Găsesc sănătos pentru suflet entuziasmul pe care unele acțiuni ale fetei ni-l dau. Să ne adune laolaltă un gest simplu ca un clipit, deși complex, dacă încerci să-l cercetezi, tot ca un clipit, îmi apare chintesența comuniunii părintești. Copila ajunge acasă prea înghețată și se repede la cana cu ceaiul meu de anghinare. Ia o gură însemnată, apoi amăreala extremă îi provoacă dezgust. Îi iau cana din mână, însă ei nu-i ajunge îndepărtarea lichidului cu gust respingător din față, așadar insistă să-mi ia înapoi cana, aflu apoi, ca să-i scurgă tot conținutul în chiuvetă. Eliberarea aceasta completă, pe care Kiti o săvârșește, este o acțiune mai complicată decât pare, întrucât presupune o anticipare, ceea ce este o demonstrație încântătoare de inteligență practică și, chiar mai îmbucurător, înseamnă o îngrijorare pentru viitor. Cu o predominantă și neliniștitoare conectare spațială și temporală în prezent și împotriva faptului că trecutul are desigur un oarecare răsunet în viața ei de zi cu zi (mă refer în special la memoria rutinei de trai), putința copilei de proiectare în timpul ce va veni este surprinzătoare, emoționantă și revelatoare. Urmează o îmbrățișare apăsată, bineînțeles, alături de o cină frugală, dar caldă, mulțumesc!
Însemnate
Reciprocitate
Dependența bunei ei dispoziții de spațiul ocrotitor al căminului este o certitudine pentru a cărei împlinire hotărâm să ne limităm la călătorii mai puțin inițiatice, convenabile modului ei rutinar de ordonare a vieții. Ne lipsim fără ciudă de stilul curgător al plonjării dintr-o vacanță exotică într-alta, alegem pentru binele întregului pe care îl compunem alunecările line, sigure, pe întinderi simple, nu foarte îndepărtate, familiare prin caracterul natural pe care ținem să-l poarte. Căutăm înadins frumusețea înnăscută, neamestecată, fără artificii redundante sau estetic ațâțătoare. Este mai ales nevoia ei, iar ea, fără s-o știe, simte împlinitor atât de la îndemână!
Socotințe și murături
Am renunțat de mult la alarmele dimineților, nicio dimineață nu merită alarmată de treziri impetuoase. Cu riscul de a descoperi ceva mai târziu noua zi, dar asta nu se (prea) întâmplă. Iar aceste dimineți de octombrie sunt atât de blânde și strălucitoare! Aceasta nu este neapărat un strigăt de iertăciune pentru trezirea naturală întârziată ce o ține pe Steluța dis de dimineață jumătate de oră în parcarea Mega Image.
Mai puțin blând și nicidecum strălucitor îmi pare copilul cu febră. Iată-l pe nepotul meu arzător primind după nici o zi întreagă cu temperatură ridicată acel diagnostic cu prezență ubicuă în repertoriul medicului pediatru, trivialul ‘rosu în gat’, deasemenea abuzata prescripție de antibiotic, nu oricare, desigur, ci cel mai potent cu putință. Cu îngrijorare ajung să recomand copilului mare multă precauție în consultarea unui medic pe viitorul său de adult, însă trimit repede gândul în urma mea, întrucât este tulburător.
În schimb, de-alungul drumului către școală, regăsesc liniștea începutului sănătos de zi în expresia de calm de pe chipul lui Kiti. Astăzi copila arată atât de ‘normal’ pe cât te-ai aștepta să arate o fată de vârsta ei, cu blugii strâmți, ușor prespălați, jerseul și vesta de fâș pe deasupra, apoi aerul ei ușor blazat, ah. Doar părul tuns scurt, ce îi încadrează fermecător pomeții și fruntea dreaptă, o izolează de imaginea generală a adolescentelor de astăzi, însă îmi place să îmi imaginez că și în alte condiții Kiti s-ar simți cu părul tuns baieteste cel puțin confortabil. Caut să învăț din seninătatea ei împăcată.
Cătă crede că muzica romantică, melancolică o predispune pe Kiti la a cânta. Ieri i-a cântat în mașină, surprinzându-l. Pe de altă parte, toate exprimările artistice inedite ale copiilor noștri sunt perfect raționale și doar înșelător improbabile. Problema uriașă rămâne la noi, cei de peste drum, cum facem să-i înțelegem, întrucât deficitul nu se află la nivelul emotionării, ci la nivelul percepției lumii exterioare. Iau imaginea auditivă a trilurilor ei răgușite ca pe un scump preludiu la concertul bassistului Avishai Cohen, pentru care avem bilete încă din aprilie.
Și o notă de toamnă dulce-acrișoară: murăturile din legume și fructe trecute sunt ca amintirile unor momente nerecunoscute de fericire, cu dulceața lor prefăcută, acidă, pentru a evoca organic o stare de încântare și cu atenuarea și discreția gustului originar, pentru înduioșare.
Datorii scumpe, adică dragi
-Felix, nu prea mă mai asculți în ultima vreme, observ!
-Da, aprobă el, dar te iubesc!
-Știu că mă iubești, dar…
-Mami, spune, ce e mai important: să te ascult sau să te iubesc?
-Să mă iubești este cel mai important, desigur, răspund univoc.
Acesta este un dialog cu fiul meu, pentru care mă simt datoare să mulțumesc. Mulțumesc!
Citesc aceasta scrisoare, O scrisoare despre ‘cum este’ să ai un frate cu autism, și-mi dau lacrimile. Nu pot să nu mă duc cu gândul la copila noastră și la frații ei, care o iubesc foarte mult. Sunt recunoscătoare.
În bucătărie. Kiti mă urmărește îndeaproape, până și mâinile îi sunt întinse în paralel cu ale mele, așa încât spăl cele câteva vase și am senzația că o fac cu patru mâini, două mai aspre, două mai delicate. Așteaptă cuminte să mă îndepărtez de chiuvetă, apoi mă atenționează, vrea biscuiți. O trimit la Horica, cere-i lui. Horica vrea ceva în schimbul bunăvoinței sale. Accentuez, bunăvoință, și o fac în ciuda faptului că cere ceva la schimb. Anume: el îi cântă, ea să danseze. Horia începe să cânte, Kiti, stană de piatră, mustăcește. Mă apropii de ea, pornesc să dansez. Kiti zâmbește, rămâne imobilă. Chem ajutoare, acestea vin ca la comandă. Cătă și Felix. Suntem așadar toți în bucătărie, Horia cântă, toți în afară de Kiti dansăm. Imaginea încremenirii fetei în miezul unei atmosfere excesiv de agitate este fascinantă de-a dreptul. Copilei i se mișcă doar mimica. Datorăm un noian de mișcări dezorganizate împlinirii dorinței de a o mișca, la propriu, pe Kiti. Plătim cu încântare. Kiti pornește o țopăială-dans, pe care o imităm. Bineînțeles, primește biscuitele. Zic, ‘datorăm’ și zic cinstit, fără sentimentul împovărării. Kiti ne adună adesea laolaltă în încântare. Și Horia, și Felix o fac. Dar ideea este să o facă fata. Mai spun asta o dată cu emfază, ca pe o revelație: secretul iubirii fraterne în familia copilului cu autism este ca acesta să adune întreaga familie laolaltă în încântare. Am zis.
Revin la dialogul meu cu Felix. Copiii (nu doar copilul meu) sunt nespus de inteligenți. Au inteligența limpezimii, a lipsei de prejudecată, a sincerității. În vorbele copilului nu stă nici urmă de intenție, atâta vreme cât intenție nu se poate numi dorința de a compensa un neajuns. Știu că ascultarea mea nu-ți mai împlinește așteptările, însă asta nu ține în niciun fel de iubirea pe care ți-o port, ci de altele, cu care nu vreau să te încarc acum, parcă mi-ar spune el și are dreptate. Repet, sunt nespus de recunoscătoare pentru încrederea cu care suntem binecuvântați. Mulțumesc!
Unele zile sunt ca diamantele
Citesc pe bancă la soare, septembrie aduce timp prielnic cititului pe bancă la soare, Felix alunecă în spatele meu pe un zid înclinat ca pe tobogan, fiecare aterizare este punctată de o bubuitură zdravănă care mă sperie, n-ar fi prima oară dacă ar aluneca direct pe fund, nu mă pot abține de la a-i aminti inutil nici eu nu-i zic pe nume ce, când o tânără mamă mă întrerupe (întrerupe simplu, fără deranj), își dorește să afle dacă sunt chiar eu, se pare că am un breton vorbitor, da, sunt eu, avem o prietenă (eu) și o cunoștință (ea) comună, ce drăguț, schimbăm vorbe amabile despre copii, școală, stăm pe aceeași bancă, apare Felix din spate în fața mea, mânat de gelozie, ar dori să ne curme conversația, de aceea întreabă răspicat de ce nu abordăm subiectul câini în locul subiectului școală, pe bancă se râde, în dreptul băncii se oferă o îmbrățișare.
Unele zile sunt ca diamantele, nu ca cele de pe planeta lui Spotu-dinozaur, fiindcă alea sunt prea mari și prea fățișe, ci ca diamantele pământești, prețioase, dar rare și dureros de subtile uneori. Întâlniri neașteptate, recunoașteri, atingeri, mângâieri, toate într-o palmă, deschisă, ce-i drept. Zâmbesc mult și o fac cinstit, iar ăsta nu-i lucru puțin, fiindcă sunt nefotogenică, ies strâmb în poze, zâmbetul prin ochi mă trădează. Mă las cuprinsă de armonia spirituală de blândețe și bunătate a locului în care mă aflu și, deși zâmbesc, îmi amintesc de o altă îmbrățișare de armonie sufletească, cu care am fost mai demult dăruită, atunci cu multe lacrimi, dar prea multe revărsări mântuitoare trebuincioase. Unele zile sunt ca diamantele, zic, iar ca să pornim împăcați la culcare, acasă, stăm împreună aplecați peste doi bieți șoricei de câmp, prinși într-un șanț; reușim, din fericire, să îi salvăm, zic din fericire, desigur, pentru noi, pentru că ei, bieții, știu că nu se viețuiește simplu, altfel nu ar trăi atât de temători. Mulțumesc!
Lupul de Mare
Pe terasa tavernei Thalassa Lykos (Lupul de Mare), așezată la malul limpede al mării, pășește un grup de vreo patru-cinci persoane. Taverna nu are prea multe mese, de fapt sunt exact atâtea între câte Eugenios, chelnerul, un grec tânăr, la vreo douăzecișicinci de ani, arătos, purtând mereu un zâmbet prietenos pe față, aleargă cu folos. E drept, se întâmplă uneori să primească un ajutor punctual de la patroana localului, dar în cele câteva zile la rând, de când mâncăm aici, doar o dată am văzut-o pe aceasta aducând o farfurie, iar atunci Eugenios a părut să o mustre din privire pentru gest. Noi suntem de obicei printre primii clienți ai dupăamiezii, poate obiceiul localnicilor de a servi prânzul mai târziu sau poate nerăbdarea noastră de a savura preparatele mediteraneene din meniu să fie cauza, oricum locul este un umbrar artificial eficace, arșița miezului de zi se stinge dusă de briză în apa mării de sub noi, așadar este timpul nostru potrivit pentru a mânca. Savurăm, fiecare după gust și îndrăzneală, diversele platouri propuse, totodată vorbim, râdem, ne simțim bine, fiindcă bunăstarea este înlesnită acum, după orele dimineții, în care trupurile s-au răsfățat cu băi de soare și mare, iar gândurile sunt oricum departe de temele obișnuite. Un alt grup de la o masă alăturată îmi atrage atenția. Un adolescent sau poate tânăr adult vorbește pe ton răstit, emite vorbele sacadat și arată vădită stângăcie în coordonarea respirației cu sunetele pe care se străduiește să le enunțe. Tânărul este afectat de o anumită dizabilitate care implică cel puțin o disfuncționalitate motrică, întrucât unul dintre însoțitori, poate mama lui, îi pregătește cu grijă fiecare îmbucătură, pe care i-o servește direct în gură.
Caut să evaluez cam de câtă discreție au persoanele cu dizabilități și însoțitorii lor nevoie, astfel încât aceștia să nu sufere nici dintr-o prea insistentă atenție, dar nici din ignoranță și lipsă de empatie, întrucât mă observ pe mine însămi, cea din interior, dar și cea din exterior, aflându-mă într-o subtilă inadecvare, mai ales când mă surprind, chiar dacă în intimitatea gândului meu, ascultând stăruitor semnele indiscrete ale dizabilității tânărului din preajma mea. Știu, desigur, că intențiile îmi sunt pe deplin justificate de emoționarea pe care inevitabil o trăiesc, însă percep între cele două tipuri comportamentale dihotomice o fină și înșelătoare limită.
Kiti ocupă un loc privilegiat, un cap al mesei. Ea îl are la mâna stângă pe Bicu, iar la mâna dreaptă, pe mine. Iată o dispunere convenabilă, măcar din punctul ei de vedere (nu că ar fi singurul care să convină), aportul de hrană și afecțiune este astfel asigurat. Fata se simte bine, iar zâmbetul rotund de pe chip stă mărturie. Uneori chiuie de bucurie, chiuielile ei sunt triluri armonioase și familiare pentru urechile noastre. Alteori cântă sau are câte ceva de spus pe limba ei; și cântările și vorbele ei ne sunt familiare și dragi. Însă știu că altora întregul ei repertoriu de vocalize, râsete și chiuieli le poate părea cel puțin straniu, dacă nu chiar supărător. Iată-ne astfel, în calitate de companioni ai fetei, în postura de a deveni centrul atenției mai mult sau mai puțin discrete a celor din jur. Se poate trăi cu asta. Ba mai mult, în măsura în care o persoană este înzestrată cu caracteristici ale personalității histrionice, se pot trăi chiar pasional asemenea momente. Pe de altă parte, familiaritatea pe care repetarea unei întâmplări o naște este de bun augur, așadar noi, cei găsiți în posturi inițial stânjenitoare, avem oricum premise favorabile să trăim împăcați clipele de indiscreție ale oricui.
Observ că, privită din exterior, problema tânărului de peste masă pare mai dramatică decât a copilei noastre, pur și simplu prin prisma familiarității față de manifestările autismului fetei, nicidecum comparând punctual simptome sau disfuncționalități. Iau această observație ca pe o promisiune de optimism și încredere că viața este frumoasă. Aceasta nu are de a face cu expresia românească, să moară și capra vecinului, ci este doar o confirmare a adevărului că omenia ține covârșitor de cunoaștere, cu cât te cunosc mai bine, cu atât am șansa să te îndrăgesc mai mult.
An-tan-te dizer-mane-me
Mami plus tati egal copil,
mami ori tati egal copil-copil-copil,
tati minus mami egal copil.
Toate socotelile cu mami și tati duc către copil.
Cap are două înțelesuri,
o dată, cap este capul nostru, al oamenilor,
a doua oară, cap este cana din care își beau englezii ceaiul.
Sunt distractive cuvintele cu două înțelesuri.
Dă-mi ochelarii de pe jos, Kiti,
am spus, DĂ-MI OCHELARII,
mulțumesc, Kiti, pentru că mi-ai ridicat ochelarii de pe jos.
Surioarele cu autism sunt foarte ascultătoare.
Mami, cine crezi că este mai frumos dintre mami și zid,
dar dintre mami și tati,
dar dintre Horica și mami?
Nu, nu-ți face griji, îi iubesc pe toți!
Citesc întâmplător reflecțiile de mai sus,puse în jurnal exact acum un an,
iar formatul în care sunt tipărite pe pagină,
realizez în clipa asta,
mă obligă să îl respect.
Iată-mă, așadar, pusă în situația de a îmi forța imaginația,
ca să gândesc în versuri,
fie ele și albe.
Întâmplarea, zic, e direcția vieților noastre.
Astăzi, un an,
astăzi, acum,
Felix îmi vorbește despre Kiti,
așa cum îmi vorbește despre șoricelul care a traversat pădurea,
și despre extraterestrul de pe Jupiter,
și despre cei doi prieteni imaginari,
Spotu și Scottu cu doi ‘t’,
(doar o vorbă despre nașterea lui Scottu cu doi ‘t’,
iarăși o întâmplare,
întâmplarea unei poticniri verbale,
este fericită întâmplarea, desigur),
adică ingenuu și cinstit,
îmi spune,
m-a prins de braț aseară pe hol,
și m-a chemat în camera ei cu un tuguit tainic de buze,
de parcă ar fi știut despre visele mele aventuroase
și despre secretele magice ale nopții
sau despre bucuria de a trăi în poveste,
eu am urmat-o încântat,
surioara mea,
draga mea surioară haioasă,
apoi am acceptat invitația ei de a juca cu mâinile
acel joc al fetelor, știi tu,
An-tan-te
dizer-mane-me,
iar după ce am jucat,
Kiti a zâmbit fericită,
așa cum mestecă fericită biscuiți,
m-a luat de mână
și m-a scos din camera ei,
cerându-mi apă prin semne.
Așa mi-a povestit de dimineață Felix,
o întâmplare cu o surioară cu autism,
desigur, una fericită,
altfel de ce i-ar fi sclipit ochii mari?
Și i-ai dat apă, am vrut să știu,
ca să leg capăt de capăt de întâmplare,
deși legătura s-a făcut și fără întrebarea mea utilitaristă.
Nu, nu i-am dat,
fiindcă n-am avut,
mi-a răspuns Felix,
iar Kiti nici n-a cerut mai departe
pe scară ierarhică,
semn că setea i-a fost cumva ostoită.
Poveste cu rechini
Profit de decorul misterios al străzii, surprins în dimineața asta, ca să intru în atmosfera de poveste fantastică a lumii inventate de Felix. Start.
Poveste cu rechini
Rechinii de pe planeta lui Spotu au trei tipuri de glande salivare, unele secretă salivă tămăduitoare, altele, salivă veninoasă și restul, salivă pentru digestie. Important după ce ai căpătat o rană este să fugi repede la rechin, pentru că efectul de vindecare (efect-plasture) se produce doar când rana este nouă, nu când ai deja bubă tare (așa cum are Felix acum în cot). De aici se deduce că rechinii pe această planetă sunt buni, sunt un fel de delfini de pe planeta noastră. Nu stau însă lucrurile la fel cu rechinul-brad, acesta este un rechin cu posibilități de a deveni biped, anume când declanșează un buton, de unde și numele, nu că bradul ar fi biped, ci pentru că este vertical de cele mai multe ori. Dorința lui de a deveni biped apare atunci când îl paște amorțeala în coadă, de aceea simte că e cazul să facă niște pași pe uscat. Nu vă faceți griji că nu și-ar găsi echilibrul rechinul-brad, căci din cele cinci deschizături branhiale de pe piept îi ies, odată cu picioarele, niște brațe ascuțite din care mișcă în ritmul plimbării. Cam așa.
A butterfly as big as our love
Aceștia suntem noi, copacul, florile, gardul și fluturele.
Acesta este un detaliu dintr-un desen, chiar mai complex decât se vede, al băiatului nostru mic. Sună interesant.
Acest detaliu a fost decupat de o prietenă, freelance visual artist, Roxana Ene, care vede cu ochi de profesionist acele detalii semnificative din lucrările copiilor noștri și ne încântă cu ele, ‘traducandu-le’ cu îndemânare și dragoste.
Acest articol este o emoție.
Acest articol este și o mulțumire.
Această abundență de pronume demonstrative nu este întâmplătoare, cum neîntâmplătoare este și dimensiunea exagerată a fluturașului lui Felix. Este un simplu artificiu stilistic și sufletesc; în acest fel mă apropii de subiectele despre care scriu. Cum este un mijloc sincer al copilului de a-și descrie trăirea. Da, fluturele.
Atât. Restul e esență. Ca-n chintesență.
Perspective
Tati, Felix, apoi eu, ordonați în linie șerpuitoare, o linie îmbrăcată extravagant de zig-zagurile lui Horica, cu toții coborând muntele în alunecare lină, lăsându-mi o impresie incompletă de mângâiere, cu o întrebare sau mai multe, oare Kiti ar putea schia și dacă ar putea, cum s-ar ordona ea în desenul nostru, în linie sau mai degrabă în rotocoale? Neavând însă acces la răspunsurile cerute, îmi propun să o scot pe Kiti de pe schiuri, în definitiv, pe lângă masele impresionante de schiori, din dreapta, centrul și stânga noastră, se perindă o seamă de neschiori, cu o aceeași bucurie pe fețe ca a celorlalți, apoi cu încălțăminte cert mai confortabilă, un amănunt departe de a fi superfluu în cazul nostru. De fapt, observ chiar în această clipă că amănuntul (acest substantiv își merită articolul hotărât) apare subit ca unul dintre răspunsurile nedeslușite, deoarece îmi zic, cum ar putea tocmai Kiti, această ființă atât de prețioasă în căutarea senzației depline de libertate a picioarelor, să primească supusă o atare oprimare a extremităților ei, emancipate prin excelență. Alunecarea pe zăpezile Pământului nu pare, în acest caz, făcută pentru ea, cum nu pare pe de-a-ntregul nici norul nor în fotografia de mai jos.
Ușurel
Nimic mai asortat cu zilele noastre leneșe decât culoarea monotonă a peisajului din afara casei. Fără plictiseală, doar calmitate și timp. Cafea, ceai, muzică și mere. Ah, și prea multe prăjituri.
O ușoară răgușeală și două mâini reci o lipesc pe Kiti de mine. Tușește rar, o dată la oră, scurt, lătrător, incomplet. Îi pun palma pe piept și tușesc în fața ei, ‘tuseste’, îi cer. Mă imită după o încercare eșuată care o face să râdă. Când ragusesti, nu mai ai voce. Dacă oricum nu ai voce, când ragusesti, nu mai ai ce n-ai avut nicicând. În mod logic, răgușeala în cazul ăsta îți dă ceva. Afecțiune. Prăjituri, afecțiune și cartofi prăjiți. Triadă rarisimă. Vinul roșu ar anula atributul triadei. Cel puțin în zilele astea.
Ai început să vorbești cam urât, mi-a spus copilul după altă răbufnire verbală de frustrare la volan, iar eu l-am privit indignată, ‘dar vorbesc așa dintotdeauna’, apoi am izbucnit amândoi în râs
Îl aștept la scara blocului, stau cât mai aproape de rândul de mașini parcate pe dreapta, cu avariile puse, au trecut deja douăsprezece minute peste ora la care ar fi trebuit să îl văd ieșind. Mâncarea este încă fierbinte, astăzi mi-a comandat niște aripioare crocante cu sos nu știu de care, dar știu cei de la care comand în fiecare vineri prânzul lui Horica. El este la lecția săptămânală de chitară, meditație ideală, fiind cea pe care copilul a cerut-o și de la care iese de fiecare dată exclamând, ‘ce tare a fost’. De ce a fost tare, bineinteles că îl întreb curioasă, îmi spune, că-i vorbăreț, câte ceva despre game diatonice, Eric Clapton și niște alte tehnici, apoi, fiindcă nu mă pot abține, îl întreb dacă i se pare că l-ar plăcea, profesorul pe Horica, iar copilul nostru îmi răspunde mucalit că i se pare că îl place, fiindcă tocmai la plecare i-a spus ceva de genul că are la sfârșitul săptămânii o serbare cu elevii lui, dar se gândește că pe Horica să nu îl cheme de data asta. Râdem împreună, normal că nu te cheamă, tu abia l-ai cunoscut, apoi îl chestionez în continuare despre gesturi, vorbe și comportamente nelegate de muzică, pentru că astfel ne vorbim noi, de toate amănuntele ne legăm când vrem să purtăm un dialog sănătos, vreau să știu dacă se descălță la intrare, dacă este condus la plecare, dacă profesorul îl întreabă ceva sau tace în momentele alea, iar Horica îmi descrie amănunțit fiecare gest sau dialog, de a cărui inițiere doar băiatul este răspunzător, căci el este copilul sociabil prin definiție, cu el ai parte rareori de clipe goale, stânjenitoare într-o întâlnire. Și ce i-ai spus, de exemplu, acum, pe când te incaltai să pleci, caut să aflu, iar Horia îmi răspunde că l-a întrebat dacă ar dori să îi vadă Gibsonul în fotografie. Și ce a răspuns, mai zic, că nu dorește, îmi răspunde, apoi izbucnim amândoi în râs. Un râs prietenesc, la unison, dublat de un zâmbet discret de mulțumire și încredere, în colțul sufletului meu de mamă.
Îmbrățișarea primordială a vieții
Nu este nici cea a viitorilor părinți, nici cea a tinerei mame, este nici mai mult, nici mai puțin decât propria prima îmbrățișare a ființei ce se va naște, îmbrățișarea de foarte devreme, de pe când își numără doar primele sale opt celule, doar opt, așadar le poate număra pe degetele mâinilor sale, care se vor forma sau nu se vor mai forma niciodată de nu se va lua singură în brațe, superbă această cuprindere magică, posibilă mulțumită mângâierilor acestor brațe celulare minuscule numite filopodia, ce împing cele opt celule unele într-altele, compactându-le, doar pentru scurt timp, atât cât să înțeleagă ele, celulele primordiale, să-și înceapă opera divină de organizare, doar atât, apoi le eliberează din strânsoarea vieții ce se va naște, o îmbrățișare de binecuvântare, ah, ce splendoare!
Reglaje fine
În curând îngheață apele, iar Kiti n-a învățat (încă) să mintă, așadar nu va fi vina ei, ca urmare nu înțelege de ce trebuie să poarte haină groasă. Cum să-i explic că îmbrăcămintea nu trebuie să fie neapărat o pedeapsă, iată un rost bun al cochetăriei, haine, haine, să plouă cu haine, ca să ne țină cald la frumusețe. Când i-am ales haină groasă, în afară de culoare și aspect general, am ținut să se încheie cu nasturi, așa, să îi fie greu fetei să o dezbrace. N-am găsit cu nasturi, așa că am cumpărat-o pe cea cu fermoar și capse pe deasupra fermoarului. Kiti o desface în prima secundă după ce urcă în mașină. I-am pus-o cu spatele în față, dar Kiti a dezbrăcat-o în prima secundă și jumătate după ce a urcat în mașină, dând-o peste cap, la fel ca pe o rochie. Ah! Apoi mi-am spus, nu-mi faci tu mie una ca asta, am mârâit și am amenințat-o, dacă vine înghețul, o să-ți cumpăr altă haină! Ea a rânjit satisfăcută, n-ai decât! Dar s-a făcut într-o bună, însorită și încă neînghețată dimineață că i-am dat haina s-o îmbrace înainte de plecarea la școală, haină căreia i-am tras, din neatenție, grabă sau cine știe ce alt motiv, fermoarul până-n gât, determinând-o pe Kiti să tragă cu mânuța de gulerul înalt, din flanelă, acum lipit în jurul gâtului ei, și să-și lase bărbia să îi cadă înăuntrul țesăturii moi a hainei, gest care i-a adus un zâmbet pe chip, dar, cel mai important, a venit cu acceptarea hainei. Așa, brusc, neașteptat, straniu, de nicăieri.
Mai are multe mici sau mai mari bizarerii de genul ăsteia în repertoriul ei, iar observându-le realizez că asemuirea autismului cu un puzzle nerezolvat este foarte plastică și realistă, cu mențiunea că cel care își dorește rezolvarea puzzleului, trebuie să își creeze singur piesele componente. Din această perspectivă, ești îndreptățit, tu, căutătorule de soluții, să ai speranță, întrucât nimeni nu a găsit până astăzi marginile imaginației și ale creativității umane. Totodată știu că te sperie în general complexitatea nemărginirii, iar abstractizarea fenomenelor pare atât de ilogică pentru simțurile tale. Cu toate astea, dacă te gândești la emoția pe care o ai uneori privindu-ți copilul, atunci când, în lipsa unei comunicări concrete, verbale sau nonverbale, știi că ați interacționat, trebuie să admiți că simțurile tale se pot manifesta complet în afara vreunei logici concrete a vieții, așadar ești pe cale să devii un inventator, un descoperitor, un creator puternic de piese minuscule de puzzle. Iar când o faci, vine timpul uitării de frica de matematici superioare abstracte, de șabloane prestabilite, de eșec. Succes tuturor! Da, da, și ție căutătoareo!
Mâinile
Am mai scris despre mâinile ei moi, subțiri și neliniștite. Mișcarea lor rătăcitoare este poate una dintre mărcile autismului ei.
Expresiile mâinilor sunt oglinzi cinstite ale trăirilor noastre, de unde le vine și frumusețea aceea plină, elocventă. Mâinile unui om dobândesc în timp un soi de înțelepciune vie, fiindcă își spun povestea singure, nu uită nimic, deoarece totul e scris în liniile și adânciturile lor fine. Bucuriile, tristețile, îndrăgostirile, spaimele, surprizele, cu toatele ies legat, rotund prin gesturile lor, se naște un dans armonios al degetelor cu palmele, al palmelor cu articulațiile mâinilor, al încheieturilor cu antebrațele și tot așa până întregul trup își găsește echilibrul din toiul trăirii care îl animă, printr-un reglaj de o finețe sfântă, căci nu-l pot vedea altfel din perspectiva perfecțiunii sale. De sus în jos, apoi de jos în sus.
Ce spun mâinile ei neastâmpărate? Își spun și ele neapărat grijile și vorbele păsărești, căci și mâinile ei moi, subțiri și agitate au căpătat un soi de înțelepciune vie, chiar vulcanică pe alocuri. Numai că expresia lor, de-o dureroasă sinceritate, pare uneori un strigăt de îndurare, o rugăciune de pace interioară, un scâncet resemnat de tumult necontrolat, prin toate acele posturi nefirești ale degetelor, fluturări repezi de mâini, loviri ritmice ale degetelor de suprafețe dure, plutiri bizare prin aer și altele.
Întâmplător am dat astăzi peste această fotografie, în care nu chipul plângător m-a impresionat, ci mâinile ei în căutarea unui reper de liniște și calm. Era mică, frumoasă, cum se vede, iar eu atât de neștiutoare! Sper că i-am luat atunci mânuțele îndurerate în mâinile mele, ca să îi duc prin ele puțină ordine în simțire!
Reflecții deșănțate despre natura omului
După niște ocări rușinoase scuipate pătimaș cât să scoată tot oful lui mare din trupul mic, Felix completează cu veselie ultimele, ah, ultimele exerciții din caietul de vacanță, fugind după fiecare cuvânt sau desen sau cifră către mine ca să afle, deși știe, câte mai sunt până la capăt. Isprăvește cu seninătate, de parcă nu ar fi tot el, acela care s-a perpelit și revoltat de-o vreme încoace pentru existența universală a temelor. Se consolează repede în fericirea de moment, așa sunt croiți copiii, ei uită trecutul și viitorul, prezentul le aduce cele mai senzaționale trăiri, acum o bucurie, un joc nou coborât pe telefon cu zombie și plante și un decor de povești egiptene. Să înceapă vacanța liberă, ah, liberă!
Libertate. Dacă aș putea să desenez starea de libertate a omului în funcție de vârsta lui, aș observa că maximul de la punctul zero nu doar că nu se mai atinge niciodată, însă tot scade și se risipește în neființă pe alocuri. Totuși, din cvasiliniaritatea asta nefericită țâșnesc cu aroganță niște vârfuri stranii, oriunde și oricând, pe care îmi place să le citesc ca pe niște semnale de deșteptare, ca pe niște ecouri ale esenței rătăcite a omului din orice epocă istorică. Nefericirea. Opoziția dintre neobosita râvnă lăuntrică pentru starea de libertate și conformismul necesar traiului în comunități. Așadar impusă, naturală, însă totodată reprimabilă prin învățare.
Efemeride
Stau între cameră și terasă cu spatele către cameră cu fața către terasă aș putea crede că nu știu ce mă face fericită dar asta nu este realitatea doar îmi folosesc ardent al treilea ochi ochiul de mamă la un moment dat mă tot serveam de privilegiul acesta închipuit și nu știu cum făceam însă copiii mă credeau uneori mă conving chiar pe mine însămi de cine știe ce fantezie uite ochiul de mamă este una dintre ele eu chiar văd cu spatele n-am încotro este absolut obligatoriu să văd o văd pe ea neliniștita îl văd pe el zburdalnicul și pe el mucalitul nu este vorba aici decât de adaptare abilitățile necesare creează funcția iar funcția creează organul vezi așadar cum mi-a crescut mie al treilea ochi deci stau între spații și cer socoteală mării albastre din fața ochilor apoi privesc copila de fapt e invers privesc marea și cer socoteală copilei greșesc dar cine nu greșește sau poate că nu greșesc nimic fiindcă ambele marea și copila pot fi deopotrivă privite și dojenite ambele au apariție de miraj bunătate frumusețe simplitate complexitate teamă liniște extaz și dușmănie apoi cu ambele mă pot confunda cum ambele se pot suprapune într-o comuniune inaccesibilă înțelegerii mele fiindcă este ca marea de limpede că ea marea o atrage magnetic pe copilă totodată ea marea o alungă tainic suntem legați cu toții și toatele între noi uniunile noastre constituie energie risipită în creștere și deșteptare risipită adică epuizată adică scursă adică dusă iată trecerea iată nevoia de trăiri diverse pentru îmbinări prinderi fuziuni iubiri evident ca să creștem și să ne putem accepta uniunile și comuniunile diverse pentru că acceptarea are darul să ne ridice privirile din pământ ceea ce este cu mult mai sănătos decât să ne facem griji din cauza spațiului incert din care privim căci tot așa ca omul păcătos mă chinui și eu fiindcă stau între două spații între cameră și terasă în loc să uit de fizica trupului meu suspendat între spații și să mă bucur fiindcă pot să privesc și pot să dojenesc și pot să simt și pot să observ și să țin legături dragi sau simplu legături.
Călătoria-a doua parte
Copiii sunt minunați, Kiti privește atentă la peisajul bucolic pe geamul din partea ei de mașină, în afară de țocăitul ritmic al suzetei, nimic nu se mai aude dinspre ea, iar Horica vorbește, ațipește, povestește, râde și se joacă liniștit, prins în scaunul lui de mașină, părând să fi scăpat de orice urmă de greață și rău. Nici noi doi nu mai suferim cum am făcut-o pe feribot, însă senzațiile digestive neplăcute persistă, ceea ce ne ține nefericit tăcuți și încruntați la drum.
Dar drumul se etalează mândru, curat, șerpuitor printre colinele scunde, cam monotone, de un verde sănătos ale sudului insulei britanice, pe care trebuie să o străbatem de la est la vest, în timp strâns de necesitatea de a prinde ultimul feribot al zilei către Dublin. Este totuși abia miezul zilei, am obținut un bonus de o oră suplimentară în schimbul trecerii bulversante din zona continentală a Europei în cea insulară, așadar socotim un plus de liniște mentală pentru călătoria din fața noastră.
Mă cuprinde o nerăbdare iritantă de a descoperi mereu următoarea bornă de kilometraj și, în ciuda faptului că știu care este diferența dintre un kilometru și o milă, trăiesc timpul de aproximativ o dată și jumătate mai mare al unei singure mile parcurse față de un singur kilometru ca pe unul de trei ori mai mare, de aceea mă împac cu ideea că a număra mile nu doar că nu mă ajută să îmi înving plictiseala, ci mă exasperează. Renunț la numărătoarea de mile și încerc să restabilesc propria-mi pace interioară prin admirarea frumuseții simple, ancestrale a pajiștilor nesfârșite. Nu cred că alinarea suferinței gastrice este complet întâmplătoare, cât despre limpezirea încruntării frunții știu sigur că are legătură cu dispariția stării de rău.
Șoseaua este liberă, de aceea ocuparea celeilalte părți a ei nu este problematică, îmi spun mereu în minte, dacă te întâlnești cu altă mașină față în față, trage stânga de volan, stânga, nu uita, iar acest antrenament mental îmi dă mai multă siguranță, stânga!, chiar dacă nu eu conduc mașina. Deocamdată. Copiii scârțâie a plictiseală și foame, mașina scârțâie și ea a foame. Traversăm un orășel atât de liniștit, încât pare părăsit, un benzinar singuratic și amabil ne refuză prietenos cardul de credit. La fel de amiabil este și când ne sugerează să ne abatem vreo 30 de mile din drum, ca să descoperim bancomatul regiunii. Îl descoperim lihniți de foame și sete, ceea ce ne face să zâmbim tâmp la chipul încoronat de pe bancnotele din mâinile noastre.
Portul orașului Holyhead, punct de plecare pe mare către Dublin, este de negăsit în întunericul nopții ce se lasă cu totul în curând. Ne ghidăm după niște luminițe difuze ce se ivesc în zare, iar apropierea de ele ne aduc în miezul orașului-port, alt oraș parcă pierdut de lume, trist, întunecat, cu niște străduțe înfricoșătoare, aparent nepopulat. Dăm în cele din urmă de clădirea insalubră a portului, din păcate încuiată, interzisă pribegilor ca noi, cel puțin acum, precum și mai târziu în această zi pe cale de dispariție. Cătă descoperă un afiș întristător lipit pe un stâlp, ce spune sec că feribotul promis de unul dintre site-urile prin care se fac rezervări online s-a anulat.
Dormim pe rând, câte o jumătate de oră, eu, apoi Cătă, iarăși eu și tot așa. Motorul trebuie ținut aprins continuu, altfel înghețăm în mașină, iar acesta trebuie supravegheat. Am trei pulovere pe mine, o păturică pe care o împart cu copiii, care din fericire dorm înghesuiți în scăunelele lor, lăsate la maximum pe spate, și tot îmi simt dinții clănțănind de frig. Mașina este parcată la malul mării, suntem primii clienți care vom păși la bordul următorului feribot, ce se va lansa în larg pe la patru în noapte. Nu am mâncat mai nimic toată ziua, încep să îmi simt din nou stomacul ros pe dinăuntru, iar gândul la următoarea traversare cu feribotul îmi amplifică starea de rău. Cătă suportă stoic frigul, foamea, setea, oboseala, nebunia ultimei zile de dinaintea atingerii destinației, pe el nu începe să-l chinuie o durere surdă de gât, rău prevestitoare, ca pe mine. Ne plâng de milă, oare mai rezistăm, apoi adorm, uitând de griji și nevoi.
Călcăm pământul irlandez chiar în timp ce soarele răsare în noua dimineață. Încă nu îmi vine să cred că a doua traversare cu feribotul m-a lăsat complet insensibilă. La fel și pe ceilalți. Ziua care se prefigurează senină aduce cu ea optimismul uitat pe undeva, prin Europa continentală. Dublinul pare nespus de prietenos la această oră matinală, așadar nu este deloc de mirare că ne găsim în câteva minute gazda. În fața clădirii unde vom locui pentru o vreme coborâm copiii adormiți din mașină și îi ducem pe brațe în apartament. Ne aruncăm victorioși pe canapeaua albastră din piele și zâmbim, am ajuns la Dublin.
Duminică
5 am. Năuceala. Trezirea prea bruscă o duce buimacă în dormitorul părinților, poate năuceala este dată de trecerea subită din vis în realitate sau poate de schimbarea substanțială de percepție a lumii, de la orizontală la verticală. Sau poate că într-o năuceală perpetuă este doar un alt fel de a-ți trăi viața, de unde concluzia corectă că ora nu contează. Nimic mai neadevărat, la cinci dimineața rațiunea nu-ți folosește la nimic.
6 am. Plânsul. Adevăratul plâns este cel în care curg lacrimi, văicărelile nu se pun. Un plâns mocnit la șase dimineața trebuie luat neapărat în seamă. Atunci se cere restabilirea unei ordini zdruncinate. Timpul, în sine, nu ajută, de aceea, cât se așteaptă trecerea lui, mângâierile și vocea caldă sunt paliative.
7 am. Reprimarea. A curma o stare de rău cere o încuviințare din partea celui în durere și un masaj. Sunt două ore și mai bine de la trezire când fetița se învoiește cu starea sa deplorabilă, ceea ce îi aduce alinare. Tatăl ei are proprietăți antialgice.
8 am. Dilema. La micul dejun se pun întrebări paradoxale: ouă fierte sau ouă omletă? Se răspunde tot paradoxal: preferabil fără ouă. Dilemele nu mai sunt ce-au fost odată.
9 am. Hohotele. Cu stomacul plin, bucuria este dublată de râsete zgomotoase. Kiti hohotește cât două amplificatoare la un loc. Uneori mă fascinează cu câte un chiot în armonie perfectă cu muzica lui Horică.
10 am. Exaltarea. Este starea pe care anumiți oameni, în anumite momente, i-o provoacă. Acum. Se exprimă absolut seducător, prin îmbrățișări neașteptate, priviri subtile, bufonerii stranii, toate dublate de zâmbete dulci.
Insistent
Ești insistentă când îi ceri ceva și refuză?, mă întreabă, referindu-se la Kiti, eu nu stau mult pe gânduri, fiindcă știu că sunt insistentă în general și în special când vine vorba despre Kiti, cea pentru a cărei educație am învățat cu toții să perseverăm, să așteptăm, să cerem, să ajutam, să inițiem, să primim răspunsuri. Da, zic așadar, sunt insistentă, dar uneori refuz conștient să fiu astfel, uneori mă satur eu însămi de insistențele mele, mă obosesc, iar atunci mă leg în gând de vorbele de copil mic ale lui Horică, cel care încerca la un moment dat să se calmeze pe sine, spunându-și, ‘gură, taci din gură!’, și-mi ordon insistent, ‘gură, taci din gură!’, fiindcă ești ridicolă, nesuferită, autoritară și rea.
Când Kiti vine noaptea, îmi spun, ‘să vină’, și ea vine. Este voința ei, cum aș putea să nu i-o respect? Dar s-a mai întâmplat să vreau să-i ‘corectez’ venirile nocturne și atunci am insistat, așa cum insist eu de mult, dar, mai ales, de destul de curând, de când m-a forțat să devin insistentă, enervant de insistentă. Insă n-am avut succes, Kiti a continuat să revină, prima oară, după un minut, apoi după câteva secunde și tot așa. Si am capitulat epuizată, fiindcă nici măcar eu, cu toată perseverența de care mă învinovățesc, nu i-am rezistat, dar nici mie însămi nu mi-am rezistat.
Azinoapte am auzit-o destul de în miez de noapte, a avut nevoie de câteva secunde, în care i-am auzit foșnelile și i-am intuit mișcările, apoi a ajuns. S-a aruncat în pat și și-a început foiala cu care m-a obișnuit, pe care nu insist s-o anulez. Dar a facut o prostie, nu conteaza ce, care m-a înfuriat. Am privit-o aspru prin întuneric și, fără să insist, am trimis-o din dormitor. A plecat, neschițând vreo urmă de protest. A înțeles că a greșit și, ca niciodată, n-a mai încercat să revină toată noaptea. Am tras o vreme cu urechea înspre ea și am înțeles la rândul meu că pot să mă culc liniștită.
Către dimineață, Kiti a revenit la baza ei de siguranță, veselă, înțelegătoare, mai înțeleaptă, fiindcă a aflat în miez de noapte că timpul duce furia departe, în spate, iar că mamei îi trebuie doar un surâs să mai uite de insistențele ei nebune.
Matematica din privirea lor – o splendoare!
Mama lui Felix! Mama lui Felix! Îi găsesc strânși în ghemotoace, așezați pe câte o perniță pătrată, albastră, dispuși într-un semicerc cu fețele către Miss, în liniște neobișnuită pentru niște copii de 6-7 ani, iar foarte curând după ce pătrund în sală înțeleg de unde liniștea. Copiii de clasă pregătitoare se află în miezul unui maraton de citit, de aceea fiecare dintre ei ține în mâini câte o foaie tipărită cu câte un text scurt, pentru a fi citit cât mai cursiv, iar Miss, tot cu o foaie în mâini, îi urmărește atentă și îi recompensează sau nu cu buline colorate, după posibilități. Țin în sacul meu multifuncțional printre altele o carte, anume aleasă din biblioteca noastră, în care am punctat două scurte paragrafe de citit copiilor, o schemă a lecției pe care urmează să o țin și două cutiuțe cu recompense și surprize de oferit copiilor, deoarece, nu-i așa, copiii se bucură întotdeauna de acestea. Am o misiune dificilă, pe care mi-am asumat-o cu mult drag, aceea de a le vorbi copiilor din clasa lui Felix despre ce este matematica și îmi iau misiunea cât se poate de în serios, fiindcă eu iubesc matematica, îi văd frumusețea, mă bucur de ea, de aceea sper că acești copii să îmi poată măcar intui vibrațiile, acum, în câteva minute de conectare cu ei. Dar despre asta doar din când în când sau întotdeauna, de fapt, dacă ar fi să mă iau după ceea ce eu însămi cred că este matematica, și anume toată frumusețea intimă a lumii, de la sistemul complex, algebric și geometric al unei partituri muzicale, până la esența simetrică și înălțătoare a iubirii și mult mai departe.
Cine nu a stat vreodată în fața unui grup de copii, gata să îi capteze atenția, simultan și congruent, să nu se încumete să spună cum se face aceasta, nici să nu cuteze să hotărască în locul celor care au trăit experiența minunată despre care spun, pentru că misterioase sunt căile minții de copil, o dată, iar a doua oară, puse să se exprime laolaltă, în spațiul fizic strâmt al încăperii, aceste frumoase minți vor exploda mereu surprinzător. Să nu le îngrădești imaginația în îngustimea conformă a celor cincizeci de minute de temă dată sau, dacă ești nevoit să o faci, să nu uiți că lumea noastră despre care copiii învață este doar una pentru ei, ea nu se divide în domenii separate (decât în scopul cunoașterii profunde), de aceea lasă-i să vorbească, lasă-i să creeze, lasă-i să viseze și să fie liberi.
În schema mea, întinsă doar pe o singură pagină A4, intră întrebarea ‘ce este matematica pentru tine?’, ‘cum arată o lume fără matematică?’, mai încape un rând despre universul nostru de forme sau matematica din viața noastră de zi cu zi, dar intră și un paragraf despre cum rezolvăm noi problemele de care ne lovim în viață și despre cuvintele-cheie cu echivalente în operațiile matematice din vorbirea curentă. Ei bine, dar copiii trebuie să se exprime, copiii vor să spună și să întrebe, așa că schema mea devine cvasi-inutilă. Copiilor le spui expresia ‘univers de forme’ și ai grijă ca ei să înțeleagă fiecare cuvânt pe care tu îl rostești, iar aceasta se transformă într-o cascadă de vorbe reprezentând forme de tot felul, ceea ce te face să resimți ritmul cuminte al respirațiilor tale, recunoscătoare copiilor pentru ușurința cu care se unesc cu tine. Îi duci cu ajutorul lui Miss, cea care știe de mai mult timp decât tine taina, mai departe în lumea ta și nu încetezi să te lași uimită de cum știu ei să ajungă peste tot și oriunde cu imaginația, suntem deodată cu mii de ani înapoi în timp, suntem și pe Venus, suntem și alpiniști cățărați pe munți fantastici, vampiri însângerați cu sânge fals pe corp sau ne aflăm subit într-o lume alb-negru, tristă, căci este fără matematică. Copiii te îmbrățișează, unii o fac mai puternic, alții, mai timid, ei îți sar de-a dreptul în brațe ca să îți vadă surprizele. Apoi se întrec cu brațele în sus care să răspundă primul, iar numai dacă ar fi să consider dificila încercare de a îl numi pe acela care să răspundă primul, și tot este prea dureroasă pentru tine teama de a nu îi răni pe ceilalți atunci când alegi, tu, profesorul copiilor pe care începi să îi îndrăgești de cum le vezi ochii mari, deschiși către tine.
A fost o oră magică, emoționantă pentru mine, sunt puține meseriile Pământului nostru care să fie atât de pline de strălucire și intensitate ca aceea de profesor. O, Doamne, dacă ați ști!
PS: Mulțumesc Andreei, o Miss frumoasă și liberă în spirit, pentru invitație și, neapărat, pentru ajutor!
Observ
Cu Kiti acasă de câteva zile. Drumurile ei nesfârșite prin casă nu sunt lipsite total de scopuri. Cunoaște foarte bine rostul lucrurilor. Dimineață. Ia cuțitul de pâine și îl înfige în bucata de pâine de pe masă. Îi tai o felie și i-o ung cu unt și miere, îi place. Mă ia de mână și mi-o duce la dulapul de deasupra, încuiat, ca toate celelalte. Vreau să o testez, deschid dulapul de dedesubt, pentru că cele două încuietoare sunt aproape lipite între ele. Protestează cu o grimasă și un chiuit de nemulțumire și îmi indică celălalt dulap. Aha, ea vrea cerealele cranț-cranț, cum le zice Felix, și numai pe ele. Mă bucur, Kiti începe să ne arate mai ferm decât până acum ceea ce vrea. Crănțăne satisfăcută bucățile neregulate de pe masă, în viteză, ca să nu i le fure Felix din față. Felix reușește să îi mai fure, dar Kiti se răzbună, mâncându-i hulpav porția lui. Horica nu participă niciodată la vreun concurs de mâncat viteză, nu, niciodată. El preferă să vorbească mult la masă, îmi povestește (încă) tot felul de întâmplări din viața școlară de adolescent.
Kiti nu lasă niciodată cheile în uși, de fiecare dată când le uităm în broaștele ușilor, ea le vede și le culege. De aceea, după ce încuiem ușile care dau în hol, ușa bucătăriei, a debaralei și a băii, ‘ascundem’ cheia pe rama superioară a oglinzii. Ascundem doar de ochii fetiței, întrucât ea știe foarte bine unde este cheia. Acum are nevoie la baie, așa că se duce în hol, ia cheia de pe oglindă, mi-o dă și mă conduce spre baie. Îmi place să o știu conștientă de ceea ce trebuie să facă.
‘Mi-e frică’
Mi-a spus Felix de dimineață în mașină ‘mami, mie mi-e frică atunci când mergi cu viteză’, după un minut sau așa de când am accelerat motorul mașinii ca să depășesc o altă mașină al cărei șofer părea nehotărât, fiindcă încetinise prea mult. M-am interesat dacă se simte neliniștit în general în mașină, m-a asigurat că nu este cazul și am înțeles că a perceput accelerarea bruscă ca pe o viteză mai mare, așadar mai neplăcută. Apoi a zâmbit. Dar viteza și accelerația sunt mărimi fizice vectoriale ce nu constituie subiectul mesajului meu, în schimb exprimarea emoției copilului nostru pare mai degrabă în legătură cu tot mediul ăsta în care ne aflăm acum. Ieșită ieri din ședința cu “miss” de la pregătitoare, constatam cu bucurie că Felix, deși un ‘puiut sensibil’ și pe alocuri timid, este un copil deschis căruia îi vine natural să își arate și să își ceară a fi îndeplinite nevoile afective, repet, constatam cu bucurie. Cred că ușurința în exprimarea emoțiilor are un rol terapeutic intrinsec, pentru că atunci când ajungi să exprimi, practic ai încercat să deslușești ce ți se întâmplă în interior, ce te dezechilibrează afectiv, ce te tulbură. Adică ești în punctul în care începe ‘vindecarea’ de angoasă. Este greșit să credem că sinceritatea și inocența ce îl definesc pe copil, în general, sunt suficiente pentru ca acesta să reușească să verbalizeze un zbucium al sufletului, iar, mai mult, să uităm de umilință și să ne încredem orbește în calitatea noastră generică de părinți siguri și atotștiutori în tot ceea ce îl privește pe copilul nostru. Vedeți așadar de ce sunt astăzi bucuroasă și de ce voi căuta și mâine acest sentiment, atunci când măcar voi încerca să îl încurajez pe copil să spună ce simte, mângâindu-l cu drag pe creștet. Nu este ușor, ba este tot mai complicat pe măsură ce copiii cresc, dar cu exercițiu pot măcar să am încredere că lejeritatea în exprimarea trăirilor le poate aduce crâmpeie de fericire.
Unde și de ce îmi dispar mereu lingurițele?
Am, avem multe întrebări nerăspunse, poate încă neformulate, poate încă neștiute, poate prea neînsemnate, poate prea sofisticate, poate fără răspuns, cu răspunsuri pe care vreau sau nu vreau să le aud sau cu răspunsuri de care sunt prea-plină. Sunt și eu câteodată unul dintre prea-mulții părinți ce nu contenesc cu întrebările, ce se găsesc adesea întrebând și întrebând retoric, căci a întreba este un lucru bun și este inevitabil, fiind expresia rațiunii, însă care se pierde adesea printre întrebări întrebătoare, de care se teme, dar se și leagă cu râvnă și speranță. Să întrebăm din curiozitate științifică ar fi cât se poate de minunat, numai că pe măsură ce copilul crește, ne găsim copleșiți de întrebări banale, neștiintifice, pentru care suntem nevoiți să născocim răspunsuri imediate, bune sau proaste, noi sau vechi, interesante sau mai neinteresante, numai să fie răspunsuri, pentru că întrebările zilnice nerăspunse se lasă cu lacrimi și durere, iar noi suntem extrasensibilizati de prezența lacrimilor și a durerii.
Întrebați, dragi părinți, întrebați, dacă aveți întrebări la care credeți că veți găsi un răspuns sau două, pentru că întrebările voastre se vor duce către o minte sclipitoare și un spirit curajos și liber, o să încerc și eu să fac același lucru, însă, deocamdată, nu pot să-mi iau mintea de la întrebarea ce mă macină de aseară, de când am realizat că iarăși nu mai găsesc nici o linguriță cu coadă lungă în toată casa, și anume: unde și de ce îmi dispar mereu lingurițele cu coadă lungă? Oare Kiti știe?