cm, apărându-l de niște răutăți, ‘nu este vina lui’. Sau o fi, dar promit să-mi fiu îngaduitoare.

Necesarele întâlniri de început de an școlar, ședințele cu părinții. La școala fetei, schimbări administrative importante; la școala lui Felix, clasa a doua vine cu mai multe responsabilități, esențială devine apropierea de cărți. Felix mă informează că urmează să primească o listă de lecturi, din care eu îi propun să citească zilnic, iar el se bucură, va învăța lista pe de rost cât de curând. Ha! Nota unu: depășirea dificultății de a buchisi se întâmplă în timp, cu cât descifrează mai multe cuvinte scrise, cu atât înțelegerea lor vine mai lejer, iar a citi începe să însemne mai mult decât a decoda niște simboluri (tot mai) familiare. Nota doi: a se păstra frumosul (și uneori extenuantul pentru cititor) obicei de a i se citi băiatului romane seara la culcare. Asigură somn lin și vocabular bogat.
 
Alte activități trebuincioase de început de an, exerciții recapitulative la matematică și fizică cu liceanul. Soarele de septembrie este poate chiar mai atrăgător decât cel din miez de vară. Un lucru firesc precum natura visătoare a omului, desigur.