Kiti

Improvizaţie

by maria, Posted on

1 iunie la grădiniă este o zi deosebită. Cântece, baloane, gălăgie, voci de copii, agitaţie, dans şi tot ce mai aduce o petrecere cu şi pentru copii.

Copiii să vină costumaţi de 1 iunie, ne-a spus educatoarea. Kiti nu are un costum de carnaval, încă nu a participat la o astfel de serbare. Astfel că de dimineaţă am început să ne îmbrăcăm fără un plan gândit în prealabil, ci ne-am lăsat conduşi de imaginaţie şi de ceea ce fiecare piesă sau accesoriu adăugat pe Kiti ne inspiră. Am deschis cele patru uşi ale dulapului lui Kiti şi am inspectat fiecare raft cu atenţie. Hmmm, rochia albastră cu multe floricele ar putea fi o variantă. Ce spui, Kiti? Un zâmbet a fost răspunsul primit. Nu, uite o fustă largă, roşie cu nişte modele pe ea, hai s-o îmbrăcăm.

Dacă adăugăm o cămaşă albă sau roz (pe astea mi-au căzut ochii), Kiti ar arăta ca o fetiţă cuminte, ceea ce şi e, delicată, deasemenea, perfect asortată, nicidecum costumată. Le dăm jos. Dar, cămaşa roşie cu flori mari? Da, iată o combinaţie complet nepotrivită, însă cam prea nepotrivită!

Găsim până la urmă şi bluza bună care să-i asigure şi confort şi contrastul ideal din punct de vedere cantitativ: nici prea mult, nici prea puţin neasortat: un tricou lărguţ, lunguţ, cu dungi orizontale albe şi roşii.

Aruncăm pe deasupra tricoului ales cu grijă o bluză mare, largă, vaporoasă cu zeci de modele şi tot felul de alte elemente decorative, cu multe nuanţe de verde, galben şi negru, împrumutată din dulapul mamei, adică al meu, şi îi calmăm vaporii degajaţi cu un fular lat şi legat strâns în jurul taliei, cu capetele atârnate în spate.

Încălţăm fetiţa Kiti cu şosete multicolore, gen nuca-n perete, dacă mai era nevoie, lungi aproape până la genunchi şi îi dăm spre încălţare balerini mov subţiri şi fini.

Ceva lipseşte…ia să vedem. Gata, ştiu! Un păr lung se pretează întotdeauna la acţiunea de tapare în direcţii diferite şi cu intensitate mare, deasemenea la un pumn de gel din tubul lui tati şi am economisit isteţ şi îndemânatic banii de perucă. Dacă îl mai şi strângem lejer într-un vârf mititel spre creştetul capului şi îi adăugăm un şiret pe post de cordeluţă ca să ţină partea de deasupra frunţii aplatizată, dându-i drumul părului încurcat să se exprime nervos în spate, am văzut şi unde am ajuns. Kiti seamănă cu o cântăreaţă pop, Amy Winehouse, sorry acesteia pentru comparaţia imaginii ei cu un costum de carnaval!

Îi place şi ei, zâmbeşte, râde. Felix e vesel, ca de obicei, îi place şi lui “costumul” lui Kiti.
Distracţie plăcută!

Unde este muzica?

by maria, Posted on

Pot să-mi imaginez, cred, cum e când, deşi glasuri, muzici, zgomote încarcă tare atmosfera, nu vrei să auzi nimic. Sau vrei să asculţi doar ceva anume din toată intensitatea asta sonoră grea. Deşi ne aflam într-un decor natural, acesta era populat de fiinţe mai mult sau mai puţin gălăgioase şi mai era şi mărginit de şoseaua vibrând nervos de călcătura brutală dar rapidă a maşinilor. Era şi un lac la nici o sută de metri de noi ceea ce făcea ca simţurile să se ascută şi să se încarce. Stimulul apei este multiplu binefăcător.

Când încerci să te concentrezi, să te activezi pentru lume, efortul este uneori imens. Eşti fizic prezent în decorul ăsta însă un nor dens de stimuli invizibili te îneacă şi te acoperă în strat gros. Vrei să respiri logică, să legi suplu inspiraţia de expiraţie dar te ia o tuse seacă. Mintea ţi se învineţeşte, cu o ultimă forţare naşti un tunel prin norul gros şi ajungi deasupra gălăgiei. Rând pe rând închizi uşi. Scapi de povară. Sau nu.

Oamenii vorbeau, nu-i înţelegeam. Da, da, îi aprobam aparent, dând din cap. Peste tot dezastrul ăsta cu mii de beli nu puteam să aud decât nişte voci de copii din guriţele cărora răsuna povestea Scufiţei Roşii pe malul unui lac(oare asa era povestea?). Salvarea mea. Eliberarea mea.

Cu degetele în ambele urechi, Kiti ne spune adesea: atât, acum vreau liniştea mea, daţi-mi voie să ies prin tunel. Gălăgia “iiiiiii”-urilor ei îi redă liniştea. E o nevoie de linişte. Şşşt, să i-o respectăm.

Ce facem duminica asta, telegrafic, că-i prea cald

by maria, Posted on

Zi de duminică
Dar nu una obişnuită.
O premieră.
Kiti echipată pentru alergare.
Pantofi de sport aleşi de pe coloanele de sub plăcuţa “running”.
Primul antrenament de jogging.
Prin frumosul parc Kiseleff.
Cu tati de mână, adică invers.
În timp ce noi,
Ceilalţi membri ai familiei,
Ne-am prezentat la o premiere, nu în premieră.
Horia a câştigat
Premiul doi la un concurs de matematică.
Trei cărţi şi, cum altfel, o diplomă.
Mai bine decât premiul trei de anul trecut (dar şi de anul ăsta)
Când a (s-a) câştigat o geantă.
Atât de urât şi pregnant mirositoare
Încât am sufocat-o prin încuiere în debara
În prealabil închisă ermetic olfactiv într-o pungă nebiodegradabila.
Cu vagi regrete.
O carte, cea de Jules Verne, e deja citită,
Alta, Robin Hood, e mult binevenită,
La fel ca şi cea de matematică
Întotdeauna (eventual) surprinzătoare.
Şi Kiti a alergat uşor,
S-a mai şi plimbat,
Iar când a văzut împrejurimile casei sale
În drumul de întoarcere,
A izbucnit în hohote de râs
Care s-au auzit încă mult după.
“Finally home! I made it!”
Parcă ar fi zis.
(Nu dacă ar fi vorbit
Ci dacă ar fi vorbit englezeşte).
Şi nu fiindcă nu i-ar fi plăcut
Ci fiindcă a obosit.
Ceea ce am şi urmărit, bineinteles.
În continuare,
Duminică obişnuită
Fără premiere.
Masa de prânz în familie,
Chiar şi acelaşi meniu obişnuit de duminică,
Supă de pui cu tăiţei şi mult pătrunjel frunze,
Orezul nostru mult plăcut cu salate.
Apoi,
Un pic de relaxare activă
Şi la terenul de tenis.
Până spre seară.
Stop.
Duminică faină şi scumpă.
Cum ar zice cineva de pe-aici.
Acum chiar stop.
Deci, stop.

Supraprotectie?

by maria, Posted on

Se făcea că mă aflam în altă ţară dar pe o stradă de aici, din Bucureşti. O luasem pe Kiti de mânuţă şi o instalasem în scaunelul ei de maşină. Dar n-am putut să plec imediat de acolo pentru că era multă lume, multe maşini, mare înghesuială. Iar în învălmăşeala de pe strada asta bucureşteană, mi-am pierdut pentru o clipă atenţia distribuită la oamenii din jur, la maşinile parcate şi neparcate dar mai ales la copilul cuminte din spate. Care, până la reconectarea mea cu pământul, dispăruse din maşină. Unde-i Kiti? Vai, ce-am făcut? Ştiţi firul de gheaţă ce şerpuieşte pe spate şi înghite capul cu minte cu tot pentru câteva fracţiuni de secundă? Şi poate ştiţi disperarea cu care trânteai uşa drept în faţa întunericului de care scăpai în grabă mare când erai copil? Disperarea aia m-a cuprins şi pe mine şi m-a împins pe drumuri, străzi şi străduţe în jur. Cu geamurile maşinii deschise larg şi cu urechile ciulite ca iepurele de teama haitei am condus şi am ascultat. Iar ascultarea a primit răspuns. Vocea ei, groasă şi stridentă venită de peste clădiri. Apoi, nu doar vocea ei dar şi Kiti, întreagă împreună cu bucuria ei de a fi fost regăsită. Îmbrăţişarea a fost emoţionantă şi emoţia m-a trezit cu pulsul mărit.

***

Deseori mi se întâmplă să tresar şi să scap câte un “hi”, la volan fiind, când teama de a fi uitat vreunul dintre copii prin vreo parcare mă cuprinde. Parcă văd bietul copilaş uitat, disperat, alergând haotic şi periculos în jur. Brrrr!
Teama dispare urgent, aşa cum a venit, odată cu întoarcerea bruscă a capului spre spatele maşinii unde realizez că imaginaţia mi-a jucat doar o festă. Aşa ceva nu se poate întâmpla!

Totu-i bine si frumos

by maria, Posted on

Totu-i bine şi frumos până la ora mesei. Sau în jurul ei. De fapt nici măcar nu e nevoie să ajungem acolo. E suficient pentru Kiti să vadă un biscuite sau să întrevadă posibilitatea găsirii unei bucăţi de pâine şi comportamentul ei se deteriorează simţitor.

Dacă află locul unde există tipul ăsta de aliment începe presiunea asupra ta: “Biscuite!”, “Pâine!”. Dacă o refuzi te abandonează fără regrete. Îşi redirecţionează atenţia sâcâitoare către altcineva. Îmi dai, sunt prietena ta, mă refuzi, salutare! A dezvoltat chiar o abilitate deosebită în a recunoaşte persoanele miloase. Îşi alege cu dibăcie “prada”. Bunicii sunt printre favoriţi. Bieţii de ei, fireşte că sunt predispuşi să cadă în plasă! Nici nu-i de mirare că după vacanţa petrecută la bunici a crescut şi apetitul. Şi…numărul de kilograme. De saţietate Kiti n-a auzit?

Pâinea, un posibil drog? Glutenul din ea? Cam aşa ar putea părea. Sau e doar comportamentul dus la exacerbare? E stresul prea mare? E vacanţa de vară aproape?

Totu-i bine şi frumos până când refuzi să-i mai dai. “Aşteaptă, facem o pauză!” Atunci să vezi proteste! Pe de altă parte nu-i de fapt rău că protestează. E bine. Asta ne arată că înţelege foarte bine ce se întâmplă şi îşi exprimă nemulţumirea, părerea, dar şi personalitatea. Întotdeauna protestele sunt semn bun. Forma însă lasă de dorit. Iată un alt exerciţiu. De parcă n-aveam culegerea plină de probleme încă nerezolvate. Dar, ia stai aşa! Întotdeauna mi-au plăcut problemele şi puzzleurile şi rebusurile. Şi de când Horia e şcolar, refac problemele cu mare drag alături de el. Iată unul dintre aspectele pozitive!

Îmi amintesc când Kiti ţinea dieta fără gluten. A durat doar 9 luni, iar hotărârea am luat-o după nişte teste făcute la o universitate din Marea Britanie. “Although there is no clear evidence, considering the presence of an unknown substance in pacient’s urine, it would be safe to try a gluten-free diet”. Ceea ce am şi făcut. Se spunea, părinţii spuneau, că dacă şi cea mai mică cantitate de gluten este ingerată accidental de către copilul cu dieta fără gluten comportamentul său o ia razna iar munca ta devine sisifică. Plus stresul major din familie. Acese dezavantaje ar putea fi ţinute sub control chiar dacă cu eforturi, însă în cazul nostru nu s-au observat schimbări majore comportamentale aşa că am renunţat. Totuşi, glutenul, în procesul de metabolizare duce la formarea unor proteine (gluteomorfine) care s-ar acumula în circulaţia unora dintre copiii cu autism în cantitate mai mare decât normal din cauza unor defecte intestinale, iar aceste gluteomorfine ar afecta comportamentul asemenea unui drog. Pâinea, un drog?

Ei, dar nu e problemă fără soluţie. Totu-i bine şi frumos până când avem ce rezolva!

Relaxare

by maria, Posted on

Pentru întâiul ăsta de mai ne-am propus câteva ore bune afară în aer liber, pe zgura roşie şi înconjuraţi de pereţii verzi din frunzele copacilor ce împrejmuiesc terenurile de tenis. Am prins pentru joacă destul din soarele neaşteptat (după diverse forecasturi) al zilei dar, păcăliţi de căldura şi bunătatea lui, ne-am amânat jocul propriu-zis de tenis exact cu jumătate de oră înainte de venirea ploii. Şi atât de credincioşi în puterea lui, a soarelui, nu am părăsit terenul odată cu primii stropi de ploaie. Nici chiar mirarea din vocea lui Felix, “ce-e-e, plouă?”, nu ne-a oprit. A fost nevoie de mai mult ca să simţim că, doar de data asta, am fost înşelaţi. Şi, înghiţind în sec, am plecat spre casă. Şi, înghiţind în sec, am simţit o sete mare. Şi, înghiţind în sec, am mai înghiţit odată în sec şi am făcut stânga (cedând rugăminţilor plangaciose gen “Domba-Domba”) brusc şi neaşteptat la Mcdonald pentru un suc şi-o îngheţată cu ciocolată (simplu-dulce).

De ce iubim noi zgura roşie? Pentru că e caldă, moale, asortată cu verdele naturii, prietenoasă cu copiii, relaxantă. E un loc în care Felix a făcut primii paşi, Kiti vocalizează şi răspunde cu plăcere (ultimele lecţii mutate pe teren au fost adevărate reuşite), Horia nu se plictiseşte niciodată (are însă şi briceagul la el) iar noi, părinţii, facem sport.

Fulgere

by maria, Posted on

Cand energia se tot strange in corpul devenit neincapator te astepti sa izbucneasca cumva.

Kiti si programul ei! Un program fara sport este prost. Cum pot unii parinti sa refuze sportul pentru copiii lor?

Iat-o cat de hotarat se misca prin toata casa! Ba in bucatarie, ba in dormitoare, spre hol si inapoi. Are pasul apasat, hotararea lui te da la o parte din calea-i, doar nu vrei sa te calce locomotiva:)!

Este sportul ei. Trebuie sa-l scoatem outdoor! Atasam si niste roti la picioarele hotarate. Sa nu indrazneasca vreun cineva sa vina cu interdictia “nu cu role!” in parc! Dar asta in vacanta. Acum nu e infrastructura. Fata e mare, mama are obligatii, fetele ajutatoare sunt tot mai mici.

“Vrrrr”, zboara cate o masinuta pe langa capul meu. Curios cu aruncatul. Evolueaza si el. E mai stilat, mai sigur, mai selectiv. Practice makes perfect.

Si am dansat ca asa a vrut ea. Nici eu nu eram contra. I-a placut ca nici nu l-a vazut pe tati cand a intrat pe usa. El nu s-a suparat, n-a avut timp, ii sarise deja un prichindel in brate.

Nu vrea sa te loveasca. Te ocoleste, sinele ei sunt magice, se muta odata cu aparitia unui obstacol. Timpul nu-l poate sunta. E tarziu, fugim. Apoi revenim. Zi buna!

Dezordine

by maria, Posted on

Imi scapa cate un gand aiurea, fug dupa el, nu-l prind. Lasa, imi vine altul. Si altul. Hei, hei, opriti-va ca abia va vad, stop! E haos in capul meu si chiar pe capul meu. Parul e ciufulit, sunt cocheta, zice Laura, doar se asorteaza bine cu pijamaua de pe mine. E verde. Parul nu e verde. Sunt nauca, dar nu fizic. Cred ca as tine la doua seturi de tenis cu cateva mici setari la cap. Am doua nopti gri la activ in ultimele 4 zile. Una buna, alta rea, inca una buna, alta rea, gata, asta-i patternul. Posibil sa mai tina vreo doua nopti. Cate doua de fiecare cap cu circumferinta sub 50. Centimetri. Nu e o noutate. Cand temperatura creste peste 39.5 grade Celsius stau la panda, gata de atac. Cu scutecul umezit in apa la temperatura camerei o astept dupa colt sa o prind in plasa si s-o micsorez. Pana acum am fost eficienta, vezi patternul de mai sus.

Ce ma fac azi dupaamiaza? Au chemat-o pe Kiti la comisie. Imi place cum suna: au chemat-o la comisie. Azi o sa intram (posibil cu totii-mama si copii) unul dupa altul in camera aia, poate o stiti, plina de caini, draguti de altfel, dar galagiosi deci cu potential de sperietori pentru copii, si o sa defilam pe linoleumul rosu (de fapt nu e rosu) pana la scaunele rezervate pentru noi (desi cel mai sigur este ca vom fi mai multi decat scaunele). Noi, pe de o parte, ei, pe de alta parte. Juratii din filmele americane. Noi, inghitind in sec si pledand vinovat, ei, tehnici, detasati, instruiti sau harsiti, fara emotie. Pledezi vinovat, iei mai putin. Un an. Apoi revii. Cel mai adesea, tot vinovat. Hi, hi, hi.

Ma intrebam ce fac? Unu-i cu febra mare, altu-i cu “ceva care-i impinge creierul in craniu” (???). Noroc ca Kiti si-a mai revenit. Dovada si hiperfoamea care a cuprins-o de ieri incoace. Si setea. “Apa, mami!”, imi zicea azi noapte Felix. Aaaa, si “tine, I love you!” la fiecare mangaiere. Am primit multe, va dati seama! Repet, ce ma fac? Iar il scot, mai si ploua azi. Nu putea sa stea ca ieri? Mi-ar fi potrivit mai bine bucatile de zi. Panadol poate inainte cu jumate de ora si cat se poate de rapid inapoi, acasa, in pat, “culcarea mea”.

Pot sa va spun ca a plouat si miercurea trecuta si inca patru joi anterioare consecutive inapoi. Adica in zilele cand Kiti infrunta Bucurestiul spre si de la logoped. Macar acum nu mai e frig. Azi o primesc acasa fara maini si nas inghetate.

Acum a adormit. Recupereaza de azi noapte. 40.2 si are chef de ras si de dragalasenii. In intuneric nu-l vezi cat de aprins la fata e. Doar ochii reflecta mai tare cate o raza de lumina ce intra in dormitor de la vreo masina fara somn de pe strada. Cand in pat cu noi, cand la “culcarea lui”. Ochii ii sunt si mai mari cu scutecul ala imens, ud si alb care-i inconjoara capul. Tati isi aminteste de Steve, seful de la financiarul de acum cativa ani, care a sunat-o pe Barbara, singura cu varsta aproape de pensionare, si i-a comunicat, prin telefon repet, ca datoreaza firmei 100000 de euro! Un tip disperat incerca sa recupereze niste datorii, oricum nu ale lui sau ale ei nici macar. Am ras, am ras cu lacrimi de absurdul situatiei. Merge orice la 3 noaptea. Daca nu e somn, poate fi orice, chiar si un ras semiisteric.

S-a trezit. Plange. Te doare ceva? “Timpica!”, adica nimica. Bine. Vrei la mine in brate? Da, da, hi, hi, hi, uita de plans. Va las, doar vedeti de ce!

Noroc-ghinion

by maria, Posted on

Mi- a spus astazi o prietena: “ce ghinion ati avut cu Kiti!”. N-am spus nimic despre asta, doar am schimbat subiectul. Nu este prima oara cand aud cuvantul ghinion alaturat lui Kiti.

Nu inteleg cum poti sa gandesti despre un copil ca este egal cu un ghinion. Pentru mine ghinion este atunci cand invat 49 de subiecte din 50 pentru un examen si il aleg exact pe cel neinvatat la examen. Si nu trec examenul. Ei, si ce daca? Sau ca intr-un joc de noroc, norocul ma ocoleste. Da, atunci pot sa spun ca am avut ghinion. Adica ghinionul egal frivolitate.

Totusi, un copil este un copil. In fata examenului vietii toti suntem mai mult sau mai putin nepregatiti. Iar eu cred ca tot ceea ce ni se intampla are un sens.

“Ce ghinion ati avut cu Kiti” este o propozitie nerezonabila. Complet nerezonabila. E dat undeva, scris sau inteles ca eu si sotul meu ar fi trebuit sa tragem trei asi nu stiu de care dintr-o gramada de carti de joc, iar noi am ratat, pe una am ales-o stramb? Nu-i asa ca suna straniu, ca sa ma exprim eufemistic? Nu-i asa ca este cumplit de nedrept si de crud sa consideri ghinion o fiinta nevinovata?

Dar ce e cu acest ghinion? Este de fapt tot un fel de aroganta. Daca pentru orice mica nereusita consideri ca ai avut ghinion este ca si cum ai spune ca nu, tu nu poti sa gresesti nicicum altfel decat din cauza ghinionului. Este lipsa de fair-play cu tine insuti. Este autosuficienta jignitoare pana la urma pentru capacitatea ta de intelegere si rationare. Este o scuza jalnica si de nedorit.

Este adevarat ca se poate intampla, mai ales la inceput, atunci cand incepi sa constientizezi ca esti in fata unei probleme de rezolvat, sa iti lasi gandurile sa o ia razna si sa-ti inchipui cum ar arata viata ta daca aceasta problema nu ar exista. Dar acesta este un lucru rau pentru ca daca nu ai mai avea acea problema in realitate, atunci nici nu ai mai putea sa consideri aceleasi ipoteze cu care vrei sa-ti construiesti o viata imaginara. Si, la ce bun sa te amarasti singur mintindu-te?

Dar, admitand prin absurd faptul ca te ascult atunci cand alaturi cuvantul ghinion in propozitia despre Kiti, sa vedem ce obtinem:

Te trezesti intr-o buna dimineata cu emotia ca astazi poti sa afli despre minune. Emotia te copleseste mai tarziu pentru ca da, ai aflat, esti insarcinata. Minusculul organism incepe sa se organizeze si sa functioneze dependent total de tine chiar daca tu nu-l simti fizic inca. Dar stii ca este acolo si incepi sa-l iubesti chiar daca inca nu stii ce inseamna asta. Apoi se naste copilasul tau deja mult-iubit si ,oricat de patetic ar suna, nu-ti mai poti imagina viata altfel decat alaturi si pentru el. Urmeaza ceea ce voi, mamelor, stiti foarte bine. Indiferent de cum este sau arata copilul tau! Ca este primul, al doilea, al treilea etc copil, este el, cel de care esti legat mult mai strans decat era el de tine prin cordonul ombilical.

Si atunci, unde sa bag ghinionul? Eu nu pot in ruptul capului sa-i fac vreun loc, cat de mic.

Asa-i ca v-am convins?

Poza

by maria, Posted on

Kiti pune patratelul de lemn pe cutie,
l-a pus si in, si sub. Le stie.
Asa cum stie si literele sau culorile sau lucrurile din jurul ei sau actiunile pe care le facem noi.
Kiti are un limbaj receptiv foarte bogat.
Putin cate putin lucrurile capata sensuri.

Ma uit la poza asta. Ii vad ochisorii frumosi ce tintesc la 50 cm de ea. Cer un feedback Alinei. Comunica.

E doar o poza facuta cu telefonul. Dar mi-e extrem de draga. Nu pentru ca pare altcineva, adica un copil tipic, ci pentru ca o surprinde pe Kiti intr-un moment de receptivitate maxima.

Si ea e tot Kiti a noastra. O scolarita silitoare.

Reevaluare (1)

by maria, Posted on

E dimineata iar noi suntem pregatiti fizic si sufleteste sa pornim in aventura anuala a reevaluarii lui Kiti. Incepe azi si o sa continue cam o luna si ceva. Cu pauze, binenteles, intre vizitele la medicul neurolog, psiholog, autoritatea ce va primi dosarul nostru, comisia de evaluare, asistentul ce ne va vizita acasa si cam atat, cred. Nu avem o amintire placuta dupa experienta inrudita de anul trecut, dar nici nu ma astept sa fie cineva multumit de toata alergatura asta mai mult sau mai putin obligatorie pentru obtinerea unor bani ce ne usureaza plata terapeutilor. Mai ales ca nu vad necesitatea evaluarii anuale a copiilor afectati destul de sever de autism. Parca s-ar teme cineva ca copilul tau s-a facut bine intr-un an si parintii lui profita luandu-i in continuare banii din buzunar. Ce bine-ar fi sa fie atat de simplu: te imprumuti, amanetezi tot ce ai si angajezi tot felul de terapeuti care reusesc intr-un an, doi, trei sa-ti scoata copilul din statistica lor. Gata, am scapat de inca o capusa din sectorul unu!

Azi: vizita la clinica de pediatrie. Cu asta se incepe la reevaluare. Te programezi la medicul neuropsihiatru, pentru asta vorbesti la telefon cu asistenta lui care nu-ti da programarea de la prima convorbire. Te pune sa o mai suni o data dupa o ora ca sa primesti o ora. Mai suni o data sa-ti dea ora. Desi la cele mai multe cabinete medicale se asteapta, totusi cand ai o ora, speri ca intalnirea cu medicul sa se produca putin dupa ora respectiva. Deaceea vrei o ora. Deaceea suni inca o data. Si primesti un raspuns asemanator cu ceea ce-ti doresti doar ca nu e o ora ci e un interval orar. Bun si ala ca mai contureaza putin zona din zi ocupata. Sa fie…intre 9:30 si 10 si se intra in ordinea sosirii. E bine asa? E bine relativ la un secol, e binisor relativ la o dimineata.

Hai sa ne gandim: daca e 9:30-10, inseamna ca asta ar cam fi intervalul de sosire a doctorului, corect? Corect, putem fi acolo la 9-9 si ceva si nu vom avea de asteptat decat cam o jumatate de ora sau maxim 45 de minute. E bine? Se poate si mai rau! Da, dar daca se intra in ordinea sosirii si daca si alti pacienti s-au gandit sa soseasca mai repede pentru a evita aglomeratia si asteptatul excesiv inseamna ca oricum vom avea de asteptat dupa sosirea medicului deci creste intervalul de acumulare de tensiuni. Ce facem? Facem cum am zis, plecam pe la 8:30 si vedem acolo.

Zis si facut. De data asta suntem patru. Toti cei trei copii si cu mine. Horia nu merge azi la scoala, am nevoie de ajutorul lui. Doar el e asistentul meu. “Te superi daca te rog sa nu te duci azi la scoala?” O privire neincrezatoare ma fixeaza imediat. “Razi de mine? Binenteles ca nu ma supar!” Ha, ha, ha, macar unul dintre noi are un motiv de bucurie: azi nu se duce la scoala.
Anul trecut am fost doar trei: cu mine si Kiti, bebelusul de atunci, Felix. In carucior ca asa se descurca subsemnata mai bine. Doamna psiholog s-a cam suparat ca n-am lasat copilul cu cineva. Cu cine sa-l fi lasat? “Ei, nu se poate sa n-ai pe cineva sa stea cu copilul!” Nu conteaza ca mama nu se simte confortabil sa-si lase copilul atat de mic cu altcineva. Asta in cazul in care ar fi avut cu cine. Nu conteaza asta, cateodata am senzatia ca, aici, copiii sunt niste remorci care pot fi lasate si in garajele lor cateodata.
Felix a crescut cu un an. Acum sper sa vrea sa stea afara cu fratele lui. Si astfel nu voi dublu-stresa pe nimeni din clinica de pediatrie.

Sus la etaj, pe culoarul-sala de asteptare o mama cu o fetita, alta mama cu doi baieti, inca doua femei fara copii. Cioc-cioc, batem la usa sa ne anuntam sosirea. “Asteptati afara, oaaaac-oaaaac!”, ma si sperie asistenta de o marime impresionanta.

Ce bine ca e linistita Kiti, imi zic in gand. Kiti sta in picioare in stanga mea, cu haina inchisa pana in gat, cu mainile tinandu-se reciproc, cu un zambet discret in ochi si pe buze. Sta nemiscata, dar isi modifica starea dinamica doar pentru cate o secunda ca sa se apropie de usa si sa atinga cu degetele programul agatat pe ea. Apoi revine la pozitia stana de piatra. Cu zambet discret pe ochi si buze.
Baietii sunt si ei langa mine, unul invarte bolasul (e Horia, cine ar putea sa aiba arme cu care captureaza canguri si alte animale!), celalalt sare de la unul la altul ca o minge de tenis, cu resurse energetice proaspete ca in orice dimineata ( e Felix daca sare, dar si daca nu-i Horia!).

Conversam si cu mamele din sala, nu doar intre noi. “Eu i-am dat o suta de mii asistentei, dumneavoastra?”, ma interpeleaza una dintre ele. “Poftim?”, nu inteleg eu din prima mai ales ca nu pot in ruptul capului sa inteleg de ce oamenii se incapataneaza sa foloseasca vechii bani in conversatii si tranzactii. Ma prind repede si ii raspund ca nimic. Se uita neincrezatoare la mine (parca s-a mai uitat cineva neincrezator acum cateva paragrafe la mine, sa am eu ceva?). “Dar domnului doctor?” “Nimic!” Ei, asta-i prea de tot! Imi pare putin rau ca i-am zis. Oare am gresit? Dar asta-i realitatea. Eu nici nu m-am gandit la asa ceva. O vad cum ii strica bulversarea mimica. Am facut-o, asta e!

E 10:45. Sunt invitata in cabinetul psihologului. O recunosc pe doamna de anul trecut. O sa fie bucuroasa ca intru fara Felix. Azi o voi doar simplu-stresa. Cu Kiti. E mai bine asa, voi fi cu ochii catuse pentru Kiti. Anul asta nu va mai rupe brelocul de la cheia dulapului din cabinet. Ne asezam pe cate un scaun. Raspundem intrebarilor. Eu, pe o parte, Kiti, pe de alta parte. “Ooo, sunt incantata sa vad progresele lui Kiti!”, spune doamna psiholog. Ii zambesc, incantata la randul meu de incantarea dumneaei. “Parca aveai si un bebe anul trecut cu tine?”, ne recunoaste doamna psiholog. “E si acum cu noi, ne asteapta afara cu fratele lui!” “Ai trei copii?” “Da!”, zic eu, macar multumita ca nu arat prea imbatranita de ii inspir persoana a doua singular.

Apoi iesim ca sa reintram dupa alt timp la domnul doctor de data asta. In pauza dintre motivele vizitei noastre la clinica, Kiti bate coridorul in lung si-n lung. Dus si intors. Un baietel grasut (asteapta la endocrinologie) o provoaca la joaca oprindu-i drumul cu bratele intinse lateral si cu un “interzis!”. Kiti accepta provocarea zambind. Felix intra si el in joc si sfarseste repede jocul strivit la pamant de greutatea importanta a aceluiasi baietel. Plange ranit la frunte la mine in brate. Il pup, il mangai, il alint pana-i trece. Nu dureaza mult. Asa si trebuie ca risca si Kiti o cazatura similara. O chem langa mine, mai salvez niste minute de liniste. Horia invarte bolasul.

Reintram, acum si ca sa incheiem aventura de azi. La medicul neuropsihiatru treaba merge repede. Din fericire. Doua-trei intrebari, liniste peste cateva notite in fisa lui Kiti si “dati fisa aceasta doamnei asistente si reveniti intr-o saptamana sa ridicati certificatul”. Asta-i tot? Perfect, am sters-o de-aici!

Gata, copii! Imbracarea. Acasa cu noi. E 11:30 si avem toata dupaamiaza in fata! Kiti sa invete, Felix sa se gudure pe langa mine, Horia sa invarta bolasul…

Domnisoara

by maria, Posted on

In ultima zi de gradinita in Dublin, Kiti a primit multe imbratisari foarte calde si un cadou de la un baietel. Kiti l-a luat, l-a tinut in mana si l-a desfacut. Erau niste margele roz! A fost un dar pe care l-a apreciat pentru ca a acceptat sa poarte margelele si a facut-o cu bucurie.

Si parintilor lui Kiti aceste margele le-au adus bucurie. Iata dovada ca si Kiti poate fi apreciata si indragita de persoane din afara familiei sau a celor foarte apropiati! Iata ca fetita lor si-a facut pentru prima oara singura un prieten!

…

O asteptam in masina in fata gradinitei. E 2 martie, e primavara, e o zi cu multe flori. Si ea este o floare. Chiar este, pentru ca poarta o rochita noua, martisorul ei de la tati, ca o cupa a unei flori colorata discret cu nuante pale de galben, crem si verde.


Acum iese tinandu-se de mana Alinei. Aduce ghiozdanelul verde pe umar. Si o punga mica de hartie colorata. Este cadoul ei de 1 (2) martie. A primit vreo 5-6 martisoare de la colegii ei de grupa. Draga de Kiti! A primit martisoare! Chiar poarta unul in piept!

Si mie mi-a oferit tati o rochita-martisor, ca lui Kiti. E frumoasa, aproape ca a lui Kiti!
Imi plac martisoarele astea. Dar pot trai si fara ele pentru ca nu exista pe pamantul asta martisoare mai frumoase decat cele pe care le am in permanenta!!!

Primavara frumoasa!

Fotografie preluata de pe http://www.bebemagia.ro

De ce?

by maria, Posted on

Mi-am amintit astazi doua intamplari de cand Horia era mic, avea cam 3-4 ani, incepuse de curand gradinita.

Abia ne cunoastem unii cu altii: copiii intre ei, parintii intre ei, educatoarele cu copiii si parintii etc. Vine si randul fratilor/surorilor micilor prescolari sa se intalneasca. O fetita apare la gradinita cu mama si cu surioara ei, aceasta din urma, doar cu o saptamana mai mica decat Kiti. “Doamna C., cati ani are fetita dumneavoastra?”, intreaba prietenos si curios Horica. “Doi ani si jumatate.”, raspunde mamica. “Dar stie sa vorbeasca?”, continua Horia. “Cum adica? Sigur ca stie sa vorbeasca, uite ce mare e!”, vine si raspunsul. “Aha!”, sopteste Horia.

Horica are o surioara de doi ani si jumatate, care nu stie sa vorbeasca. Pentru el are sens sa puna asa o intrebare. Mamica respectiva este o persoana buna, politicoasa, nu i-ar face rau unui copil.
Mi-a atras atentia. Intrebarile copiilor au sens intotdeauna! Iar raspunsurile noastre trebuie cantarite. Pentru ca deseori copiii intreaba, vor sa stie, vor sa inteleaga.

…

Copiii se joaca in parc. Nu se cunosc, intamplarea i-a adus impreuna in acelasi loc. Alearga unii dupa altii, se catara pe barele si scarile montate special pentru ei, arunca mingea de la unul la altul. Noi, parintii, ne relaxam pe banca de langa spatiul de joaca. Horia alearga spre noi. “Mi-am facut un prieten nou! Vreau sa merg cu el la tobogan!”, spune el intrebator. “Cine este noul tau prieten?” “Este baietelul acela!”, aratand cu degetul spre un grup mai mare decat unu. “Uite, cel cu tricou albastru!” “Pai, sunt mai multi copii cu tricouri albastre!”, insistam noi. “Uite-l, se joaca cu mingea!” “Bine, bine, du-te!”, renuntam putin dezamagiti ca nu am aflat care este noul prieten al lui Horica. El, un baiat sensibil, nu vrea sa ne lase nesatisfacuti si mai cauta: “E baietelul cu fata maro!” “A-ha, hai, fugi!”

Prietenul lui Horica este baietelul negru. Singurul copil de culoare din grup.
Uneori copiii nu au nevoie de intrebari. Lucrurile sunt clare, sunt asa cum se vad.

Un salut original

by maria, Posted on

Kiti intra dimineata in clasa insotita, ca intotdeauna, de Alina. “Buna dimineata!”

“Voi nu aveti de gand sa mai lipsiti?”, saluta si educatoarea.

“???”, pune Alina capul in pamant, iar Kiti se asaza cuminte pe un scaunel.

…

Este educatoarea care se teme de Kiti. Educatoarea cu mai multa experienta (oare la ce i-a folosit?!?). Educatoarea pentru care Kiti nu exista decat ca sa-i faca ei viata mai grea. Educatoarea cu voce de zana buna. Educatoarea cu suflet de zana rea. Educatoarea.

Mese in familie

by maria, Posted on

Din cand in cand ne intalnim si cu familia largita la cate o masa cu caracter (semi)oficial unde,

chiar daca ocupam multe locuri la masa -dintr-o masa de 20 de persoane (care, evident, este o masa mare), noi reprezentam un sfert; mai raman trei sferturi de locuri si pentru ceilalti. ei, si ce sunt eu de vina ca fratii mei au doar cate un copil fiecare?;

chiar daca solicitam o distributie fixa pe scaunele dimprejurul mesei. Este ca intr-o problema de matematica pentru clasa a patra: tatal si baiatul cel mare ocupa locurile din extrema stanga si dreapta a grupului de cinci scaune, atentie insa, nu oricum! Pai ce face baiatul cel mare daca alaturi de extrema lui sta vreo doamna (matusa) de varsta respectabila, dornica sa incropeasca o conversatie amicala, dar destul de plictisitoare pentru el, mai ales avand in vedere ca nu prea departe, insa suficient de departe, sta vreun copil (var/verisoara), bun partener de discutie/joaca/glume/farse? Apoi, dragi copii de-a patra sau parinti de viitori copii de-a patra, locul mamei va fi acela aflat la distanta de doua locuri de cel al tatalui si alegerea lui are o logica buna. Se alege cu mare discernamant si se socoteste astfel, pentru a stabili o echidistanta fata de scaunul dintre al ei (mama) si al lui (tata), unde sta fetita. Fetita trebuie circumscrisa. De jur imprejurul ei sunt, asadar, mama (dreapta sau stanga), masa (fata), tata (stanga sau dreapta), spatarul scaunului (spate). Este un fel de inchisoare sau mai bine sa-i zicem o scoala cu reguli stricte. Apoi trebuie sa-l asezam pe baiatul cel mic, care va sta, destul de evident, tot langa mama, precum fetita, dar in partea opusa, dispenser de mancare/atentie/dragalasenii/alintaturi/suzeta (cazuri extreme)/servetele etc;

chiar daca, dupa ce ca am ocupat o mare parte a mesei, o si transformam cel mai repede. Ba cu o pata de culoare pe fata de masa (baiat mare/fetita/baiat mic) sau cu un pahar de apa varsat in cosul cu paine (baiat mic) sau cu aperitivele de pe platoul lor rasturnate cu fundurile in sus prin extragerea foii de salata pusa cu scop decorativ de sub ele (fetita- care adora frunzele si care nu crede in existenta vreunei frunze cu valoare strict decorativa) sau cu alte pete de culoare albastra de la pixul mamei (baiatul cel mic, exprimandu-se in scris);

chiar daca inevitabil la momentul actual fetita declanseaza un asalt in peakul de excitatie al serii cu diverse torpile: masline in plin vizavi (cel mai indicat pentru locul imediat din fata fetitei este recomandabil sa asezati un domn respectabil, iubitor de copii, fara pretentii pentru pastrarea unei camasi impecabile pana la sfarsitul petrecerii-acesta versus un alt copil-var/verisoara-incantat de obicei sa raspunda adecvat asaltului); bucati de diverse legume crude adunate de prin farfuriile din raza ei spre vecinii de masa aflati oblic dreapta fata; bucati de miez de paine (coaja e singura cu valoare gustativa) aruncate cu mare precizie in paharul de si cu vin al doamnei din dreapta fata;

chiar daca fondului sonor destul de incarcat al unei asemenea intalniri in familie i se supraadauga din cand in cand pentru a anula monotonia lui cate un urlet sfasietor provocat de durerea data de lovirea urechii baiatului mic de marginea tare a mesei sau de “iii”urile de bariton ale fetitei sau de plansetele tot ale baiatului mic, efect al mustrarilor verbale de primprejur;

chiar daca toti, dar fara scapare absolut toti invitatii vor fi victimele farselor scrise pe hartiute si lipite pe spatele lor de catre baiatul cel mare, spre bucuria copiilor, neimpartasita intotdeauna;

suntem totusi invitati.

Pe data viitoare!
Aaa, si La multi ani, Tudorel!

Avem o problema

by maria, Posted on

Dialog in masina, spre gradinita.

“Mami, ce mai faaaci?”
“Bine, sunt atenta la drum, dar tu?”

“Uite, nu ma doaie mimic. Asta-i plobiema!”

Explicatia cea mai probabila: de obicei, fiind cel mai mic si rasfatat, pe Felix il doare cate ceva. Ba mana cand il rog sa faca ceva si n-are chef, ba piciorul daca vrea mingea de la Kiti, ba chiar “oichiul” cand e timpul sa mearga la culcare.
Pai da, te cred si eu ca e problematic atunci cand nu te doare ceva!

Explicatia posibila: sa se vaite mama lui prea des ba de cate o durere, ba de alta? Ia sa iau aminte!!

Explicatie imposibila: E tare rau sa n-ai nici o durere! Auuu!

Daca voi nu ma vreti, eu va vreau

by maria, Posted on

Vin de la o conferinta pe tema integrarii copiilor cu dizabilitati in scolile de masa prezentata de profesorul Nicola Cuomo de la universitatea din Bologna de la care am plecat mai repede din pacate astfel ca am ratat grupurile mici de discutii. Oricum s-a vorbit despre posibilitatea reala de integrare in clase “normale” a copiilor cu handicap si de beneficiile bilaterale ce ar surveni ca urmare a acestui fapt. Concluziile s-au tras dupa o experienta de peste 30 de ani de admitere in scolile obisnuite a copiilor cu probleme, deci se poate deja vorbi despre o sustinere teoretica destul de consistenta a zecilor de ani de practica in acest fel.

Inteleg reticenta ce vine din partea autoritatilor, profesorilor, parintilor aflati in “tabara” cealalta, adica a celor pentru care copiii cu dizabilitati exista doar in statistici si inteleg ca nu putem cere ca acestia sa accepte pur si simplu sa interactioneze cu “ceilalti”. Insa nu pot si nu vreau sa inteleg sa ne resemnam, noi, ca parinti de copii cu nevoi speciale, si sa acceptam sa asteptam linistiti venirea la un moment dat a unui plan strategic de sus pentru includere. Ca exemplu personal, noi am inscris-o pe Kiti intr-o gradinita publica cu legea antidiscriminare in mana si cred ca bine am facut. Acum, dupa mai mult de un an de interactiune constanta a educatorilor de acolo cu Kiti si cu problema ei, nadajduiesc (de fapt cred cu convingere) ca acestia (educatorii) au invatat niste aspecte pretioase de pedagogie si au invatat ca se poate trai si lucra alaturi de copii ca Kiti. Se poate inca mult mai mult de atat iar procesul de invatare este necesar sa se produca si la nivel practic. Deaceea cred ca nu trebuie sa asteptam planurile institutiilor decidente ci sa le dam o mana de ajutor prin punerea lor, a profesorilor, fata in fata cu realitatea.

Concluzia mea (mereu sunt in criza de timp) este ca asa cum nu cred in beneficiul rezultat in urma infiintarii claselor (cel putin la nivel de scoala generala) speciale de copii supradotati, la fel nu cred ca scolile speciale (pt cei cu dizabilitati) constituie o solutie (ci sunt maximum un fel de serviciu de babysitting). Si din acest motiv va invit si va rog sa raspundeti unui mic sondaj.

Copilul meu are nevoie acum de o scoala in care sa invete lucruri. Poate cineva sa ma sfatuiasca sa fiu rabdatoare si sa astept ca statul sau cine stie ce alta autoritate sa creeze un plan strategic de incluziune?

Ochii

by maria, Posted on

Ii cauti privirea. Dai de ea, dar fuge repede. Te duci spre ea, o urmaresti pas cu pas. O prinzi cate o clipa, apoi o pierzi din nou. Uneori nu e simplu cum pare la carte. Lectia de atentie. Uita-te la mine! Bravooo, fetita e cuminte. Sau, ba da, e chiar simplu. Pentru ca de fapt raspunde bine la comanda. Dar uneori n-are chef. Uite-asa, ma enervezi, vreau sa ma uit oriunde altundeva decat la tine. Ce, tu daca n-ai chef sa te uiti, te uiti? Nu! Lasa-ma in pace! Ok, te las acum.

O inviti la dans. Trupul ei iti da feedback negativ. Ochii insa nu-i mai fug de pe tine. Zici ca-s absorbiti de ochii tai. E o privire intensa, directa, fix spre tine. Ii intinzi mainile cu palmele deschise. Ii lasi optiune. Sta cateva secunde pe ganduri din patratelul ei sigur. Dar iti intinde manutele doar pentru un scurt moment. Ca si cu privirea cand n-are chef. Te atinge, apoi fuge. Dar ochii ei te fixeaza. Si te uiti in ei si nu-ti vine sa crezi ce vezi! Sunt atat de aproape de tine, de realitatea lumii asteia ca te indoiesti putin de existenta unui diagnostic. Nu e vis, e realitate. Si e o cale. Asa cred. O sa ma las absorbita in ea pe drumul intins de ochisorii ei negri si o sa o mai trag putin spre noi. Putin cate putin. In dimineata asta cu 5 minute de dans.

Papusa

by maria, Posted on

Strang in bratele mele o papusa. Mi-e tare draga si imi vine greu sa o las din brate ca sa v-o imprumut putin.

Imi plac papusile si am fost o fetita careia i-au placut papusile (nu doar pentruca eram fetita si parintii imi cumparau jucarii “pentru fetite”). Papusi mici sau mai mari, cu par drept sau mai ciufulit, cu hainute detasabile sau nu, ma rog, tot felul de papusi. Si sa fie mai multe ca sa formeze o clasa. Fiindca o profesoara are nevoie de elevi ca sa fie profesoara. Iar mie imi placea mult sa fiu profesoara lor. Dar nu eram mereu profesoara iar cand nu eram profesoara imi doream o papusa numai a mea. Dar nu una oarecare ci una inalta si cu parul lung si cu rochita care sa se invarta. A durat ceva vreme pana am primit o astfel de papusa. Si cand am primit-o am fost nespus de bucuroasa. Am ingrijit-o, am pieptanat-o, am invatat-o tot ceea ce stiam (caci a devenit pana la urma si eleva in clasa mea) si am suferit pentru micile neplaceri suferite de ea (ca de exemplu primirea a cate unui pumn de la fratele meu mai mare ca o “corectie frateasca”provocata de neinsemnatele si obisnuitele dispute copilaresti).
Si nu stiam ca exista pe lume o papusa mai frumoasa si mai draga. Pana cand am primit-o pe ea. Papusa mea adevarata, inalta, cu parul lung si incalcit si, deseori, cu rochita (care uneori chiar se invarte).

Acum intelegeti de ce o tin strans in bratele mele. Pentru ca este cadoul meu perfect!

Fascinaţia muzicii în versuri

by maria, Posted on

La ora de muzică din dimineaţa de vineri
se strâng din familii copiii cei-mai tineri
să danseze, să cânte, să bată şi tobele,
să zdrăngăne-inelele aproape cu orele,
pe ritmuri mai lente, apoi mai vioaie,
cu vocea şoptită, apoi ţipătoare,
să-nveţe copiii ce-nseamnă contrast,
să-l vadă, să-l ştie, deşi-i mult mai vast.

Fiindc-a stat azi acasă-mpreună cu noi,
deci mama, sunt eu, şi cu ei amândoi,
iar pentru că lecţia-i acea de mai sus,
împreună cu Felix, pe Kiti am dus
la ora de muzică din dimineaţa de vineri,
când se strâng din familii copiii mai tineri
să danseze, să cânte, să bată şi tobele,
să zdrăngăne-inelele aproape cu orele.

Pe conturul rotund, perfect de covor
Copiii se-aşază să cânte în cor,
Ajutaţi de mămici grijulii, iubitoare,
atente ca pruncii să-nveţe să zboare,
pe ritmuri mai lente, apoi săltăreţe,
de trec şi vecinii să ne dea bineţe.
Şi-ncep a cânta cântecele cu foc,
ce chiar şi pe Kiti o mişcă din loc.

Ei nu-i place-n cercul rotund de covor,
ci-n spate-şi găseşte un cald locuşor,
îşi strânge cu grijă vreo patru pernuţe,
le-aşază-n picioare ca nişt-umbreluţe
cu care-şi acoperă trupuşorul ei mic,
doar doi ochişori se mai văd numa-un pic.
Se teme s-arate că-i place cântarea,
dar ochii-o trădează, i-arată mirarea.

Piticii tot cântă şi-aproape de ei
o mică prinţesă (dar mare pe lângă ei)
începe să cânte cu “la, la” un ton
cu o voce gravă, zici că-i bariton.
Atuncea copiii se-ndreaptă spre ea,
Îi zâmbesc cu candoare, e sigur că vrea
să se joace, să cânte, să danseze cu ei,
la fel ca şi-acasă cu cei doi lei.

Şi Felix e mândru de-a lui surioară,
c-atrage copiii, că-i face să sară,
o strânge în braţe, o trage de mână,
iar Kiti e-atentă ca o mamă bună.
Împreună, de mână, se-nvârt pe covor,
în cercul acela tare-înfricoşător,
acuma că teama şi frica au zburat,
se bucură cu Kiti o fată şi-un băiat.

E mama, sunt eu, şi cu ei amândoi,
ne retragem discret, e petrecerea-n toi,
de la ora de muzică din dimineaţa de vineri,
când se strâng din familii copiii mai tineri
să danseze, să cânte, să bată şi tobele,
să zdrăngăne-inelele aproape cu orele,
pe ritmuri mai lente, apoi mai vioaie,
cu vocea şoptită, apoi ţipătoare.

Copiii sunt îndrăgostiţi de povestea lui Apolodor pe care o tot citesc în ultimele zile şi încearcă să compună versuri şi să găsească rime. De aceea, pentru ei, dar mai ales pentru Horia, care nu a participat la frumoasa noastră oră de muzică de astăzi, am încercat să compun niste versuri care să-i povestească despre ziua de azi şi despre fascinaţia muzicii asupra copiilor, în general, şi asupra lui Kiti, în special.

E bine!

by maria, Posted on

“Ce mai face sora ta care mananca frunze?”, m-a intrebat o fetita de aproape 4 ani.
“Este acasa, se joaca cu fratiorul ei.”

Da, asta face. Dar fiind sfarsit de saptamana, deci pauza de lectii, “sora” mea este in pericol de a se plictisi.
Insa iata, a trecut si ziua de duminica, iar Kiti nu s-a plictisit prea tare chiar daca a stat numai in casa. A ascultat trei povesti, a dansat, s-a jucat cu mingea, l-a “chinuit” putin pe Felix, apoi pe Horia, a urmarit doua filme de desene animate.
Si, foarte important, nu s-a mai plictisit, nu s-a mai ascuns, nu a mai fugit de noi ca sa se bucure singura. S-a bucurat cu noi.

Este datorita vacantei care s-a incheiat de curand? Sau datorita terapiei care n-are cum sa nu dea si roade? Se intampla datorita trecerii timpului care aduce maturizare, experienta, desteptare?

E bine sa o vezi bucuroasa.
E bine!