Experimentale

Pa, pa, boubou!

by maria, Posted on

Poveste tradusa din revista Histoires pour les petits cu ilustratiile de-acolo. Povestea ii place mult lui Felix pentru ca si el a fost si mai este un copil purtat cu drag, chiar daca nu in sling (de care n-am stiut pana de curand).

Ghemuit într-un boubou strâns pe spatele mamei sale, Amadou se afla în drum spre casă, când se întâlni cu prietena lui, girafa, care se răcorea la umbra unui copac.

-Bună ziua, girafă! Nu te incomodează să ai nasul atât de aproape de cer?
-Nu, răspunse ea. De sus, de la înălţime, eu pot să miros totul! Mai încolo, când te vei putea căţăra în copaci, vei putea simţi şi tu toate aromele pământului aduse de vânt!
Amadou se agăţă de gâtul mamei şi zise:
-Parfumul mamei mele îmi este suficient! Miroase atât de bine a vanilie!
Amadou era încântat de plimbarea aceasta, instalat confortabil pe spatele mamei sale.
Aproape de câmpie, Amadou întâlni un bun prieten, struţul.
-Spune-mi strutule, de ce alergi tu atât de repede?
-Pentru a fi mereu primul, răspunse struţul. Când vei fi mare, vei adora să alergi cu prietenii tăi!
Amadou îşi lipi obrazul de pielea mamei sale şi răspunse:
-Eu prefer să merg în ritmul paşilor mamei, pentru că ea are un mers atât de liniştit!
Aproape aţipit, Amadou fu salutat cu un răget de către leu.
-Şşşt, îi spuse Amadou, chiar trebuie să faci atâta zarvă?
-Binenteles, eu trebuie să mă fac respectat! Curând şi tu vei vrea să te faci auzit şi vei fi foarte mulţumit dacă vei avea o voce atât de puternică precum a mea!
Amadou care o asculta pe mama cântându-i un cântecel răspunse:
-Vocea mamei mele este cea mai dulce muzică, nu îmi trebuie alta!
Ajungând lângă casa lui, Amadou văzu maimutelele făcând tot felul de acrobaţii.
-Amadou, vino să te joci cu noi, strigara ele.
Amadou ar fi vrut să li se alăture dar în acelaşi timp se agăţă şi mai puternic de gâtul mamei sale, soptindu-i la ureche:
-Mi-e un pic frică. Şi, în plus, prefer să stau cu tine, este mai puţin periculos.
-Dar mult mai puţin amuzant, îi răspunse mama.
Amadou reflectă asupra spuselor mamei şi sări afară din boubou.
-Gata cu boubou-ul pe ziua de astăzi, strigă el mândru.
Amadou se apropie de maimuţele şi le privi cum se amuzau ele ca nebunele. Pentru a-l încuraja, maimutelele îl chemară:
-Vino cu noi, Amadou, vino cu noi!
Amadou se alătură jucăuşelor şi învaţă de la acestea să se balanseze suspendat de liane. Era extrem de amuzant!
-Uite, mamă, ce pot să fac! Nu-mi mai este frică!
Apoi încercă să facă nişte salturi pe care le găsi tare distractive.
-Mic rege al piruetelor, ai grijă să nu te loveşti la cap, îl atenţionă mama sa, puţin îngrijorată.
După un timp, se făcu vremea ca Amadou să-şi ia la revedere de la noii săi prieteni.
Seara, înainte de a adormi, Amadou o întrebă pe mămica lui:
-Mami, nu vom arunca boubou-ul, nu-i aşa? Poate că vom avea nevoie din nou de el într-o bună zi, când eu voi fi obosit la întoarcerea de la piată.
-Ai dreptate, îl vom păstra, îi răspunse mama. Şi nu îţi face griji, chiar şi când vei fi mare tu vei rămâne un băieţel mic în inima mea!
Protejat de dragostea mamei sale, Amadou adormi liniştit.
Si toţi copiii din lume pot să facă la fel!

 

Absurd

by maria, Posted on

El este Spot. L-aţi mai întâlnit poate, dacă aţi mai trecut pe-aici. Cei mai mulţi dintre noi ar spune, este un căţel de pluş, dacă ar fi întrebaţi ce sau cine este Spot. Felix îl vede însă ca pe un băieţel, deşi, chiar şi el recunoaşte, Spot a fost căţel când era mic. Dar acum a crescut. Spot este prietenul cvasi-nedespărţit al lui Felix, altfel nu ar apărea pe-aici. Dar ce legătură are el cu mine? Sau, mai bine zis, există vreo legătură între mine şi Spot în afară de legătura “prin alianţă”?

Mărturisesc: mi-e drag Spot pentru ca este preferatul unuia dintre preferaţii mei, dar îmi place şi pentru ceea ce este el, un căţeluş de pluş tare simpatic cu fătucă de câine cumsecade, urechiuşă neagră bleagă şi un ochi pătat, motiv pentru care i se spune Spot.

Ce face Spot toată ziua şi chiar noaptea? Fiindcă vorbeşte şi se comportă precum un băieţel adevărat, exact ca Pinocchio, graţie lui Felix care încă nu a auzit despre păpuşa de lemn însufleţită, putem să ne imaginăm cu uşurinţă că el, Spot, este reflexia fantastică a tuturor emoţiilor, persoanelor şi întâmplărilor din viaţa lui Felix. Şi cum eu, mama lui Felix, am bucuria de a fi personaj principal al acestei ficţiuni mai mult sau mai puţin reală, iarăşi se subînţelege (pare că până la acest moment vorbele mele au fost superflue întrucât totul a avut un subînţeles evident), deci se subînţelege că eu reprezint pentru Spot un adevărat model. Şi precum discipolii pentru maestrul lor, la fel Spot visează să se identifice cu mine şi cum el este reflexia mea prin mintea lui Felix, şi eu cu el, asta, deşi nu sunt de pluş, n-am o ureche neagră şi bleagă, nici un ochi pătat şi nici nu (prea) latru. Recunosc însă că mai muşc din când în când, dar nu mai tare decât o face orice căţeluş. Chiar azi, la prânz, când mi-am scos colţii să-l muşc în joacă pe Felix de mână, am fost mustrată de acesta:”să ştii că Spot nu muşcă!”.

Spot a învăţat totul bine şi drept de la părinţii săi spirituali aşa încât niciodată nu greşeşte în ciuda faptului că maestrul l-a învăţat şi despre eşec (vezi şi rândul de mai sus). Spot face absolut tot ceea ce fac şi eu sau Felix. Spot este umbra noastră. Spot conduce chiar şi aceeaşi maşină, are aceleaşi hobbyuri. Spot frecventează aceleaşi locuri ca noi şi se îmbracă foarte asemănător (deşi parcă rochii nu am auzit să aibă). Spot cântă la chitară şi joacă tenis. Ba chiar îşi construieşte şi o casă şi, incredibil, lucrează cu aceeaşi echipă de muncitori!! Vorbeşte engleză şi cunoaşte câteva cuvinte în germană. Spot este prezent în viaţa reală şi imaginară a familiei noastre şi prezenţa lui este cât se poate de vie şi perceptibilă atât prin fizicul său, dar mai ales prin voinţa şi glasul lui Felix. Spot face ca mine tot ceea ce eu fac bine şi face exact pe dos de cum fac eu atunci când greşesc. La fel se întâmplă şi cu ceea ce face Felix. Deci Spot este Mister Perfect. “Spot nu se speie de monsti”, “Spot îndoaie genunchii când loveşte mingea de tenis şi o dă întotdeauna peste fileu”, “Spot pune benzină în rezervor, el nu rămâne niciodată fără benzină”, etc.

Ştii ceva, deşi mi-e drag Spot, parcă a cam început să mă calce pe nervi. Spot nu vorbeşte niciodată urât, Spot nu-şi pierde cumpătul niciodată, mai că-mi vine să-l rog elegant să mă mai scutească. Prea le face pe toate bine! “Ştii, mami, că Spot are pantaloni de militar ca ai mei?” Nu, nu ştiam, dar mi-am imaginat!!!

Şi ca un argument pentru puternica personalitate emanată de Spot spun doar că, stând în maşină cu Felix şi…Spot şi povestindu-i surorii mele la telefon despre Mister Wright şi redându-i cu gelozie replicile admirative ale lui Felix, râdem. Dar nu doar atât, telefonul este pe speaker şi sora mea evită să comenteze pe seama lui Spot…ca să n-o audă! Spot probabil că nu ar face asta!

Reîntâlnire

by maria, Posted on

N-am mai participat la întâlnirile săptămânale ale playgroup-ului lui Felix din iunie. Ieri am reînceput. Felix a crescut mult în vara asta, ştiu şi pentru că i-am văzut ieri pe prietenii lui. I-am regăsit pe copii văzându-le imaginile parcă dintr-o oglindă care lungeşte. Erau toţi înşiraţi în mintea mea mititei, aşa cum îi lăsasem în iunie, iar acum încercam să le potrivesc imaginile mici cu cele prelungite din oglinda deformatoare. Da, erau tot ei. Numai Felix se oglindea într-o oglindă plană.

Sunt mulţumită că a găsit resurse să uite de timiditate şi să răspundă măcar cu câte un zâmbet diverselor mămici. Nu i-a urat băiatului gazdei “happy birthday” aşa cum îmi spusese acasă, dar i-a oferit darul fără reţinere, mai ales că, înainte de a-l împacheta împreună acasă, i-am citit cartea din pacheţel.

Mă uit la ei, la copiii cu vârste de la 5 luni la 4 ani, sunt toţi drăguţi aşa preocupaţi de diverse activităţi cum se arată în dupăamiaza asta. Mamele se strâng în grupuleţe de cate 2-3-4 şi discută diverse, de la virozele copiilor preşcolari, la planuri pentru petrecerea sărbătorilor şi până la idei de art&craft. Recunosc că nu mă simt perfect integrată în acest grup mixt, semăn puţin cu fetiţa mea din punct de vedere al socializării, însă, în ciuda acestui fapt, găsesc căi de comunicare mulţumitoare. De Felix nu-mi fac griji deosebite, el îşi găseşte mereu câte ceva de făcut prin preajma mea. Nici el nu-şi face griji în ceea ce mă priveşte, şi eu pot fi găsită prin preajma lui măcar din când în când. Şi totuşi… Urmărind-o pe Ester, micuţa Ester din oglinda minţii mele, acum o domnişorică de 18 luni, cu obrăjori rotunzi şi moi şi păr cârlionţat, deci, urmărind-o cum se îndreaptă pe nevăzute spre uşa balconului întredeschisă pe care încearcă să o determine să-şi dezvăluie potenţialul maxim de deschidere, în linişte şi cu un vădit sentiment de vinovăţie pe chip, îmi dau seama că băieţelul meu, pierdut în mulţimea de copii şi adulţi, de fapt doar simţindu-se pierdut, intră într-o stare de panică manifestată prin scurte ture din dreapta în stânga, strigându-mă, mama, mama şi, bineinteles, pornind a plânge. Îl strig zâmbind, mă aude zâmbind şi îmi răsplăteşte gestul de a-l fi regăsit prin îmbrăţişarea coapsei mele. Regăsind sentimentul de linişte şi siguranţă în haosul acustic, Felix îşi continuă turul imaginar cu un camion de jucărie, iar eu mă amuz văzând cum unul după altul câţiva copii curajoşi îl imită pe cel mai inventiv din zona respectivă care s-a cocoţat pe marginea canapelei de unde după ce termină de numărat până la zece plonjează în fund către marginea canapelei. Număr mai mulţi băieţei, dar o văd şi pe Eleonora printre ei şi asta mă miră, doar Eleonora era fetiţa cu instincte materne mai evidente. Dar poate că acest fapt nu este în contradicţie cu plonjarea în fund de la înălţime.

La activitatea zilei copiii au decorat şi alcătuit câte un zmeu cu faţă umană. Unele mame preferă să indice copiilor un model de decorare, altele lasă acest aspect în totalitate la discreţia imaginaţiei copilului, astfel că în final poţi vedea zmei zâmbitori cu feţe umane sau zmei trişti suprarealişti. Sau invers.

Cântăm şi dansăm la începutul şi la sfârşitul întâlnirii şi de fiecare dată citim câte o cărticică frumos ilustrată cu o scurtă istorioară aşa încât să nu se plictisească nimeni. Ieri, o maimuţică îşi căuta mama printre animalele din junglă, iar până să o găsească, a descoperit că animalele pe care le întâlneşte sunt foarte diferite, unele au aripi, altele nu au picioare, altele au nasuri lungi sau gâturi lungi, altele sunt viu colorate pe când altele sunt gri-pământii.

Ne-a plăcut, Felix a părut încântat, ceea ce şi ne-am dorit.

Test de coerenţă

by maria, Posted on

L-am învăţat pe Felix un cântecel şi o poezie mică în germană. Le zice şi el cum poate, chiar de nu ştii germană îţi dai seama în ce limbă le zice. Care va să zică a prins melodia. Nu vrea să le spună la comandă, nu insist. Horia n-a mai făcut germană la şcoală de câteva dăţi, doamna profesoară s-a măritat şi e în luna de miere. Lună de miere este şi pentru copiii care se bucură că au scăpat de germană. Germana este şi limba străină în care am purtat negocieri de două săptămâni încoace cu diverşi proprietari de apartamente din Austria, acolo unde ne-am obişnuit să ne facem vacanţa de schi încă de pe când locuiam în Slovenia. Îmi place perioada asta a anului şi pentru că îmi reamintesc cuvinte şi expresii în limba lui Goethe. Horica zice că nu este prea atras de ea, dar nu-i bai, cred că faptul că de data asta nu l-am lăsat să aleagă nu este un lucru rău. Părinţii pot hotărî uneori pentru copiii lor chiar fără să primească neapărat acordul lor, nu-i aşa? Doar uneori. Pe de alta parte, ne pare rău amândurora că Raluca nu mai are timp să se joace şi să citească în franceză cu Horica. După trei ani de franceză în particular nu aş fi vrut să o ia de la capăt la şcoală aşa că am ales germana ca a doua limba straina. “Mami, ştiu cum se spune la Polizei….poliţie”, învaţă Felix primele cuvinte în germană.

Horia mi-a găsit ieri încărcătorul pentru aparatul foto. Sunt bucuroasă, abia aştept să fac o poză cu el după atâta vreme. Haosul nu este atât de mare precum ar putea părea, însă scăpări avem la toate nivelurile. Se pare că ieri a fost o zi a redescoperirilor. De data asta eu am fost cea care, fără nici cea mai mică speranţa, am găsit “Marile speranţe”, romanul rătăcit de Horia. Ei, acum să vezi dilemă, pe care să o citească mai întâi, pe cea ivită de unde nu se aştepta nimeni sau “Robin Hood”?

L-am ascultat pe Horia la română, s-a pregătit pentru testul de azi despre câmpul lexical. Oare ce înseamnă “trăsătură de sens”, nu îmi amintesc de noţiunea asta şi îmi pare destul de dificilă pentru copiii de clasa a cincea? Sunt mulţumită şi încântată, pentru că doamna de română îl îndrăgeşte pe Horica. În special pentru că prinsese o frică teribilă de limba română. Se pare că ameninţările doamnei învăţătoare referitoare la exigenţa şi inflexibilitatea profesoarei de limba română nu s-au confirmat in realitate. Cel putin nu şi în ceea ce-l priveşte pe Horia. Totuşi ar putea să scrie un pic mai frumos. Şi scrisul meu de copil de clasa a patra era dezordonat, înghesuit, neregulat, deci inestetic. Apoi, chiar dacă nu a devenit un scris frumos, s-a aranjat în pagină şi a primit omogenitate.

Ca mulţi copii mai ales la început, Kiti are o materie preferată: educaţia fizică. Azi s-a urcat singură pe aparate, e mult mai bine ca la început. S-au obişnuit şi profesorii din şcoală cu prezenţa ei acolo. Nu e aşa de rău pentru nimeni în cele din urmă. Putem sta deja de două ori pe săptămână toate cele patru ore. Oare muzică nu au? Nu-mi amintesc să fi văzut materia asta în orar. Cum ar fi posibil?

Aşa cum Felix învaţă un cântec într-o limbă pe care nu o cunoaşte şi aşa cum cântam şi noi când eram mici cântecele pe care le ascultam, cu nişte cuvinte inexistente în limba respectivă însă care semănau atât de bine cu cele pe care de fapt încercam să le imităm, la fel învaţă şi Kiti diversele activităţi pe care le faci în mod obişnuit într-o zi. Automat, copiază unii paşi destul de bine, pe alţii îi sare, iar pe restul îi aproximează. Şi tot aşa până într-un târziu mai apropiat sau nu, cand reuşeşte să repete întreaga secvenţă a activităţii cu pricina cu destulă acurateţe. Alteori improvizează. Ca azi la masa de prânz. Între fraţii ei poziţionată la masă, are locul perfect din punctul ei de vedere întrucât accesul spre farfuriile celor doi fraţi este liber. Dar nu despre asta e vorba. Murdărind din neatenţie faţa de masă, s-a întors către sulul de şerveţele din care intenţiona să rupă un şerveţel cu care să şteargă masa. Din păcate, sulul fiind abia început, s-a blocat în suportul ce-l ţinea şi Kiti nu a reuşit să-l învârtă ca să rupă un şerveţel. În schimb a reuşit să rupă o bucăţică mică din el, mică cât un degeţel, bucăţică cu care intre doua degete a purces la ştergerea mesei. A început să râdă şi noi după ea, remarcând comicul situaţiei. După care, surpriză, neştiind ce se face cu o furnicuţă de şerveţel murdar de iaurt (lecţia asta n-a mai întâlnit-o) a găsit o soluţie neconvenţională la problemă :l-a…mâncat, în hohote de râs. Acompaniate de alte hohote de râs, bineinteles.

Oare poţi să-l înveţi pe un copil să piardă (un meci de tenis) cu zâmbetul pe buze?

Cer senin. Ce contează că este frig?

by maria, Posted on


Cu soarele pe cerul dimineaţii neamenintat de niciun nor serios, (puişorii de nori timizi nu pot fi decât nişte perdeluţe transparente în faţa soarelui), sigur trebuie să ieşim sub cerul liber. Ce cod de nu ştiu ce culoare? Cele câteva grade peste zero se ameliorează simplu cu câte o haină groasă. Ca-n imaginea din dreapta. Şi-apoi Felix, precum Horica de altfel, nu este genul care să se plângă de frig sau de foame vreodată.


Sau fără haină groasă, prea îmbrăcat nu poţi să joci tenis. Tot ca-n imagine, dar cea din stânga. Parcă, totuşi, nişte mănuşi speciale de tenis care să îmbrace doar faţa dorsală a mâinilor nu ar fi complet inutile. Oare ele există? Mai ales acum i-ar trebui, când Horica se pregăteşte pentru primul lui turneu adevărat. Deocamdată exersează serviciul, pentru alte procedee ai nevoie de partener şi nu prea mulţi dintre cunoscuţii lui se încumetă la joc pe vreme friguroasă.

Alţii au multe lecţii de făcut şi-n dimineaţa asta chiar nu au timp de joacă. Miercurea nu este şcoală pentru Kiti, deci este prilej de a repeta. A, b, c, d… Unu, doi, trei…Pe, sub, deasupra…
Plus toate programele expresive care sunt acum în număr mare şi a căror frecvenţă aduce şi roade. Acum, este adevărat că vorbele din guriţa lui Kiti sunt tot mai multe şi mai clare, dar tati crede că a auzit-o pe Kiti spunând în timp ce-l trăgea de mânecă cuvântul “toaletă”. Nu ştiu ce să zic, acest cuvânt este dificil de pronunţat, dar pe de altă parte comportamentul ei verbal a devenit mai variat în ultima vreme.

Între timp mă gândesc la ce concursuri radiofonice să mai particip doar-doar oi câştiga (din nou) două bilete la Masters of Jazz de săptămâna viitoare. Că 1000 de lei n-avem acum de dat pe ele.

Acum chiar că a venit. Toamna.

by maria, Posted on

Arată ca într-o duminică mohorâtă de toamnă, când ploaia, temperatura scăzută te ţin in casa la căldură, în faţa unui film vechi, îndrăgit. Dar ei nu sunt mohorâţi, cum nici duminica asta n-a fost, sunt doar obosiţi după câteva ore de alergat sub soare, unii, şi de la febra unei răceli obişnuite, alţii. Aşa că ideea de a vedea împreună un film a fost primită cu bucurie.

Au început să urmărească filmul concentraţi, în poziţii destul de incomode aş zice, dar spre sfârşitul filmului s-au mai relaxat:

Dar azi e luni şi a venit toamna cea friguroasă şi ploioasă. Nu este încă prea frig, dar Felix aşa simte, el are temperatura crescuta. Apoi mai trebuie să ieşim de unu, două, trei ori din casă.

Alina îi enumeră lui Felix trei motive pentru care zice ea că nu e “babă”, aşa cum i-a spus el că ar fi. Zice ea că 1-babele sunt mici de statură, 2-babele sunt cocosate şi 3-babele au păr puţin. Felix nu pare convins de argumentaţia Alinei, eu râd cu Horica de ea şi îi recomand să se uite în oglindă.

Kiti s-a întors de la şcoală în blugii lui Horică, ai ei s-au udat, o pereche, sambata si s-au umplut de zgura, cealalta, duminica, arată chic cu ei aşa de largi. Azi nu i-a plăcut ora de sport, acolo au aparate de fitness şi Alina zice că a insistat prea mult să o ţină pe nu ştiu ce steper. Mi se pare foarte fain că au aşa ceva în şcoală. Chiar de asta are Kiti nevoie acum, cand vine frigul. Poate învăţa şi să pedaleze până la urmă. Din păcate n-am mai făcut excursii cu bicicletele de 3 ani, timp în care Kiti a crescut şi nu mai încape pe scaunelul de pe bicicleta lui tati. Acesta este al lui Felix acum.

Felix nu mai este câine, ci pisică. Dar si-a pastrat freza de câine. Asadar este o pisică cu freză de câine. Şi se deplasează, cum altfel, în patru labe. Miau-miau, pisica vrea apă, miau-miau, pisica a văzut o “viermitate” sub scaun, varianta ei, a pisicii, pentru vietate. Am reuşit doar să zăresc viermitatea, avea multe picioare (nu le-am numărat, dar ştiu că sunt opt, fiindcă era un păianjen) cu care a fugit agil printre cărţile din bibliotecă.

Azi-noapte am dormit o oră pe jos, pe elanul de pluş de la Ikea, la picioarele patului lui Felix, cu o mână printre gratiile lui să-i susţină scutecul umezit pe fruntea fierbinte. N-a fost rău, dar nici bine. Mă doare şi-n cotul drept de la o mişcare greşită la tenis, de ieri.

Horică a început “Robin Hood”, deşi n-a terminat “Marile speranţe”. Sperantele cele mari nu sunt de găsit.

Dinamică, porumbei, papagali credincioşi şi cafe latte

by maria, Posted on

Se mişcă lucrurile odată cu noi. N-am mai spart de multişor niciun pahar, dar astăzi un ciob răzleţ s-a ivit de sub maşina de spălat. L-am luat cu degetele uşor, oare de unde vii şi cât de mult ai rătăcit? Totul e în mişcare, până şi părul celor doi Gogo, omuleţii cu părul de iarbă, creşte neîncetat. I-am tuns împreună cu aparţinătorii, Horica şi Felix, în baie, deasupra vasului wc-ului. A fost distractiv şi în ciuda locului în care i-am tuns, am tras adânc aer în piept, astfel ca izul ierbii proaspăt tunse să-mi aducă amintirile casei în care am locuit şi în care s-a născut stăpânul mai mic al unuia dintre Gogo.

Se mişcă şi cărţile, se mişcă şi jucăriile, dar asta o ştie orice copil. La noi mai mult ca la oricare. În pătuţul lui Felix număr una, două, trei…cinsprezece colocatari semipermanenţi. Nu e niciunul în acelaşi loc unde era cu o seară înainte. Nici Felix nu stă pe loc, de fapt el se mişcă cel mai mult dintre toţi aşa că noaptea, când pe întuneric mă aplec deasupra patului să-l învelesc, îi caut cu degetele făţuca pentru ca sa aflu unde a ajuns si ca sa nu i-o acopăr.

Ah, dar să vedeţi cât de mişcătoare sunt caietele şi penarele lui Horica! Ele sunt chiar impertinente, nu se codesc să ajungă absolut nicăieri. Un mic rezervor cu cerneală pentru stiloul lui Horica a ajuns chiar în maşina lui tati!!! Acolo unde l-a găsit Kiti. Şi fiindcă n-am avut timp de Kiti la fel cum n-am putut să-i întreţinem pe băieţi, copiii au găsit o cale pentru a alunga plictiseala aşteptării pe părinţi. În timp ce Horica şi Felix au adunat cu resturile de la un McDonald’s salvator vreo patru câini la fereastra maşinii, Kiti şi-a promis în barbă că va desface cumva rezervorul plimbăreţ de cerneală. Şi pentru ca a reuşit să se ţină de promisiune, când mi-am aruncat ochii pe faţa şi mâinile ei devenite albastre, mi-am dat seama că tricoul roşu cu dungi albe şi picăţele albastre de pe ea a fost doar roşu cu dungi albe de dimineaţă şi la origine. I-am promis tricoului că-l salvez cu Vanish, iar Felix a fost de părere că tot Vanishul îi va rezolva fetei şi faţa. Până la urmă n-am scăpat de picăţelele albastre de pe tricou cu Vanishul mincinos, astfel că am renunţat să-l aplicăm pe faţa albastră a fetiţei pe care o lăsăm în seama săpunului zilnic si speram că până la urmă să revină la culoarea naturală.

Se cutremură întreg apartamentul de câteva ori pe zi când arunca obiectele din loc în loc ca pe o minge. Iar mingi, fiindca răspunsul lui Kiti la întrebarea, care este jucăria ta preferată, este minge, mingi, avem nenumărate exemplare. Nu există încăpere fără minge. De-o fi baie, de-o fi cămară, de-o fi bucătărie sau cameră de zi.

Porumbeii mesageri ce vor fi ai lui Horica în curând au ieşit din ouăle lor. Sunt albi şi nu au creste. Inca nu au ajuns la Bucureşti. Aşa că Horica îi visează doar, noapte de noapte.

Ştiaţi că unul din cei doi papagai peruş ai domnului profesor, scăpaţi din curiozitatea unei fetiţe mici-mici care a testat deschiderea uşiţei coliviei în libertate, a revenit dramatic în colivia sa după aproape o săptămână de pribegie? Pe noi ne-a impresionat tare micuţa pasăre despre a cărei inteligenţă supravieţuitoare nu se auziseră veşti prea bune. Din păcate prietena lui nu a mai găsit calea de întoarcere. Sau şi-a găsit fericirea pe altundeva. I-am sugerat domnului profesor să-i aducă o altă parteneră lui Papi. Din nefericire, băbuţele-papagaliţe nu au căutare, deci nu sunt de vânzare.

Tati crede că la Starbucks pun droguri în cafea. Altfel cum se explică faptul că ne abatem pe acolo mereu şi mereu?

Eu şi copiii mei

by maria, Posted on

Îmi este nespus de drag să ies cu copiii pe oriunde merg, cu sau fără treburi. Ca aseară. Copiii sunt în paturi seara la 8-8 jumate (ei, Horică o mai lungeşte până pe la 9, el e în categoria almost teen), însă excepţiile de la regula asta se ivesc cam o dată la 10-15 zile. Împreună cu cei doi mai mici, am plecat să-l luăm pe Horică de la şcoală, de unde am pornit spre Otopeni, acolo unde am avut o întâlnire pentru a achiziţiona nişte obiecte pentru casă. În cazuri din acestea şi dacă îl am pe Horică cu mine, omul meu de încredere, îi las pe toţi trei în maşină cu geamurile deschise, fără cheie de contact şi cu un telefon mobil la îndemână. Nu îi las oriunde singuri în maşină, de data asta, insă, parcasem maşina într-o curte privată, deci copiii au rămas în siguranţă. După ce mi-am rezolvat treburile, trecuseră cam 40 de minute, am ieşit şi i-am găsit liniştiţi, dar pe alte locuri decât îi lăsasem, iar Kiti privea senină pe geam din locul ei, poate spre pisicuţa jucăuşă, pe care o smotociseră cu două zile înainte băieţii mei. O doamnă ieşise dintr-o încăpere a clădirii cu două portocale mari, probabil îi urmărise de ceva timp, şi mă aştepta, pentru ca să le dăruiască copiilor, de drag probabil, laudandu-i admirativ cât de frumos s-au jucat tot acest timp. I-am mulţumit, i-am reancorat în scaunele lor şi am pornit înapoi spre oraş.

Nu este momentul cel mai fericit să te întorci în oraş dinspre Otopeni, seara la şapte. Dar nici n-aveam de gand să o fac incă, pentru că îmi doream neapărat să-i dăruiesc Alinei un cadou de ziua ei, aşa că am renunţat la a aştepta într-un şir enorm de maşini depăşirea obstacolului Băneasa şi am făcut stânga, la centrul comercial de-acolo. In parcare am fost tinta lui Kiti prin portiera larg deschisă a portbagajului, de unde scoteam căruciorul pentru Felix, care m-a luat in vizor, bombardandu-ma cu cele două portocale mari de mai sus. Şi cum ora la care preconizam să ajungem acasă ar fi depăşit cu mult ora admisă pentru servirea cinei, am hotărât să ne oprim la Pizza Hut. Aici am cerut masa cea mai retrasă, aşa cum facem întotdeauna, şi am primit o măsuţă destul de mică pentru potenţialul distrugător mare al lui Kiti, de cel al lui Felix nu aveam de ce să îmi fac griji, întrucât l-am imobilizat în scaunul de copil al restaurantului. În ciuda temerilor mele legate de dimensiunea zgârcită a mesei, scaunele înconjurătoare, de fapt fotolii în toată regula, s-au dovedit a fi suficient de comode pentru a primi copiii în ele şi a le anula orice potenţială tentativă de asalt asupra mesei şi a obiectelor de pe ea. Pentru cină am împărţit în patru două pizza, una “fără nimic” aşa cum îi place lui Horică, adică Margherita şi una cu parmezan şi rozmarin, model nou şi foarte delicios. Kiti, Felix şi cu mine am împărţit o salată din salată verde, roşii, ardei şi ceapă cam aşa: ceapă şi salată- Kiti, salată, ardei şi roşii- Felix şi ce-a mai rămas- eu. De fapt niciodată nu pot spera la ce a mai rămas dintr-o salată, atâta timp cât opţiunea de a lăsa ceva din ea este a lui Kiti. Aşa că rectific: pe măsură ce împărţeam din salată în stânga şi dreapta, mai ciuguleam şi eu când una, când alta. Iar Horică, înfometat după şcoală, nu a împărţit cu nimeni, i-am acordat acest drept fără tăgadă, o porţie arătoasă de penne cu parmezan şi pâine cu usturoi. La masă am povestit, mai exact ne-a povestit Horică întâmplări de la şcoală, nu există zi de şcoală fără întâmplări istorisite de el şi iată un motiv pentru a savura zâmbind cina în patru. Kiti înţelege stările noastre şi le onorează prin mimetism, aşadar am avut parte de o Kiti la fel de veselă precum rânjitii de fraţii ei. Kiti a reuşit chiar să facă prima ei comandă într-un restaurant, spunându-i chelnarului, când acesta ne-a adus apa, destul de clar, “apă”. Motiv pentru care băiatul i-a oferit un pahar cu apă. Felix a vrut să se asigure din nou că el este puiul meu, apoi, pupându-mă pe mână, mi-a spus, “te pupă puiul tău!”.

Apoi am dat fuga aproape la propriu într-un magazin, unde am stat destul de mult ca să alegem, întotdeauna mă sfătuiesc şi cu Horică, atunci când fac un cadou, cel mai potrivit cadou pentru Alina. Horia m-a ajutat să analizez argumente pro şi împotriva alegerii unui anumit articol, iar remarca lui, că ar fi cazul să-i cumpărăm Alinei o geantă, întrucât cea maro cu care mai vine pe la noi este de babă, aproape că m-a convins, însă am renunţat în favoarea unui jerseu tare şic prin croială şi mai ales culoare. Cred că i-a plăcut cadoul, de aceea suntem mulţumiţi şi bucuroşi pentru misiunea reuşită.

Am părăsit în bătaia duşmănoasă a vântului Băneasa şomping city, aşa cum îi zice Felix, iar tot el, vântul, l-a trezit destul de brutal din somnicul care-l învăluise în căruciorul său pe mezin. Ne-am aruncat cu repeziciune în maşina încălzită încă de peste zi şi am luat-o spre casă. Văzând podul încă încărcat de maşini am ales să intrăm în oraş pe strada Jandarmeriei şi bine am făcut, pentru că nu ne-a luat nici douăzeci de minute să trecem de piaţa Presei libere, iar la nouă şi un sfert am ajuns în faţa casei, de unde l-am luat şi pe tati care ne aştepta cuminte în maşina lui, evident, fără cheie de acasă.

Nu mai ieşisem la masă de mult doar eu cu copiii,  de aceea o păstrez ca pe o experientă foarte placută, pentru că îmi este nespus de drag sa ies cu ei oriunde. Dar parcă am mai spus-o o dată, astăzi!

Cum îşi începe Kiti ziua, un tic nervos şi un breloc

by maria, Posted on

Nu este cel mai simplu lucru pe lume să stai întins în pat alături de Kiti. Asta însă doar dacă nu o cunoşti bine. În primul rând, trebuie să ştii că pe la orele dimineţii, atunci când cocoşii ne dau bineţe şi somnul este, în cazuri ca al meu, cel mai dulce cu putinţă, vei avea o trezire relativ brutală, din cauza zgomotului metalic al protecţiei de uşă care întâlneşte gresia în cădere, împinsă de Kiti. Invariabil, dimineaţă de dimineaţă. În secundele următoare uşa întredeschisă a dormitorului se izbeşte de perete şi Kiti plonjează ca o înotătoare în patul în care somnul s-a întrerupt fără voia sau controlul tău. De acum, să te ţii bine, patul se transformă într-o barcă pe o mare agitată, barca ce o loveşte fără milă din toate părţile, obligându-i pe vâslaşi să se ferească de eventualele lovituri primite. Cu o pernă, o inimă roşie cu două braţe de la Ikea, în braţele mele, mă protejez de picioarele lungi şi dispuse pe multe traiectorii ale lui Kiti. Cu toate astea mă simt foarte bine când îşi lipeşte obrăjorii rotunzi şi buziţele moi de faţa mea. Pentru că aşa îi place ei să stea, cuibărită cu fătuca peste a mea sau a lui tati. Iar corpuşorul ei de fetiţă, corpuşor în mişcare aproape continuă, îmi calcă braţe, picioare, trunchi, punându-mi sângele în mişcare ca intr-un veritabil masaj. Şi apoi, sincer, cui nu-i face plăcere un masaj? Mie, întotdeauna cu drag, iar astăzi, cu atât mai mult cu cât un junghi intercostal nu-mi dă pace.

Felix este supărat pe mine, altfel de ce mi-ar spune pe ton iritat, mami, niciodată mai vobesc cu tine, şi este supărat şi pe Kiti, fiindcă am un tic nevos si fiindcă îmi ia jucăria.

Tati nu-i acum acasă, o să se bucure să afle, când va veni, că am găsit uscătorul de păr pe care l-am căutat împreună disperaţi aseară prin toate locurile prin care orice om normal l-ar căuta într-o casă, până când părul lui Horica, proaspăt spălat, s-a uscat de la sine. Chiar dacă ştim că Kiti aruncă obiecte după calculator, nu ştim cum a ajuns la uscătorul de păr, al cărui loc este pe un dulap, pentru că, da, acolo l-am găsit, după calculator.

La finala turneului de tenis vremea a fost perfectă pentru jucatori, dar si pentru spectatori, jocul-destul de frumos, doar Horica a rămas dezamăgit şi cu mingea pentru autografe nesemnată de nici un campion anul acesta. S-a consolat cu un mic breloc în formă de miniminge de tenis montat deja la ghiozdan pe partea opusă celei de care atârnă brelocul-leopard.

Silence, please. It’s time!

by maria, Posted on


E greu pentru un băieţel de trei ani să îşi însoţească mama la un meci de tenis?

Răspuns: nu. În general, acesta adoră să fie în preajma mamei sale oriunde şi oricând, chiar şi noaptea dacă nu mai ales noaptea.

Ce poate face un băieţel de trei ani la un meci de tenis, ca să nu se plictisească prea tare, ţinând cont de faptul că la vârsta lui tenisul este distractiv atâta timp cât nu trebuie urmărit în linişte?

Răspuns: O mulţime de lucruri, ca de exemplu: să aplaude zgomotos după fiecare minge laolaltă cu ceilalţi spectatori, dar mai ales cu mama lui; să strige “bravo” când şi când, chiar dacă uneori niciunul dintre jucători nu ar putea accepta cinstit această apreciere; să imite şi să se amuze de fiecare dată când aude anunţul ferm şi caraghios al arbitrului, “time”; să profite din plin de fiecare scurtă pauză dintre game-uri ca să urce, să intre sub sau să se întindă pe bancutele din loja în care se află; tot atunci să-şi poziţioneze căţelul, avionul şi ce alte mici gadgeturi mai are la el în diverse aranjamente mai mult sau mai puţin haotice în micul său spaţiu; să aleagă dintre cei doi jucători pe unul care nu se ştie din ce motiv este mai atractiv pentru el ca să ţină cu el şi să îl încurajeze când şi când “hai, Riba!”; şi încă multe altele.

E dificil pentru mama băiatului de trei ani să urmărească un meci de tenis alături de fiul ei?

Răspuns: nu, atâta timp cât plăcerea de a urmări meciul de tenis nu o depăşeşte pe cea de a-şi privi şi ajuta băieţelul să găsească bucurie oriunde şi oricând.

De bunăvoie

by maria, Posted on

O ştiţi pe pisicuţa Kiti? Miau-miau, se gudură printre picioarele şi mâinile mele. Îşi lasă capul moale între umeri şi se apleacă din trunchi, ca să intre sub braţul meu drept. Miaaaaau, îmi zâmbeşte discret, dar plin, aţi mai văzut vreodată un zâmbet discret, dar totodată imens? Vino, pis pis pis, ridic braţul şi în acelaşi timp îi răsare caputul dintre umeri şi de sub braţul meu. A reuşit să-mi intre pe sub piele. În mijlocul culoarului dinafara supermarketului mă opresc să-i împărtăşesc îmbrăţişarea, cine are o pisicuţă, ştie de ce!

E tot mai înţelegătoare şi sunt tot mai înţelegătoare. Încetişor îi descoperim şi crâmpeie de spontaneitate. La casa de plată pun cele cumpărate deoparte şi potrivesc o sacoşă larg deschisă în dreptul lor. Nu apuc să transfer produsele în plasă pentru că cineva o face mai repede în locul meu. E Kiti care mă lasă o fracţiune de secundă mută de uimire. Îi zâmbesc aprobator şi încurajator şi o ajut. Umplem sacoşa repejor, o deschid pe a doua. Kiti îşi face treaba cu devotament şi implicare, astfel încât aruncă sticluţa de apă pe jos. Se apleacă cu mimică îngrijorată şi ridică apa. Văd că se descurcă bine şi o las, ca să plătesc. Între timp, Kiti termină ceea ce ce singură a început. Achit şi îmi pun portmoneul în geantă. Kiti ia între timp punga de pâine feliată a clientei de după mine şi o pune în geanta noastră. O iau şi o repun pe bandă. Kiti insistă, reia acţiunea. La fel fac şi eu, în plus îi explic că pâinea nu ne aparţine. Kiti pare că înţelege, de fapt ştiu că înţelege, însă nu îşi poate înfrânge impulsul de a lua pâinea şi a o pune la noi în sacoşă. O repun inca o dată printre lucrurile femeii din spate şi îi arunc o privire mustrătoare lui Kiti. Kiti izbucneşte într-un hohot scurt de râs, e clar, acum totul devine o joacă. Mai am nevoie de câteva secunde ca să îmi organizez plasele, geanta şi copilul mic, timp suficient pentru mâna îndemânatică a lui Kiti să ia pentru a patra oară pâinea de la locul ei. Casieriţa, care a asistat la fază, apucă rapid şi uşor isterizată punga cu pâine şi o trage spre ea cu un “nu, nu e a ta!” şi o mimică de copil care-şi apără cu patos jucăria. Îi spun “scuzaţi-o, va rog, are autism” şi văd că vorbele mele o împietresc. “Staţi liniştită, nu e nici o problemă”, încerc să îi readuc viaţa în muşchii feţei, e drăguţă, îi pare rău, deşi nu are de ce, cred eu. În definitiv nici nu ştie că i-a făcut un compliment pisicuţei noastre care s-a comportat exemplar până la momentul pâinii. Plecăm zâmbind din magazin. Eu, pentru descoperirea unui nou semn de spontaneitate din partea lui Kiti; Kiti, pentru bucuria de a fi fost apreciată; iar Felix, pentru că aşa “e faţa mea”, zâmbitoare, nu ştiaţi?

Later edit: pe canapeaua din spatele meu stau dragii mei toţi trei înghesuiţi unul într-altul. Horica îi explică lui Kiti că se va juca cu ea după ce termină de citit câteva pagini din cartea lui. Felix, ca un cameleon, ia aspect de cititor cu o cărticică în mână, precum Horica. Iar Kiti, Kiti îl ascultă pe Horica şi îi răspunde înţelegătoare cu cel mai gingaş, clar şi mai frumos “DA” pe care a fost vreodată în stare să-l spună. Să nu credeţi că exagerez, copiii se mai miră încă de ce a ieşit din guriţa ei zgârcită cu vorbele!

Zi cu soare

by maria, Posted on

Am intrat într-un magazin cu obiecte legate de instalaţiile unei case. Un fel de “women’s secret” bărbătesc. De aceea, când am deschis uşa grea de la intrare şi am păşit în sala-hala rece şi întunecată, am fost izbită de mai multe priviri iscoditoare şi interesate. În plus, am avut şi o parte dintre copii cu mine, o altă specie ciudată intr-un astfel de loc, noroc că, deşi copii, reprezentau totuşi partea masculină, mulţumesc, dragilor, pentru că mi-aţi fost amortizoare! Am reuşit cu relativă uşurinţă să achiziţionez o listă de produse, este uimitor cum poţi să înveţi anumite lucruri complet necunoscute şi pe care nu ţi-ai imaginat vreodată că ai putea măcar să le auzi. Băieţii nu s-au plictisit, o dată, pentru că ei nu se pot (încă) plictisi, iar apoi, pentru că, băieţi fiind, au o atracţie şi un interes naturale pentru şuruburi, coturi şi robineţi. Horica a urcat şi a coborât treptele ce duceau la un etaj neexplorat de niciunul dintre noi de câteva ori bune, iar Felix l-a urmat îndeaproape. Au lansat avioane din hârtiile colorate, ce făceau reclamă magazinului, de la etaj şi până jos, s-au urmărit printre centrale şi radiatoare cu un pistol de apă. Eu am ridicat o dată- de două, maxim de trei ori vocea la Felix, ca să-i întrerup bălăceala degetelor în apa potabilă de la dozator. La casierie am aşteptat să achit şi să primesc factura pentru ceea ce am cumpărat, compătimind-o în sinea mea pe fata pierdută într-o lume de şuruburi şi am ascultat povestea lui Felix care zicea vitejeşte cum s-a întâlnit el deunăzi cu doi T. rex-i pentru a căror captură s-a înarmat de fapt cu pistolul verde de apă şi cum s-au împrietenit ei în cele din urmă şi au dansat Moonwalker pe muzica lui Michael “Jasken”. Legătură dintre Felix şi cei doi T. recsi s-a dovedit a fi una de genul love-hate întrucât, deşi bucuroşi să danseze împreună, la întrebarea mea ce vrea să-i fac de mâncare pentru mâine, Felix a spus mazăre cu piept de T. rex. Aşa am să fac, dar în cazul în care nu găsesc piept de T. rex, voi cumpăra piept de pui.

Kiti a mers pentru prima dată la şcoală. Se pare că şcoala nu este destul de “specială” pentru Kiti. În sensul că nefiind sedată, ca alţi copii de pe-acolo, Kiti nu stă o oră întreagă în băncuţă ei. Ea are nevoie de mişcare, motiv pentru care de mâine va sta doar două ore. Măcar la început. Apoi mai vedem. Ştiam, dar acum m-am convins: nu poţi să pui toţi copiii cu probleme la un loc. Şi ei sunt diferiţi, iar problemele pe care le au îi diferenţiază şi mai tare. Măcar sunt doar 5 copii în clasa lui Kiti si merge mereu însoţită.

Horica a venit de la şcoală şi îşi face temele conştiincios. Kiti este obosită, ar vrea să adoarmă, dar nu o las, iar Felix stă “liniştit în coteţul său” sau “în locul ăsta frumos pe care l-am găsit io”, adică sub masă. Eu scriu cu senzaţia că am un balon umflat în stomac şi cu gândul la un ceai călduţ pe care o să mi-l fac imediat ce spăl şi culc copiii. Adică în 3 minute!

Drumuri

by maria, Posted on

Astăzi nu mi-a mai plăcut în Bucureşti! Am căutat librăriile de pe Magheru, dar ca să ajung acolo am avut de trecut munţii. De data asta greul şi urâtul mi-au apărut sub forma deja faimoaselor maşini parcate până-n ziduri astfel încât doar de te-ai strecura cu trup firav ai încăpea pe trotuarul minuscul; apoi de sub piatra scoasă din drum şi din gropile cu traiectorii neaşteptate ale străduţelor odată elegante praful ancestral cu miros dezgustător de urină aproape te cuprinde de nu găseşti grabnic calea spre vreo piaţetă.

Având de parcurs mai multe sute de metri pe jos sunt nevoită să îmi duc puiuţul în cărucior, de nu, voi fi cu siguranţă obligată să îl car la un moment dat. Ceea ce e exclus acum şi aici. În atari condiţii căruciorul meu lăudat îmi este deopotrivă prieten şi povară.

Mi-ar plăcea să nu mai circule nici picior de maşină prin centrul bietului Bucureşti. Oricum sens nu are să o facă. Distanţele sunt mici, ele se pot parcurge cu uşurinţă altfel decât cu maşina dar ştiu că lucrurile nu sunt aşa de simple. Cert este că nu este deloc prietenos cu pietonii, nici măcar acum, de ziua lui. Astăzi nu mi-a plăcut în Bucureşti!

Nimicuri zilnice sau cum ne adaptăm noului ritm

by maria, Posted on

A început şcoala, am intrat în alertă, însă constat, deşi numai după câteva zile, că nu e chiar atât de rău pentru mine, dar nici pentru Horica să aibă şcoală dupăamiaza. Orele încep la 12, într-o zi chiar la 11 şi nu se termină mai târziu de 5 decât într-o singură zi (la 6) astfel că nu este compromisă, aşa cum mă aşteptam, întreaga zi. Dimineţile suntem la “tenisul lui Hoica”, în parcul “nostru” familiar, deci prietenos şi nu e nimic mai îmbucurător decât să-ţi începi ziua în oraşul ăsta poluat şi încărcat de zgomot cu mişcare în natură. Iar dacă dimineţile de septembrie sunt la fel de senine şi blânde ca cele ale săptămânii în curs, atunci garantat este asigurată doza necesară de energie pentru o zi bună.

Dacă voi reciti cele de mai sus mă voi minuna cum am putut să scriu chiar eu aşa ceva. Asta întrucât nu aş fi crezut să pot să regăsesc natura în centrul oraşului. Probabil că depinde şi de cum vrei să trăieşti şi de cât de mult efort vrei să depui ca să te simţi cât de cât bine.

Clasa a cincea continuă să fie “extraordinară” pentru Horica ceea ce nu poate decât să mă bucure. Asta pe lângă faptul că profesoara de muzică s-a autodeclarat “cea mai rea” profesoară din şcoală şi i-a ameninţat pe copii încă de la prima întâlnire cu note de unu sau doi. I-a mai întrebat pe copii dacă ştiu şi alte arte în afară de muzică, iar Horia, foarte comunicativ, a răspuns “artele marţiale”. Fiind aşa cum se doreşte a fi, cea mai rea profesoară din şcoală, doamna de muzică l-a apostrofat pe Horica pentru “gafa” impardonabilă, lăsându-l ironic şi arogant pe copil în neştiinţă, acesta întrebându-se în van “atunci de ce se numesc arte?”. În rest, cartea de istorie este aproape dată gata, ah, de-aş fi fost şi eu aşa, nu mai pătimeam la orele de istorie, la fel şi geografia. Iar sandwichurile de la Snack attackul de lângă şcoală sunt delicioase.

Kiti începe şcoala abia de luni şi nu este nerăbdătoare sau nu pot eu să identific vreo emoţie în sensul ăsta. În schimb de dimineaţă am asistat în premieră cu toţii, chiar şi tati, la o demonstraţie de raţionalitate, agilitate şi îndemânare din partea lui Kiti care, murdărindu-se pe mâini cu gem, s-a îndreptat rapid spre sulul de şerveţele, l-a rulat, eliberându-şi două şerveţele, pe care le-a rupt şi s-a şters cu ele pe mâini de gem. Asta din partea lui Kiti, fetiţa care aşteaptă leneşă şi pasivă să i se rezolve toate problemele. Acum se odihneşte puţin în camera lui Horica unde se joacă şi Felix în aşteptarea mesei de prânz.

Care Felix a fost foarte nemulţumit de mine, văzându-mă că pun în oala de pe foc apa fiartă cu fierbătorul cu care fac ceai de obicei, asta pentru că “mie nu-mi piace supica fierbinte, de ce o faci aşa?”. Adevărul că logica lui îmi place şi mie, nici eu nu mă înnebunesc după supici fierbinţi de pe foc, dar alt fel nu cunosc şi nu că aş evita să ard gazul de pomană la propriu (pentru ca oricum în schimb ard curentul), dar nu vreau să ard gazul de pomană la figurat, întrucât prefer să ies cât mai repede din bucătărie pentru că am şi nişte facturi de plătit. Ah, mi-am amintit, mai trebuie să îmi plătesc o datorie pe care am făcut-o întrucât am ratat o întâlnire unde nu am ajuns nu pentru că aş fi întârziat (asta eu nu o fac decât foarte foarte rar şi întârzierea nu ţine de mine) ci pentru că am crezut că e marţi dar era miercuri. Motiv pentru care îmi cer scuze şi public faţă de cei care m-au aşteptat în zadar şi promit să-mi găsesc cât mai curând agendă pe noul an şcolar ca să-mi completeze memoria îngustată şi nerevizuita de ceva vreme.

Schimbare

by maria, Posted on

Am o oboseală în mine! Nu-mi place să dorm dupăamiaza. Nu că mi-aş permite, nu, asta nu, cel puţin nu când Horica învaţă dupămasa. De fapt, e impropriu zis după masă, întrucât copilul ăsta n-ar putea înghiţi o masă de prânz înainte de ora amiezii. Astfel că pleacă la şcoală nemâncat, are totuşi un sandwich şi o sana în ghiozdan, pe care sper să le dea gata.

Deci, simţind aşa o oboseală mare, încerc să mă eliberez de ea, întinzându-mă pe canapeaua roşie. Felix e pe trambulina de lângă canapea. Mănâncă un măr şi ţopăie: sus-jos, sus-jos. Kiti are liber, se învârte ca leul în cuşcă. Vine lângă mine şi se aşază (se trânteşte pe mine, dar toată lumea îi ştie salturile, chiar şi muşchii picioarelor mele care se contractă defensiv în aşteptarea celor peste treizeci de kilograme în cădere). Vine lângă mine ca un căţeluş (comparaţiile cu diverse animale îmi vin acum, după citirea impreuna cu cei doi copii a câtorva fabule) şi apropo de căţeluş, astăzi, pregătindu-ne să intrăm într-un magazin, Felix a vazut un câine desenat pe uşă, tăiat cu o linie roşie. A intreabat cine l-a mâzgălit şi i-am spus, bieţii câini nu sunt primiţi în magazin; da, da, ştiu, nu plânge, doar fii atent si nu lătra şi totul va fi ok!

Iar am fugă de idei, parcă eram obosită, nu-i aşa? Da, şi de oboseală parcă mă întinsesem pe canapeaua roşie să mă relaxez un pic. Şi parcă mă invadaseră copiii pe canapeaua roşie. Profit de invazia asta si il apuc pe Felix de o coapsă cu mâna stângă, între timp nu mai ţopăie, doar sta pe trambulină, uşor, să nu îl gâdil, nu pot să-i ţin acum isonul într-o partidă de gâdileală. Cu mâna dreaptă îi prind mâna lui Kiti ajunsă de acum deasupra mea. Şi…închid ochii. Ah, ce relaxare! Completă, fără compromisuri! Pe canapeaua roşie şi în nădejdea mâinilor pe post de organe inteligente elimin oboseală după oboseală cu fiecare secundă. Şi nu că oboseala ar fi puţină, dar secundele sunt lungi, pentru că nu-mi trebuie decât câteva ca să mă revigorez. Imi amintesc cum dormea Kiti de prânz, tot pe canapeaua roşie, acoperită aproape în întregime de corpul meu, înfăşurată cu braţele mele, când era un bebeluş sau chiar un pic mai mare. Mă uit acum la ea, este aproape o domnişoară!

Kiti începe şcoala. Haios e că începe direct cu clasa a doua. Criteriul-aspect fizic a fost determinant. Am sărit cu ocazia asta peste emoţiile primei zile de şcoală în clasa întâi. Horica a început ciclul gimnazial, programul lui s-a întors invers. Profesorii de până acum sunt “faini” şi doamna diriginta este foarte bună (nici nu mă aşteptam la altceva, doar predă istoria).
Felix? Felix nu a început “gădăniţa”. A fost la un moment dat interesat de acest subiect, dar apoi, aflând că mami lui nu merge la grădiniţă, a refuzat. Am acceptat refuzul, nici la grădiniţă nu cred să se accepte câini. Deocamdată.

Titlu plagiat: operaţiunea monstrul

by maria, Posted on

Nici bine nu pornim de dimineaţă de acasă în formaţie incompletă, că unii dintre noi lucrează pe model japonez-vacanţe scurte şi rare, (acum deschid o paranteză în paranteză şi îmi permit o pauză de râs determinată de întrebarea lui Felix “mami, tu faci ouă?”, întrebare sigur în legătură cu dialogul pe care l-am avut împreună ieri pe tema mamifere/păsări, inchid paranteza din paranteză), deci, abia porniţi la drumuri administrative, eu cu băieţii mei, primim un apel telefonic. Fiind la volan, încalc regula şi primesc apelul, mai ales că bulevardul Mihai Bravu, pe care mă aflu, îmi permite să o fac. N-au trecut mai mult de zece minute de când am îmbrăţişat-o pe Kiti de plecare şi văd că cea care mă sună este L, profesoara fetiţei, apoi aud la telefon o voce disperată, ce imi aduce fiori reci pe spinare. Intreb dacă s-a întâmplat ceva.

“Are Kiti o jucărie-insectă mare? E o insectă uriaşă aici!!! Are o jucărie-insectă?” şi vocea ei sună a teamă, scârbă, neputinţă.

“Ce spui? Are mai multe insecte pe-acolo!” încerc să o calmez de la distanţă.

“E mare şi merge. Are o jucărie-insectă?”, repetă L automatic.

“Dacă merge, nu cred că e jucărie” îi spun amuzată, deja imaginându-mi o lăcustă mai măricică, n-ar fi prima oară când as găsi aşa ceva în casă.

“Ah, a intrat sub biblioteca roşie, aştept să i se termine bateria!” şi replica asta îmi transformă zâmbetul de dinainte în hohote de râs.

În acelaşi timp, Horica din spate devine mai mult decât interesat de subiect şi îmi răcneşte la ureche neîncetat “spune-i să nu-i facă nimic, spune-i să o prindă, spune-i să izoleze zona” astfel că mă văd nevoită, pentru siguranţa traficului rutier, să răcnesc la rândul meu in masina, sa cer “LINISTEEEE!”. Obţin pe jumătate ceea ce voiesc cu răgetul meu (iată un argument pro al faptului că mami nu face ouă ca o pasăre, ci rage ca un mamifer) şi continui să o liniştesc pe L, sugerându-i să acopere insecta uriaşă şi nepoftită cu găleata din baie.

“Eu nu mai fac lecţii în cameră la Kiti”, zice ea, “mergem în camera de zi, mi-e tare frică”.

“Bine, aşa să faceţi şi, dacă ai de luat ceva din cameră, apără-te cu Kiti pe post de scut când deschizi uşa”, glumesc cu ea. “Apropo, Kiti a văzut-o?”

“Cred că da, dar a intrat imediat sub bibliotecă şi poate doar a zărit-o!” zice L şi mi-o şi imaginez pe Kiti uitându-se blazată şi uşor amuzată, dar nicidecum speriată, la mica-marea creatură cum îşi caută ea repede adăpost sub rafturile cu jucării.

Horica uită între timp de dorinţa mea de a scădea din decibeli şi revine cu gura mare cu idei de supravieţuire: “L, du-te în camera mea, şi ia de pe dulap scutul şi sabia mea de lemn, pune-ţi casca medievală pe cap şi luptă-te cu insecta. Dar n-o omorî, doar neutralizeaz-o! Ai grijă să nu fie un centiped uriaş veninos că ăsta poate trăi în casele călduroase din Europa sudică şi estică şi te poate capsa! Câte picioare are?”

“Nu ştiu, n-o mai văd, dar cred că are patru picioare!”, L, tot cu vocea tremurândă iar informaţia asta sau poate vocea fetei sau probabil ambele ne fac să râdem din nou în maşină. “Mi-a spus mie Felix acum două zile:L, uite o insectă mare aici!” continuă ea.

“Ai văzut o insectă uriaşă, Felix?” îl implic şi pe mezin în grozăvie, bună idee căci pare nedumerit şi stă prea tăcut ca să zic că e în apele lui.

“Daaaa, am văzut o insectă maaaie în cameia lui Kiti şi avea nişte gheare imense!” se lasă Felix implicat răspunzând cu o voce îngroşată dinadins pentru gravitatea momentului şi, păcat că nu-l pot vedea, imaginându-mi ochii lui frumoşi şi mari măriţi încă pe-atâta.

“E clar, e un monstru acolo!” decid eu, în glumă desigur şi închid.

După un timp ajungem şi noi acasă, bine-nteles că fugim direct în camera lui Kiti, să vedem insecta gigantică, aşa cum ajunsese deja de atâta aşteptare şi curiozitate in minţile noastre. L a fost o eroină. A capturat-o exact aşa cum şi-a dorit Horia să o facă. În siguranţă, captivă sub găleata de la baie. Când ridicăm găleata o vedem. Nu este o lăcustă uriaşă, dupa cum ne-am aşteptat. Este tot uriaşă, dar este o coropişniţă. E ca o furnică maro uriaşă, are pe puţin 7 cm, două antene lungi şi doi cleşti ca scissor man. Picioare? Nu-mi dau seama câte are pentru că nu am loc de Horia şi Felix, bucuroşi de noul lor pet. Cu ajutorul unei coli de hârtie o ridică de pe podea şi o transferă într-o cană pe care o acoperă cu o altă coală de hârtie perforată cu mai multe găurele pentru a-i asigura insectei oxigenul necesar supravieţuirii. Acum sunt înconjuraţi de câteva cărţi despre insecte, caută, vor sa afle ce mănâncă, pentru a-i pregăti meniul.

Aaaaa, nu inainte de a lipi pe usa camerei sale o alta coala de hartie pe care sta scris asa: “RESTRICTED AREA. DO NOT ENTER!!!!! Run for your life! Wanna be eaten? Cold embrio storage. HEAR ME???”
V-am mai spus pe-aici ca e un biolog in devenire!

Vacanţa noastră la mare: prima săptămână

by maria, Posted on

Acasă, din nou acasă, ajungem după două săptămâni. Mulţi kilometri pe şosele cu maşina am parcurs, aşa cum ne place nouă. Anul ăsta maşina a fost condusă de tati în ritmurile fermecătoare şi atât de diferite ale lui Bob Dylan. Daţi clic aici de vreţi să faceţi ce îl îndemna Felix mereu pe Horică să facă la fiecare prime acorduri de melodie: “Hoia, dă din cap!”. Sau daţi clic aici de vreţi să plângeţi de atâta frumuseţe. Sau aici pentru un electric blues celebru.

Scuze, n-am putut să trec peste, doar muzica asta a făcut parte din vacanţa noastră.

Am revăzut Marea Neagră bucuroşi, unii dintre noi. Am făcut cunoştinţă cu ea timizi, alţii dintre noi:


Am regăsit bucuria dimineţilor devreme la malul mării şi ne-am reamintit de faţa prietenoasă a soarelui:

Am jucat şi ne-am jucat pe terenul de tenis, de data asta un teren alintat de briza mării. Kiti aproape că s-a identificat cu terenul:

Iar Horică ne-a zâmbit (şi) de la înălţime:

Am scris aici despre puterea mării asupra lui Kiti. Aici, scrutând apele jucăuşe:

Obosiţi, relaxaţi, într-o poziţie care mă topeşte de emoţie:

Mai ales când soricelul este satelitul fraţilor săi:

Apoi am găsit o dupăamiază pentru plimbare în grădina botanică şi prin castelul Reginei Maria de la Balcic. E un loc frumos, plin de delicateţe:


Şi un loc întins, chiar şi Felix a remarcat în faţa acestui vas de înălţimea unui băieţel: “ce balcică imensă!”:


Şi ca să nu-mi pară incompletă vacanţa de la mare, am dat o fugă şi la Varna, pentru o seară târzie de jazz, în curtea muzeului de arheologie. Cu copiii, binenteles:

Intens

by maria, Posted on

Cu greutatea corpului susţinută de colacul galben, special conceput pentru primele lecţii de înot ale copilului mai mare, şi cu picioarele împingând forţa apei dezordonat şi neîndemânatic, Kiti pluteşte în apa agitată a mării agăţată cu mâinile de mâinile tatălui ei. E atât de impresionată de imensitatea mării încât se manifestă zgomotos şi exuberant. Vocea ei concurează cu melodia mării şi deşi e pe alt ton se acordează destul de bine împreună. Fondul muzical permanent al mării acceptă solourile lui Kiti. Poate nu se întâmplă la fel şi cu unii oameni din jur. Dar asta nu mă interesează acum. Pentru că mă bucur pentru bucuria ei pe care o înţeleg destul de bine.

Lasă-ţi privirea să plutească odată cu apa mişcătoare. Urmăreşte valul ajuns la ţărm şi reîntoarcerea la mama lui. Du-ţi privirea paralel cu vârful valului şi observă cum malul începe să-ţi fugă cu frică parcă de sub picioare. Eliberează-te de celelalte senzaţii şi pregăteşte-te să cazi în braţele mării.

În mâinile lui tati, Kiti, lebăda galbenă, dansează un vals în doi paşi: unul înainte spre braţele lui tati, altul înapoi până la extensia completă a braţelor unite. Şi iar, şi iar. Apa unduitoare îi loveşte ritmic feţişoara zâmbitoare. Tati chiar se miră, uite că nu înghite apă, ştie să-şi limiteze unele porniri. Totuşi bucuria îmbătătoare a contactului cu apa mării începe să arate straniu. Ochii îşi pierd privirea, trupul îşi anulează vigoarea. Lui tati îi îngheaţă la 24 de grade picioarele pentru un moment dar profită supravieţuitor de palma rece a gheţii şi o apucă pe Kiti hotărât de fustiţa galbenă şi o trage la mal. Aici încearcă să o trezească la realitate aducând-o la propriu cu picioarele pe pământ. Dar aşa cum nu poţi cere unui fir de ată să stea singur în picioare pe masă, la fel de improbabil este şi ca Kiti să o poată face. Kiti îi alunecă din braţe, atât de moale e. Tati o ia pe sus şi o aduce la “bază” urlând disperat numele meu.

Pe şezlong îi măsor pulsul, îi pun repede nişte întrebări şi o mângâi. Kiti e speriată. Pare că s-a trezit din beţie şi a uitat unde este şi ce s-a întâmplat cu ea. Văd că e acolo, cu noi şi văd că e nemulţumită şi nedumerită pentru tratamentul primit. Ei, ce-i? Eu nu am dreptul să mă îmbăt de fericire? Aşa tace ea şi îmi pare rău că am supărat-o. Mă gândesc imediat că pot să obţin trei efecte pozitive cu o bucăţică de biscuite şi anume, să îi dau trezirea, să îi dau plăcerea gustului preferat şi să îi aud vocea. Astfel că rostesc hocus pocusul nostru magic “BITE”, care o ridică instantaneu în picioare, îi redă un zâmbet firav pe faţă şi îi deznoadă limbuţa. Gata, am reanimat-o!!!

Vuuuuu, în expir, pauză, în inspir,
vuuuuu, ,pauză, , se aude marea.

La, la, la, la, la la la lalalalalalalala…………., se aude Kiti cântând cu pasiunea unui artist adevărat.

Ce fac eu cu plăcere

by maria, Posted on


Acesta este un premiu de la Luminiţa, pentru care îi mulţumesc!

Pentru că premiul a venit şi cu o leapşă sunt datoare şi cu nişte răspunsuri la întrebarea: care sunt 5 lucruri pe care le fac cu plăcere. Iată-le:

1-să ascult aproape obsesiv o melodie preferată de mai multe ori la rând. Dacă prezenţa mea fizică în spaţiu îmi permite, mă arunc cu mintea în ea (melodia ce-mi place) şi visez.

2-să fac plajă dis de dimineaţă pe malul mării cu o carte într-o mână şi o cană de cafea în cealaltă, o activitate îndrăgită de care mi-am adus aminte săptămâna trecută după mai mulţi ani.

3-să rezolv probleme de matematică, altă activitate în care am reînceput să intru tot mai des, acum, de când am băiat mare.

4-să port conversaţii cu copiii (ai mei sau nu), răspunsurile lor pline de candoare şi logica lor uimitoare mă fascinează.

5-să îmi petrec măcar o jumătate de zi pe săptămână afară, pe terenul de tenis împreună cu soţul şi copiii mei, acolo unde îmi exersez răbdarea, îmi testez limitele fizice, îmi relaxez mintea şi îmi îmbunătăţesc condiţia fizică.

Mai sunt şi altele dar astea au ieşit acum la suprafaţă ca să se vadă pe “hârtie”.

Căruciorul

by maria, Posted on

Ce recunoscătoare îi sunt! Este mic, uşor, complet extensibil şi, destul de neaşteptat, robust, iar ca să-i demonstrez această calitate spun doar că a transportat toţi trei copiii noştri, zeci de sacoşe care mai de care mai pline şi, nu de puţine ori, mi-a fost mie bancă în parc în mijlocul spaţiului de joacă.

Este veteran printre obiecte/jucării/hăinuţe/şi alte accesorii necesare unei case cu copii mici şi nu mulţi prieteni vechi i-au mai rămas. Când ai de dus un trai lung şi încercat, este bine să o faci cu bucurie, parcă ar zice el de sub aspectul îmbătrânit, dat de traiul lung şi încercat, şi cu vigoarea dată de bucuria cu care a trăit şi încă o mai face.

Sunt ani de când îl port cu mine şi mă întreb uneori dacă mai ştiu să merg fără el. Cum să mă obişnuiesc să-mi car geanta fără grijă? Nu mi-a plăcut niciodată s-o fac, nici la cursuri nu mă prea duceam cu geantă din acest motiv (mai ales iarna, când o haină trebuia să fie nu doar călduroasă, ci şi plină de buzunare şi buzunăraşe, ideale înlocuitoare de geantă). Acum este simplu! Acte, chei, bani şi alte de trebuinţă în diversele ieşiri, închise cât mai compact într-o gentuţă, stau în siguranţă în plăsuţa croşetata agăţată de mânerele căruciorului. Fără de griji inutile.

Îi sunt benzină şi îmi e suport multifuncţional peste tot pe unde ne plimbăm. Ne este bază şi pătuţ în multe împrejurări. E aproape o căsuţă mobilă şi o mămică grijulie cu multe mâini întinse pentru toţi copiii din jurul ei. Cu el în preajmă nu-mi mai fac probleme, în aglomeraţie ne ţine strâns uniţi.

Puteţi să râdeţi cât poftiţi dar e chiar el, prietenul meu bun, căruciorul.

La mulţi ani!

by maria, Posted on



Mâine este ziua lui Felix. Ce noroc că s-a născut cu o zi înainte de fratele lui, Horia, aşa “a prins” şi el o zi de naştere. Deci, e ziua lui, împlineşte trei ani. E curios, dar îmi pare mai mic decât Horică la trei ani. Nu şi decât Kiti, care mi s-a părut bebeluş până de curând, cam pana în jurul vârstei de cinci ani. Nu este inexplicabil, Horică a fost mic până când s-a născut Kiti. Apoi a devenit brusc mare prin comparaţie. Astfel că, tot aşa, prin comparaţie, piciulică, Felix, deşi împlineşte mâine trei ani, este tot micul nostru.

Mâine este ziua lui Felix. Astăzi a avut playgroup-ul obişnuit de miercuri dimineaţă. Fără să spun nimănui că este ziua lui, am pregătit un tort pe care l-am împărţit de dimineaţă cu copiii şi mamele lor. Tortul a fost tare apreciat de mic şi mare. Doar Felix şi Horia au refuzat să-l guste. Bine, câte o bucăţică de cam un milimetru cub tot au înghiţit la rugăminţile mele. Eu nu pot să îi înţeleg cum de nu sunt atraşi de astfel de dulciuri, fiindcă pentru mine să mă abţin este greu de imaginat. O să scriu reţeta aici pentru că este foarte uşor de realizat şi chiar apetisant. Atât de uşor de realizat şi de apetisant încât în seara asta, după cina copiilor, am făcut un duplicat al tortului respectiv. De data asta copia şi-a depăşit originalul, aşa cum era şi de aşteptat.

Mâine este ziua lui Felix. Aproape că mi-e greu să înţeleg unde, dar mai ales când au dispărut cei trei ani. Prietena mea M a născut săptămâna trecută (la mulţi ani sănătoşi bebuta drag!). Pe lângă cel mai nou(-)născut al cercului nostru, Felix este măricel. Totuşi, nu chiar aşa de măricel. Încă două capete în sus şi două mânuţe lateral. Atâta cât pentru trei ani.

Mâine, la trei ani, primeşte şi un cadou: o maşinuţă Lego cu piese mici. El a cam sărit etapa Lego duplo. Le are însă şi pe astea de la Horică şi Kiti, dar le foloseşte mai mult Kiti la lecţiile ei. Nu poţi să fii fratele mai mic şi să te comporţi de parcă n-ai avea pe cine imita. Fraţii mai mari exista pentru a fi imitaţi. Deci, o maşinuţă Lego galbenă, mică-mică şi un fel de play station educativ cu funcţie de cadou comun băieţi, eventual fetiţă.

A stat în centrul cercului format de copii şi mămici, lipit de mama lui, adică eu, şi s-a emoţionat la urările muzicale ale celor din jur. A protestat la urarea pe aceeaşi temă muzicală făcută de frăţior, din cauza versurilor: happy birthday to you, happy birthday to you, you look like a monkey, and you act like one too.

Mâine, de ziua lui, fără însă vreo legătură cu ziua lui, vom merge la piscină. Aaa, şi vom mânca tort. Şi pentru că am promis reţeta, iat-o:

Să-i zicem, tort de mere.

De ce avem nevoie:
-1 pachet de margarină
-3 ouă
-350 g făină
-2 linguri scorţişoară măcinată
-1/2 cană de zahăr brun
-3 mere fără cotor, cu coajă
-1 pahar curmale, tăiate bucăţele, fără sâmburi
-1 pahar alune tocate
-3 linguri compot de caise.

Ce facem cu ingredientele?
Ungem cu margarină o tavă rotundă cu diametrul cam de 20 cm. Restul de margarină se bate cu ouăle.
În alt castron se amestecă făina cu scorţişoara şi cu zahărul. Apoi adăugăm 2 mere tăiate cubuleţe, curmalele şi jumătate din alune. Amestecăm bine şi adăugăm şi margarina cu ouăle. Din nou amestecăm bine.
Punem compoziţia în tavă. Deasupra punem al treilea măr tăiat în felii subţiri şi presărăm restul de alune.
În cuptorul încins în prealabil introducem tava şi lăsăm 40-50-60 de minute.
După 10 minute de când am scos tortul din cuptor se scoate pe un platou şi se însiropează cu compotul de caise.
Atât.

Şi o poză:

Ochi şi urechi

by maria, Posted on


Mi se întâmplă şi mie câteodată. Îmi pun ochelarii de soare şi…vorbesc mai tare ca de obicei. Sau cel puţin aşa mi se pare.

Kiti s-a gândit să-mi aducă ochelarii de soare de pe frigider. Mersi, Kiti! Vrei să îi pun la ochi? Uite, îţi place? Nu-mi răspunde, dar probabil dacă ar face-o, ar spune nu, pentru că ii ia de pe nasul meu cu o mişcare sigură şi hotărâtă. Îi vrei tu? Ştiu că nu îi vrea, din păcate nu ţine nimic pe cap niciodată, cu atât mai mult peste ochi. Totuşi îi pun ochelarii mei pe ochii ei, aceştia par uriaşi pe fătuca ei mică şi albă. Îi ţin uşor mâinile în mâinile mele, în joacă, de fapt vreau să văd ce face. Şi face. Altceva, ceva la care nu m-am gândit. Începe să vorbească. Nefuncţional pentru exterior, absolut cu scopul de a scăpa de ochelari pentru interior. Dar, surpriză! Kiti nu vorbeste oricum, ci vorbeşte cu voce tare. Da’ tare! Mă entuziasmez şi o bombardez cu multe întrebări. Îşi menţine volumul ridicat la fiecare răspuns. Ha, ce chestie!

Gata, îşi eliberează mâinile din închisoarea mâinilor mele şi le duce un pic nervoasă spre ochelarii de pe nas. Îi ia şi îi aruncă. Cu sonorul la minim. Păcat că nu putem face lecţiile de verbalizare cu ochelarii de soare pe nas!

ps: poza e de pe vremea cand tinea ochelarii pe nas. chiar daca intr-un fel mai…ciudat!

Horică-primul meci

by maria, Posted on


Ajuns la 10 dimineaţa pe terenul de tenis, Horia începe încălzirea pentru primul său meci de tenis, să-i zicem, semioficial. Partea “oficială” se datorează faptului că adversara lui este adusă de la alt club de tenis, deci o fetiţă total necunoscută şi meciul va respecta arbitrajul şi condiţiile unuia “adevărat”. Meciul este doar “semi”-oficial pentru că nu se desfăşoară în cadrul unui turneu organizat, este amical, fără miză.

Pentru că fetiţa încă nu a sosit, Horică începe să servească un coş de mingi, serviciul fiind unul dintre punctele sale vulnerabile. Pe când serveşte, apare şi adversara sa însoţită de antrenor şi tată. Antrenorul, domnul V, îl urmăreşte pe Horică aflat (ne)surprinzător tocmai după două servicii reuşite şi, cu o privire hâtră, îl întreabă pe antrenorul lui Horia: “ăsta-i Rambo?”. Rambo 5 (sau 6???) zâmbeşte şmecher şi se îndreaptă spre adversara sa pentru a se cunoaşte.

Ea este Andreea, o fetiţă înaltă, cu un corp atletic, codiţă lungă, şatenă, prinsă la spate, ascunsă parţial sub şapca bleu.
“Sunt Andreea, am aproape 10 ani”.
“Eu sunt Horia şi am tot aproape 10 ani”.
“Ziua mea este pe 25 iulie”, spune Andreea.
“Incredibil, ziua mea este pe 24 iulie”, se minunează Horică.
“Eu am o soră născută pe 26 iulie”, zice Andreea şi îi înţeleg foarte bine bucuria de a spune asta pentru că…
“Şi eu am un frate născut cu o zi înaintea mea, pe 23 iulie”, aproape că strigă Horia, “câţi ani împlineşte ea?”, continuă el.
“3”!
“Asta e una bună, mai rar aşa o coincidenţă, şi fratele meu face tot 3 ani!”

Hi, hi, hi, ha, ha, ha, de o parte şi de alta a fileului. Iată un start bun pentru o relaţie!

“Gata copii, să începem meciul, adu şi mingile, Radu”, de la mijloc, domnul V.
“Sunt Horia!” cu o exclamaţie cu volum de şoaptă.
“Andrei, cine e mai mare dintre voi?”, se interesează domnul V, evident neatent acum câteva minute, la schimbul prietenesc de introducere a celor doi copii.
“Sunt Horia!!!”, insistă Horică.
“Horia, da!”, acceptă în cele din urmă domnul V.
“Deci, care-i mai mare, ca să dea cu banul?”, vrea să iniţieze antrenorul procedura comună de start a meciului prin care cel norocos alege terenul sau serviciul.
“Eu sunt!”, strigă Horia.
“Ba eu sunt!”, replică Andreea.
“Dacă eu m-am născut pe 24 şi tu pe 25 iulie, acelaşi an, atunci eu sunt mai mare!”, calculează Horia.
“Ha, ha, păi eu sunt mai mare că ziua mea e pe 25 şi a ta pe 24!”, la care Horică îmi aruncă o privire neputincioasă, iar eu îi spun cu un gest că e un amănunt neimportant.
Domnul V revine pe teren cu mintea (cu corpul era acolo mai demult) şi devine arbitru: tu când eşti născut?, spre unul, dar tu?, spre celălalt şi decide: “Andreea dă cu banul, ea este mai mare!”
Horică urmăreşte piruetele monedei în aer cu un aer amuzat, ba chiar mai mult de-atât. Eu, pe bancă lângă buna mea prietenă M, venită pentru încurajare, râd de-a dreptul.

În sfârşit începe meciul, pe care nu doar copiii îl joacă acolo, în careu, ci şi noi, mai ales eu, lângă careu, cu sufletul la gură, gură care sporovăieşte în acelaşi timp despre vrute şi nevrute cu Felix şi M, ca să-l ţină (pe suflet) cuminte la locul lui. Fiecare minge este percepută la intensitate de valoare relativă şi nu absolută, iată astfel cum se explică emoţiile susţinătorilor lui Horica.

Câştigă în cele din urmă Horică (6-1, 6-3), însă nu în victoria în sine constă câştigul cel mai mare. ci în faptul că singur, cu mintea lui, a fost nevoit să analizeze şi să decidă fiecare următoare acţiune, să-şi controleze şi să-şi stăpânească emoţia pentru a juca cât mai bine.

Hai Horică!

Vacanţa noastră ideală

by maria, Posted on

… se petrece în natură, acolo unde simţurile tuşesc smogul oraşului, purificându-se. Cel mai grabnic se calmează ochii, pentru ei trecerea din peisajul citadin în cel pitoresc natural, în care culoarea se clarifică şi lumina invie, este subită şi totodată liniştitoare. Auzul are nevoie de un răgaz, ca să elimine murmurul aproape continuu dat de cocktailul sonor orăşenesc. De aceea muzica mării, a pădurii, a pământului şi cerului, nealterată de tonuri false îşi va face simţit ritmul cât de curând. La fel şi pentru miros, artiştii care ne cântă şi ne încântă ne trimit izurile lor fin parfumate, dar puternic rezonante astfel că impesia senzorială devine inimitabilă. Iar pentru ca răsfăţul să ne fie maxim vom culege frunze, crengi, pietricele, scoici, nisip în palme şi vom călca pământul cu tălpile goale.

Vacanţa se apropie, destinaţia nu este un scop în sine. Să ne pună în mişcare conectaţi şi să ne bucure este scopul ei.