Experimentale

Frânturi de zi

by maria, Posted on

* “Guten Morgen! Du bist Felix?”, i-a înfăşurat capul pe de-a-ntregul lui Felix cu faldurile bluzei mele largi salutul prietenos al posibilei sale viitoare educatoare. Locul este frumos, curat, liniştit, ne place. Are cerere de înscriere încă din ianuarie, dar cum de atunci aflasem că lista de aşteptare este lungă preţ de doi ani am decis: mai aşteptăm. Se pare că lista respectivă s-a comprimat între timp, aşa că am fost anunţaţi că Felix are un loc din septembrie. Ce să facem acum cu argumentele pro începerea mai târzie a grădiniţei? Să le ignorăm? Nu! Răspuns: nu contaţi pe noi până la primăvară!

* Mic test de agilitate pentru băieţi în jucăuşa lor tentativă de a prinde pisicuţa neagră din parcul întâlnit în drumul spre casă

* “O încurajăm pe Kiti să prindă încredere cocoţată pe role?” “Mergi foarte frumos cu rolele, scumpa mea surioară!”, dar exact aşa!

* Presupunând că am de răspuns la întrebarea “cum e mai uşor să urci patru etaje, fără nici un bagaj sau cu o bicicletă de dimensiune medie în braţe?” aş răspunde fără ezitare contraintuitiv “cu bicicleta în braţe!”. De ce? Pentru că asta e realitatea. Ocolesc liftul numai când am de cărat bicicleta.

* Epuizată de lecţii şi alergat în parc, odată ajunsă acasă, Kiti a găsit cana mea cu cafea, nebauta complet de dimineaţă, a dat-o cu sete pe gât şi a tras instantaneu un pui de somn.

* Neepuizata de lecţii sau alergat în parc, odată ajunsă acasă, m-am amuzat de isprava lui Kiti şi am gătit o mâncare delicioasă din legumele mele preferate, vinete. Am pus şi pui.

* Tenis cu terrier pe post de copil de mingi? Da, se poate şi mai este şi extrem de amuzant!

* Tenis în săptămâna 38 de sarcină? Da, se poate şi mai este şi extrem de amuzant! Eroina? Draga mea prietenă, M, pe care n-am reuşit, pentru că n-am insistat, să o conving că se poate naşte şi altfel decât prin cezariană. (pupici, M!)

* Acasă, seară, eu, la bucătărie, pun o prăjitură cu zmeură şi coacăze la cuptor. A doua oară pe ziua de azi la bucătărie? Interesant, n-aş fi crezut că sunt în stare!

* Acasă, noapte, eu, la calculator, aştept emoţionată să aterizeze odată avionul ăla cu tati!

Bicicleta şi balerinul

by maria, Posted on

Bicicleta stă tristă în portbagajul maşinii. Este resemnată, stă acolo de un an întreg. E drept, nu a fost singură mereu, ba cel mai des a avut companie plăcută şi dragă. Cea mai admirată, domnişoara cu trei roţi, este favorita băieţelului. Ah, cât de mult a invidiat-o! Mai sta bătrânul şi încercatul cărucior, cu mustăţile stufoase şi încărunţite, picioarele strâmbe de povara anilor, doar a cărat mai mulţi copii de-alungul anilor în spinare. Apoi, tolănit şi fără griji, stă uitat golănaşul de skateboard. El nu pare supărat, chiar dacă nimeni nu-l mai solicită de ceva vreme, de fapt, zice mersi, că prea dulce este lenea ce l-a învăluit. Câteodată apare în garsoniera lor şi o tânără, înaltă şi frumoasă bicicletă albastră. Are nasul pe sus, o inabordabilă. Bine că atunci când îi vizitează, nu o face decât pentru câteva minute. Îngâmfato!

Bicicleta este tristă, resemnată, însă nu a fost mereu aşa. La început, fiecare deschidere a portbagajului îi creştea aproape insuportabil pulsul. Ah, prima noastră întâlnire, astăzi îl voi cunoaşte pe băieţel! Însă braţele ridicau cu încăpăţânare doar tricicleta de fiecare dată. Iar bicicleta rămânea singură în garsoniera goală (pentru că puştiulică cu 4 miniroti, adormit ca de obicei, nu se punea la socoteală) pentru câteva ore. Astfel că insuportabila şi prea repetata durere i-a crescut în timp pragul de percepţie a emoţiei până la resemnare. Până într-o zi senină de iunie.

Picioarele mici şi subţiri aflate într-o continuă extensie, ating uşor şi repetat frecvent asfaltul aleii. Toc, toc, toc, toc, păşeşte băiatul în poante de parcă ar dansa într-un balet. Braţele firave sunt graţios arcuite, iar mâinile, şi ele mici, cuprind cu hotărâre ghidonul unei biciclete în miniatură. Toc, toc, toc, toc se învârt în ritmul paşilor micuţi roţile minibicicletei care ar putea fi şi pătrate după ritmul sacadat al mişcării imprimate. Şeaua nu are astăzi bucuria de a-şi demonstra abilitatea de a oferi confort. Astăzi balerinul nu găseşte tihna şi fluiditatea mersului pe bicicletă, fie ea şi mini. Astăzi băiatul testează diferite modalităţi de raportare la ea. În dreapta ei, cu mâinile de o parte şi de alta a axului central longitudinal o domină şi o cucereşte, ea merge supusă unde o ghidează el. Culcată neajutorată pe pământ, bicicleta îi face confesiuni băiatului, e fragilă, are nevoie de sprijin. Din nou în două picioare (adică roţi) este partenera de dans a balerinului, toc, toc.

Astăzi, doar atât. Dar cât de mult i se pare bicicletei! Atât de mult cât nici nu poate cuprinde cu imaginaţia. Chiar dacă este doar imaginaţia adormită în simţiri a unei minibiciclete. Pentru ea e infinitul. Căci atunci când uitase şi să mai viseze, d-apoi să mai şi spere, nimicul a devenit totul. Brusc, neaşteptat, fantastic, ireal! De-acum înainte nu mai contează ce va fi pentru că fericirea de astăzi va umple restul zilelor.

Garsoniera din spatele maşinii e luminată de atâta bucurie. În sfârşit s-a făcut dreptate.

End.
Happy end.

Frăţiorul meu, de Horică

by maria, Posted on

Pentru frăţiorul meu cel mic,
Un drăguţ şi un pitic
Scriu această poezie
Scurtă şi frumoasă
Ca o reverie.

Pijama cu litere,
Tricoaş cu stickere,
Asta poartă Dede
Când e cuminte
Şi râde.

Atunci e el activ
Şi găseşte un motiv
Să se plângă de ceva
Nu ştiu ce,
Un…tra-la-la.

Am adus şi la sfârşit
Poezia unui pinc
Despre care scriu acum,
Despre care scriu.
Acum.

Îmi cade capul ca prostu’

by maria, Posted on

Îmi cade capul, dacă îmi las creierul în aşteptare. S-a obişnuit, aşa ca prostu’, să vrea să cadă de oboseală încă de pe vremea când îmi hrăneam copilaşii nou-născuţi. Ah, cât îmi doream să existe un dispozitiv ca un fel de stativ pentru susţinerea capului, atunci când, aplecată la marginea patului deasupra copilaşului încă flămând, simţeam o nevoie acută de a-mi lăsa extremitatea superioară a corpului în voia gravitaţiei. Ca şi cum fiecare minut al zilei aproape dusă s-ar fi prefăcut în presiune. Şi ca şi cum, odată capul lăsat pe stativ, presiunea s-ar fi scurs electric prin piciorul stativului în pământ, devenind subit uşor ca o păpădie. Sunt o clepsidră inversă, cu capu-n jos (sic), n-am nevoie să mă întoarcă cineva, ca să număr mai departe secundele. O fac singură natural. Pic, pic, pic.

Fiţi atenţi cam cum am făcut-o azi:

*pic, pic, dis de dimineaţă, da’ negreşit dis, trezită brusc prin apăsarea butonului “mami, am făcut pipi şi caca la oliţă”, cântat de mezin cu voce dulce, şi ridicată aproape automat din pat pentru desăvârşirea acţiunii sale fiziologice;

*pic, pic, năucă înspre camera de zi cu speranţa deşartă că ora afişată de telefonul mobil nu este şi azi mai mică de şase;

*pic, pic, resemnată, întoarsă în dormitor pentru măcar încă jumătate de oră de relativă linişte pentru deznodământul visului;

*pic, pic, vis fără deznodământ, realitate cu declaraţii mereu surprinzătoare de iubire de la deocamdată singurul copil trezit. “Scumpa mea mămică”, “dragul meu tătic”, nici somnul nu le-ar putea ignora!

*pic, pic, nu e vis, dar nu-i nici realitate atâta timp cât închizi ochii pentru un clipit şi când îi deschizi patul este plin de copii, reali de data asta;

*pic, pic, pic, îţi croieşti drum prin rutina dimineţii, cu spălat, îmbrăcat, mic dejunat, adunat, totul înmulţit cu cinci;

*tot pic, pic, aduni hârtii, imprimi acte, numeri bani de dat, împachetezi maşinuţa nouă a lui Felix, Horrible Histories a lui Horia, banane, DVD playerul portabil şi cele două filme de desene animate, ca să ţină copiii liniştiţi şi fericiţi pe timpul workshopului la care vreau să particip;

*de cinci ori pic, pe toată perioada workshopului, când atenţia mi-am strâns-o şi trimis-o spre vorbitorul oficial şi, periodic, cu frecvenţă mare, spre vorbitorul neoficial care mai era pe deasupra şi plimbăreţ neautorizat de colo-colo, pentru eliberarea unui “şşş” apăsat, la pachet cu o privire, pun rămăşag, nesuferită de furie disimulată;

*alte picuri, pentru alergătura contra cronometru spre întâlnirea cu Kiti, condusă între timp de către Alina la logoped, luarea unui prânz frugal şi reîntoarcerea la locul workshopului, de data asta şi cu Kiti, pentru o scurtă şedinţă de troubleshooting a unor nelămuriri din programele ei;

*un pic mai mare, dat de emoţia negativă a scăpării neastâmpărate a lui Felix în balconul sălii respective;

*restul de pic, pic, pic, pentru succesiunea orelor dupaamiezii restante pline şi ele de terapie, joacă, smiorcăială, ciondaveala, gălăgie, meci de tenis Horica, în acord cu cules gândaci Felix, o mică porţie de trafic la întoarcere de la tenis, cină cu penne, brânză şi nuci, imbăiat copii şi un pic de calculator. Ei, se pare că am ajuns chiar aici, exact pe linia asta. Deci, stop, m-am oprit.

Îmi cade capul ca prostu’ dacă scot calculatorul din priză. Doar sunt o clepsidră automata, ma intorc singură natural.
Pic, pic, pic, pic, pic, pic…

Respiră, eşti la un liman!

by maria, Posted on

Azi a început o nouă săptămână de evaluare a progreselor lui Kiti, de analiză a programelor şi reconstrucţie, în funcţie de noile necesităţi. Da, consultantul ABA este din nou în România.

Stau şi socotesc. S-au împlinit de curând cinci ani de terapie. O terapie intensivă. De fapt chiar mai mult decât atât pentru că această terapie a devenit modul nostru de viaţă alături de Kiti şi felul interacţiunii cotidiene cu ea. De patru ani (întrucât al cincelea mi-a aparţinut întru totul ca terapeut) familia noastră s-a mărit aproape zilnic cu câte una sau două fete. Acestea au pus din sufletul lor, în cele mai multe dintre cazuri, pentru scoaterea lui Kiti la lumina pe care cei mai mulţi dintre noi o percep pur si simplu, fara efort. Aş putea să număr mii de ore, zeci de mii de minute, milioane de secunde. Dar ce sens are? Când terapia devine mod de viaţă, cine mai stă să numere secunde?

Sunt pline de prospetime vizitele consultantului. Cand soseste ajungem la câte un liman. Limanurile sunt nişte locuri înguste, dar stabile, presărate din când în când pe un ocean care se pierde la orizont. Kiti are un colac, ce-i drept, în jurul mijlocului şi cu ajutorul lui înoată de la unul la altul. Paralel cu linia corpului ei întins pe ape suntem noi, într-o barcă modestă, dar stabilă totodată atâta timp cât nu se strică excesiv vremea. Vâslim pe lângă ea creând curenţi care o împing puţin de la spate şi pe Kiti. Însă o mare parte din înaintare i se datorează exclusiv, fiind efortul ei şi numai al ei. Când oboseşte îi alinăm durerea dată de străduinţa de a înainta. Când ajunge la liman îi dăm răgazul de a se bucura de încă o reuşită. Şi începem analiza.

Ce timp a scos? De ce s-a oprit la trei sferturi din drum? Ce erori am făcut în calculul nostru? Ce liman socotim pentru viitoarea oprire? Cât de potrivit i-a fost colacul? Ce viteză i-a imprimat barca noastră? Cât de potrivnică i-a fost schimbarea asta de direcţie? Şi câte şi mai câte?

Nu ştiu exact dacă-i place sau nu-i place. Ceea ce nu înseamnă că nu ţinem cont de părerea ei. Dacă nu vrea, se opreşte. Dacă nu-i convine, se întoarce. Dacă vrea mai mult, cere mai mult. Totu-i să o asculţi.

***

Cinci ani de terapie. E foarte mult.
Cinci ani de viaţă. O bucăţică din copilărie.
O copilărie ca oricare alta, poate, într-un fel.

10 lucruri iubite la copiii noştri

by maria, Posted on

Horia:

1-dragul cu care se uită la fraţii lui;
2-pasiunea cu care ne povesteşte despre animale;
3-curiozitatea cu care descoperă lucruri noi;
4-drăgălaşenia îmbrăţişării lui de la reîntâlnirea de dimineaţă;
5-vocea de copil cu care le spune poveşti fraţilor lui;
6-bucuria de a crea cu piese lego;
7-concentrarea din timpul exerciţiilor de chitară;
8-responsabilitatea cu care mă ajută să parchez cu spatele;
9-naivitatea unora dintre întrebările lui;
10-îndârjirea cu care loveşte mingea de tenis cu forehandul.

Kiti:

1-bucuria din anumite interacţiuni cu fraţii ei;
2-îmbrăţişările şi pupicurile ei dulci şi frecvente adresate mie;
3-îmbrăţişările şi pupicurile ei dulci şi frecvente adresate tatălui ei;
4-bunătatea cu care îşi protejează şi, mai ales, şi-a protejat fratele mai mic de când acesta s-a născut şi până acum;
5-hohotele ei de râs în acord perfect cu hohotele noastre de râs din diverse momente;
6-stângăcia mişcărilor ei din timpul alergării;
7-zâmbetul ei perfect de iubire;
8-gestul ei plin de drag deşi atât de intruziv de a-şi apuca fraţii de cap;
9-privirea caldă şi incredibil de expresivă din timpul călătoriilor cu maşina;
10-alt zâmbet, acela pe care mi-l oferă când o parfumez.

Felix:

1-guriţa deschisă larg de un zâmbet în prima secundă după ce se trezeşte şi mă vede;
2-declaraţiile lui de dragoste nenumărate în cursul unei zile;
3-mângâierile lui de încurajare când sunt obosită de prea multe treburi;
4-imitarea acţiunilor fratelui mai mare fără omiterea niciunei secvenţe;
5-terminarea cu litera “i” a fiecărui cuvânt fie el şi în engleză pentru îndulcire şi dragalasire;
6-zecile de mutriţe multisemnificative;
7-mânuţele mici şi incipient îndemânatice cu care îşi încalţă sandalele;
8-intonaţia cântătoare a vocii lui când vrea să afle ceva;
9-folosirea neaşteptată a vreunui cuvânt mai rar auzit mai de mult de la cine ştie cine;
10-incredibila relaxare a fiinţei sale date de siguranţa apartenenţei de familia lui.

Văcuţa Holstein de la Ikea

by maria, Posted on

“Bună ziua, băieţelule!” zise vaca Holstein de la Ikea.
“Bună ziua!” răspunse Felix, privind ruşinat în jur.

“Uită-te la mine, aşa este frumos când vorbeşti cu cineva. Las-o pe mama ta!” spuse vaca, a cărei voce venea puţin dinspre lateral dreapta faţă de gura ei, făcându-l astfel pe Felix să devieze uşor capuţul înspre mama lui, aflată şi ea, cum bănuiţi, în dreapta văcuţei.
Felix îi răspunse printr-un uşor gest al capului, asociat cu un zâmbet discret, timid.

“Eu sunt văcuţa Muuu, tu cine eşti?”
“Eu sunt Dede!” zise Dede.

“Îţi place laptele?”
“Da, eu beau lapte cu Nepquick dimineaţa!”

“Foarte bine, ţi-am adus o cutie de lapte, Dede!”
“Mulţumesc!”.

“Cine e fetiţa asta?” întrebă vaca.
“Este ţoaia mea, Kiti.”

“Buna ziua, fetiţă! Eu sunt văcuţa Muuu, pe tine cum te cheamă?”
Kiti aruncă o privire suspicioasă, pe furiş văcuţei. Ăsta îi fu răspunsul. Vaca insistă, repetă întrebarea. Kiti îi dădu acelaşi răspuns. Văcuţa nu se dădu bătută, ştia ea ce ştia, şi mai încercă o dată.
Acum, Kiti văzu că n-are încotro şi îngăimă un “Kiti”, care pentru un străin, aşa cum era şi văcuţa Muuu de altfel, semăna mai degrabă cu un “mână” (!?!).

“Mână, ce nume neobişnuit, dar frumos totodată!” spuse naiv văcuţa.
Atât le-a trebuit fraţilor lui Kiti, ca să izbucnească în hohote de râs, auzi, mână! Ce faci, mână, ha, ha, ha?
În acel moment, incitată de gălăgia râsetelor băieţilor şi uşor iritată de faptul că ea este motivul şi obiectul distracţiei stârnite, Kiti se îndreptă cu pas apăsat şi zguduitor înspre canapeaua unde se perpelea Horia de râs şi sări cu spectaculozitatea unui luptător de wrestling direct pe Horia. Cu arătătorul făcut cârlig, îi apucă sigur şi neaşteptat brăţara elastică, alb-albastră, cumpărată încă de pe vremea ultimului campionat mondial de fotbal, şi trase hotărât, cu putere şi cu un ţipăt incitator de luptă până o rupse. Ha, ha, ha, ce nebunie! “Ha, ha, mână, zici?”, spunea mimica si glasul lui Kiti. “Şi tu, acolo, crezi că e hazliu?” îi spuse şi lui Felix cu aceeaşi mimică şi cu arătătorul mâinii drepte, împingându-i finuţ, dar agasant obrazul. Deşi scena ne arăta o adevărată bătălie, fundalul sonor era încărcat de veselie, hohote şi chiote, veselie amplificată şi de strigătele lui Felix care, se pare, atâta aştepta.
“Ajutooor, ajutooor, hi, hi, hi, ia-o de pe mine, mami!” strigă Horia, “aaaaa, aaaaa, ha, ha, ha” urlă Felix, “ha, ha, ha” răcnea si Kiti.

Şi toată nebunia asta doar din vina văcuţei Holstein de la Ikea. O fi dând ea mult lapte bun şi bogat, dar nu prea aude bine!

Unu şi cu unu fac doi? Nu întotdeauna!

by maria, Posted on

Nu trebuie să pui capul în pământ, să îţi ia foc capul de la căldura arzătoare a sângelui ce năvăleşte în extremitatea superioară a corpului sau, din contra, să ridici trufaş capul, şi cu el odată, nasul sus, sus de tot, să ataci din senin aşa cum ai contraataca atunci când nu înţelegi. Când nu înţelegi ai de fapt o şansa fantastică de a descoperi. Când simţi că pământul pe care calci se mişcă, te concentrezi, te aduni şi încerci să-ţi întreci aşteptările, redobandindu-ţi echilibrul pierdut. Descoperi că mersul tău se poate armoniza şi pe nisipuri mişcătoare. Înţelegi că sistemul de referinţă se modifică, ai şansa să schimbi perspectiva , să anulezi clişeele după care ai mers până atunci. Şi înveţi că ceea ce până ieri te arunca la pământ, astăzi nu poate decât să te dezechilibreze uşor. Eşti tulburat şi dezorientat în faţa necunoscutului. Dar eşti om şi ai dreptul la demnitatea de a cere ajutor, ca să înţelegi ce se întâmplă cu tine. Să înţelegi de ce nu mai eşti azi aşa cum ai fost până ieri. Dacă nu o faci, vei adânci tulburarea în care te zbaţi şi pierzi încrederea.

Kiti a terminat grădiniţa. De la toamnă va fi şcolăriţă. Cu buchetul mare de flori în braţe am păşit în grădiniţă pentru ultima zi din etapa preşcolară a lui Kiti. Cu mulţumiri pe lângă buchetul de flori i-am spus la revedere doamnei educatoare. Fără nostalgie, totuşi cu o strângere de inimă, am urat ceea ce se urează în situaţiile astea, iar cu speranţă am încercat să descopăr bucuria în ochii educatoarei pentru şansa extraordinară ce i s-a dat prin prezenţa lui Kiti în grupa ei. Nu am găsit-o. Bucuria. Sau recunoaşterea. Am dat însă de resemnare şi neputinţă. E greu şi extenuant să dai. E simplu şi extenuant să ceri.

Suntem excesivi sau deficitari. Suntem dezechilibraţi. Primim necritic şi oferim neempatic. Nu ne plac lecţiile. Nu ne plac profesorii pentru că şi ei, la rândul lor, ne dispreţuiesc (uneori). Suntem mândri şi nearmoniosi. Însă am primit un mare dar. Acela de a putea să descifrăm şi să corectăm încetul cu încetul misterele. Doamne-ajută!

Şcoli “bune”

by maria, Posted on

Să-l mut, să nu-l mut de la şcoala asta?, m-am tot frământat de o vreme încoace. Uite, astea sunt şcolile cele mai bune din zona voastră, mi s-a specificat. Te interesezi ce rezultate obţin copiii la diverse concursuri şi tragi o concluzie: e o şcoală bună sau nu. Buuun. Ia să vedem… Hmmm, nu prea poţi evidenţia şcoli cu mulţi premianţi (ei bine, vreo două mi-au rămas în minte ca având mulţi elevi participanţi la concursuri, dar poate astea sunt şcoli mari sau poate, pur si simplu, aici profesorii isi trimit toti copiii la concursuri), în general găseşti un număr mic, relativ constant de copii cu rezultate bune şi foarte bune de pe la toate şcolile.

Totusi, de exemplu, aflu că o anumită şcoală este faimoasă pentru performanţele naţionale şi internaţionale ale elevilor săi. Îmi ţes în minte un scenariu prin care îl văd pe Horia într-o clasă a acestei şcoli şi îl văd înconjurat de câţiva prieteni, copii educaţi, curioşi şi buni. Dar, absolut întâmplător, aflu despre modul necinstit în care se fac înscrierile acolo. Apoi, pentru a pune scenariul din mintea mea în viaţă, îmi pregătesc o mică prezentare a copilului meu, pe care să o fac în faţa directorului acestei şcoli, gândind că, în ciuda celor auzite despre înscrieri, aş putea avea totuşi o şansă mică. Ei bine, greşit! Nu neapărat dintr-o eroare de logică, în definitiv nimic nu este încremenit în univers, ci din…lipsă de interes. “Aha, sunaţi-mă mâine la ora 8:30 şi vorbim pe îndelete!” “Sigur că da, voi reveni!” S-o cred eu! Sper că nu credeţi că mi s-a mai răspuns vreodată la telefon?

Bună lecţie am primit. Mulţumesc, domnule director! Să-l mutsau să nu-l mut nu mai este frământarea mea. Cel puţin nu acum, în momentul ăsta. Nu şcoala românească are valoarea dominantă în educaţia copiilor noştri, ci noi, părinţii, prin eforturile suplimentare pe care le facem acasă împreună cu copiii, contăm cel mai mult pentru dezvoltarea lor sănătoasă.
Concluzie? Horica va rămâne la şcoala la care este. De ce? De ce nu?

Thriller

by maria, Posted on

Cu o încruntare inteligentă şi un zâmbet condescendent pe faţă, cu o mână salvatoare şi un umăr moale, pe care să îţi alini durerea, întinse spre tine, televiziunea mimează un rol. Scenariile sunt asemănătoare, diferă punerile în scenă.

Rolul mimat este unul de profesor. Profesorul Ştie-tot. Dar oare există un asemenea profesor? Şi oare el chiar vrea să ne înveţe să descifrăm lumea? Are acest profesor respect şi empatie pentru elevii săi? Îi consideră domnul Ştie-tot pe studenţii conştiincioşi şi orbiţi de atâta cunoaştere nişte fiinţe demne de stimă? Îşi doreşte profesorul nostru cu toată fiinţa lui împlinirea spirituală a bieţilor săi discipoli? Hmmm…

*****

“Dragii mei copii, astăzi vă voi vorbi despre un subiect foarte interesant. Voi aţi auzit cuvântul autism?”

“Da, da, parcă aţi mai rostit acest cuvânt când şi când!”

“Bravo, drăgălaşii tatii. Aşa este.
Ştiţi voi că autismul este un monstru hidos care creşte şi creşte în stomacurile unor copii la fel ca voi? Şi care întristează aparent iremediabil pe mămicile şi tăticii acestor copii?”

“Vai! Offf! Văleu! Maică!”

“Dar, staţi aşa, nu disperaţi, pentru că există un Făt-Frumos care extermină monstrul hidos. Doar că acest Făt-Frumos este mai interesat decât omonimul său din alte poveşti în a primi recompense materiale. Dar şi când le obţine… Atunci să vezi măcel! Picioare, mâini, abdomen, trunchi, gât şi cap, toate sunt spulberate rând pe rând. Până ce copilul, înainte-cu monstrul în stomac, se simte brusc mai bine. Iar tristeţea mămicilor şi tăticilor dispare!”

“Oaaa, ce frumos! Mulţumim, domnule profesor, pentru această poveste minunată!”

*****

Ha, ha, ha, iar i-am păcălit. Sunt fantastic, îi am la degetul meu mic. Am şi mai mulţi admiratori. Mă dezmiardă, mă cheamă, mă cinstesc. Sunt cel mai bun!!!

*****

Peste văi şi dealuri, nişte perechi de mămici-tătici nu vor să asiste la cursul profesorului Ştie-tot. Totuşi sunt somaţi să o facă. Şi o fac. Ei nu sunt trişti ca perechile de mămici-tătici din studiul de caz al educatorului lor. Chiar dacă copiii lor au simptome digestive. Însă devin trişti după povestea domnului profesor. Pentru că ei, mămicile şi tăticii stingheri printre entuziaştii din jurul lor, văd faţa nevăzută plină de cruzime a lui Ştie-tot. Care ignoră cu bună ştiinţă să dezvăluie studenţilor slăbiciunile lui Făt-Frumos. Ca să îi arunce cu bucurie în desfrâu. Desfrâul idolatriei.

*****

PS ultima oră: deja a doua seară la rând mă tot bate la cap şi la uşă un băiat nevinovat, angajat la firma de cablu, care încearcă să mă ademenească cu sutele lui de canale pentru primul televizor, alte câteva zeci pentru al doilea , al treilea şi tot aşa (!!!) mai departe, pentru o sumă mult mai mică faţă de ce plătim acum.

Bietul gândăcel!

Improvizaţie

by maria, Posted on

1 iunie la grădiniă este o zi deosebită. Cântece, baloane, gălăgie, voci de copii, agitaţie, dans şi tot ce mai aduce o petrecere cu şi pentru copii.

Copiii să vină costumaţi de 1 iunie, ne-a spus educatoarea. Kiti nu are un costum de carnaval, încă nu a participat la o astfel de serbare. Astfel că de dimineaţă am început să ne îmbrăcăm fără un plan gândit în prealabil, ci ne-am lăsat conduşi de imaginaţie şi de ceea ce fiecare piesă sau accesoriu adăugat pe Kiti ne inspiră. Am deschis cele patru uşi ale dulapului lui Kiti şi am inspectat fiecare raft cu atenţie. Hmmm, rochia albastră cu multe floricele ar putea fi o variantă. Ce spui, Kiti? Un zâmbet a fost răspunsul primit. Nu, uite o fustă largă, roşie cu nişte modele pe ea, hai s-o îmbrăcăm.

Dacă adăugăm o cămaşă albă sau roz (pe astea mi-au căzut ochii), Kiti ar arăta ca o fetiţă cuminte, ceea ce şi e, delicată, deasemenea, perfect asortată, nicidecum costumată. Le dăm jos. Dar, cămaşa roşie cu flori mari? Da, iată o combinaţie complet nepotrivită, însă cam prea nepotrivită!

Găsim până la urmă şi bluza bună care să-i asigure şi confort şi contrastul ideal din punct de vedere cantitativ: nici prea mult, nici prea puţin neasortat: un tricou lărguţ, lunguţ, cu dungi orizontale albe şi roşii.

Aruncăm pe deasupra tricoului ales cu grijă o bluză mare, largă, vaporoasă cu zeci de modele şi tot felul de alte elemente decorative, cu multe nuanţe de verde, galben şi negru, împrumutată din dulapul mamei, adică al meu, şi îi calmăm vaporii degajaţi cu un fular lat şi legat strâns în jurul taliei, cu capetele atârnate în spate.

Încălţăm fetiţa Kiti cu şosete multicolore, gen nuca-n perete, dacă mai era nevoie, lungi aproape până la genunchi şi îi dăm spre încălţare balerini mov subţiri şi fini.

Ceva lipseşte…ia să vedem. Gata, ştiu! Un păr lung se pretează întotdeauna la acţiunea de tapare în direcţii diferite şi cu intensitate mare, deasemenea la un pumn de gel din tubul lui tati şi am economisit isteţ şi îndemânatic banii de perucă. Dacă îl mai şi strângem lejer într-un vârf mititel spre creştetul capului şi îi adăugăm un şiret pe post de cordeluţă ca să ţină partea de deasupra frunţii aplatizată, dându-i drumul părului încurcat să se exprime nervos în spate, am văzut şi unde am ajuns. Kiti seamănă cu o cântăreaţă pop, Amy Winehouse, sorry acesteia pentru comparaţia imaginii ei cu un costum de carnaval!

Îi place şi ei, zâmbeşte, râde. Felix e vesel, ca de obicei, îi place şi lui “costumul” lui Kiti.
Distracţie plăcută!

Oraşul

by maria, Posted on

Plângea tare când am intrat în casă. Chiar plângea cu lacrimi, nu era doar plictisită. Acum zece minute a început să plângă brusc, fără nici o legătură aparentă cu ceea ce făceam, mi-a spus I. Vrea să evadeze. De la lecţii, de sub control, din căldură, din monotonie, dar mai ales din casă. Ei bine, ne încălţăm, luăm căruciorul din maşină (Felix nu poate rezista un drum dus-întors până la/ şi de la şcoala lui Horia) şi mergem în plimbare să-l luăm pe Horia.

E foarte cald afară dar ne simţim mult mai bine decât în casă, drumul nostru are mai multe porţiuni umbrite, iar dacă adie şi vântul, cu atât mai bine. Deci, la drum!

Kiti şi-a pus plangand sandalele, eu i-am strâns scaiul pe călcâie. Felix a îmbrăţişat-o, şi-a luat o maşină şi am pornit. O adevărată aventură este să porneşti cu căruciorul prin Bucureşti. Mi-am amintit de prima săptămână de la revenirea noastră în ţară. Era ziua mea şi voiam să-mi fac un cadou. Mi-am luat cei trei copii şi am pornit-o agale, senină, la fel ca ziua de septembrie de atunci, pe…Calea Victoriei. Bebeluşul în cărucior, copilul mijlociu în dreapta, copilul mare în stânga. Un triunghi cu bază solidă, gata de luptă cu oraşul. Am primit atunci botezul focului. Din calmă, senină, relaxată, bucuroasă, aşa cum mă simţeam la plecare, am ajuns înapoi acasă isterizată, încruntată, nervoasă, încordată, mulţumind Domnului că ne-a adus teferi înapoi. Fără nici o glumă. Locul ăsta, altădată spaţiu de promenadă, reprezintă azi inversul absolut a ceea ce îmi imaginasem eu, atunci, în naivitatea şi neştiinţa mea. Trotuarele, atunci când nu lipsesc, pentru că da, există şi porţiuni în care trotuarul pur şi simplu intră în zid, aruncându-te pradă monştrilor de pe şosea, sunt strâmte, ingrate, dar mai ales cucerite. Ele sunt acum în slujba maşinilor, nu cred să mai existe în oraşul ăsta vreunul neprihănit. Iară eu, alături de copiii mei, trebuie să fi arătat ca picată de pe altă planetă. Auzi, cu căruciorul pe Calea Victoriei! Ha, ha, ha, ce glumă bună! Nu trebuie să mai spun că am ajuns acasă fără cadou, cui îi arde de cadouri când grija pentru pruncii tăi te macină?

De atunci am mai făcut şi refăcut de câteva ori drumul la şcoala lui Horia şi înapoi cu căruciorul. Că doar omul se învaţă repede cu binele, dar şi cu mai puţin binele. Am apelat cu fiecare incursiune în nebunia orasului la instinctele de supravieţuire şi am observat că, la fel ca în orice antrenament, înveţi să răzbaţi până la urmă. Ba ajungi chiar la măiestrie cu un pic de insistenţă. Şi chiar ajungi într-atât de departe încât să exclami: ce frumos e părculeţul ăsta, tot ăla la care acum doi ani te uitai cu milă. Pentru că vrei să trăieşti armonios, deşi pare disonant.

În timpul primilor 50 de paşi, starea lui Kiti a cunoscut o adevărată metamorfoză. Din viermele respingător de la pasul zero, firea ei a devenit un fluturaş cu aripi multicolore spre pasul 50. Efectul benefic al cerului liber deasupra capului asupra omului. Acum, experimentaţi pietoni ai marelui oraş, bucuria maximă din aceste plimbări constă în opririle la umbra cate unui copac pentru a ne potoli setea, poate foamea sau pur şi simplu pentru a simţi puţin vibraţia frunzelor, ierbii, pământului.

Am ieşit din zona verde. Grăbim pasul să scăpam cu cât mai puţin fum inhalat până acasă. Chipul lui Kiti arată bucurie. Trecem prin faţa unui biet bătrânel care cerşeşte cu mâna întinsă spre Kiti (copilul din dreapta mea). Plină de candoare, Kiti îi întinde în răspuns mânuţa goală şi un zâmbet. Bătrânelul este mulţumit. Oare ce cerşeşte?

Din nou acasă. Mai experimentaţi decât cu o zi înainte. Tot noi.

Cat de devreme la grădiniţă ?

by maria, Posted on

A sosit vremea să mă tot întreb.

Într-un mic parc de lângă o grădiniţă ies zilnic copiii cu educatoarea lor (copii mici, mulţi, educatoare, numai una) şi ocupă spaţiul de joacă. Îl ocupă la propriu pentru că se postează pe construcţia din lemn de jur împrejur ca pentru apărarea unei fortăreţe. Este cetatea lor, orice intrus trebuie nimicit. L-am lăsat pe Felix (da, unul dintre invadatori) să încerce să se descurce cu străjerii. După mai multe încercări eşuate acesta a revenit la bază. Iarăşi “tupăat”.

Copiii sunt prea agresivi, i-am spus educatoarei. Da, aşa este, mi-a confirmat ea cu o mimică resemnată, dar şi şmecherească. Pentru că şi-a dat seama că am picat din cer cu aşteptările mele. Câţi ani are băiatul, m-a întrebat. La vară face trei ani. Să ştiţi că nu e prea mic pentru grădiniţă, uitaţi-o pe Ioana, aducând de umeri o fetiţă mică, mică spre mine, ea are doar doi ani şi câteva luni, dar ştiţi ce descurcăreaţă este?

Trebuie să scriu pe hârtie: ce vreau de la grădiniţă? Sincer, dacă aşteptările mele privind şcoala sunt minime, nu văd cum aş putea cere mai mult de la grădiniţă. Ştiu că nu vreau să văd agresivitate şi violenţă la copii. Nu aştept de la un copil de 3, 4, 5 ani să “se descurce”, să înveţe să citească litere, să înveţe 10 cuvinte în limba engleză.

Lista rămâne deschisă.

Ce facem duminica asta, telegrafic, că-i prea cald

by maria, Posted on

Zi de duminică
Dar nu una obişnuită.
O premieră.
Kiti echipată pentru alergare.
Pantofi de sport aleşi de pe coloanele de sub plăcuţa “running”.
Primul antrenament de jogging.
Prin frumosul parc Kiseleff.
Cu tati de mână, adică invers.
În timp ce noi,
Ceilalţi membri ai familiei,
Ne-am prezentat la o premiere, nu în premieră.
Horia a câştigat
Premiul doi la un concurs de matematică.
Trei cărţi şi, cum altfel, o diplomă.
Mai bine decât premiul trei de anul trecut (dar şi de anul ăsta)
Când a (s-a) câştigat o geantă.
Atât de urât şi pregnant mirositoare
Încât am sufocat-o prin încuiere în debara
În prealabil închisă ermetic olfactiv într-o pungă nebiodegradabila.
Cu vagi regrete.
O carte, cea de Jules Verne, e deja citită,
Alta, Robin Hood, e mult binevenită,
La fel ca şi cea de matematică
Întotdeauna (eventual) surprinzătoare.
Şi Kiti a alergat uşor,
S-a mai şi plimbat,
Iar când a văzut împrejurimile casei sale
În drumul de întoarcere,
A izbucnit în hohote de râs
Care s-au auzit încă mult după.
“Finally home! I made it!”
Parcă ar fi zis.
(Nu dacă ar fi vorbit
Ci dacă ar fi vorbit englezeşte).
Şi nu fiindcă nu i-ar fi plăcut
Ci fiindcă a obosit.
Ceea ce am şi urmărit, bineinteles.
În continuare,
Duminică obişnuită
Fără premiere.
Masa de prânz în familie,
Chiar şi acelaşi meniu obişnuit de duminică,
Supă de pui cu tăiţei şi mult pătrunjel frunze,
Orezul nostru mult plăcut cu salate.
Apoi,
Un pic de relaxare activă
Şi la terenul de tenis.
Până spre seară.
Stop.
Duminică faină şi scumpă.
Cum ar zice cineva de pe-aici.
Acum chiar stop.
Deci, stop.

Copiii fără vârstă

by maria, Posted on

Sfrrr, sfrrr, sfrrr, cade torenţial soarele peste pământul colorat. Copiii sunt strânşi laolaltă şi sunt de toate vârstele. Se tăvălesc în nisip, se ascund în iarbă. Se miră de cum fug mingile atât de pline de viaţă ca nişte şoricei.

Copiii sunt aplecaţi cu nasurile în pământ, urmăresc gândăceii şi furnicile cu ochi, nasuri, urechi, mâini, corpuri. De la mic la mare. Furnicile conduc gândăceii, gândăceii conduc bebeluşii, bebeluşii conduc prescolarii, prescolarii conduc şcolarii, şcolarii pe adulţii-părinţi, părinţii pe straadultii bunici. Şi toţi fug şi fug. Ca să prindă furnica.

Un copil aruncă o minge. Alt copil o prinde. Şi altul o aruncă din nou. Şi tot aşa, că aşa-i jocul. Până nu mai sunt mingi. Pare că nu se mai termină, sunt mii de mingi. Înainte de a se termina mingile, un copil mai mare, poartă şi barbă, cedează. Se aruncă la pământ, pe care-l loveşte cu pumni şi picioare. Şi plânge. A înţeles greşit, îmi pare rău de el. Crede că atunci când se termină mingile totul se sfârşeşte pentru el. De fapt greşeşte. Este doar un joc. Pe care copiii îl joacă de plăcere, cu bucurie. Şi, nu e nimic prea subtil, când se termină mingile, cineva le strânge şi le cântă un cântec de leagăn. Atât. Dar, să lăsăm mingile, să vedem dacă mai plânge puişorul. Of, da, totuşi parcă s-a mai calmat, o fetiţă cu codiţe l-a mângâiat şi l-a ridicat în braţe. Nu-i nimic pui, e doar un joc. Cu cât cantitatea de educaţie creşte, cu atât scade bucuria. Aşa că nu-i de mirare că pisoii ţin tigrii în braţe. Vine şi un băieţel şi-l ia la o discuţie pe băiatul cu barbă şi cu suferinţă. Îi dă şepcuţa jos de pe cap şi îi pune mingea din nou în braţe. Mingea nu e niciodată “a dracului”, dimpotrivă, e doar sufletul tău pe care-l arunci aşa cum eşti tu atunci, în clipa aia, pe diferite traiectorii. Ai înţeles? Spălăm cu nişte apă rece fătuca plângăcioasă cu barbă încărunţită. Unii copii plâng şi ei de supărare, li s-a stricat jocul. Alţii râd spre cer, să nu se vadă.

Toţi cresc mari până la urmă. Chiar şi furnicile. Sunt mai înţelepţi, au mai multe griji. Norocul lor e că au apărut alţi copii mici mici de tot ca să-i conducă.

Jocul cu mingi s-a terminat. O sută la zero. Deci nu erau chiar mii de mingi. Uşa e deschisă. Pleacă toţi pe rând. Apoi uşa se închide. Nu pentru mult timp însă.

Supraprotectie?

by maria, Posted on

Se făcea că mă aflam în altă ţară dar pe o stradă de aici, din Bucureşti. O luasem pe Kiti de mânuţă şi o instalasem în scaunelul ei de maşină. Dar n-am putut să plec imediat de acolo pentru că era multă lume, multe maşini, mare înghesuială. Iar în învălmăşeala de pe strada asta bucureşteană, mi-am pierdut pentru o clipă atenţia distribuită la oamenii din jur, la maşinile parcate şi neparcate dar mai ales la copilul cuminte din spate. Care, până la reconectarea mea cu pământul, dispăruse din maşină. Unde-i Kiti? Vai, ce-am făcut? Ştiţi firul de gheaţă ce şerpuieşte pe spate şi înghite capul cu minte cu tot pentru câteva fracţiuni de secundă? Şi poate ştiţi disperarea cu care trânteai uşa drept în faţa întunericului de care scăpai în grabă mare când erai copil? Disperarea aia m-a cuprins şi pe mine şi m-a împins pe drumuri, străzi şi străduţe în jur. Cu geamurile maşinii deschise larg şi cu urechile ciulite ca iepurele de teama haitei am condus şi am ascultat. Iar ascultarea a primit răspuns. Vocea ei, groasă şi stridentă venită de peste clădiri. Apoi, nu doar vocea ei dar şi Kiti, întreagă împreună cu bucuria ei de a fi fost regăsită. Îmbrăţişarea a fost emoţionantă şi emoţia m-a trezit cu pulsul mărit.

***

Deseori mi se întâmplă să tresar şi să scap câte un “hi”, la volan fiind, când teama de a fi uitat vreunul dintre copii prin vreo parcare mă cuprinde. Parcă văd bietul copilaş uitat, disperat, alergând haotic şi periculos în jur. Brrrr!
Teama dispare urgent, aşa cum a venit, odată cu întoarcerea bruscă a capului spre spatele maşinii unde realizez că imaginaţia mi-a jucat doar o festă. Aşa ceva nu se poate întâmpla!

Totu-i bine si frumos

by maria, Posted on

Totu-i bine şi frumos până la ora mesei. Sau în jurul ei. De fapt nici măcar nu e nevoie să ajungem acolo. E suficient pentru Kiti să vadă un biscuite sau să întrevadă posibilitatea găsirii unei bucăţi de pâine şi comportamentul ei se deteriorează simţitor.

Dacă află locul unde există tipul ăsta de aliment începe presiunea asupra ta: “Biscuite!”, “Pâine!”. Dacă o refuzi te abandonează fără regrete. Îşi redirecţionează atenţia sâcâitoare către altcineva. Îmi dai, sunt prietena ta, mă refuzi, salutare! A dezvoltat chiar o abilitate deosebită în a recunoaşte persoanele miloase. Îşi alege cu dibăcie “prada”. Bunicii sunt printre favoriţi. Bieţii de ei, fireşte că sunt predispuşi să cadă în plasă! Nici nu-i de mirare că după vacanţa petrecută la bunici a crescut şi apetitul. Şi…numărul de kilograme. De saţietate Kiti n-a auzit?

Pâinea, un posibil drog? Glutenul din ea? Cam aşa ar putea părea. Sau e doar comportamentul dus la exacerbare? E stresul prea mare? E vacanţa de vară aproape?

Totu-i bine şi frumos până când refuzi să-i mai dai. “Aşteaptă, facem o pauză!” Atunci să vezi proteste! Pe de altă parte nu-i de fapt rău că protestează. E bine. Asta ne arată că înţelege foarte bine ce se întâmplă şi îşi exprimă nemulţumirea, părerea, dar şi personalitatea. Întotdeauna protestele sunt semn bun. Forma însă lasă de dorit. Iată un alt exerciţiu. De parcă n-aveam culegerea plină de probleme încă nerezolvate. Dar, ia stai aşa! Întotdeauna mi-au plăcut problemele şi puzzleurile şi rebusurile. Şi de când Horia e şcolar, refac problemele cu mare drag alături de el. Iată unul dintre aspectele pozitive!

Îmi amintesc când Kiti ţinea dieta fără gluten. A durat doar 9 luni, iar hotărârea am luat-o după nişte teste făcute la o universitate din Marea Britanie. “Although there is no clear evidence, considering the presence of an unknown substance in pacient’s urine, it would be safe to try a gluten-free diet”. Ceea ce am şi făcut. Se spunea, părinţii spuneau, că dacă şi cea mai mică cantitate de gluten este ingerată accidental de către copilul cu dieta fără gluten comportamentul său o ia razna iar munca ta devine sisifică. Plus stresul major din familie. Acese dezavantaje ar putea fi ţinute sub control chiar dacă cu eforturi, însă în cazul nostru nu s-au observat schimbări majore comportamentale aşa că am renunţat. Totuşi, glutenul, în procesul de metabolizare duce la formarea unor proteine (gluteomorfine) care s-ar acumula în circulaţia unora dintre copiii cu autism în cantitate mai mare decât normal din cauza unor defecte intestinale, iar aceste gluteomorfine ar afecta comportamentul asemenea unui drog. Pâinea, un drog?

Ei, dar nu e problemă fără soluţie. Totu-i bine şi frumos până când avem ce rezolva!

Relaxare

by maria, Posted on

Pentru întâiul ăsta de mai ne-am propus câteva ore bune afară în aer liber, pe zgura roşie şi înconjuraţi de pereţii verzi din frunzele copacilor ce împrejmuiesc terenurile de tenis. Am prins pentru joacă destul din soarele neaşteptat (după diverse forecasturi) al zilei dar, păcăliţi de căldura şi bunătatea lui, ne-am amânat jocul propriu-zis de tenis exact cu jumătate de oră înainte de venirea ploii. Şi atât de credincioşi în puterea lui, a soarelui, nu am părăsit terenul odată cu primii stropi de ploaie. Nici chiar mirarea din vocea lui Felix, “ce-e-e, plouă?”, nu ne-a oprit. A fost nevoie de mai mult ca să simţim că, doar de data asta, am fost înşelaţi. Şi, înghiţind în sec, am plecat spre casă. Şi, înghiţind în sec, am simţit o sete mare. Şi, înghiţind în sec, am mai înghiţit odată în sec şi am făcut stânga (cedând rugăminţilor plangaciose gen “Domba-Domba”) brusc şi neaşteptat la Mcdonald pentru un suc şi-o îngheţată cu ciocolată (simplu-dulce).

De ce iubim noi zgura roşie? Pentru că e caldă, moale, asortată cu verdele naturii, prietenoasă cu copiii, relaxantă. E un loc în care Felix a făcut primii paşi, Kiti vocalizează şi răspunde cu plăcere (ultimele lecţii mutate pe teren au fost adevărate reuşite), Horia nu se plictiseşte niciodată (are însă şi briceagul la el) iar noi, părinţii, facem sport.

Concert

by maria, Posted on

Concert Traffic Strings- Rosso Latino, muzica compusa de argentinianul Astor Piazzolla.
Foarte frumos!!! Din pacate a trecut deja.

Gabriel Gheorghe-vioara
Viorel Bustean-vioara
Lucian Moraru-viola
Dan Joitoiu-violoncel
Sandel Smarandescu-contrabas
Vladislav Panush-nai
Fernando Mihalache-acordeon
Horia Maxim-pian

Am cautat sa va pun piesa Buenos Aires ora 0, preferata lui Horia, dar, din pacate, n-am gasit-o.

http://www.youtube.com/watch?v=ja4y-G1eiy0&feature=related

Pranz de vara precum ziua

by maria, Posted on

Dupa o dimineata atat de calda, senina si lunga (am intins-o noi peste ora 2 pm) petrecuta in parc, ne-am gandit sa luam un pranz potrivit: usor si delicios.

Am gatit o supa crema de legume pe care copiii (si nu doar ei) o prefera mai ales daca are si crutoane de paine in ea. Foarte simplu: legumele (morcovi, ardei, ceapa, patrunjel, telina, dovlecel si rosii) fierb impreuna cu multe frunze verzi (leustean, patrunjel si telina). Dupa ce au fiert legumele, scot ceapa din ea (are un gust prea accentuat pentru noi) si pun blenderul peste restul legumelor si apa in care au fiert. Gata crema!

Apoi, pentru ca cerul perfect senin si albastru ne aminteste de Italia: ardei sicilieni (mersi pentru reteta, Moni!). Iata cum se prepara:

Se spala ardeii (eu am folosit 4 bucati) si se taie in jumatate longitudinal. Se curata de samburi si se potrivesc intr-o tava ca in poza.

Spal rosii, cate una jumatate (sau in functie de marimea rosiilor, cate doua) pentru fiecare ardei. Le tai in cubulete mici, de 5 mm latura sau aproximativ, apoi le pun intr-un caston.

Toc marunt 6-8 catei de usturoi si ii adaug rosiilor tocate. Mai pun frunze de busuioc taiate marunt (cam o legatura mica).
Amestec bine rosiile, usturoiul si busuiocul care vor constitui umplutura pentru fiecare jumatate de ardei.

Deasupra fiecarei bucati de ardei umplut ca mai sus pun cate 1-2 fileuri de anchoa.
Stropesc ardeii umpluti cu putin ulei de masline (2-3 linguri) si pun tava la cuptor unde o tin 20-30 de minute, pana se inmoaie ardeii.

Sunt deliciosi, va invit sa incercati reteta!

Dezordine

by maria, Posted on

Imi scapa cate un gand aiurea, fug dupa el, nu-l prind. Lasa, imi vine altul. Si altul. Hei, hei, opriti-va ca abia va vad, stop! E haos in capul meu si chiar pe capul meu. Parul e ciufulit, sunt cocheta, zice Laura, doar se asorteaza bine cu pijamaua de pe mine. E verde. Parul nu e verde. Sunt nauca, dar nu fizic. Cred ca as tine la doua seturi de tenis cu cateva mici setari la cap. Am doua nopti gri la activ in ultimele 4 zile. Una buna, alta rea, inca una buna, alta rea, gata, asta-i patternul. Posibil sa mai tina vreo doua nopti. Cate doua de fiecare cap cu circumferinta sub 50. Centimetri. Nu e o noutate. Cand temperatura creste peste 39.5 grade Celsius stau la panda, gata de atac. Cu scutecul umezit in apa la temperatura camerei o astept dupa colt sa o prind in plasa si s-o micsorez. Pana acum am fost eficienta, vezi patternul de mai sus.

Ce ma fac azi dupaamiaza? Au chemat-o pe Kiti la comisie. Imi place cum suna: au chemat-o la comisie. Azi o sa intram (posibil cu totii-mama si copii) unul dupa altul in camera aia, poate o stiti, plina de caini, draguti de altfel, dar galagiosi deci cu potential de sperietori pentru copii, si o sa defilam pe linoleumul rosu (de fapt nu e rosu) pana la scaunele rezervate pentru noi (desi cel mai sigur este ca vom fi mai multi decat scaunele). Noi, pe de o parte, ei, pe de alta parte. Juratii din filmele americane. Noi, inghitind in sec si pledand vinovat, ei, tehnici, detasati, instruiti sau harsiti, fara emotie. Pledezi vinovat, iei mai putin. Un an. Apoi revii. Cel mai adesea, tot vinovat. Hi, hi, hi.

Ma intrebam ce fac? Unu-i cu febra mare, altu-i cu “ceva care-i impinge creierul in craniu” (???). Noroc ca Kiti si-a mai revenit. Dovada si hiperfoamea care a cuprins-o de ieri incoace. Si setea. “Apa, mami!”, imi zicea azi noapte Felix. Aaaa, si “tine, I love you!” la fiecare mangaiere. Am primit multe, va dati seama! Repet, ce ma fac? Iar il scot, mai si ploua azi. Nu putea sa stea ca ieri? Mi-ar fi potrivit mai bine bucatile de zi. Panadol poate inainte cu jumate de ora si cat se poate de rapid inapoi, acasa, in pat, “culcarea mea”.

Pot sa va spun ca a plouat si miercurea trecuta si inca patru joi anterioare consecutive inapoi. Adica in zilele cand Kiti infrunta Bucurestiul spre si de la logoped. Macar acum nu mai e frig. Azi o primesc acasa fara maini si nas inghetate.

Acum a adormit. Recupereaza de azi noapte. 40.2 si are chef de ras si de dragalasenii. In intuneric nu-l vezi cat de aprins la fata e. Doar ochii reflecta mai tare cate o raza de lumina ce intra in dormitor de la vreo masina fara somn de pe strada. Cand in pat cu noi, cand la “culcarea lui”. Ochii ii sunt si mai mari cu scutecul ala imens, ud si alb care-i inconjoara capul. Tati isi aminteste de Steve, seful de la financiarul de acum cativa ani, care a sunat-o pe Barbara, singura cu varsta aproape de pensionare, si i-a comunicat, prin telefon repet, ca datoreaza firmei 100000 de euro! Un tip disperat incerca sa recupereze niste datorii, oricum nu ale lui sau ale ei nici macar. Am ras, am ras cu lacrimi de absurdul situatiei. Merge orice la 3 noaptea. Daca nu e somn, poate fi orice, chiar si un ras semiisteric.

S-a trezit. Plange. Te doare ceva? “Timpica!”, adica nimica. Bine. Vrei la mine in brate? Da, da, hi, hi, hi, uita de plans. Va las, doar vedeti de ce!

Reevaluare (1)

by maria, Posted on

E dimineata iar noi suntem pregatiti fizic si sufleteste sa pornim in aventura anuala a reevaluarii lui Kiti. Incepe azi si o sa continue cam o luna si ceva. Cu pauze, binenteles, intre vizitele la medicul neurolog, psiholog, autoritatea ce va primi dosarul nostru, comisia de evaluare, asistentul ce ne va vizita acasa si cam atat, cred. Nu avem o amintire placuta dupa experienta inrudita de anul trecut, dar nici nu ma astept sa fie cineva multumit de toata alergatura asta mai mult sau mai putin obligatorie pentru obtinerea unor bani ce ne usureaza plata terapeutilor. Mai ales ca nu vad necesitatea evaluarii anuale a copiilor afectati destul de sever de autism. Parca s-ar teme cineva ca copilul tau s-a facut bine intr-un an si parintii lui profita luandu-i in continuare banii din buzunar. Ce bine-ar fi sa fie atat de simplu: te imprumuti, amanetezi tot ce ai si angajezi tot felul de terapeuti care reusesc intr-un an, doi, trei sa-ti scoata copilul din statistica lor. Gata, am scapat de inca o capusa din sectorul unu!

Azi: vizita la clinica de pediatrie. Cu asta se incepe la reevaluare. Te programezi la medicul neuropsihiatru, pentru asta vorbesti la telefon cu asistenta lui care nu-ti da programarea de la prima convorbire. Te pune sa o mai suni o data dupa o ora ca sa primesti o ora. Mai suni o data sa-ti dea ora. Desi la cele mai multe cabinete medicale se asteapta, totusi cand ai o ora, speri ca intalnirea cu medicul sa se produca putin dupa ora respectiva. Deaceea vrei o ora. Deaceea suni inca o data. Si primesti un raspuns asemanator cu ceea ce-ti doresti doar ca nu e o ora ci e un interval orar. Bun si ala ca mai contureaza putin zona din zi ocupata. Sa fie…intre 9:30 si 10 si se intra in ordinea sosirii. E bine asa? E bine relativ la un secol, e binisor relativ la o dimineata.

Hai sa ne gandim: daca e 9:30-10, inseamna ca asta ar cam fi intervalul de sosire a doctorului, corect? Corect, putem fi acolo la 9-9 si ceva si nu vom avea de asteptat decat cam o jumatate de ora sau maxim 45 de minute. E bine? Se poate si mai rau! Da, dar daca se intra in ordinea sosirii si daca si alti pacienti s-au gandit sa soseasca mai repede pentru a evita aglomeratia si asteptatul excesiv inseamna ca oricum vom avea de asteptat dupa sosirea medicului deci creste intervalul de acumulare de tensiuni. Ce facem? Facem cum am zis, plecam pe la 8:30 si vedem acolo.

Zis si facut. De data asta suntem patru. Toti cei trei copii si cu mine. Horia nu merge azi la scoala, am nevoie de ajutorul lui. Doar el e asistentul meu. “Te superi daca te rog sa nu te duci azi la scoala?” O privire neincrezatoare ma fixeaza imediat. “Razi de mine? Binenteles ca nu ma supar!” Ha, ha, ha, macar unul dintre noi are un motiv de bucurie: azi nu se duce la scoala.
Anul trecut am fost doar trei: cu mine si Kiti, bebelusul de atunci, Felix. In carucior ca asa se descurca subsemnata mai bine. Doamna psiholog s-a cam suparat ca n-am lasat copilul cu cineva. Cu cine sa-l fi lasat? “Ei, nu se poate sa n-ai pe cineva sa stea cu copilul!” Nu conteaza ca mama nu se simte confortabil sa-si lase copilul atat de mic cu altcineva. Asta in cazul in care ar fi avut cu cine. Nu conteaza asta, cateodata am senzatia ca, aici, copiii sunt niste remorci care pot fi lasate si in garajele lor cateodata.
Felix a crescut cu un an. Acum sper sa vrea sa stea afara cu fratele lui. Si astfel nu voi dublu-stresa pe nimeni din clinica de pediatrie.

Sus la etaj, pe culoarul-sala de asteptare o mama cu o fetita, alta mama cu doi baieti, inca doua femei fara copii. Cioc-cioc, batem la usa sa ne anuntam sosirea. “Asteptati afara, oaaaac-oaaaac!”, ma si sperie asistenta de o marime impresionanta.

Ce bine ca e linistita Kiti, imi zic in gand. Kiti sta in picioare in stanga mea, cu haina inchisa pana in gat, cu mainile tinandu-se reciproc, cu un zambet discret in ochi si pe buze. Sta nemiscata, dar isi modifica starea dinamica doar pentru cate o secunda ca sa se apropie de usa si sa atinga cu degetele programul agatat pe ea. Apoi revine la pozitia stana de piatra. Cu zambet discret pe ochi si buze.
Baietii sunt si ei langa mine, unul invarte bolasul (e Horia, cine ar putea sa aiba arme cu care captureaza canguri si alte animale!), celalalt sare de la unul la altul ca o minge de tenis, cu resurse energetice proaspete ca in orice dimineata ( e Felix daca sare, dar si daca nu-i Horia!).

Conversam si cu mamele din sala, nu doar intre noi. “Eu i-am dat o suta de mii asistentei, dumneavoastra?”, ma interpeleaza una dintre ele. “Poftim?”, nu inteleg eu din prima mai ales ca nu pot in ruptul capului sa inteleg de ce oamenii se incapataneaza sa foloseasca vechii bani in conversatii si tranzactii. Ma prind repede si ii raspund ca nimic. Se uita neincrezatoare la mine (parca s-a mai uitat cineva neincrezator acum cateva paragrafe la mine, sa am eu ceva?). “Dar domnului doctor?” “Nimic!” Ei, asta-i prea de tot! Imi pare putin rau ca i-am zis. Oare am gresit? Dar asta-i realitatea. Eu nici nu m-am gandit la asa ceva. O vad cum ii strica bulversarea mimica. Am facut-o, asta e!

E 10:45. Sunt invitata in cabinetul psihologului. O recunosc pe doamna de anul trecut. O sa fie bucuroasa ca intru fara Felix. Azi o voi doar simplu-stresa. Cu Kiti. E mai bine asa, voi fi cu ochii catuse pentru Kiti. Anul asta nu va mai rupe brelocul de la cheia dulapului din cabinet. Ne asezam pe cate un scaun. Raspundem intrebarilor. Eu, pe o parte, Kiti, pe de alta parte. “Ooo, sunt incantata sa vad progresele lui Kiti!”, spune doamna psiholog. Ii zambesc, incantata la randul meu de incantarea dumneaei. “Parca aveai si un bebe anul trecut cu tine?”, ne recunoaste doamna psiholog. “E si acum cu noi, ne asteapta afara cu fratele lui!” “Ai trei copii?” “Da!”, zic eu, macar multumita ca nu arat prea imbatranita de ii inspir persoana a doua singular.

Apoi iesim ca sa reintram dupa alt timp la domnul doctor de data asta. In pauza dintre motivele vizitei noastre la clinica, Kiti bate coridorul in lung si-n lung. Dus si intors. Un baietel grasut (asteapta la endocrinologie) o provoaca la joaca oprindu-i drumul cu bratele intinse lateral si cu un “interzis!”. Kiti accepta provocarea zambind. Felix intra si el in joc si sfarseste repede jocul strivit la pamant de greutatea importanta a aceluiasi baietel. Plange ranit la frunte la mine in brate. Il pup, il mangai, il alint pana-i trece. Nu dureaza mult. Asa si trebuie ca risca si Kiti o cazatura similara. O chem langa mine, mai salvez niste minute de liniste. Horia invarte bolasul.

Reintram, acum si ca sa incheiem aventura de azi. La medicul neuropsihiatru treaba merge repede. Din fericire. Doua-trei intrebari, liniste peste cateva notite in fisa lui Kiti si “dati fisa aceasta doamnei asistente si reveniti intr-o saptamana sa ridicati certificatul”. Asta-i tot? Perfect, am sters-o de-aici!

Gata, copii! Imbracarea. Acasa cu noi. E 11:30 si avem toata dupaamiaza in fata! Kiti sa invete, Felix sa se gudure pe langa mine, Horia sa invarta bolasul…

Carnaval

by maria, Posted on

Uraaaa! E carnavaaaal! Ce costume va alegeti? Ce personaj ati vrea sa fiti? Spiderman? Un cavaler? Indian? Un mexican? Vreo printesa? Sau un dinozaur?

Haide, vino, sa probam! Costumase sa-mbracam! Si-n oglinzi sa ne-admiram! Dintr-o singura miscare, Felix dispare sub masca si corpul lui Spiderman. Ihi, ihi, izbucneste el in plans si-si smulge masca cu o smucitura. E la doi pasi de oglinda, il intorc, nu, de fapt, incerc sa-l intorc sa se vada. Trage cu ochiul spre ciudatul din oglinda si izbucneste in plans. E in contradictie cu bratele excesiv de musculoase.Nu stiu ce face Spiderman ca e cu spatele la noi (dupa oglinda). Oricum, Felix a decis fara doar si poate: jos cu costumul lui Spiderman!

Repetam experienta cu alte costume. “Nu veau canaval! Urat canaval!”
Biiine. Cautam dvdul cu Chicken little. Iti place de Chicken little? Da, da, cump cicn litl! Pai atunci, hai sa coasem un costum Chicken little! Da, da!

Zis si facut. Iata originalul si iata si interpretul personajului Chicken little. Va place?

https://i2.wp.com/uk.gizmodo.com/ChickenLittleSing.jpg?w=640