Precum Horia a fost in jurul varstei de 3 ani un mare amator de filme, reviste, jucarii cu si despre Toy story, asa este Felix acum cu Scooby doo. Prin cutia cu jucarii a gasit personajele din Scooby doo, printre colectiile de reviste ale lui Horia a gasit revistele Scooby doo. Acum isi doreste minivanul din Scooby doo. “Una veau matina pinca din Cooby doo”. E pinca (mica), a vazut-o el odata la ziare. Putem sa o cumparam atunci cand o vedem pe undeva daca chiar o doresti atat de mult. E bine? “Da, acuma veau!” Pai, da. Sigur ca o vrei acuma. Dar e uneori imposibil sa obtinem ceea ce ne dorim. Sau nu neaparat imposibil, dar cel putin dupa o perioada de asteptare si efort. “Oaaa, oaaa, veau una pinca!” “Matina ata veau acum io!”, aratandu-mi-o in revista. E frumoasa si mie imi place, o vom cauta la ziare unde-ai vazut-o. Intre timp, am o idee. “Buna idee, io am o idee gambenga!” Sincer, gandesc eu, si ideea mea e destul de…galbena, dar cine stie? Iau o foarfeca, o revista Scooby doo si decupez masina de pe coperta. E pinca (mica), asa cum ii place lui. Revine pe langa mine ca din cand in cand mai uita pentru minute ce vrea. “Te mai fashi?” Ei, fac bine, de fapt fac foarte bine pentru ca am gasit ceva ce cred ca tie ti-ar placea mult. E masina lui Scooby doo si ii intind masina decupata din revista. “Oaaa, penti mami!”, cu un zambet imens pe fata. Cu placere, Felix.
copilarie
Filozofie aplicata
Dimineata de duminica, iarna, rece afara, cald in casa. Tihnita, ca orice dimineata de duminica.
Micul dejun luat fara graba obisnuita din afara sfarsitului de saptamana.
Unul dupa altul copiii parasesc bucataria, lasandu-ma stapana si angajata deopotriva a incaperii. In timp ce cafeaua isi lasa aroma in apa clocotita, strang si restabilesc ordinea camerei.
Dar nu sunt singura. Nu toti copiii au plecat. Unul a ramas sa mestece ultima imbucatura. Cat de rabdator ai fi, tot te plictisesti pana da gata Horia o felie de paine. Asa ca, spre bucuria mea, am companie. Si nu una oarecare 🙂
A reusit sa inghita. Ce usurare! Mai trebuie sa bea o cana cu lapte si gata si micutul sau dejun. Ei, dar daca e duminica, e timp pentru “latte spumoso”. E creatia lui Horia, daca va intereseaza, cereti-i lui patentul. Pentru ca atunci cand e gata este tare aratos. E o bautura calda, servita intr-un pahar inalt, de culoare bej, cu multa spuma de lapte, cu praf de scortisoara deasupra, cu lingurita colorata si pai deasemenea in ea. Suna bine, nu-i asa? Dar ca sa fie la fel de buna precum se prezinta, ei, pentru asta trebuie suflet! Pe care Horia chiar il pune cand o prepara. Si mai pune in afara de suflet si multe cuvinte de alint. O dezmiarda: “stii, mami, trebuie sa ai multa rabdare ca sa obtii o spuma atat de inalta!”.
“Da, dar nu folosesti prea multe cani, tacamuri?”
“Nu, altfel nu iese asa cum trebuie”.
“Patience is its own reward” (ceva de genul cu rabdarea treci marea).
“Cine a spus asta?”
“Fred!”
“Fred???”
“Da, din Scooby doo!”
“Ha, ha, credeam ca vreun filozof celebru.”
“Pai asta si e, filozoful din Scooby doo!”
“Da, ai dreptate.”
…
Cafeaua e gata in ceasca, bucataria si-a regasit echilibrul.
Ma pregatesc sa plec de-acolo, ii mai arunc o privire intrebatoare lui Horia, “ei, n-ai terminat inca?”.
“Latte spumoso” e in pahar si el, paiul si lingurita colorate sunt si ele plasate in locurile prestabilite. Ii mai lipseste praful de scortisoara si e gata. Totusi Horia afiseaza un chip mai putin satisfacut ca de obicei in faza asta.
“Ce e?”
“Am avut rabdare prea multa si s-a cam topit spuma!”
Si imi arata o fata necajita sub un zambet hatru.
Morala: rabdare, rabdare, dar pana cand?
Dupa amiaza blanda de iarna
Ne imbracam (ah, ce bine este cand renuntam macar si pentru cateva zile la cele mai groase haine) si plecam. Baietii si cu mine. Pe Kiti o las acasa pe maini sigure ca sa repete, repete, repete.
In drum, il lasam si pe Horia la un curs pentru o ora si jumatate. Raman cu Felix. Pe el nu il las nicaieri. Nu deocamdata. El ma insoteste, inveseleste, imbogateste peste tot. Chiar si in vizita la un cabinet medical. Stiu cu siguranta ca vom depasi ora promisa de programarea facuta grijuliu inainte. De aceea imi incarc prevazatoare sacul cu doua carti, cate una pentru fiecare. Stiu deasemenea ca cel mai probabil nu vom deschide cele doua carti. Pentru ca locurile noi au si atractii noi pentru Felix iar acestea necesita supervizare vigilenta din partea mea.
Exact cum am calculat. Toate locurile din sala de asteptare sunt ocupate. Cand ies din lift cu copil, haine, sac, carucior se ocupa brusc si sala de asteptare. Reusesc totusi sa largesc putin sala de asteptare si-asa stramta chiar neocupata fiind, datorita puterii analitice a ochiului meu care dintr-o privire aseaza optim in minte caruciorul, incarcat cu bagajele apartinatoare si descarcat de copilul proprietar, intr-un coltisor al incaperii parca special creat pentru cei 100/45/110 cm ai sai. Gasim si un loc in scurt timp, rata de dezocupare a locurilor este mare, fiind o sala de asteptare pentru mai multe cabinete medicale.
Stam tacuti pentru inceput. Tatonam. Felix cerceteaza doar cu privirea camera, iar regulat imi arunca cate un zambet larg, parca pentru a-si confirma increderea in noul mediu. Ii raspund cu un zambet si o mangaiere de fiecare data, ceea ce ii deschide gurita cu familiarul “ce faaaaaci?”.
“Ce faaaci?” de fiecare data. Ce sa faaac? Astept, bine, urmaresc cate o frantura de emisiune pe National Geographic, ma uit la tine, iar astept…Daca nu-i raspund (mai scap ca o extrasistola cate un raspuns, cufundata fiind in raspunsul anterior ceva mai intens), nu e o problema pentru Felix. Isi raspunde singur “Ce faaaci? Bine, tu ce faaaci? Bine, ma joc, repar caruciorul.”
Inca asteptam si este timpul pentru dezmortirea picioruselor. Doi pasi inainte cu curaj, unul inapoi cu timiditate. Doar asa, ca la inceput. Pentru ca 2-1 egal 1, apoi inca unu si inca unu si e in mijlocul camerei. Acolo nu mai are trac. Este in centrul incaperii si al atentiei. Ce-a fost greu a trecut. Se simte ca un actor pe scena, in largul sau. Acolo isi incepe numarul ca intr-un teatru interactiv. Spectatorii devin neasteptat actori. Astazi se joaca piesa “Ce faaaci?” Motiv bun de improvizatie pentru toata lumea.
La pauza ademenesc actorul cu alt rol. Acum sta la mine in brate si ii arat o familie de lei la televizorul nebagat decat de mine in seama. Nu e fascinat de ceea ce vede astfel ca isi mai muta privirea si prin alte locuri. Incepe sa numere:”unuuuuu, dooooi, treeeei…capche”. Poftim? Imi trimit privirea in urmarirea privirii lui si vad in trei puncte cardinale diferite, trei doamne cu trei palarii pe cap. Ii soptesc ca acelea nu sunt sepci, ci palarii.
Desi procentul persoanelor fara palarie pe cap este mai mare decat al celor cu palarie pe cap, o persoana detinatoare de palarie isi arata explicit interesul pentru Felix si il provoaca la o mica conversatie. Care fiind mica, evident se termina repede. Insa Felix, care “nu mai e pinc, s-a facut maaae”, incearca sa o lungeasca si i se adreseaza doamnei: “Doamna cu palaiie”, demonstrand o mare capacitate de invatare.
Decorul este acelasi si dupa 50 de minute, cei care ii dau unicitate s-au schimbat aproape in totalitate. Mai putin evident noi, care inca suntem acolo si alte doua trei persoane. O batranica isi ia hainele sa plece. Nu inainte de a se intoarce spre Felix, atrasa natural datorita varstei de polul opus. Schimba cateva vorbe cu el, apoi se indreapta spre trepte pentru a le cobori. Felix o urmeaza pana la limita de periculozitate si o urmareste pana dispare din zarea lui. Apoi un pic trist spune “a plecat baba”. !!! Of!!! Unde o fi auzit asta? Imi rasfoiesc repede in minte dosarele, sunt sigura ca nu a auzit de la noi cuvantul asta. Mie imi sunt dragi oamenii in varsta si i-am invatat intotdeauna pe copii sa ii respecte. Nu imi fac mari griji totusi, Felix e inca mic, nu e vorba de lipsa de respect. Dar totusi, de unde stie cuvantul? Gasesc apoi raspunsul. Este din Ratatouille, desenul animat cu Remi, sobolanul bucatar, in care o batranica rea descarca pusca spre eroii filmului. Iar batranicile rele din povesti sunt uneori si babe.
Au mai trecut niste minute si noi am terminat vizita la medic. Plecam cu haine, sac, carucior in graba mare sa-l luam pe Horia de la curs. Ne asteapta dragutul afara, in fata scolii, neinghetat. Plecam in trei acuma in graba mare sa imbratisam fetita care inca repeta, repeta, repeta.
O felie de paine si trupul ei
Chinuit ca de obicei de un sandwich, pe care trebuie sa-l manance.
Sta la masa in fata farfuriei cu o felie de paine cu branza si rosie.
Rosia umezeste usor painea de sub ea.
Cauta iarasi motive sa crute sandwichul.
Gaseste unul in cele din urma.
“Nu-l mananc! Felia asta de paine are abdomenul ud!”
Horia.
Biologul nostru.
Al treilea-i mai strangator, economiseste pana si cuvinte
La M, prietena noastra, in birou. Sunt cu Felix, ne pregatim sa plecam. Cocolosit, rasfatat, bagat in seama de toata lumea (cum ar putea fi altfel un baietel de 2 ani, tare simpatic fie vorba intre noi, aterizat neasteptat prin birourile mai mult sau mai putin plictisitoare ale angajatilor unei companii), vine din biroul vecin sa il imbrac, cu un nu stiu ce aparat agatat de gatul lui subtire, pe care vrea sa-l ia acasa: “te, oooog, putin, putin, il veaaaauuu acaaasaaa!”.
“Trebuie sa il lasam aici, M are nevoie de el!”, incerc sa-l conving sa-l lase.
“Te oooog, te oooog!”…
“Totusi, nu se poate!”, zic.
“Nu totusi, TOTUSIU e a meeeu!”, striga la mine.
Povestea
“Hai odata, te rog, grabeste-te!”, striga spre tati.
E prima zi de scoala, Horia se uita la ceas si e suparat. Stie ca va intarzia. Offf!
“Urasc sa intarzii!”
“Acum nu mai avem ce face, imi pare rau. Iti ceri scuze ca ai intarziat si ne vom stradui sa nu mai intarziem.”
…
E liniste in clasa. Pai sigur, doar am intarziat. Bat la usa, apas pe clanta si intru.
“Buna dimineata si La Multi Ani!”, spun tare catre doamna invatatoare si catre copii.
“Va rog sa ma scuzati ca am intarziat insa lasati-ma sa va spun povestea!”
“Spune povestea, Horia!”, zice doamna invatatoare zambind.
“Da, da”, striga copiii curiosi si doritori de subiecte extrascolare.
“Azi de dimineata ne-am trezit la timp, ne-am spalat, imbracat si am luat micul dejun. Toate la timpul lor. Era 8 fara zece cand m-am uitat la ceas. Exact cum ne-am propus.
Am coborat impreuna cu tatal meu din casa si, vrand sa urcam in masina, vedem scaunele de masina ale fratilor mei ramase aici inca de sambata, atunci cand ne-am intors in Bucuresti de la bunici. Ah, ce ne facem? Este tarziu, insa nu ii putem lasa pe pitici fara scaunele, pentru ca si ei vor pleca un pic mai tarziu sa o duca pe Kiti la gradinita. Asa ca tata n-a avut incotro si a mutat scaunelele in masina mamei. S-au mai dus 5 minute.
Apoi, cand sa pornim, nu vedeam nimic prin geamuri, asa ca am mai asteptat inca 5 minute sa se dezabureasca. Stiti doamna, masina are un sistem de dezaburire care actioneaza rapid totusi la cat de frig este afara.
Si, iata ca minutele pe care eu ma bazam ca sa fiu la scoala inainte de 8 s-au dus!
De aceea am intarziat, imi pare rau.”
“?”, intreaba doamna din privire.
“Asta a fost povestea!”
“Ce scurta, ce scurta!”, striga copiii din banci…
Va invit la dans
Astazi am doi clienti pentru tuns. Baietii mei.
Cel mare nu mai poate amana momentul, doar maine incepe scoala si, desi abia se termina vacanta, in curand incepe cealalta vacanta(!?!), cea cu sporturile de iarna. Iar daca e vorba de sporturi cu casca pe cap, e vorba si de intentia de a isi usura mentinerea igienei capului.
Cel mic trebuie tuns din cel putin doua motive:
primul, ca atunci cand e ciufulit isi indreapta cu grija parul fiindca “nu-mi paace chetzul”,
al doilea, ca lungimea mai mare a parului a fost observata si de Kiti care, doar de drag si numai cu intentii de joaca, il apuca de par cu o mana incordata de bucurie si il trage invitandu-l la joaca. Auci!
Pai, cum si cand si de ce? Sa vedem:
Kiti se antreneaza intensiv, ca o campioana. Nu isi pregateste participarea la vreun concurs. Este felul ei invatat de-a fi. Antrenamente intensive. Ii place, nu-i place, merge mai departe. Cum asa? Pai, ce nu-i place (speram noi) devine cu timpul ceea ce-i place, astfel ca are motivatie sa continue. Mai usor sau mai greu, trece niveluri. E ca intr-un joc. Un joc fara niveluri prestabilite. Dar daca nu sunt prestabilite, cum ne dam seama ca l-a atins? Oooo, este evident, nu exista dubiu. Spuneti si voi: cand o fetita de 7 ani jumatate pentru care interactiunile cu fratii ei sunt limitate la atingeri timide de durata scurta pana la un anumit punct, dupa care brusc, in vacanta sarbatorii de Craciun si a anului nou, stimulata de acorduri muzicale (cunoscute, ce-i drept), isi invita ambii frati la dans si ii mentine animati mai mult de o ora intreaga, doua seri la rand, nu e asta un alt nivel? Noi credem ca da!
Nici nu stiu cine a inceput dansul. Traduceam linistita pe canapea o povestioara cand o aud pe Kiti tipand de bucurie. Ridic ochii si o vad. Zambeste la maximum, cu toti dintii ei de toate dimensiunile si cu spatiile edentate de fetita de peste 7 ani. Iiii-aeste din toate celulele. Bucuria e mare, atat de mare ca mai scapa si cu cate o zgarietura pe obraz sau cu o muscatura
a mainii. Si topaie a dans. Entuziasmul baietilor este si el pe masura, doar nu e greu sa provoci niste copii sa sara, sa danseze, sa se joace. Kiti il apuca pe Horia de brate, maini si il trage spre ea. Topaie impreuna, se invart, se tin de maini, rad si tipa. Apoi se apropie de Felix.Il cheama si pe el. E mai la indemana capul decat mainile lui. Asa ca il apuca bine, sanatos si il tage, nesanatos. Auuuu, striga el si vine plangand la mine. Kiti insa il urmareste. Il vrea si pe el la dans. Fuuugi, ca vine. Nuuuu, striga el, fugind in jurul camerei si aranjandu-si “chetzul”, ajuns astfel intr-un mod destul de brutal. Insa neintentionat astfel. Se duce pana la urma si el, tinandu-si “chetzul”. Noi radem, rad si ei, muzica isi vede de drum.
Chiar ca a trecut ceva timp de cand se joaca astfel! E incredibil! Bunicii care sunt si ei in camera sunt uimiti si incantati. O vad astfel pentru prima oara pe Kiti. Nu e minunat?
Bineinteles ca am sarit imediat dupa telefonul mobil(cel mai la indemana) ca sa folosesc camera lui de pozat si filmat. Aici in dreapta, dupa dans, odihnindu-se pe treapta dintre camere. Observati cine s-a asezat in fata celor doi baieti? E pisicuta Kiti!
Domn, Domn, sa-naltam
“Dom, dom, ca-tatam,
Dom, dom, ca-tatam,
Am pecat a vanatoae,
Dom, dom, ca-tatam”, se aude in intunericul diminetii primei zile de Craciun vocea subtire a lui Felix. I-a placut sa-i asculte aseara pe colindatorii de la usa si a retinut doua versuri. Ce bine le-a potrivit!
Haios 2 (sau Haios se intoarce)
Unde? In bucatarie.
Cand? In seara asta.
Cum? Adica cum?
Ce, atunci? Aaa, pregatirea cinei.
Cine? Eu si cu Felix (cel mai haios momentan).
Nerabdator, pentru a primi atentie si nu cina cum v-ati fi asteptat, Felix pune mainile pe cutia cu lapte batut si o ia la fuga din bucatarie.
Punct ochit, punct lovit: mami, adica subsemnata, face stanga-mprejur si, tzushti, fuge dupa el.
Mission accomplished:Felix-fericit.
Recul: inapoi in bucatarie cu urechila de mana si cu lectia de educatie in gura.
Eu:”Unde fugi cu laptele? Daca vrei sa-l duci in frigider nu fugi ca sa nu cazi!”
Felix:”Nu, arunc lapteie!”
Eu: “De ce sa-l arunci, esti rau?”
Felix:”Nu, scump!”
Eu: “Pai, daca vrei sa-l arunci nu prea esti scump!”
Felix (cu o fata teatrala si un gest scurt din cap):”TOTUSI”.
Eu…mai pot spune ceva?
Primul meu roman
Astazi se implinesc sapte zile de la aterizarea noastra pe insula. Asistentul meu de incredere, Jimmy, alias Felix, si cu mine am hotarat sa exploram insula misterioasa pentru a-i desena harta. Dar pentru asta ar cam trebui sa stim sa masuram, sa desenam, sa exploram…Ei, nu conteaza, cate ceva stim si noi, asa ca am pornit in expeditie.
Pare o insula nelocuita. Din avion i s-a vazut conturul care seamana cu un rechin. Astfel am gasit si numele potrivit: Shark Island.
O-o, Jimmy observa niste urme de pasi de om dupa Zidul Urias. Reusim sa escaladam zidul, probabil la fel ca si urmele pasilor de om vazuti de Jimmy. In spatele zidului insa realizam cu spaima ca nu suntem singuri. Insula este locuita de canibali si de fiare salbatice. Dusmanii nostri.
Plecam repede de acolo si ne indreptam spre nord. Acolo unde se afla o stanca inalta si ascutita pe care o numim Sharp Rock. Este un reper important al insulei. Il vom desena pe harta. Din varful ei se pot observa ambarcatiunile care se apropie de tarm.
Inspre sudul insulei isi traieste veacurile un copac inalt de vreo doua sute de picioare a carui trunchi este strapuns de niste sageti. Tare ciudat! Dar ce frumos si impunator este!
Harta e gata, am desenat-o si cred ca este intocmai cu realitatea.
Despre fauna insulei am multe sa scriu. Jimmy a vazut multe animale mitologice, dar si alte dihanii. Eu am fost norocos si am observat dinozauri diversi. Cel mai mult m-au impresionat raptorii, dinozaurii cu gheara letala la picioare. Vai, ce lume fantastica!
Am avut si momente de cosmar insa. In miezul momentelor mele de admiratie pentru asa o fauna incredibila am fost atacati de vreo 50 de canibali care fugeau spre noi. Noroc ca aveam carabina cu mine. Insa cand sa ma apar cu ea constat ca nu mai am gloante. Uitandu-ma speriat in spate am vazut ca Jimmy disparuse. Am luat-o la sanatoasa. In goana mea, imi dau seama deodata ca nu mias sunt urmarit. Ma intorc si vad canibalii urland de spaima si retragandu-se. Si il mai vad pe curajosul meu asistent, Jimmy, sus pe deal tragand in aer cu mitraliera Thompson pentru a-i indeparta pe atacatori. Am fugit spre Jimmy si l-am imbratisat. Cu ajutorul lui am ajuns in siguranta la baza.
Va urma
Joc cu cuvinte
Scuzati, am uitat sa ne prezentam:
suntem o familie formata dintr-o fetita,
trei baieti
si
…
o baiata.
Baiata sunt eu, iar aceasta a fost prezentarea lui Felix.
Un locusor numai al meu. Deocamdata.
Intr-o mina de aur si de argint locuiau si munceau 4 pitici.Ei aveau niste dusmani de temut: trollii, razboinici neinfricati si pirati infioratori ai pamanturilor si apelor. Cei 4 pitici erau mereu in pericol, amenintati fiind de catre 2 trolli mici inarmati si un troll urias. In timp ce piticii sapau in mina, trollii se pregateau de atac.
Dupa ce piticii au reusit sa scoata la iveala aurul si argintul, au pornit la o vanatoare de cerbi. Dupa ospatul pe cinste, piticii si-au pregatit armele in caz de atac. Si bine-au facut pentru ca exact atunci trollii au pornit la asalt. A inceput lupta! Sabii, tarnacoape, catapulte, bolovani, topoare se izbesc in aer… Se cutremura pamantul. Ah, pardon, de fapt, dulapul!
Usurel, usurel, sa nu cazi! Sta cocotat pe varfuri pe scaunul sau mobil ca sa cuprinda cu bratele si cu mainile cat mai mult din scena de mai sus desfasurata pe dulapul surioarei. Dar cum a ajuns acolo?
La inceput si-a construit mica mina si campul de batalie pe covor in camera sa, insa, ca si pe piticii din joc, inamicii l-au inconjurat si l-au napadit, cucerindu-i teritoriul si distrugandu-i pamanturile. Vai, cat de grea a fost aceasta infrangere! Lacrimi si furie!
Dar a revenit si vremea sa, astfel ca prin vointa a reconstruit.Iar dupa reconstructie, si-a instalat doi paznici de temut la intrarea in camera: uratul, un monstru cu forma de bivol, si dragonul inaripat, alt monstrulet mare si verde. Acestia s-au dovedit a fi paznicii perfecti impotriva invaziei Felixilor (“flica de ulatii”), insa nu au rezistat celuilalt atac, al Kiticilor, care i-au calcat fara mila si fara urma de regret in picioare. Ah! Ce dezastru! Ce tipat de durere! Horicii s-au declarat invinsi, au plans, s-au perpelit.
Dar din nou s-au adunat la un loc si si-au concentrat toate fortele pentru inca o incercare. Si au renascut inca o data. Impreuna cu mina si campul de batalie de mai sus. Doar ca de data asta.. …pe dulap!
E perfecta ideea! Este fortareata perfecta. Deocamdata nici urma de Felicsi sau Kitici nu vom vedea pe acolo, pe dulap.
E chestie de vointa. Si de… centimetri.
Rezistenta
Felix, in fata surorii mele care tine ademenitor o masina in mana:
“Da-mi-o!”, intinde mana Felix dupa masina.
“Ti-o dau daca spui dupa mine: te rog…”, spune ea,
“Te ooog…”
“Frumos”…,
“Fumooos”…,
“Sa…”,
“Saaa…”,
“Imi dai…”,
“Mi daaai…”,
“Aceasta…”,
“Ateaaata…”,
“Masinuta…”,
“Matinuuuta…”,
“Frumoasa…”,
“Fumoaaata…”,
“Galbena…”,
“Gaaambenga…”,
“Si”,
“siii”,
“Extraordinara”,
“Daaaaa!” 🙂
Maxim
Brrr, ce frig a fost ieri afara, intunecat si urat. Asa ca ne-am petrecut mare parte din zi in casa. Si ne-am petrecut si mai mare parte in camera copiilor. Aici exista o lada mare cu piese mici de imbinat. Este comoara cea mai veche a lui Horia. La inceput a imbinat piese mari cu mainile lui mici. Apoi piesele au scazut in dimensiuni. Si pe masura ce mainile au crescut piesele au devenit si mai mici. Am vazut piese mici de dimensiunea unui cub cu latura de 1 mm jumatate. Lada e rosie si ii atrage pe micii constructori-creatori.
Sunt in camera cu ei cu o carte in mana. Stau in patul lui Kiti, e foarte confortabil aici. Deasupra mea e patul lui Horia asa ca ma simt oarecum ascunsa. Copiii se joaca impreuna, pot sa citesc linistita si sa arunc un ochi spre ei din cand in cand. Cu asta si incep. Privirea pe care o arunc inspre ei se opreste acolo. Devin un observator. Un observator foarte subiectiv. Sa nu va bazati pe mine! Dar, totusi, vad ce vad. Trei siluete in jurul lazii rosii. Sunt de dimensiuni si forme diferite. Silueta lui Horia este una subtire, e din profil si ii vad concentrarea pe fata. E ghemuita, aplecata putin oblic in jos si mestereste la un avion. A lui Kiti este evident o silueta de fetita, parul lung si mainile fine o tradeaza imediat. Ea sta cu picioarele incrucisate sub ea si isi plimba mainile prin lada cu piese mici parca le-ar mangaia. Ridica cate o piesa, o intoarce pe toate fetele si o arunca la locul ei. Pare nehotarata: ce sa faca oare, ce sa faca? Din cand in cand se apleaca peste a treia silueta, cea mai mica, pentru a impinge un camion de pompieri care o deranjeaza putin. Felix sta cu spatele spre mine si daca imi apropii pleoapele astfel ca ochii sa fie doar usor intredeschisi il vad mic, rotund cu doua proeminente laterale. Sunt urechiusele lui drage, ah ce-mi vine sa le iau la pupat!
E cald si bine. Si liniste pe fond. Se aud doar trei glasuri de copii. Horia povesteste incontinuu de ce monteaza piesa cum o face si nu altfel, Kiti ne canta vorbele ei de bucurie iar Felix, un alt mare vorbaret in devenire, ori cere ajutorul lui Horia, ori o impinge pe Kiti daca isi simte spatiul in pericol, ori imi cere aprobarea pentru ceea ce a creat. Mai si tipa la Horia cateodata cand acesta isi foloseste din plin imaginatia pentru a-l convinge sa-i imprumute si lui o rotita. Ca o paranteza, Horia inca nu a obtinut rotita.
Au trecut aproape 3 ore de cand stau si ii privesc dar nu mi-au parut decat cateva minute. Cartea pe care o luasem cu mine sta nedeschisa inca. Nu am putut sa ma deconectez de bucuria de a sta sa-i privesc si sa-i ascult!
Mos Craciun
Mos Craciun. Ce bucurie! Cam de prin noiembrie incepem sa ne gandim la el. Mai intens. Mai ales copiii. De fapt, deocamdata numai Horia. Felix este inca prea mic desi tot aude mai nou de Mos Craciun si chiar il recunoaste cand il vede desenat in carti sau pe diverse afise, iar Kiti nu realizeaza (inca) despre ce e vorba. Sau poate ca da, dar cert este ca nu ne da nici un semn ca ar interesa-o in vreun fel. De fapt, anul trecut a fost atrasa foarte tare de pomul de craciun. Chiar de pom, adica de brad, dar si de globurile ce-l impodobesc. Nu stiu ce resorturi senzoriale o imping spre a pipai si gusta acele bradului, dar stiu ca ii ofera niste satisfactii intense. Parca ar fi un scurtcircuit intre caile nervoase de simt. E ca si cum ai avea senzatia ca “ai muri de foame” si te-ai duce la frigider unde ai lua o bucata de mancare pe care ai incepe cu nesat sa o pipai si sa o intorci pe toate fetele. Si atat.
Horia ii scrie in fiecare an, de cand cunoaste literele, lui Mos Craciun. Ii scrie ca sa-i dea niste idei despre ce ar putea sa-i aduca lui, dar si fratilor lui. De obicei sunt cam trei lucruri, dintre care obligatoriu unul este o jucarie Lego. Pentru fratii lui ma consulta pe mine, iarasi pentru ca F este prea mic, iar K nu prea ne da indicii despre preferinte specifice. Scrisoarea este ornata cu cate un desen, doar in creion pentru ca coloratul mai ia ceva timp si nerabdarea este mare, un desen care invariabil reprezinta cate o scena din lumea animala actuala sau preistorica. Scrisoarea de anul acesta a zburat deja din balcon. Si sa va spun sincer, nici n-am apucat sa o citesc. Dar batranul Mos Craciun are un simt deosebit pe care-l foloseste spre a-i bucura pe copii.
Si… ma bazez pe asta!
Haz de necaz
Exista, evident, multe diferente intre viata intr-un oras mare si aglomerat ca cea a Bucurestiului si viata intr-un orasel mai mic, cam de 200 de mii de oameni, curat, extrem de bine organizat si aerisit. Nu insir aici aceste diferente. Vreau doar sa mentionez una vazuta din perspectiva candida a unui copil.
Daca l-as fi intrebat pe Horia acum cativa ani unde lucreaza mami, adica eu, el mi-ar fi raspuns ca lucrez in cabinetul Polonei (o prietena buna, medic stomatolog).
Azi de dimineata devreme (Felix ma provoaca la discutii mai nou incepand cu ora 5:30), dupa ce ne-am dat buna dis de dimineata si cate un pupic mare unul altuia m-am gandit sa-l supun pe prichindel urmatorului interogatoriu:
“Unde lucreaza Kiti?”
“La gadinitza!”
“Unde lucreaza Horia?”
“La coala!”
“Unde lucreaza tati?”
“La teviciu!”
“Si unde lucreaza mami?”
“In matina!”!!!
…adica fiul meu cel mic ma crede sofer!!!…si, din pacate, nu greseste prea mult!
Intamplari cu un baietel (2)
Sunt un explorator. Ma numesc H-008 si port intotdeauna la mine un briceag elvetian. Am deseori si o carabina, un rucsac, un arc cu sageti si o palarie sau sapca pe cap. Imi place cand afara este racoare, caldura excesiva ma moleseste. Si vreau sa cercetez natura. Pe care o iubesc de cand ma stiu.
E drept, nu ma stiu de cand sunt insa ma stiu de destul de aproape de momentul nasterii mele. Cam de dupa un an. Cam atunci intamplarile din jurul meu au lasat amintiri in mintea mea. Acolo la fund sunt niste cai mici de jucarie si niste cai mari adevarati. Si acesti cai sunt intr-o piata mare, cu multa lume, marginita de mai multe biserici enorme la care oamenii aceia multi se uita admirativ. Si mai vad frig in jurul meu, pe care nu-l simt pentruca sunt imbracat atat de gros intr-o haina portocalie incat abia merg. Piata mai are multe casute mici de turta dulce, cred ca sunt intr-o poveste. O poveste cu cai adevarati si cai de jucarie. Nu mi-e frica de ei, sunt mic si mama e mereu langa mine. Acolo, in sertarelul mintii mele sta si tata. Daca-mi zambeste sunt curajos. Daca se incrunta devin prudent.
Nu stiu cum s-a intamplat dar m-am trezit cu caii in maini. Si fiindca au ajuns la mine ne-am imprietenit. Am devenit nedespartiti cam pentru un an intreg. Acolo, in piata mare, m-am plimbat si am fugit cu calutii mei de jucarie in maini. Priveam fascinat casutele de turta dulce si pofticios dulciurile din ele. Si, desi n-am uitat nici o clipa de calutii mei de jucarie, s-a intamplat totusi sa-l scap pe unul dintre ei pe jos. “Nu, nu, nu calcati pe el!” am plans eu tare, tare. Dar oamenii multi din piata nu ma auzeau. Erau departe, sus de tot, iar eu eram mult mai aproape de pamant. Oamenii nu erau rai, erau doar fascinati de bisericile negre pe langa care eu nu eram decat un gandacel.
Unde e calutul meu?, am fugit eu pe pietrele inghetate. Deodata il vad. E calutul meu maro. Fug sa-l ridic de pe jos. Insa pe masura ce ma apropii de el, devine tot mai mare. Si mai mare. Si se misca. E chiar el, calutul meu de jucarie care acum a devenit un cal adevarat. Vreau sa-l imbratisez. Dar cand sa il ating creste un gard in fata lui. Incep sa plang. Vreau calutul inapoi! E prietenul meu! Tata ma ridica pe brate si sarim gardul impreuna. Ma urca pe cal si eu il imbratisez. E el, imi sopteste la ureche ca e bucuros ca l-am eliberat. Stau pe spatele lui si el da un ocol pietei cu mine in spinare. Tata si mama ma asteapta intr-o parte. Nu mai sunt suparat. De ce sa mai fiu? Doar mi-am gasit calutul! Si…ssst…mai am unul mic de jucarie intr-o mana!
Briceagul l-am primit de ziua mea. Este foarte util. Il port intr-un buzunar special al pantalonilor. M-am antrenat cioplind bradul uscat de iarna trecuta. Creanga cu creanga. Mi-a fost mila de el si am plans putin. Dar oricum parintii ar fi facut acelasi lucru cu el. Asa ca am profitat sa-mi antrenez abilitatea de a taia si a nu ma taia cu briceagul meu elvetian. Nu imi permit sa plec in misiuni fara briceag. Ce m-as face fara el? Trebuie sa ma apar si sa-mi procur bautura si mancare. Daca intalnesc un cocotier sunt salvat. Sau doi-trei. Ca Robinson Crusoe.
Mos Craciun exista?
“Mami, exista Mos Craciun?”, intreaba Horia venind de la scoala. Nu apuc sa ma gandesc la un raspuns, pentru ca , din fericire, Horia a gasit singur un raspuns si este hotarat si convingator cand il da:
“Unii copii spun ca Mos Craciun nu exista, ca, de fapt, cadourile sunt cumparate de parinti si tinute intr-o ascunzatoare pana la Craciun. Eu nu-i cred pentru ca iti dai seama ce absurditate ar fi sa crezi ca acum, dupa mii de ani in care Mos Craciun a venit cu renii aducand cadouri copiilor, brusc cineva sa descopere ca de fapt Mos Craciun nu este decat un simplu om mascat. (Fata lui exprima dezaprobare, indignare). Si, daca Mos Craciun ar fi ireal, ia sa-mi spuna mie cine sustine asta cum se poate ca o sanie sa zboare? Daca n-ar exista Mos Craciun, atunci “mascatul” ar avea nevoie de o sanie cu airjet engine!!! Eu unul n-am vazut inca asa ceva!!! Ha!”
Am inceput sa ne gandim la Mos Craciun. Nu e devreme pentru ca si batranul Mos Craciun se gandeste deja la prietenii lui dragi, copiii, pe care nu vrea sa-i dezamageasca iar pentru asta are multe de organizat. Te asteptam iubite Mos Craciun!
Intamplari cu alt baietel
“Au, ma doaie!”, striga Felix, cu mana stanga tinandu-si bratul drept.
“Ce-ai patit, te doare bratul?”, il intreb.
“Da, am cucui!”.
“Felix, vino sa le dam porumbeilor de mancare niste paine!”
“Nu paine, bombeii piace paine cu gem!”.
Te joci cu mine?
Kiti ne arata tot mai des cat de mult il iubeste (si) pe Felix. Este atenta la reactiile lui, ii ia mana in mainile ei, ii raspunde cu ras la ras. Nu mai spun ca si Felix e in culmea bucuriei cand si ea ii da atentie.
In seara asta au jucat un joc: Felix a urcat in caruciorul pentru papusi si a cerut sa fie impins. Ghici cine a facut-o? Da, Kiti. Cu delicatete. Mai demult am promptat-o sa o faca si l-a dus pana in zid. Cu viteza constanta, destul de mare, ca sa scape mai repede. Astazi a micsorat viteza la sosire asa incat sa nu il loveasca pe Felix. Au facut vreo 5 ture, apoi s-au alergat cu scopul de a-si lua unul altuia caruciorul. Au fost tare draguti. Iata si un instantaneu:
Haios
In masina, spre casa. Ora exacta, stiri.
Dupa 5 minute. Tot in masina, spre casa, evident. Muzica dupa stiri.
Horia: “Mami, ce multa rabdare a avut Tariceanu!”
Eu: “Ce zici???”
Horia: “Pai, cred ca trebuie sa fii foarte rabdator, sa fii manechin si sa stai nemiscat in vitrine”.
Eu: Ha, ha, ha.
Pauza de ras.
Apoi Horia incepe sa fabuleze: “Cred ca Tariceanu era, inainte de a fi manechin, un fel de Speedy Gonzales pe motocicleta si apoi si-a luat job in vitrina la United Colors of Benetton unde a invatat sa fie rabdator ca sa ajunga prim-ministru”.
Vreau si eu un rol
Kiti mai nou isi tradeaza tot mai des vechiul ei patratel al canapelei din camera de zi pentru alt locsor. E un loc retras, o clasica ascunzatoare pentru un joc al copilariei intr-un apartament de bloc, de-a v-ati ascunselea, sub masa.
Kiti nu se retrage complet acolo pentru ca se aseaza turceste cu picioarele incrucisate, asa cum stie de la gradinita, cu fata spre noi. Si ne priveste. Daca nu stii ca e acolo, ai mari sanse sa nu o observi. Totusi ai putea sa ai o surpriza , poate neplacuta, daca realizezi brusc ca cineva acolo jos te priveste destul de insistent. Caci asta face, sta si ne observa. Sta in semiintuneric, masa fiind limitata de un perete, biblioteca si un fotoliu. E parca sufleorul de la teatru. O prezenta discreta pentru public, dar atat de prezenta pentru actorii abonati ai scenei. Pentru ca insistenta privirii ei parca dirijeaza scenariul din camera. Noi toti suntem atenti la ea, ne fascineaza si ne uimeste. Pentru ca desi e sub masa si e neobisnuit, este totusi atat de aici, cu noi. Este o prezenta, pe cat de stranie, pe atat de captivanta si ademenitoare.
Felix a cedat, e primul dintre actori care muta actiunea in cabina sufleorului.
Alegere
Daca-l intreb pe Felix daca imi da un pupic, imi raspunde “nu!”.
Ok…, atunci il intreb “imi dai, te rog, un pupic mic?”, iar el imi raspunde “nu, maae!” si… zis si facut.
Ha, ha, ha, sa nu ma spuneti…
Toddler
Bebelusul meu nu mai este bebelus. A devenit baietel. Foloseste zeci de cuvinte, chiar daca mai trebuie modelate pana la forma lor corecta. Of, ce usurare! Va spun sincer ca am tremurat de frica deseori in sinea mea (si nu numai), urmarindu-i dezvoltarea. Acum, dupa 2 ani, m-am mai linistit.
Pana mai ieri il striga pe Horia “aua”, acum aua s-a transformat in “oia”.
“Tu-tu” devine tot mai des “pina”. “Pina” are si caracteristici: e maae, pica sau gambenga, oshie, batu, vede.
Felix are si preferinte muzicale: Duffy si adoma (Madonna).
Are responsabilitati: “tang dughii, ego” (strang jucarii, lego); sau “ai ghija kiti” cand pleaca din camera si ma lasa doar cu Kiti.
Este iubitor si grijuliu: “pupe upaata” (te pup cand esti suparata).
Ce mai! As putea sa scriu inca zece pagini despre asta. Este tot ce vreau sa stiu, de fapt, acum despre dezvoltarea psihomotorie a lui Felix, ca are un repertoriu suficient de bogat incat sa nu-mi mai fac probleme inutile.
In final, trei preferate pe moment: gambenga pentru galbena, vonvangangangan pentru Volkswagen si kink-konk pentru musca, tantar si alte insecte bazaitoare.
Pupe!