Kiti

How could you?

by maria, Posted on

M-am strecurat tiptil în sus pe scara întunecată şi rece. Am încercat să deschid o uşă, dar nu am reuşit. De aceea am hotărât să intru în camera de unde se auzeau voci de femeie. Am salutat politicos şi am pus o întrebare. Una dintre cele două femei m-a condus printr-un culoar mai luminos decât scara, dar tot la fel de rece. A deschis o uşă doar ca să pătrundem în alt culoar, pe care am găsit uşa. Acolo, în faţa uşii n-am mai avut scăpare, m-au prins. Mi-au aruncat un sac pe cap şi m-au împins în încăpere. Nu m-am împiedicat, m-a ţinut Felix de picior, el nu a fost considerat în schema lor. În schema mea are mereu un loc. Mi-am eliberat faţa şi am rotit ochii de jur împrejur. Mă aflam într-o cameră multifuncţională, cu trei mese înconjurate de scaune, ca trei insule coliniare, cu o imprimantă, tot multifuncţională, suită pe un dulăpior, cu rafturi pentru cărţi, foi, jucării şi alte dulapuri pentru diverse dosare. Apoi cu o a patra masă într-un colţ, pe care se afla un aparat de cafea si o teracotă maro, ca un urs brun imens, în faţa geamurilor. M-am aşezat pe unul dintre scaunele albastre, cu faţa la urs. S-au stins toate luminile în afară uneia, îndreptată spre ochii mei. Au tranchilizat copilul cu un pumn de maşinuţe şi au deschis focul asupra mea. M-au schinjuit fără de milă şi m-au arătat cu degetul mulţimii din ochii lor. N-am plâns şi nu m-am perpelit.

Am întrebat, ce vreţi de la mine?

Nu mi-au răspuns franc, dar m-au somat, ‘dă-i neuroleptice lui Kiti sau…’
Sau ce, n-o mai primiţi? Spuneţi-mi cinstit, aşa cum cinstit vă spun şi eu, acum NU-i dau neuroleptice, vreţi să nu mai vină la şcoală?
‘Nu, nu, dar Kiti deranjează orele, este agresivă’.

Asta este o noutate pentru mine, Kiti NU este niciodata agresivă, ci cel mult autoagresiva, replic.
‘Şi ţipă’.

Dar nu ţipă, în viaţă ei n-a ţipat, emite nişte sunete care da, pot deranja, explic.

‘Şi demonstrează negativism. Vedeţi, vedeţi, ha, ha, vedeţi negativismul ei, nu vrea să facă ce i se cere’. Acum este atentă la mine, mama ei, se răsfaţă, ce frumos râde!, admir.

‘Şi nu ştie să se încalţe, nici să se îmbrace, nu ştie nimic’.

Draga mea Kiti, eşti de râsul lumii, “eşti varză, fată”, ridiculizez.

***

Nu spun că nu îi vom da vreodată medicamente lui Kiti. Dar deocamdată nu credem că este nevoie de ele, iar acest fapt este de neînţeles pentru colectivul şcolii frecventate de Kiti. Fetita este prea specială pentru o şcoală unde toţi elevii iau neuroleptice!

Test de coerenţă

by maria, Posted on

L-am învăţat pe Felix un cântecel şi o poezie mică în germană. Le zice şi el cum poate, chiar de nu ştii germană îţi dai seama în ce limbă le zice. Care va să zică a prins melodia. Nu vrea să le spună la comandă, nu insist. Horia n-a mai făcut germană la şcoală de câteva dăţi, doamna profesoară s-a măritat şi e în luna de miere. Lună de miere este şi pentru copiii care se bucură că au scăpat de germană. Germana este şi limba străină în care am purtat negocieri de două săptămâni încoace cu diverşi proprietari de apartamente din Austria, acolo unde ne-am obişnuit să ne facem vacanţa de schi încă de pe când locuiam în Slovenia. Îmi place perioada asta a anului şi pentru că îmi reamintesc cuvinte şi expresii în limba lui Goethe. Horica zice că nu este prea atras de ea, dar nu-i bai, cred că faptul că de data asta nu l-am lăsat să aleagă nu este un lucru rău. Părinţii pot hotărî uneori pentru copiii lor chiar fără să primească neapărat acordul lor, nu-i aşa? Doar uneori. Pe de alta parte, ne pare rău amândurora că Raluca nu mai are timp să se joace şi să citească în franceză cu Horica. După trei ani de franceză în particular nu aş fi vrut să o ia de la capăt la şcoală aşa că am ales germana ca a doua limba straina. “Mami, ştiu cum se spune la Polizei….poliţie”, învaţă Felix primele cuvinte în germană.

Horia mi-a găsit ieri încărcătorul pentru aparatul foto. Sunt bucuroasă, abia aştept să fac o poză cu el după atâta vreme. Haosul nu este atât de mare precum ar putea părea, însă scăpări avem la toate nivelurile. Se pare că ieri a fost o zi a redescoperirilor. De data asta eu am fost cea care, fără nici cea mai mică speranţa, am găsit “Marile speranţe”, romanul rătăcit de Horia. Ei, acum să vezi dilemă, pe care să o citească mai întâi, pe cea ivită de unde nu se aştepta nimeni sau “Robin Hood”?

L-am ascultat pe Horia la română, s-a pregătit pentru testul de azi despre câmpul lexical. Oare ce înseamnă “trăsătură de sens”, nu îmi amintesc de noţiunea asta şi îmi pare destul de dificilă pentru copiii de clasa a cincea? Sunt mulţumită şi încântată, pentru că doamna de română îl îndrăgeşte pe Horica. În special pentru că prinsese o frică teribilă de limba română. Se pare că ameninţările doamnei învăţătoare referitoare la exigenţa şi inflexibilitatea profesoarei de limba română nu s-au confirmat in realitate. Cel putin nu şi în ceea ce-l priveşte pe Horia. Totuşi ar putea să scrie un pic mai frumos. Şi scrisul meu de copil de clasa a patra era dezordonat, înghesuit, neregulat, deci inestetic. Apoi, chiar dacă nu a devenit un scris frumos, s-a aranjat în pagină şi a primit omogenitate.

Ca mulţi copii mai ales la început, Kiti are o materie preferată: educaţia fizică. Azi s-a urcat singură pe aparate, e mult mai bine ca la început. S-au obişnuit şi profesorii din şcoală cu prezenţa ei acolo. Nu e aşa de rău pentru nimeni în cele din urmă. Putem sta deja de două ori pe săptămână toate cele patru ore. Oare muzică nu au? Nu-mi amintesc să fi văzut materia asta în orar. Cum ar fi posibil?

Aşa cum Felix învaţă un cântec într-o limbă pe care nu o cunoaşte şi aşa cum cântam şi noi când eram mici cântecele pe care le ascultam, cu nişte cuvinte inexistente în limba respectivă însă care semănau atât de bine cu cele pe care de fapt încercam să le imităm, la fel învaţă şi Kiti diversele activităţi pe care le faci în mod obişnuit într-o zi. Automat, copiază unii paşi destul de bine, pe alţii îi sare, iar pe restul îi aproximează. Şi tot aşa până într-un târziu mai apropiat sau nu, cand reuşeşte să repete întreaga secvenţă a activităţii cu pricina cu destulă acurateţe. Alteori improvizează. Ca azi la masa de prânz. Între fraţii ei poziţionată la masă, are locul perfect din punctul ei de vedere întrucât accesul spre farfuriile celor doi fraţi este liber. Dar nu despre asta e vorba. Murdărind din neatenţie faţa de masă, s-a întors către sulul de şerveţele din care intenţiona să rupă un şerveţel cu care să şteargă masa. Din păcate, sulul fiind abia început, s-a blocat în suportul ce-l ţinea şi Kiti nu a reuşit să-l învârtă ca să rupă un şerveţel. În schimb a reuşit să rupă o bucăţică mică din el, mică cât un degeţel, bucăţică cu care intre doua degete a purces la ştergerea mesei. A început să râdă şi noi după ea, remarcând comicul situaţiei. După care, surpriză, neştiind ce se face cu o furnicuţă de şerveţel murdar de iaurt (lecţia asta n-a mai întâlnit-o) a găsit o soluţie neconvenţională la problemă :l-a…mâncat, în hohote de râs. Acompaniate de alte hohote de râs, bineinteles.

Oare poţi să-l înveţi pe un copil să piardă (un meci de tenis) cu zâmbetul pe buze?

Cer senin. Ce contează că este frig?

by maria, Posted on


Cu soarele pe cerul dimineaţii neamenintat de niciun nor serios, (puişorii de nori timizi nu pot fi decât nişte perdeluţe transparente în faţa soarelui), sigur trebuie să ieşim sub cerul liber. Ce cod de nu ştiu ce culoare? Cele câteva grade peste zero se ameliorează simplu cu câte o haină groasă. Ca-n imaginea din dreapta. Şi-apoi Felix, precum Horica de altfel, nu este genul care să se plângă de frig sau de foame vreodată.


Sau fără haină groasă, prea îmbrăcat nu poţi să joci tenis. Tot ca-n imagine, dar cea din stânga. Parcă, totuşi, nişte mănuşi speciale de tenis care să îmbrace doar faţa dorsală a mâinilor nu ar fi complet inutile. Oare ele există? Mai ales acum i-ar trebui, când Horica se pregăteşte pentru primul lui turneu adevărat. Deocamdată exersează serviciul, pentru alte procedee ai nevoie de partener şi nu prea mulţi dintre cunoscuţii lui se încumetă la joc pe vreme friguroasă.

Alţii au multe lecţii de făcut şi-n dimineaţa asta chiar nu au timp de joacă. Miercurea nu este şcoală pentru Kiti, deci este prilej de a repeta. A, b, c, d… Unu, doi, trei…Pe, sub, deasupra…
Plus toate programele expresive care sunt acum în număr mare şi a căror frecvenţă aduce şi roade. Acum, este adevărat că vorbele din guriţa lui Kiti sunt tot mai multe şi mai clare, dar tati crede că a auzit-o pe Kiti spunând în timp ce-l trăgea de mânecă cuvântul “toaletă”. Nu ştiu ce să zic, acest cuvânt este dificil de pronunţat, dar pe de altă parte comportamentul ei verbal a devenit mai variat în ultima vreme.

Între timp mă gândesc la ce concursuri radiofonice să mai particip doar-doar oi câştiga (din nou) două bilete la Masters of Jazz de săptămâna viitoare. Că 1000 de lei n-avem acum de dat pe ele.

Eu şi copiii mei

by maria, Posted on

Îmi este nespus de drag să ies cu copiii pe oriunde merg, cu sau fără treburi. Ca aseară. Copiii sunt în paturi seara la 8-8 jumate (ei, Horică o mai lungeşte până pe la 9, el e în categoria almost teen), însă excepţiile de la regula asta se ivesc cam o dată la 10-15 zile. Împreună cu cei doi mai mici, am plecat să-l luăm pe Horică de la şcoală, de unde am pornit spre Otopeni, acolo unde am avut o întâlnire pentru a achiziţiona nişte obiecte pentru casă. În cazuri din acestea şi dacă îl am pe Horică cu mine, omul meu de încredere, îi las pe toţi trei în maşină cu geamurile deschise, fără cheie de contact şi cu un telefon mobil la îndemână. Nu îi las oriunde singuri în maşină, de data asta, insă, parcasem maşina într-o curte privată, deci copiii au rămas în siguranţă. După ce mi-am rezolvat treburile, trecuseră cam 40 de minute, am ieşit şi i-am găsit liniştiţi, dar pe alte locuri decât îi lăsasem, iar Kiti privea senină pe geam din locul ei, poate spre pisicuţa jucăuşă, pe care o smotociseră cu două zile înainte băieţii mei. O doamnă ieşise dintr-o încăpere a clădirii cu două portocale mari, probabil îi urmărise de ceva timp, şi mă aştepta, pentru ca să le dăruiască copiilor, de drag probabil, laudandu-i admirativ cât de frumos s-au jucat tot acest timp. I-am mulţumit, i-am reancorat în scaunele lor şi am pornit înapoi spre oraş.

Nu este momentul cel mai fericit să te întorci în oraş dinspre Otopeni, seara la şapte. Dar nici n-aveam de gand să o fac incă, pentru că îmi doream neapărat să-i dăruiesc Alinei un cadou de ziua ei, aşa că am renunţat la a aştepta într-un şir enorm de maşini depăşirea obstacolului Băneasa şi am făcut stânga, la centrul comercial de-acolo. In parcare am fost tinta lui Kiti prin portiera larg deschisă a portbagajului, de unde scoteam căruciorul pentru Felix, care m-a luat in vizor, bombardandu-ma cu cele două portocale mari de mai sus. Şi cum ora la care preconizam să ajungem acasă ar fi depăşit cu mult ora admisă pentru servirea cinei, am hotărât să ne oprim la Pizza Hut. Aici am cerut masa cea mai retrasă, aşa cum facem întotdeauna, şi am primit o măsuţă destul de mică pentru potenţialul distrugător mare al lui Kiti, de cel al lui Felix nu aveam de ce să îmi fac griji, întrucât l-am imobilizat în scaunul de copil al restaurantului. În ciuda temerilor mele legate de dimensiunea zgârcită a mesei, scaunele înconjurătoare, de fapt fotolii în toată regula, s-au dovedit a fi suficient de comode pentru a primi copiii în ele şi a le anula orice potenţială tentativă de asalt asupra mesei şi a obiectelor de pe ea. Pentru cină am împărţit în patru două pizza, una “fără nimic” aşa cum îi place lui Horică, adică Margherita şi una cu parmezan şi rozmarin, model nou şi foarte delicios. Kiti, Felix şi cu mine am împărţit o salată din salată verde, roşii, ardei şi ceapă cam aşa: ceapă şi salată- Kiti, salată, ardei şi roşii- Felix şi ce-a mai rămas- eu. De fapt niciodată nu pot spera la ce a mai rămas dintr-o salată, atâta timp cât opţiunea de a lăsa ceva din ea este a lui Kiti. Aşa că rectific: pe măsură ce împărţeam din salată în stânga şi dreapta, mai ciuguleam şi eu când una, când alta. Iar Horică, înfometat după şcoală, nu a împărţit cu nimeni, i-am acordat acest drept fără tăgadă, o porţie arătoasă de penne cu parmezan şi pâine cu usturoi. La masă am povestit, mai exact ne-a povestit Horică întâmplări de la şcoală, nu există zi de şcoală fără întâmplări istorisite de el şi iată un motiv pentru a savura zâmbind cina în patru. Kiti înţelege stările noastre şi le onorează prin mimetism, aşadar am avut parte de o Kiti la fel de veselă precum rânjitii de fraţii ei. Kiti a reuşit chiar să facă prima ei comandă într-un restaurant, spunându-i chelnarului, când acesta ne-a adus apa, destul de clar, “apă”. Motiv pentru care băiatul i-a oferit un pahar cu apă. Felix a vrut să se asigure din nou că el este puiul meu, apoi, pupându-mă pe mână, mi-a spus, “te pupă puiul tău!”.

Apoi am dat fuga aproape la propriu într-un magazin, unde am stat destul de mult ca să alegem, întotdeauna mă sfătuiesc şi cu Horică, atunci când fac un cadou, cel mai potrivit cadou pentru Alina. Horia m-a ajutat să analizez argumente pro şi împotriva alegerii unui anumit articol, iar remarca lui, că ar fi cazul să-i cumpărăm Alinei o geantă, întrucât cea maro cu care mai vine pe la noi este de babă, aproape că m-a convins, însă am renunţat în favoarea unui jerseu tare şic prin croială şi mai ales culoare. Cred că i-a plăcut cadoul, de aceea suntem mulţumiţi şi bucuroşi pentru misiunea reuşită.

Am părăsit în bătaia duşmănoasă a vântului Băneasa şomping city, aşa cum îi zice Felix, iar tot el, vântul, l-a trezit destul de brutal din somnicul care-l învăluise în căruciorul său pe mezin. Ne-am aruncat cu repeziciune în maşina încălzită încă de peste zi şi am luat-o spre casă. Văzând podul încă încărcat de maşini am ales să intrăm în oraş pe strada Jandarmeriei şi bine am făcut, pentru că nu ne-a luat nici douăzeci de minute să trecem de piaţa Presei libere, iar la nouă şi un sfert am ajuns în faţa casei, de unde l-am luat şi pe tati care ne aştepta cuminte în maşina lui, evident, fără cheie de acasă.

Nu mai ieşisem la masă de mult doar eu cu copiii,  de aceea o păstrez ca pe o experientă foarte placută, pentru că îmi este nespus de drag sa ies cu ei oriunde. Dar parcă am mai spus-o o dată, astăzi!

Biscuitele refuzat

by maria, Posted on

Biscuiţii au fost întotdeauna motivatorii principali cei mai puternici pentru Kiti. Dacă este vreun program mai dificil de asimilat pentru ea, atunci ne gândim să o recompensăm cu biscuiţi. Nu mai folosim recompensele acestea primare cu o frecvenţă atât de mare ca la începutul terapiei, însă există programe expresive destul de multe în orarul zilnic al lui Kiti, iar aceste lecţii sunt extrem de dificile şi neplăcute, astfel încât avem nevoie de motivatori puternici, deseori reprezentaţi de biscuiţi. Şi fiind atât de apetisanţi în ochii lui Kiti, biscuiţii au încă mai demult şi etichetă în guriţa fetiţei silitoare. Ei sunt “bite”. Bite este asul din mânecă, este bagheta magică şi este deliciul absolut. Având aşa o curioasă putere dominantă, biscuite este printre cel mai frecvent cuvânt rostit de Kiti până acum. Vrea biscuite, spune “bite”. Vrea des biscuite, spune des “bite”. Atât de des încât atunci când se întâmplă să vrea şi altceva, Kiti spune spontan tot “bite”. Doar la prima sau a doua încercare, apoi se autocorecteaza.

Încă o menţiune: orice şi-ar dori Kiti în orice moment al zilei, dacă îi oferi un biscuite probabil că nu te va refuza.

Totuşi…

Ieri dimineaţă tati îşi pregătea o cafea la bucătărie. Cum Kiti este foarte atrasă de bucătărie pentru misterioasele sale cutii şi sertare pline de surprize, a observat imediat că există un potenţial de ceva dezmăţ culinar acolo şi bineinteles că s-a înfiinţat la uşa bucătăriei, îngăimând ceva spre tatăl ei. Ce doreşti, o întreabă tati, iar Kiti nu catadicseşte să se concentreze suficient ca să rostească clar, aşa că repetă aşa-zisul cuvânt de dinainte. Tati insistă, nu înţeleg, poţi să repeţi şi Kiti scoate din mânecă asul ei:”bite”. Tati, doar e duminică şi toţi merităm din când în când câte o bucurie mică pentru care nu muncim propriu-zis pe moment, scoate din cutia roşie de tablă un biscuite şi i-l dă lui Kiti. Ei, dar se întâmplă surpriza: Kiti ia biscuitele în mână, se uită la el, îl priveşte şi se gândeşte câteva secunde după care, contrar întregii istorii trecute a lui Kiti cu biscuiţii din viaţa ei, se îndreaptă spre cutia roşie cu biscuiţi, îi deschide acesteia capacul, repune biscuitele cruţat lângă confraţii săi, potriveşte capacul peste cutia de tablă şi, uitându-se la tati, spune: “apă”.

Nu mai spun că a primit apa binemeritată de la tati însă spun că Kiti, pisicuţa, ne-a mai uimit o dată. Şi sunt sigură că o va mai face. Gestul ei este foarte complex. Privind la biscuitele din mâna ei, de nerefuzat altădată, ea se gândeşte şi hotărăşte singură să îl pună la locul lui. Acest fapt, atât de neînsemnat poate pentru unii, este plin de semnificaţie pentru noi. Iar înlănţuirea acţiunilor ce au urmat, cu atât mai mult. Din nou, bravo Kiti!

Cum îşi începe Kiti ziua, un tic nervos şi un breloc

by maria, Posted on

Nu este cel mai simplu lucru pe lume să stai întins în pat alături de Kiti. Asta însă doar dacă nu o cunoşti bine. În primul rând, trebuie să ştii că pe la orele dimineţii, atunci când cocoşii ne dau bineţe şi somnul este, în cazuri ca al meu, cel mai dulce cu putinţă, vei avea o trezire relativ brutală, din cauza zgomotului metalic al protecţiei de uşă care întâlneşte gresia în cădere, împinsă de Kiti. Invariabil, dimineaţă de dimineaţă. În secundele următoare uşa întredeschisă a dormitorului se izbeşte de perete şi Kiti plonjează ca o înotătoare în patul în care somnul s-a întrerupt fără voia sau controlul tău. De acum, să te ţii bine, patul se transformă într-o barcă pe o mare agitată, barca ce o loveşte fără milă din toate părţile, obligându-i pe vâslaşi să se ferească de eventualele lovituri primite. Cu o pernă, o inimă roşie cu două braţe de la Ikea, în braţele mele, mă protejez de picioarele lungi şi dispuse pe multe traiectorii ale lui Kiti. Cu toate astea mă simt foarte bine când îşi lipeşte obrăjorii rotunzi şi buziţele moi de faţa mea. Pentru că aşa îi place ei să stea, cuibărită cu fătuca peste a mea sau a lui tati. Iar corpuşorul ei de fetiţă, corpuşor în mişcare aproape continuă, îmi calcă braţe, picioare, trunchi, punându-mi sângele în mişcare ca intr-un veritabil masaj. Şi apoi, sincer, cui nu-i face plăcere un masaj? Mie, întotdeauna cu drag, iar astăzi, cu atât mai mult cu cât un junghi intercostal nu-mi dă pace.

Felix este supărat pe mine, altfel de ce mi-ar spune pe ton iritat, mami, niciodată mai vobesc cu tine, şi este supărat şi pe Kiti, fiindcă am un tic nevos si fiindcă îmi ia jucăria.

Tati nu-i acum acasă, o să se bucure să afle, când va veni, că am găsit uscătorul de păr pe care l-am căutat împreună disperaţi aseară prin toate locurile prin care orice om normal l-ar căuta într-o casă, până când părul lui Horica, proaspăt spălat, s-a uscat de la sine. Chiar dacă ştim că Kiti aruncă obiecte după calculator, nu ştim cum a ajuns la uscătorul de păr, al cărui loc este pe un dulap, pentru că, da, acolo l-am găsit, după calculator.

La finala turneului de tenis vremea a fost perfectă pentru jucatori, dar si pentru spectatori, jocul-destul de frumos, doar Horica a rămas dezamăgit şi cu mingea pentru autografe nesemnată de nici un campion anul acesta. S-a consolat cu un mic breloc în formă de miniminge de tenis montat deja la ghiozdan pe partea opusă celei de care atârnă brelocul-leopard.

De bunăvoie

by maria, Posted on

O ştiţi pe pisicuţa Kiti? Miau-miau, se gudură printre picioarele şi mâinile mele. Îşi lasă capul moale între umeri şi se apleacă din trunchi, ca să intre sub braţul meu drept. Miaaaaau, îmi zâmbeşte discret, dar plin, aţi mai văzut vreodată un zâmbet discret, dar totodată imens? Vino, pis pis pis, ridic braţul şi în acelaşi timp îi răsare caputul dintre umeri şi de sub braţul meu. A reuşit să-mi intre pe sub piele. În mijlocul culoarului dinafara supermarketului mă opresc să-i împărtăşesc îmbrăţişarea, cine are o pisicuţă, ştie de ce!

E tot mai înţelegătoare şi sunt tot mai înţelegătoare. Încetişor îi descoperim şi crâmpeie de spontaneitate. La casa de plată pun cele cumpărate deoparte şi potrivesc o sacoşă larg deschisă în dreptul lor. Nu apuc să transfer produsele în plasă pentru că cineva o face mai repede în locul meu. E Kiti care mă lasă o fracţiune de secundă mută de uimire. Îi zâmbesc aprobator şi încurajator şi o ajut. Umplem sacoşa repejor, o deschid pe a doua. Kiti îşi face treaba cu devotament şi implicare, astfel încât aruncă sticluţa de apă pe jos. Se apleacă cu mimică îngrijorată şi ridică apa. Văd că se descurcă bine şi o las, ca să plătesc. Între timp, Kiti termină ceea ce ce singură a început. Achit şi îmi pun portmoneul în geantă. Kiti ia între timp punga de pâine feliată a clientei de după mine şi o pune în geanta noastră. O iau şi o repun pe bandă. Kiti insistă, reia acţiunea. La fel fac şi eu, în plus îi explic că pâinea nu ne aparţine. Kiti pare că înţelege, de fapt ştiu că înţelege, însă nu îşi poate înfrânge impulsul de a lua pâinea şi a o pune la noi în sacoşă. O repun inca o dată printre lucrurile femeii din spate şi îi arunc o privire mustrătoare lui Kiti. Kiti izbucneşte într-un hohot scurt de râs, e clar, acum totul devine o joacă. Mai am nevoie de câteva secunde ca să îmi organizez plasele, geanta şi copilul mic, timp suficient pentru mâna îndemânatică a lui Kiti să ia pentru a patra oară pâinea de la locul ei. Casieriţa, care a asistat la fază, apucă rapid şi uşor isterizată punga cu pâine şi o trage spre ea cu un “nu, nu e a ta!” şi o mimică de copil care-şi apără cu patos jucăria. Îi spun “scuzaţi-o, va rog, are autism” şi văd că vorbele mele o împietresc. “Staţi liniştită, nu e nici o problemă”, încerc să îi readuc viaţa în muşchii feţei, e drăguţă, îi pare rău, deşi nu are de ce, cred eu. În definitiv nici nu ştie că i-a făcut un compliment pisicuţei noastre care s-a comportat exemplar până la momentul pâinii. Plecăm zâmbind din magazin. Eu, pentru descoperirea unui nou semn de spontaneitate din partea lui Kiti; Kiti, pentru bucuria de a fi fost apreciată; iar Felix, pentru că aşa “e faţa mea”, zâmbitoare, nu ştiaţi?

Later edit: pe canapeaua din spatele meu stau dragii mei toţi trei înghesuiţi unul într-altul. Horica îi explică lui Kiti că se va juca cu ea după ce termină de citit câteva pagini din cartea lui. Felix, ca un cameleon, ia aspect de cititor cu o cărticică în mână, precum Horica. Iar Kiti, Kiti îl ascultă pe Horica şi îi răspunde înţelegătoare cu cel mai gingaş, clar şi mai frumos “DA” pe care a fost vreodată în stare să-l spună. Să nu credeţi că exagerez, copiii se mai miră încă de ce a ieşit din guriţa ei zgârcită cu vorbele!

Zi cu soare

by maria, Posted on

Am intrat într-un magazin cu obiecte legate de instalaţiile unei case. Un fel de “women’s secret” bărbătesc. De aceea, când am deschis uşa grea de la intrare şi am păşit în sala-hala rece şi întunecată, am fost izbită de mai multe priviri iscoditoare şi interesate. În plus, am avut şi o parte dintre copii cu mine, o altă specie ciudată intr-un astfel de loc, noroc că, deşi copii, reprezentau totuşi partea masculină, mulţumesc, dragilor, pentru că mi-aţi fost amortizoare! Am reuşit cu relativă uşurinţă să achiziţionez o listă de produse, este uimitor cum poţi să înveţi anumite lucruri complet necunoscute şi pe care nu ţi-ai imaginat vreodată că ai putea măcar să le auzi. Băieţii nu s-au plictisit, o dată, pentru că ei nu se pot (încă) plictisi, iar apoi, pentru că, băieţi fiind, au o atracţie şi un interes naturale pentru şuruburi, coturi şi robineţi. Horica a urcat şi a coborât treptele ce duceau la un etaj neexplorat de niciunul dintre noi de câteva ori bune, iar Felix l-a urmat îndeaproape. Au lansat avioane din hârtiile colorate, ce făceau reclamă magazinului, de la etaj şi până jos, s-au urmărit printre centrale şi radiatoare cu un pistol de apă. Eu am ridicat o dată- de două, maxim de trei ori vocea la Felix, ca să-i întrerup bălăceala degetelor în apa potabilă de la dozator. La casierie am aşteptat să achit şi să primesc factura pentru ceea ce am cumpărat, compătimind-o în sinea mea pe fata pierdută într-o lume de şuruburi şi am ascultat povestea lui Felix care zicea vitejeşte cum s-a întâlnit el deunăzi cu doi T. rex-i pentru a căror captură s-a înarmat de fapt cu pistolul verde de apă şi cum s-au împrietenit ei în cele din urmă şi au dansat Moonwalker pe muzica lui Michael “Jasken”. Legătură dintre Felix şi cei doi T. recsi s-a dovedit a fi una de genul love-hate întrucât, deşi bucuroşi să danseze împreună, la întrebarea mea ce vrea să-i fac de mâncare pentru mâine, Felix a spus mazăre cu piept de T. rex. Aşa am să fac, dar în cazul în care nu găsesc piept de T. rex, voi cumpăra piept de pui.

Kiti a mers pentru prima dată la şcoală. Se pare că şcoala nu este destul de “specială” pentru Kiti. În sensul că nefiind sedată, ca alţi copii de pe-acolo, Kiti nu stă o oră întreagă în băncuţă ei. Ea are nevoie de mişcare, motiv pentru care de mâine va sta doar două ore. Măcar la început. Apoi mai vedem. Ştiam, dar acum m-am convins: nu poţi să pui toţi copiii cu probleme la un loc. Şi ei sunt diferiţi, iar problemele pe care le au îi diferenţiază şi mai tare. Măcar sunt doar 5 copii în clasa lui Kiti si merge mereu însoţită.

Horica a venit de la şcoală şi îşi face temele conştiincios. Kiti este obosită, ar vrea să adoarmă, dar nu o las, iar Felix stă “liniştit în coteţul său” sau “în locul ăsta frumos pe care l-am găsit io”, adică sub masă. Eu scriu cu senzaţia că am un balon umflat în stomac şi cu gândul la un ceai călduţ pe care o să mi-l fac imediat ce spăl şi culc copiii. Adică în 3 minute!

Schimbare

by maria, Posted on

Am o oboseală în mine! Nu-mi place să dorm dupăamiaza. Nu că mi-aş permite, nu, asta nu, cel puţin nu când Horica învaţă dupămasa. De fapt, e impropriu zis după masă, întrucât copilul ăsta n-ar putea înghiţi o masă de prânz înainte de ora amiezii. Astfel că pleacă la şcoală nemâncat, are totuşi un sandwich şi o sana în ghiozdan, pe care sper să le dea gata.

Deci, simţind aşa o oboseală mare, încerc să mă eliberez de ea, întinzându-mă pe canapeaua roşie. Felix e pe trambulina de lângă canapea. Mănâncă un măr şi ţopăie: sus-jos, sus-jos. Kiti are liber, se învârte ca leul în cuşcă. Vine lângă mine şi se aşază (se trânteşte pe mine, dar toată lumea îi ştie salturile, chiar şi muşchii picioarelor mele care se contractă defensiv în aşteptarea celor peste treizeci de kilograme în cădere). Vine lângă mine ca un căţeluş (comparaţiile cu diverse animale îmi vin acum, după citirea impreuna cu cei doi copii a câtorva fabule) şi apropo de căţeluş, astăzi, pregătindu-ne să intrăm într-un magazin, Felix a vazut un câine desenat pe uşă, tăiat cu o linie roşie. A intreabat cine l-a mâzgălit şi i-am spus, bieţii câini nu sunt primiţi în magazin; da, da, ştiu, nu plânge, doar fii atent si nu lătra şi totul va fi ok!

Iar am fugă de idei, parcă eram obosită, nu-i aşa? Da, şi de oboseală parcă mă întinsesem pe canapeaua roşie să mă relaxez un pic. Şi parcă mă invadaseră copiii pe canapeaua roşie. Profit de invazia asta si il apuc pe Felix de o coapsă cu mâna stângă, între timp nu mai ţopăie, doar sta pe trambulină, uşor, să nu îl gâdil, nu pot să-i ţin acum isonul într-o partidă de gâdileală. Cu mâna dreaptă îi prind mâna lui Kiti ajunsă de acum deasupra mea. Şi…închid ochii. Ah, ce relaxare! Completă, fără compromisuri! Pe canapeaua roşie şi în nădejdea mâinilor pe post de organe inteligente elimin oboseală după oboseală cu fiecare secundă. Şi nu că oboseala ar fi puţină, dar secundele sunt lungi, pentru că nu-mi trebuie decât câteva ca să mă revigorez. Imi amintesc cum dormea Kiti de prânz, tot pe canapeaua roşie, acoperită aproape în întregime de corpul meu, înfăşurată cu braţele mele, când era un bebeluş sau chiar un pic mai mare. Mă uit acum la ea, este aproape o domnişoară!

Kiti începe şcoala. Haios e că începe direct cu clasa a doua. Criteriul-aspect fizic a fost determinant. Am sărit cu ocazia asta peste emoţiile primei zile de şcoală în clasa întâi. Horica a început ciclul gimnazial, programul lui s-a întors invers. Profesorii de până acum sunt “faini” şi doamna diriginta este foarte bună (nici nu mă aşteptam la altceva, doar predă istoria).
Felix? Felix nu a început “gădăniţa”. A fost la un moment dat interesat de acest subiect, dar apoi, aflând că mami lui nu merge la grădiniţă, a refuzat. Am acceptat refuzul, nici la grădiniţă nu cred să se accepte câini. Deocamdată.

Titlu plagiat: operaţiunea monstrul

by maria, Posted on

Nici bine nu pornim de dimineaţă de acasă în formaţie incompletă, că unii dintre noi lucrează pe model japonez-vacanţe scurte şi rare, (acum deschid o paranteză în paranteză şi îmi permit o pauză de râs determinată de întrebarea lui Felix “mami, tu faci ouă?”, întrebare sigur în legătură cu dialogul pe care l-am avut împreună ieri pe tema mamifere/păsări, inchid paranteza din paranteză), deci, abia porniţi la drumuri administrative, eu cu băieţii mei, primim un apel telefonic. Fiind la volan, încalc regula şi primesc apelul, mai ales că bulevardul Mihai Bravu, pe care mă aflu, îmi permite să o fac. N-au trecut mai mult de zece minute de când am îmbrăţişat-o pe Kiti de plecare şi văd că cea care mă sună este L, profesoara fetiţei, apoi aud la telefon o voce disperată, ce imi aduce fiori reci pe spinare. Intreb dacă s-a întâmplat ceva.

“Are Kiti o jucărie-insectă mare? E o insectă uriaşă aici!!! Are o jucărie-insectă?” şi vocea ei sună a teamă, scârbă, neputinţă.

“Ce spui? Are mai multe insecte pe-acolo!” încerc să o calmez de la distanţă.

“E mare şi merge. Are o jucărie-insectă?”, repetă L automatic.

“Dacă merge, nu cred că e jucărie” îi spun amuzată, deja imaginându-mi o lăcustă mai măricică, n-ar fi prima oară când as găsi aşa ceva în casă.

“Ah, a intrat sub biblioteca roşie, aştept să i se termine bateria!” şi replica asta îmi transformă zâmbetul de dinainte în hohote de râs.

În acelaşi timp, Horica din spate devine mai mult decât interesat de subiect şi îmi răcneşte la ureche neîncetat “spune-i să nu-i facă nimic, spune-i să o prindă, spune-i să izoleze zona” astfel că mă văd nevoită, pentru siguranţa traficului rutier, să răcnesc la rândul meu in masina, sa cer “LINISTEEEE!”. Obţin pe jumătate ceea ce voiesc cu răgetul meu (iată un argument pro al faptului că mami nu face ouă ca o pasăre, ci rage ca un mamifer) şi continui să o liniştesc pe L, sugerându-i să acopere insecta uriaşă şi nepoftită cu găleata din baie.

“Eu nu mai fac lecţii în cameră la Kiti”, zice ea, “mergem în camera de zi, mi-e tare frică”.

“Bine, aşa să faceţi şi, dacă ai de luat ceva din cameră, apără-te cu Kiti pe post de scut când deschizi uşa”, glumesc cu ea. “Apropo, Kiti a văzut-o?”

“Cred că da, dar a intrat imediat sub bibliotecă şi poate doar a zărit-o!” zice L şi mi-o şi imaginez pe Kiti uitându-se blazată şi uşor amuzată, dar nicidecum speriată, la mica-marea creatură cum îşi caută ea repede adăpost sub rafturile cu jucării.

Horica uită între timp de dorinţa mea de a scădea din decibeli şi revine cu gura mare cu idei de supravieţuire: “L, du-te în camera mea, şi ia de pe dulap scutul şi sabia mea de lemn, pune-ţi casca medievală pe cap şi luptă-te cu insecta. Dar n-o omorî, doar neutralizeaz-o! Ai grijă să nu fie un centiped uriaş veninos că ăsta poate trăi în casele călduroase din Europa sudică şi estică şi te poate capsa! Câte picioare are?”

“Nu ştiu, n-o mai văd, dar cred că are patru picioare!”, L, tot cu vocea tremurândă iar informaţia asta sau poate vocea fetei sau probabil ambele ne fac să râdem din nou în maşină. “Mi-a spus mie Felix acum două zile:L, uite o insectă mare aici!” continuă ea.

“Ai văzut o insectă uriaşă, Felix?” îl implic şi pe mezin în grozăvie, bună idee căci pare nedumerit şi stă prea tăcut ca să zic că e în apele lui.

“Daaaa, am văzut o insectă maaaie în cameia lui Kiti şi avea nişte gheare imense!” se lasă Felix implicat răspunzând cu o voce îngroşată dinadins pentru gravitatea momentului şi, păcat că nu-l pot vedea, imaginându-mi ochii lui frumoşi şi mari măriţi încă pe-atâta.

“E clar, e un monstru acolo!” decid eu, în glumă desigur şi închid.

După un timp ajungem şi noi acasă, bine-nteles că fugim direct în camera lui Kiti, să vedem insecta gigantică, aşa cum ajunsese deja de atâta aşteptare şi curiozitate in minţile noastre. L a fost o eroină. A capturat-o exact aşa cum şi-a dorit Horia să o facă. În siguranţă, captivă sub găleata de la baie. Când ridicăm găleata o vedem. Nu este o lăcustă uriaşă, dupa cum ne-am aşteptat. Este tot uriaşă, dar este o coropişniţă. E ca o furnică maro uriaşă, are pe puţin 7 cm, două antene lungi şi doi cleşti ca scissor man. Picioare? Nu-mi dau seama câte are pentru că nu am loc de Horia şi Felix, bucuroşi de noul lor pet. Cu ajutorul unei coli de hârtie o ridică de pe podea şi o transferă într-o cană pe care o acoperă cu o altă coală de hârtie perforată cu mai multe găurele pentru a-i asigura insectei oxigenul necesar supravieţuirii. Acum sunt înconjuraţi de câteva cărţi despre insecte, caută, vor sa afle ce mănâncă, pentru a-i pregăti meniul.

Aaaaa, nu inainte de a lipi pe usa camerei sale o alta coala de hartie pe care sta scris asa: “RESTRICTED AREA. DO NOT ENTER!!!!! Run for your life! Wanna be eaten? Cold embrio storage. HEAR ME???”
V-am mai spus pe-aici ca e un biolog in devenire!

Prinţesa şi oglinda

by maria, Posted on


A fost odată ca niciodată o prinţesă frumoasă şi bună (ca orice prinţesă de altfel). Dar ea nu ştia că este frumoasă, deşi toţi îi spuneau asta din când în când. Ba chiar era aproape speriată de imaginea ei din oglindă, de aceea evita să se privească atunci când întâlnea vreo oglindă. Totuşi, dacă o urmăreai pe ascuns cu mare atenţie, observai că uneori aruncă câte o privire scurtă fetei de dincolo de perete. “Oare cine eşti tu şi ce vrei de la mine?” părea că o întreabă temătoare fetiţa cealaltă. Era un fel de Cenuşăreasă căci n-avea nevoie de oglindă să se admire. Şi tot ca în Cenuşăreasa, s-a găsit şi în povestea asta o zână bună care cu bagheta magică (ei, poate magică e e o exagerare) a transformat rochiţa prinţesei într-una de basm. Îmbrăcată cu rochiţa cea nouă, prinţesa a devenit deodată atentă. Ochii au început să strălucească la fel ca rochiţa, degetele subţiri au mângâiat pietrele preţioase cusute pe rochie, guriţa s-a dezlănţuit într-un hohot de bucurie. Prinţesa a plecat urechea la exclamaţiile supuşilor “sunteţi nespus de frumoasă”, “străluciţi ca o stea” şi, fericită, a fugit spre sala oglinzilor. Timidă, prinţesa a ridicat privirea spre peretele cu oglinzi. Apoi i-a zâmbit fetiţei din oglindă. Iar pentru că aceasta i-a întors zâmbetul perfect, prinţesa a îmbrăţişat-o cu drag. Şi a început să dănţuiască bucuroasă, cât se poate nedezlipindu-şi privirea de imaginea din oglindă, până în zori. Şi de atunci, prinţesa nu s-a mai uitat niciodată ruşinată în oglindă, ea trăieşte fericită şi este la fel de frumoasă şi bună şi în ziua de azi.

În rolurile principale:

Kiti, în rolul prinţesei;
Luminitza, în rolul zânei celei bune;
dormitorul, in rolul salii oglinzilor si
mami, în rolul povestitorului, ocazie de care profit pentru a îi mulţumi cu drag mai noii mele prietene, zâna cea bună, pentru gândul ei bun pentru Kiti, fetiţa pe care (încă) nu a cunoscut-o, dar pe care şi-a imaginat-o ca pe o prinţesă frumoasă din poveste.

Seară in familie

by maria, Posted on


În cortul montat aproape de pădurice şi de malul lacului stau cei trei copii, iar părinţii îi privesc dintr-o relativă depărtare. Pare că ar fi într-o expediţie de urmărire şi cercetare a animalelor de pe Animal planet. E linişte deplină, chiar şi Kiti îşi măsoară cu grijă şi cu interes respiraţia, se aud totuşi nişte şoapte din când în când. Este noapte cu stele şi lună pe cer.
“Hei, ce faceţi acolo?”. Întrebarea mea primeşte un răspuns abrupt,”şşşt, ne ascundem de turma de dinozauri!”. Aha, se joacă de-a urmărirea. Ei sunt urmăriţii, urmăritorii sunt imaginari. Oare îi vede şi Kiti?

Deodată începe agitaţia. Cortul se leagănă dintr-o parte într-alta şi inerţia mişcării lui îi aruncă afară pe copiii din el. Sunt atacaţi şi conducătorul de grup hotărăşte retragerea. Horia, cu cele necesare expediţiei pe spate, într-un rucsac, porneşte în fugă aranjând coloana de fugari în ordine descrescătoare.

Imaginea copiilor fugind vreo 200 de m în şir perfect, fără ruperi de ritm este acaparatoare pentru noi, părinţii copiilor. În special datorită lui Kiti care trăieşte jocul în acord cu fraţii săi. Şi datorită stilului în care ea aleargă după Horică, aruncând ritmic câte o privire în urmă pentru a se asigura că Felix e în coloană. Kiti aleargă cu viteză destul de mare, însă mişcările membrelor ei sunt uşor excentrice. În fugă, picioarele sunt aruncate spre exterior pas cu pas şi gambele nu sunt flectate suficient pe coapse astfel că arată ca o raţă în grabă mare. Braţele fac mişcări de înot în aer, iar mâinile le ţine cu palmele deschise şi degetele răsfirate, în contrast puternic cu membrele unui atlet în alergare. Dar aleargă şi o face cu viteză.

Ajung neprinşi înapoi la bază, în cort. Reintră unul după altul, aşa cum au şi ieşit, cu mişcări scurte şi sigure ca într-un desen animat (doar fundul lui Kiti mai are nevoie de o a doua mişcare ca să dispară din vedere) în cort unde răsuflă uşuraţi.

Jocul s-a terminat, copiii împart cu noi două pizza, Margherita şi vegetariană. A doua se termină mai repede, dar Felix mai vrea o bucată. Îi ofer din bucăţile pline de sos de roşii rămase pentru Horia (băiatul care mănâncă greu) dar sunt refuzată cu o mimică dezgustată şi cu observaţia că lui nu-i place pizza plină de sânge. Aşteptăm ca Horică să-şi mestece şi să-şi înghită ultimele bucăţele şi plecăm acasă.

Şi încă un profesor pentru Kiti

by maria, Posted on

Din dreapta şi de deasupra lui Kiti (graţie scaunului său de masă înalt), Felix o atenţionează pe vecina lui de masă, imitându-mă: “mănâncă cu furculiţa, Kiti, nu cu mânuţa!”. Kiti, fată bună şi înţelegătoare, apucă furculiţa cu mâna dreaptă şi o încarcă cu paste, aşa cum i-a indicat Felix. Mulţumit şi sfătos ca un bătrânel, Felix zice cu un glas suav şi plin de iubire: “bravo, drăguţa mea Kiti, ai învăţat şi tu ce trebuie să faci!”

Alte frânturi de zi

by maria, Posted on

I-am spus, nu te juca la uşa de la balcon, pentru că poţi să-ţi prinzi mâna acolo, iar el şi-a întins buza inferioară spre exterior de parcă ar fi fost cozorocul unei şepci întoarsă cu capul în jos, pusă pe gât şi nu pe cap şi m-a privit suspicios, oare s-a supărat sau nu s-a supărat, întrebându-mă, mami, m-ai certat? I-am răspuns, cum aşa, iubitule, cum să te cert, te-am avertizat doar din grijă să nu te răneşti, dragul meu şi buza inferioară a început să îşi reducă din dimensiunile anterioare, de criză, nu până la cele minime, dar pe-acolo.

Am lucrat la început cu ea mult, i-am fost mamo-profesoară şi cred că această meserie o poate egala pe cea de profesoară contrar părerii general acceptate că părinţii nu pot fi profesorii copiilor lor. Era mică, zâmbăreaţă, senină. Acum este mare, mai serioasă, mai gravă. Şi nu îmi mai este elevă de când am demisionat din meseria de mamo-profesoară. Sunt doar mama ei. Mi-a rămas însă reflexul dobândit pe când era mică, zâmbăreaţă şi senină. E eleva mea din când în când şi atunci îmi arată că sunt favorita ei. Ca astăzi, când m-a complimentat cu răspunsurile ei atât de curate şi naturale.

Şi-a amintit că începe şcoala în curând şi nu poate să închidă sertarelul ăsta liniştit până nu află cum facem în prima zi de şcoală, eu trec într-a cincea, voi învăţa dupăamiază, nu-mi cunosc profesorii, ce facem? Căutăm pe internet, sugerez eu,, ignorând tot trecutul meu cu site-ul şcolii, pe care l-am accesat cu diferite ocazii, sperând să obţin informaţii relevante şi pe care l-am închis tot cu atâtea ocazii cu mâna goală de informaţii, parcă sperând într-o renaştere. N-am aflat cum se face atunci când treci într-a cincea în prima zi de şcoală, dar am aflat că ministra bla bla a vizitat şcoala noastră şi că noi toţi suntem nespus de bucuroşi şi onoraţi pentru asta.

Sunt în bucătărie şi simt o relaxare nemaipomenită pentru că am găsit soluţia pentru masa de prânz a copiilor. Strig un la masă şi aştept să apară rând pe rând copiii, ceea ce ei şi fac într-o ordine neobişnuită, numărul unu Felix, numărul doi Horia şi…unde-i Kiti, ea care avea mereu numărul unu pe tricoul de masă, păi a adormit, zice Horia. Sugerez, du-te şi trezeşte-o, şi Horica mă ascultă, soptindu-i la obloanele închise cuvântul magic de start, masă, şi masă devine foc de armă pentru Kiti care sare dintr- odată în picioare, dărâmându-l pe Horia şi călcându-l ca să îşi recucerească tricoul cu numărul unu. Îl ia astăzi pe numărul doi, fiindcă Felix nu mai poate fi dezbrăcat de cel cucerit, aşa-i cinstit. Horica vine şi el, târându-se rănit şi artistic cu tricoul lui cu numărul trei întipărit deja pe pieptul său.

Copilul tău

by maria, Posted on

…”ce şanse are?”

Greu de răspuns şi dificultatea constă în găsirea unui răspuns cât mai politicos posibil.

Păi, să văd, ce-aş putea spune:

80%. Hmmm, pare un procent cam mărişor. Când ajungi la 80 de procente eşti foarte aproape de maximum, deci cu o ultima fortare mai sari 20 de sutimi şi ajungi la miracol. Greu de crezut, imposibil de imaginat.

Să scornesti un 50%? Ai putea şi asta, dar, iară, jumătate poate fi uneori mult, alteori puţin, practic, nu spui nimic. Iată o variantă bună de răspuns, îţi laşi interlocutorul fericit, ia ce vrea.

Dacă emiţi un 20-30% arunci asupra ta un văl morbid, nimeni nu vrea să afle că stă destul de des în preajma ta, un loser cu şanse minime de succes.

Apoi, “ce şanse are?” mai poate primi un răspuns politic, se poartă, e bine, atent, empatic şi reconfortant pentru întrebător să laşi norocul pe braţele solide, inaccesibile ale ştiinţei: ei, nu se ştie niciodată ce îţi poate aduce viitorul, ştiinţa evoluează, dacă se descoperă un medicament miraculos sau o metodă de tratament asemenea?

Nu vreau să fiu prea critică cu persoanele care îmi pun astfel de întrebări. Credeţi-mă pe cuvânt, le înţeleg ignoranţa şi chiar apreciez, când e cazul, motivul pentru care pun întrebarea. Dar, să zicem că persoana despre a cărei şanse te interesezi este un sportiv în faţa competiţiei vieţii sale (şi nu este afectată de vreo boală grea pentru a păstra mediul aseptic si fericit, in definitiv chiar nu e cazul de altceva). Se întâlneşte în marea finală cu adversarul său de-o viaţă, rivalul său. Ei bine, pentru a îi calcula şansele de a câştiga sportivului nostru vom pune cap la cap toate întâlnirile precedente dintre cei doi şi vom obţine un procent. Iată, băiatul nostru cel sportiv a câştigat de două ori din zece întâlniri. El va avea 20% şanse să câştige de data asta. Cam puţine şanse, nu-i aşa? Dar, poate el să câştige? Da, categoric!
Cu alte cuvinte, şansele sunt pentru statistică, reuşita este individuală, unică si poate impredictibilă şi nu ţine întotdeauna cont de calculele ştiinţifice.

Ei bine, Kiti are autism. Vreţi să ştiţi ce şanse are?

În afara faptului că nişte persoane inimoase o ajută zi de zi să înţeleagă lumea asta perverită (vă daţi seama ce muncă de Sisif?), Kiti are o şansă enormă din punctul nostru de vedere, al parintilor ei care o iubesc mai mult decât şansa asta, aceea de a creşte într-o familie mare şi iubitoare care nu are nevoie să îi calculeze absolut nici o şansă pentru a trăi bucuroasă cât de bine ştie si poate ea să o facă.

Am răspuns suficient de clar?

Intens

by maria, Posted on

Cu greutatea corpului susţinută de colacul galben, special conceput pentru primele lecţii de înot ale copilului mai mare, şi cu picioarele împingând forţa apei dezordonat şi neîndemânatic, Kiti pluteşte în apa agitată a mării agăţată cu mâinile de mâinile tatălui ei. E atât de impresionată de imensitatea mării încât se manifestă zgomotos şi exuberant. Vocea ei concurează cu melodia mării şi deşi e pe alt ton se acordează destul de bine împreună. Fondul muzical permanent al mării acceptă solourile lui Kiti. Poate nu se întâmplă la fel şi cu unii oameni din jur. Dar asta nu mă interesează acum. Pentru că mă bucur pentru bucuria ei pe care o înţeleg destul de bine.

Lasă-ţi privirea să plutească odată cu apa mişcătoare. Urmăreşte valul ajuns la ţărm şi reîntoarcerea la mama lui. Du-ţi privirea paralel cu vârful valului şi observă cum malul începe să-ţi fugă cu frică parcă de sub picioare. Eliberează-te de celelalte senzaţii şi pregăteşte-te să cazi în braţele mării.

În mâinile lui tati, Kiti, lebăda galbenă, dansează un vals în doi paşi: unul înainte spre braţele lui tati, altul înapoi până la extensia completă a braţelor unite. Şi iar, şi iar. Apa unduitoare îi loveşte ritmic feţişoara zâmbitoare. Tati chiar se miră, uite că nu înghite apă, ştie să-şi limiteze unele porniri. Totuşi bucuria îmbătătoare a contactului cu apa mării începe să arate straniu. Ochii îşi pierd privirea, trupul îşi anulează vigoarea. Lui tati îi îngheaţă la 24 de grade picioarele pentru un moment dar profită supravieţuitor de palma rece a gheţii şi o apucă pe Kiti hotărât de fustiţa galbenă şi o trage la mal. Aici încearcă să o trezească la realitate aducând-o la propriu cu picioarele pe pământ. Dar aşa cum nu poţi cere unui fir de ată să stea singur în picioare pe masă, la fel de improbabil este şi ca Kiti să o poată face. Kiti îi alunecă din braţe, atât de moale e. Tati o ia pe sus şi o aduce la “bază” urlând disperat numele meu.

Pe şezlong îi măsor pulsul, îi pun repede nişte întrebări şi o mângâi. Kiti e speriată. Pare că s-a trezit din beţie şi a uitat unde este şi ce s-a întâmplat cu ea. Văd că e acolo, cu noi şi văd că e nemulţumită şi nedumerită pentru tratamentul primit. Ei, ce-i? Eu nu am dreptul să mă îmbăt de fericire? Aşa tace ea şi îmi pare rău că am supărat-o. Mă gândesc imediat că pot să obţin trei efecte pozitive cu o bucăţică de biscuite şi anume, să îi dau trezirea, să îi dau plăcerea gustului preferat şi să îi aud vocea. Astfel că rostesc hocus pocusul nostru magic “BITE”, care o ridică instantaneu în picioare, îi redă un zâmbet firav pe faţă şi îi deznoadă limbuţa. Gata, am reanimat-o!!!

Vuuuuu, în expir, pauză, în inspir,
vuuuuu, ,pauză, , se aude marea.

La, la, la, la, la la la lalalalalalalala…………., se aude Kiti cântând cu pasiunea unui artist adevărat.

Trei

by maria, Posted on

Felix este băiat mare de azi, are trei ani. Numai că pentru el, să înţeleagă brusc, de pe o zi pe alta, că de acum va răspunde trei în loc de doi, când va fi întrebat în diverse situaţii câţi ani are, este dificil de înţeles. Nici nu-i de mirare că astăzi, când Alina l-a întrebat câţi ani împlineşte, Felix a răspuns “doi”. A primit o privire, de fapt două priviri dezaprobatoare, aşa că s-a mai gândit o dată şi a zis “patru”. Şi încă alte două priviri de acelaşi fel de la exigentele din faţă, Alina şi mami, l-au făcut să mai încerce o dată: “şapte”. Offf, iar a fost nevoit să se răzgândească şi să îşi încerce norocul “o…”. Noroc că mami şi-a modificat mimica, mişcându-şi buzele şi limba în formă de “t”, fără sonor, dându-i astfel cheia pentru răspunsul aşteptat. “Treiiiiii!”, cu un “iii” lung, cântat, cu codiţă în sus, obraznică de la zâmbetul larg, învingător al feţei.

De dimineaţă, foarte de dimineaţă, conform obiceiului casei, Felix a primit urări de la mulţi ani în următoarea ordine: mami, care abia l-a pândit să deschidă ochişorii împreună cu feţişoara zâmbitoare la prima oră ca să-l îmbrăţişeze, să-l pupe pe obrăjori şi să-i şoptească (doar încă ceilalţi dormeau) la ureche ce avea de zis. Apoi Horica, cu mândrie, fiindcă şi-a amintit că e ziua lui Felix aproape mai repede decât s-a trezit, l-a luat sus, în patul lui etajat, l-a pupat şi i-a citit o poveste ca să fie el primul care-i dăruieşte un cadou. Apoi tati, somnoros, cu un la mulţi ani şi o încercare semireuşită de pupat obrăjori rotunzi şi moi, doar semi-reuşită din cauza lui Felix care, absorbit de întâmplarea poveştii citite de Horia, nu a vrut să-i ofere decât un picioruş spre pupare. Şi în cele din urmă la mulţi ani-ul de la Kiti întruchipat de un sărut gingaş pe frunte.

După masa de prânz, în formaţia obişnuită pentru această parte a zilei, adică mami cu cei trei copii, i-am cântat trei variante de La mulţi ani, pe care le-a primit cu emoţie. Apoi a suflat de vreo cinci ori în lumânările de pe tortul din postul anterior, până a reuşit să le stingă, am aplaudat cu toţii, chiar şi Kiti, şi l-am gustat. Mai ales eu, mie, se pare, îmi place cel mai mult din familie. Cu maşinuţa primită în mână.

Acum doarme şi visează. Ca un băiat mare de trei ani.

La mulţi ani!

by maria, Posted on



Mâine este ziua lui Felix. Ce noroc că s-a născut cu o zi înainte de fratele lui, Horia, aşa “a prins” şi el o zi de naştere. Deci, e ziua lui, împlineşte trei ani. E curios, dar îmi pare mai mic decât Horică la trei ani. Nu şi decât Kiti, care mi s-a părut bebeluş până de curând, cam pana în jurul vârstei de cinci ani. Nu este inexplicabil, Horică a fost mic până când s-a născut Kiti. Apoi a devenit brusc mare prin comparaţie. Astfel că, tot aşa, prin comparaţie, piciulică, Felix, deşi împlineşte mâine trei ani, este tot micul nostru.

Mâine este ziua lui Felix. Astăzi a avut playgroup-ul obişnuit de miercuri dimineaţă. Fără să spun nimănui că este ziua lui, am pregătit un tort pe care l-am împărţit de dimineaţă cu copiii şi mamele lor. Tortul a fost tare apreciat de mic şi mare. Doar Felix şi Horia au refuzat să-l guste. Bine, câte o bucăţică de cam un milimetru cub tot au înghiţit la rugăminţile mele. Eu nu pot să îi înţeleg cum de nu sunt atraşi de astfel de dulciuri, fiindcă pentru mine să mă abţin este greu de imaginat. O să scriu reţeta aici pentru că este foarte uşor de realizat şi chiar apetisant. Atât de uşor de realizat şi de apetisant încât în seara asta, după cina copiilor, am făcut un duplicat al tortului respectiv. De data asta copia şi-a depăşit originalul, aşa cum era şi de aşteptat.

Mâine este ziua lui Felix. Aproape că mi-e greu să înţeleg unde, dar mai ales când au dispărut cei trei ani. Prietena mea M a născut săptămâna trecută (la mulţi ani sănătoşi bebuta drag!). Pe lângă cel mai nou(-)născut al cercului nostru, Felix este măricel. Totuşi, nu chiar aşa de măricel. Încă două capete în sus şi două mânuţe lateral. Atâta cât pentru trei ani.

Mâine, la trei ani, primeşte şi un cadou: o maşinuţă Lego cu piese mici. El a cam sărit etapa Lego duplo. Le are însă şi pe astea de la Horică şi Kiti, dar le foloseşte mai mult Kiti la lecţiile ei. Nu poţi să fii fratele mai mic şi să te comporţi de parcă n-ai avea pe cine imita. Fraţii mai mari exista pentru a fi imitaţi. Deci, o maşinuţă Lego galbenă, mică-mică şi un fel de play station educativ cu funcţie de cadou comun băieţi, eventual fetiţă.

A stat în centrul cercului format de copii şi mămici, lipit de mama lui, adică eu, şi s-a emoţionat la urările muzicale ale celor din jur. A protestat la urarea pe aceeaşi temă muzicală făcută de frăţior, din cauza versurilor: happy birthday to you, happy birthday to you, you look like a monkey, and you act like one too.

Mâine, de ziua lui, fără însă vreo legătură cu ziua lui, vom merge la piscină. Aaa, şi vom mânca tort. Şi pentru că am promis reţeta, iat-o:

Să-i zicem, tort de mere.

De ce avem nevoie:
-1 pachet de margarină
-3 ouă
-350 g făină
-2 linguri scorţişoară măcinată
-1/2 cană de zahăr brun
-3 mere fără cotor, cu coajă
-1 pahar curmale, tăiate bucăţele, fără sâmburi
-1 pahar alune tocate
-3 linguri compot de caise.

Ce facem cu ingredientele?
Ungem cu margarină o tavă rotundă cu diametrul cam de 20 cm. Restul de margarină se bate cu ouăle.
În alt castron se amestecă făina cu scorţişoara şi cu zahărul. Apoi adăugăm 2 mere tăiate cubuleţe, curmalele şi jumătate din alune. Amestecăm bine şi adăugăm şi margarina cu ouăle. Din nou amestecăm bine.
Punem compoziţia în tavă. Deasupra punem al treilea măr tăiat în felii subţiri şi presărăm restul de alune.
În cuptorul încins în prealabil introducem tava şi lăsăm 40-50-60 de minute.
După 10 minute de când am scos tortul din cuptor se scoate pe un platou şi se însiropează cu compotul de caise.
Atât.

Şi o poză:

Ochi şi urechi

by maria, Posted on


Mi se întâmplă şi mie câteodată. Îmi pun ochelarii de soare şi…vorbesc mai tare ca de obicei. Sau cel puţin aşa mi se pare.

Kiti s-a gândit să-mi aducă ochelarii de soare de pe frigider. Mersi, Kiti! Vrei să îi pun la ochi? Uite, îţi place? Nu-mi răspunde, dar probabil dacă ar face-o, ar spune nu, pentru că ii ia de pe nasul meu cu o mişcare sigură şi hotărâtă. Îi vrei tu? Ştiu că nu îi vrea, din păcate nu ţine nimic pe cap niciodată, cu atât mai mult peste ochi. Totuşi îi pun ochelarii mei pe ochii ei, aceştia par uriaşi pe fătuca ei mică şi albă. Îi ţin uşor mâinile în mâinile mele, în joacă, de fapt vreau să văd ce face. Şi face. Altceva, ceva la care nu m-am gândit. Începe să vorbească. Nefuncţional pentru exterior, absolut cu scopul de a scăpa de ochelari pentru interior. Dar, surpriză! Kiti nu vorbeste oricum, ci vorbeşte cu voce tare. Da’ tare! Mă entuziasmez şi o bombardez cu multe întrebări. Îşi menţine volumul ridicat la fiecare răspuns. Ha, ce chestie!

Gata, îşi eliberează mâinile din închisoarea mâinilor mele şi le duce un pic nervoasă spre ochelarii de pe nas. Îi ia şi îi aruncă. Cu sonorul la minim. Păcat că nu putem face lecţiile de verbalizare cu ochelarii de soare pe nas!

ps: poza e de pe vremea cand tinea ochelarii pe nas. chiar daca intr-un fel mai…ciudat!

Respiră, eşti la un liman!

by maria, Posted on

Azi a început o nouă săptămână de evaluare a progreselor lui Kiti, de analiză a programelor şi reconstrucţie, în funcţie de noile necesităţi. Da, consultantul ABA este din nou în România.

Stau şi socotesc. S-au împlinit de curând cinci ani de terapie. O terapie intensivă. De fapt chiar mai mult decât atât pentru că această terapie a devenit modul nostru de viaţă alături de Kiti şi felul interacţiunii cotidiene cu ea. De patru ani (întrucât al cincelea mi-a aparţinut întru totul ca terapeut) familia noastră s-a mărit aproape zilnic cu câte una sau două fete. Acestea au pus din sufletul lor, în cele mai multe dintre cazuri, pentru scoaterea lui Kiti la lumina pe care cei mai mulţi dintre noi o percep pur si simplu, fara efort. Aş putea să număr mii de ore, zeci de mii de minute, milioane de secunde. Dar ce sens are? Când terapia devine mod de viaţă, cine mai stă să numere secunde?

Sunt pline de prospetime vizitele consultantului. Cand soseste ajungem la câte un liman. Limanurile sunt nişte locuri înguste, dar stabile, presărate din când în când pe un ocean care se pierde la orizont. Kiti are un colac, ce-i drept, în jurul mijlocului şi cu ajutorul lui înoată de la unul la altul. Paralel cu linia corpului ei întins pe ape suntem noi, într-o barcă modestă, dar stabilă totodată atâta timp cât nu se strică excesiv vremea. Vâslim pe lângă ea creând curenţi care o împing puţin de la spate şi pe Kiti. Însă o mare parte din înaintare i se datorează exclusiv, fiind efortul ei şi numai al ei. Când oboseşte îi alinăm durerea dată de străduinţa de a înainta. Când ajunge la liman îi dăm răgazul de a se bucura de încă o reuşită. Şi începem analiza.

Ce timp a scos? De ce s-a oprit la trei sferturi din drum? Ce erori am făcut în calculul nostru? Ce liman socotim pentru viitoarea oprire? Cât de potrivit i-a fost colacul? Ce viteză i-a imprimat barca noastră? Cât de potrivnică i-a fost schimbarea asta de direcţie? Şi câte şi mai câte?

Nu ştiu exact dacă-i place sau nu-i place. Ceea ce nu înseamnă că nu ţinem cont de părerea ei. Dacă nu vrea, se opreşte. Dacă nu-i convine, se întoarce. Dacă vrea mai mult, cere mai mult. Totu-i să o asculţi.

***

Cinci ani de terapie. E foarte mult.
Cinci ani de viaţă. O bucăţică din copilărie.
O copilărie ca oricare alta, poate, într-un fel.

10 lucruri iubite la copiii noştri

by maria, Posted on

Horia:

1-dragul cu care se uită la fraţii lui;
2-pasiunea cu care ne povesteşte despre animale;
3-curiozitatea cu care descoperă lucruri noi;
4-drăgălaşenia îmbrăţişării lui de la reîntâlnirea de dimineaţă;
5-vocea de copil cu care le spune poveşti fraţilor lui;
6-bucuria de a crea cu piese lego;
7-concentrarea din timpul exerciţiilor de chitară;
8-responsabilitatea cu care mă ajută să parchez cu spatele;
9-naivitatea unora dintre întrebările lui;
10-îndârjirea cu care loveşte mingea de tenis cu forehandul.

Kiti:

1-bucuria din anumite interacţiuni cu fraţii ei;
2-îmbrăţişările şi pupicurile ei dulci şi frecvente adresate mie;
3-îmbrăţişările şi pupicurile ei dulci şi frecvente adresate tatălui ei;
4-bunătatea cu care îşi protejează şi, mai ales, şi-a protejat fratele mai mic de când acesta s-a născut şi până acum;
5-hohotele ei de râs în acord perfect cu hohotele noastre de râs din diverse momente;
6-stângăcia mişcărilor ei din timpul alergării;
7-zâmbetul ei perfect de iubire;
8-gestul ei plin de drag deşi atât de intruziv de a-şi apuca fraţii de cap;
9-privirea caldă şi incredibil de expresivă din timpul călătoriilor cu maşina;
10-alt zâmbet, acela pe care mi-l oferă când o parfumez.

Felix:

1-guriţa deschisă larg de un zâmbet în prima secundă după ce se trezeşte şi mă vede;
2-declaraţiile lui de dragoste nenumărate în cursul unei zile;
3-mângâierile lui de încurajare când sunt obosită de prea multe treburi;
4-imitarea acţiunilor fratelui mai mare fără omiterea niciunei secvenţe;
5-terminarea cu litera “i” a fiecărui cuvânt fie el şi în engleză pentru îndulcire şi dragalasire;
6-zecile de mutriţe multisemnificative;
7-mânuţele mici şi incipient îndemânatice cu care îşi încalţă sandalele;
8-intonaţia cântătoare a vocii lui când vrea să afle ceva;
9-folosirea neaşteptată a vreunui cuvânt mai rar auzit mai de mult de la cine ştie cine;
10-incredibila relaxare a fiinţei sale date de siguranţa apartenenţei de familia lui.

Văcuţa Holstein de la Ikea

by maria, Posted on

“Bună ziua, băieţelule!” zise vaca Holstein de la Ikea.
“Bună ziua!” răspunse Felix, privind ruşinat în jur.

“Uită-te la mine, aşa este frumos când vorbeşti cu cineva. Las-o pe mama ta!” spuse vaca, a cărei voce venea puţin dinspre lateral dreapta faţă de gura ei, făcându-l astfel pe Felix să devieze uşor capuţul înspre mama lui, aflată şi ea, cum bănuiţi, în dreapta văcuţei.
Felix îi răspunse printr-un uşor gest al capului, asociat cu un zâmbet discret, timid.

“Eu sunt văcuţa Muuu, tu cine eşti?”
“Eu sunt Dede!” zise Dede.

“Îţi place laptele?”
“Da, eu beau lapte cu Nepquick dimineaţa!”

“Foarte bine, ţi-am adus o cutie de lapte, Dede!”
“Mulţumesc!”.

“Cine e fetiţa asta?” întrebă vaca.
“Este ţoaia mea, Kiti.”

“Buna ziua, fetiţă! Eu sunt văcuţa Muuu, pe tine cum te cheamă?”
Kiti aruncă o privire suspicioasă, pe furiş văcuţei. Ăsta îi fu răspunsul. Vaca insistă, repetă întrebarea. Kiti îi dădu acelaşi răspuns. Văcuţa nu se dădu bătută, ştia ea ce ştia, şi mai încercă o dată.
Acum, Kiti văzu că n-are încotro şi îngăimă un “Kiti”, care pentru un străin, aşa cum era şi văcuţa Muuu de altfel, semăna mai degrabă cu un “mână” (!?!).

“Mână, ce nume neobişnuit, dar frumos totodată!” spuse naiv văcuţa.
Atât le-a trebuit fraţilor lui Kiti, ca să izbucnească în hohote de râs, auzi, mână! Ce faci, mână, ha, ha, ha?
În acel moment, incitată de gălăgia râsetelor băieţilor şi uşor iritată de faptul că ea este motivul şi obiectul distracţiei stârnite, Kiti se îndreptă cu pas apăsat şi zguduitor înspre canapeaua unde se perpelea Horia de râs şi sări cu spectaculozitatea unui luptător de wrestling direct pe Horia. Cu arătătorul făcut cârlig, îi apucă sigur şi neaşteptat brăţara elastică, alb-albastră, cumpărată încă de pe vremea ultimului campionat mondial de fotbal, şi trase hotărât, cu putere şi cu un ţipăt incitator de luptă până o rupse. Ha, ha, ha, ce nebunie! “Ha, ha, mână, zici?”, spunea mimica si glasul lui Kiti. “Şi tu, acolo, crezi că e hazliu?” îi spuse şi lui Felix cu aceeaşi mimică şi cu arătătorul mâinii drepte, împingându-i finuţ, dar agasant obrazul. Deşi scena ne arăta o adevărată bătălie, fundalul sonor era încărcat de veselie, hohote şi chiote, veselie amplificată şi de strigătele lui Felix care, se pare, atâta aştepta.
“Ajutooor, ajutooor, hi, hi, hi, ia-o de pe mine, mami!” strigă Horia, “aaaaa, aaaaa, ha, ha, ha” urlă Felix, “ha, ha, ha” răcnea si Kiti.

Şi toată nebunia asta doar din vina văcuţei Holstein de la Ikea. O fi dând ea mult lapte bun şi bogat, dar nu prea aude bine!

De ziua mea

by maria, Posted on

Dragii mei prieteni,

De ziua mea mama m-a pieptănat, mi-a strâns părul, m-a parfumat, ah, ce-mi place când mă parfumează, mi-a dat rochiţa albă de la bunici, sunt gata pentru petrecere. Fraţii mei mă plac, mi-au spus că sunt frumoasă:


Nu este doar petrecerea mea, verişoara mea împlineşte şi ea 12 ani. Eu am şa…adică opt ani! Ica ne-a făcut două torturi de ciocolată, bune, bune:


Anul acesta nu am vrut să suflu în lumânarea de pe tort, mama îmi spunea suflă, suflă, eu n-am vrut. M-a ajutat Horică , el a stins lumânarea cu aerul dintr-un balon umflat.

Şi mie mi-a plăcut tortul meu, dar Felix a vrut să-l guste mai repede decât a fost Ica în stare să-l împartă în felii:


După tort am ieşit în curte, acolo îmi place cel mai mult, şi ne-am jucat cu şi de-a căţeii:


Cu drag, Kiti.

Am mai crescut cu un an

by maria, Posted on

Anul trecut, cam pe vremea asta, începeam jurnalul meu, jurnalul nostru de familie urându-i cu întârziere de trei zile iubitei noastre fetiţe la mulţi ani de ziua ei.

Astăzi, cu două zile înainte de 8 iunie, ziua lui Kiti de naştere, ne pregătim să o sărbătorim alături de cei ce o îndrăgesc atât de mult. I-am pregătit o petrecere în aer liber, acolo unde ea se simte atât de bine.

Floricelele roz sunt pentru Kiti. Ele înfloresc de ziua ei. La Mulţi Ani, zâna-zânette-cochet (cum îi zic frăţiorii ei)!