După nişte scurte întrebări de matematică puse lui Horia, cu Felix cocoţat în braţele mele, îl întreb aşa, într-o doară, şi pe cel mai nou membru al familiei dacă el o să fie bun la matematică. Spre “dezamăgirea” mea, Felix îmi răspunde : “eu iau la maniacă doi!”.
Hmmm, e oare cazul să mă îngrijorez :)?
imaginea de pe http://www.oup.com/oxednew/images/MathsLogo1.gif
Azi şi-a amintit tati de propoziţia memorabilă gândită şi spusă de băieţelul nostru cuminte şi grijuliu, Horica, pe când era mic şi nu prea neliniştit: “mami, pot să mă joc liniştit în camera mea?”
Ghici ce răspuns am dat!
“Mami, de ce râd căpşunile la mine?”
Ce haine alegem astăzi din dulăpior? O pereche de pantaloni scurţi şi un tricou. Ce tricou să alegem, Felix? Ăla verde. Hmmm, nu prea se potriveşte cu pantalonii. Uite, tricoul ăsta bleumarin, cu guleraş, îţi place? Da, e tricoul-noapte!
Când prietenul nostru din cămin ne-a spus că fiul lui a colorat o foaie de hârtie cu creionul şi la întrebarea ce ai desenat acolo, a răspuns, întuneric, ne-am mirat amândoi de imaginaţia copilului. Iată că şi Felix al nostru spune despre tricoul lui bleumarin că este noaptea. Drăguţ, nu?
Felix şi-a spus la început Dede. Aşa imita el cuvântul Felix, Dede. Chiar şi acum, când spune că îl cheamă Feix, îi place să se alinte uneori şi să te corecteze sfătos: Dede, nu Feix! (psssss, asta doar din când în când, atunci când uită că el e “maie”).
Aţi auzit de strada doctor Felix din Bucureşti? Felix al nostru a auzit! Iar în seara asta a întrebat-o hâtru pe Alina şase (una dintre prietenele lui Kiti şi a noastră) dacă ştie strada doctor Dede!!!
E clar, nu poţi să o întrebi pe Kiti cum îl cheamă pe fratele ei mai mic de faţă cu subiectul întrebării (adică complementul). De ce? Simplu, pentru că trebuie să-l identifice cumva Kiti şi atunci spui MIC. Nu, cuvântul ăsta nu-i place asociat cu persoana lui. Felix nu e mic, categoric, nu e mic!
Nici măcar în toiul infernalo-zgomotos al unei dispute frăţeşti tranzitorii, când limitele răbdării lui Horia sunt atinse prin erupţia vulcanica a scolarescului “ciocu’ mic!”, Felix ţine să replice dintr-o singură suflare “CIOCU’ MAIEEE!!!”.
Că aşa sunt fraţii mai întotdeauna, Horia, cum am spus şi aici , ţine să precizeze aspectul: el e mare, Felix e mic. Însă nu o face atât de explicit. Este suficient de subtil astfel încât să mulţumească ambele părţi conflictuale. “Eu sunt opusul lui mic, tu eşti opusul lui mare!”. “Da, da, tu eţi oputul lui pinc, eu tunt oputul lui maie!, HA,HA”, iar HA-urile lui Felix sunt mult mai mari şi mai pline de satisfacţie decât pot exprima nişte liniuţe pe pagina asta!
… (adică, probabil va urma şi episodul 3)
Cu camera lui video mobilizabilă, telefonul lui Horia este interesant şi neobişnuit pentru copiii din clasă, chiar dacă e mai vechi, de pe vremea când Horia era rezident în Slovenia.
Telefonul, bătrân şi înţelept, a impresionat ochii tineri ai unei colege de-a lui Horia, aceasta exclamând:
“Pun pariu că telefonul ăsta este din porcăria aia de Slovacia!”
“Mulţumesc de confuzie, nu ţi-a ieşit răutatea!”, a râs Horia.
Trebuie sa-l vedeti si voi. Asta e zambetul pe care mi-l da mereu, cand ne bucuram mai ales, dar si cand ne certam (atunci cand uita de olita sau face alte mici nazbatii). Este neaparat precedat de o insiruire de cuvinte, propozitii: “tine, I love you. pe tine iubec mai mult. tine rad!” si…
Si ca sa nu va intrebati de unde verdele asta minunat si curatenia neasteptata din jurul lui: da, din Bucuresti, parcul Bordei. Iata cateva ca dovada:
PS: porcul din stanga este verificat!
Felix, un tip maruntel, dar hotarat, de neclintit (crede si se manifesta el) cand isi propune ceva, totusi iubitor si bland uneori, ba deseori, avea si el un vis: sa fie mai inalt, mai mare. Si, fiind asa de mic, isi spunea adesea si le spunea celorlalti “sunt maie”, adica mare.
Horia, un alt tip, inalt in comparatie cu tipul mic de mai sus, tot hotarat, insa hotarat sa-l tachineze pe micutul piticut (de patru ori mic, deci, ah, bietul!) chiar isi transforma hotararea in fapta deseori. De aceea il auzeai cand si cand spunand din senin: “pincule!” sau “esti pinc!” catre prietenul sau (caci da, chiar si asa, cu sau fara tachinari, ei erau de fapt buni prieteni).
Va dati seama ce chin, ce suparare pe micul Felix care nu avea alt argument la asa o remarca cruda decat sa strige cat se poate de tare, cu o voce plina de durere sfasietoare “MAIE!”. “Maie” catre Horia, “maie” catre mama lui, “maie” catre lumea-ntreaga.
Intr-o buna si frumoasa, se pare, dimineata, Horia, invadat de un val de bunatate, ii spuse pe un ton bland si cat de incapator posibil prietenos lui Felix asa:
“Uite Felix, tu ai fost mic in trecut (si eu am fost mic in trecut), esti mic chiar si in prezent, dar te vei face mare in viitor. Ai inteles?”
“Da”, zise oarecum neincrezator Felix.
“Asa ca, continua Horia, daca iti voi spune inca ca esti mic te mai superi?”
“Nu!”, raspunse mai convins de data asta Felix.
“Perfect!”
Zambete calde pe fata celui mic.
“Esti pinc!”, iesi tonul imperativ din gura lui Horia.
“MAAAAIIIEEE!”, raspunse Felix.
Inca o data emotia invinse ratiunea.
…
Stiti piesa “Violeta” a trupei Sarmalele Reci? O stie si Horia, a auzit-o la radio si i-a placut. Ii suna in minte cateodata si o fredoneaza.
Asta facea si la ora de romana la scoala, in timp ce doamna preda predicatul verbal. Vazandu-l putin visator, l-a numit sa dea un exemplu de predicat verbal.
Horia a dat un exemplu doar ca pe ritmul cantecului de mai sus: “Vi-o-le-ta du-ce galeata la gunoi.”
S-au distrat toti, chiar si doamna.
Unul mare, peste 30 de ani; altul mic, sub 10 ani.
Cel mic-român, cel mare-american.
Aici.
La o pizza, acasă.
Trei modele de pizza. Toate cu boabe de porumb pe ele.
“Nu-mi amintesc să fi mâncat vreodată pizza cu porumb. Sau parcă da. Da, doar în China şi aici, la voi!”, marele.
“Mie îmi place porumbul sub formă de mămăligă. Ştii că noi, în România, cultivăm mult porumb?”, micul.
“Păi…nu, dar se vede!”, evident, marele.
Şi mare şi mic, cu porumb sau fără (e o găinuşă care îl ciuguleşte printre noi), savurează sau nu, pizza. Se dezbat teme ornitologice şi marine. Mare către mic, dar mai ales mic spre mare.
Deodată, brusc:
“Aţi avut mare noroc cu Columb!” e de părere adâncă cel mai mic, românul, către cel mare, de peste ocean. “N-aţi mai fi avut voi nici un Empire State Building, Big Apple! Doar băştinaşii, cu suliţe şi piei de animale şi…”
“…porumb de la voi!”
“Mami, stii ce prostanac eram eu cand eram mic? Credeam ca sunt unul din cei 365/366 de norocosi din cele 6 miliarde de oameni de pe Pamant care are o zi de nastere!”
“Ha, ha, ha, cred ca te-a ajutat sa tragi o asemenea concluzie si faptul ca Felix s-a nascut exact cu o zi inaintea ta!”
Imaginea preluata de pe www.180people.com
Olita. La doi ani jumate e cazul sa murdarim olita. Ei, poate nu chiar din prima (sau a doua, a treia…). Mai incercam. Sa fie chiar atat de “gheu”?
“Mami, caca!”, striga Felix.
“Stai, asteapta!”, strig si eu la randu-mi, fugind dupa recipientul de mai sus cu speranta ca de data asta ajung mai repede decat…
Ajung intr-o secunda cu olita, arunc scutecul departe si potrivesc funduletul pe plasticul verde.
Imi trag sufletul si astept.
Ma plictisesc de asteptat si imi continui activitatea de dinainte de atentionarea mami, caca, nu insa mai departe de doi pasi de baietel.
“Mami, se aude ceva!”, un pic speriat Felix.
“Ha, ha, e doar un partz!”
Felix se ridica de pe olita , se uita in ea si, mirat si gandind ca-n poza, zice:
“Nu mai e patzul, a plecat!”
Ha, ha, zic si potrivesc funduletul inapoi pe olita.
Mai astept doar putin si mai incerc si maine.
Mi-am amintit astazi doua intamplari de cand Horia era mic, avea cam 3-4 ani, incepuse de curand gradinita.
Abia ne cunoastem unii cu altii: copiii intre ei, parintii intre ei, educatoarele cu copiii si parintii etc. Vine si randul fratilor/surorilor micilor prescolari sa se intalneasca. O fetita apare la gradinita cu mama si cu surioara ei, aceasta din urma, doar cu o saptamana mai mica decat Kiti. “Doamna C., cati ani are fetita dumneavoastra?”, intreaba prietenos si curios Horica. “Doi ani si jumatate.”, raspunde mamica. “Dar stie sa vorbeasca?”, continua Horia. “Cum adica? Sigur ca stie sa vorbeasca, uite ce mare e!”, vine si raspunsul. “Aha!”, sopteste Horia.
Horica are o surioara de doi ani si jumatate, care nu stie sa vorbeasca. Pentru el are sens sa puna asa o intrebare. Mamica respectiva este o persoana buna, politicoasa, nu i-ar face rau unui copil.
Mi-a atras atentia. Intrebarile copiilor au sens intotdeauna! Iar raspunsurile noastre trebuie cantarite. Pentru ca deseori copiii intreaba, vor sa stie, vor sa inteleaga.
…
Copiii se joaca in parc. Nu se cunosc, intamplarea i-a adus impreuna in acelasi loc. Alearga unii dupa altii, se catara pe barele si scarile montate special pentru ei, arunca mingea de la unul la altul. Noi, parintii, ne relaxam pe banca de langa spatiul de joaca. Horia alearga spre noi. “Mi-am facut un prieten nou! Vreau sa merg cu el la tobogan!”, spune el intrebator. “Cine este noul tau prieten?” “Este baietelul acela!”, aratand cu degetul spre un grup mai mare decat unu. “Uite, cel cu tricou albastru!” “Pai, sunt mai multi copii cu tricouri albastre!”, insistam noi. “Uite-l, se joaca cu mingea!” “Bine, bine, du-te!”, renuntam putin dezamagiti ca nu am aflat care este noul prieten al lui Horica. El, un baiat sensibil, nu vrea sa ne lase nesatisfacuti si mai cauta: “E baietelul cu fata maro!” “A-ha, hai, fugi!”
Prietenul lui Horica este baietelul negru. Singurul copil de culoare din grup.
Uneori copiii nu au nevoie de intrebari. Lucrurile sunt clare, sunt asa cum se vad.
Nu il prea intereseaza hainele, ce-i cumpara mama este foarte bun si frumos. Are totusi preferinte pentru culoarea albastra si cea verde.
Nu intelege cochetaria. Nu inca. Ba chiar o detesta si de aceea il superi daca ii spui, chiar cu drag, “teenager”.
Are totusi o slabiciune care tine de cochetarie: Pantofii de “dude”(a se citi diud).
Sunt mari (bine, contribuie la marimea impresionanta si faptul ca mama lui i-a ales cu 2-3 numere mai mari) pe trei dimensiuni: lungime, latime si inaltime. Lungimea e mare ca mama are o problema: nu poate in ruptul capului sa cumpere copiilor haine si incaltaminte pe masura purtatorului. Ele vor fi intotdeauna cu 2-3 numere mai mari. (E adevarat ca exista si exceptii de la regula asta: daca mamei ii pica cu tronc o anumita piesa vestimentara, regula cu 2-3 numere mai mari dispare ca-n ceata si ea, mama, poate achizitiona un articol chiar mai mic cu 2-3 numere!!! Fiind doar o exceptie, se intampla, din fericire, totusi rar.)
Sa revin la pantofii de “dude”. Latimea lor ii face sa semene cu doua mingiute identice dispuse de la varful degetelor de la picioare si pana la glezna. Iar inaltimea este mare datorita talpii groase si pare chiar mai mare datorita culorii sale albe.
Deci acesti pantofi rotunzi imbraca copilul aproape pana la gat. Iar daca acesta, purtatorul, mai este si slabut imaginea sigur aduce un zambet pe fata observatorului. Dar n-ai ce face, copilul adora “duzii” si de-asta asteapta cu nerabdare primavara ca sa-i poarte si pe-afara.
Pantofii de “dude” au si instructiuni de folosire: a nu se incerca a epata privitorii/admiratorii. Pericol de impiedicare. Deci pericol de obtinere a unui efect contrar celui asteptat.
…
A cam venit primavara. Bine-ai venit!
Horia si-a scos duzii la plimbare la scoala.
“Ce-au spus copiii cand te-au vazut cu duzii?”
“Hmmm, nimic!”, zice el.
“Iti pare rau?”
“Nu, sunt super duzii mei!”
Ii plac pur si simplu. Sunt pantofii lui de “dude”.
Uraaaa! E carnavaaaal! Ce costume va alegeti? Ce personaj ati vrea sa fiti? Spiderman? Un cavaler? Indian? Un mexican? Vreo printesa? Sau un dinozaur?
Haide, vino, sa probam! Costumase sa-mbracam! Si-n oglinzi sa ne-admiram! Dintr-o singura miscare, Felix dispare sub masca si corpul lui Spiderman. Ihi, ihi, izbucneste el in plans si-si smulge masca cu o smucitura. E la doi pasi de oglinda, il intorc, nu, de fapt, incerc sa-l intorc sa se vada. Trage cu ochiul spre ciudatul din oglinda si izbucneste in plans. E in contradictie cu bratele excesiv de musculoase.Nu stiu ce face Spiderman ca e cu spatele la noi (dupa oglinda). Oricum, Felix a decis fara doar si poate: jos cu costumul lui Spiderman!
Repetam experienta cu alte costume. “Nu veau canaval! Urat canaval!”
Biiine. Cautam dvdul cu Chicken little. Iti place de Chicken little? Da, da, cump cicn litl! Pai atunci, hai sa coasem un costum Chicken little! Da, da!
Zis si facut. Iata originalul si iata si interpretul personajului Chicken little. Va place?
Trebuie sa o scriu pe asta…
Verisoara lui Horia scrie un roman. Si Horia a inceput mai multe pana acum, pe unul l-am si scris aici. Stimulat de Theo, Horia vrea sa se reapuce de treaba. Si pentru asta ma intreaba:
“Mami, trebuie sa-l scriu cu litere de tipar, nu?”
…ha, ha, ha…
Din cand in cand ne intalnim si cu familia largita la cate o masa cu caracter (semi)oficial unde,
chiar daca ocupam multe locuri la masa -dintr-o masa de 20 de persoane (care, evident, este o masa mare), noi reprezentam un sfert; mai raman trei sferturi de locuri si pentru ceilalti. ei, si ce sunt eu de vina ca fratii mei au doar cate un copil fiecare?;
chiar daca solicitam o distributie fixa pe scaunele dimprejurul mesei. Este ca intr-o problema de matematica pentru clasa a patra: tatal si baiatul cel mare ocupa locurile din extrema stanga si dreapta a grupului de cinci scaune, atentie insa, nu oricum! Pai ce face baiatul cel mare daca alaturi de extrema lui sta vreo doamna (matusa) de varsta respectabila, dornica sa incropeasca o conversatie amicala, dar destul de plictisitoare pentru el, mai ales avand in vedere ca nu prea departe, insa suficient de departe, sta vreun copil (var/verisoara), bun partener de discutie/joaca/glume/farse? Apoi, dragi copii de-a patra sau parinti de viitori copii de-a patra, locul mamei va fi acela aflat la distanta de doua locuri de cel al tatalui si alegerea lui are o logica buna. Se alege cu mare discernamant si se socoteste astfel, pentru a stabili o echidistanta fata de scaunul dintre al ei (mama) si al lui (tata), unde sta fetita. Fetita trebuie circumscrisa. De jur imprejurul ei sunt, asadar, mama (dreapta sau stanga), masa (fata), tata (stanga sau dreapta), spatarul scaunului (spate). Este un fel de inchisoare sau mai bine sa-i zicem o scoala cu reguli stricte. Apoi trebuie sa-l asezam pe baiatul cel mic, care va sta, destul de evident, tot langa mama, precum fetita, dar in partea opusa, dispenser de mancare/atentie/dragalasenii/alintaturi/suzeta (cazuri extreme)/servetele etc;
chiar daca, dupa ce ca am ocupat o mare parte a mesei, o si transformam cel mai repede. Ba cu o pata de culoare pe fata de masa (baiat mare/fetita/baiat mic) sau cu un pahar de apa varsat in cosul cu paine (baiat mic) sau cu aperitivele de pe platoul lor rasturnate cu fundurile in sus prin extragerea foii de salata pusa cu scop decorativ de sub ele (fetita- care adora frunzele si care nu crede in existenta vreunei frunze cu valoare strict decorativa) sau cu alte pete de culoare albastra de la pixul mamei (baiatul cel mic, exprimandu-se in scris);
chiar daca inevitabil la momentul actual fetita declanseaza un asalt in peakul de excitatie al serii cu diverse torpile: masline in plin vizavi (cel mai indicat pentru locul imediat din fata fetitei este recomandabil sa asezati un domn respectabil, iubitor de copii, fara pretentii pentru pastrarea unei camasi impecabile pana la sfarsitul petrecerii-acesta versus un alt copil-var/verisoara-incantat de obicei sa raspunda adecvat asaltului); bucati de diverse legume crude adunate de prin farfuriile din raza ei spre vecinii de masa aflati oblic dreapta fata; bucati de miez de paine (coaja e singura cu valoare gustativa) aruncate cu mare precizie in paharul de si cu vin al doamnei din dreapta fata;
chiar daca fondului sonor destul de incarcat al unei asemenea intalniri in familie i se supraadauga din cand in cand pentru a anula monotonia lui cate un urlet sfasietor provocat de durerea data de lovirea urechii baiatului mic de marginea tare a mesei sau de “iii”urile de bariton ale fetitei sau de plansetele tot ale baiatului mic, efect al mustrarilor verbale de primprejur;
chiar daca toti, dar fara scapare absolut toti invitatii vor fi victimele farselor scrise pe hartiute si lipite pe spatele lor de catre baiatul cel mare, spre bucuria copiilor, neimpartasita intotdeauna;
suntem totusi invitati.
Pe data viitoare!
Aaa, si La multi ani, Tudorel!
Dialog in masina, spre gradinita.
“Mami, ce mai faaaci?”
“Bine, sunt atenta la drum, dar tu?”
“Uite, nu ma doaie mimic. Asta-i plobiema!”
Explicatia cea mai probabila: de obicei, fiind cel mai mic si rasfatat, pe Felix il doare cate ceva. Ba mana cand il rog sa faca ceva si n-are chef, ba piciorul daca vrea mingea de la Kiti, ba chiar “oichiul” cand e timpul sa mearga la culcare.
Pai da, te cred si eu ca e problematic atunci cand nu te doare ceva!
Explicatia posibila: sa se vaite mama lui prea des ba de cate o durere, ba de alta? Ia sa iau aminte!!
Explicatie imposibila: E tare rau sa n-ai nici o durere! Auuu!
Sunt intr-o dispozitie de rememorare a primaverilor din alti ani. Revad pozele si gasesc bucuria de a-ti aminti.
Un desen (din zecile) oferit de Horia (4 ani) parintilor lui fara motiv concret in afara de iubire: parintii lui jucand tenis.
Baietii joaca fotbal. Kiti cu mine ii aplaudam. Scorul e 15-11 pentru Horia.
“Ce gol frumos ai dat!”, striga Horia.
“Ce gou oibil!”, replica Felix.
“M-ai faultat, am penalty!”, Horia.
“Cadat pe jos, faut, am penati!”, striga Felix aruncandu-se pe jos.
“Atentie, m-ai lovit rau!”, zice Horia.
“Auuu, ma doaie uau, uau (rau, rau i.e.)”, e randul lui Felix.
Sunt obositi, e lunga partida. Se odihnesc putin intinsi pe covor, primul Horia, apoi ca o umbra pinca si Felix.
“Ma simt de parca l-as controla din telecomanda!”, rade Horia.
Si ca sa nu mai rada Horia de fratii lui mai mici, pe care-i identifica (in gluma) cu diverse vietati care mai de care mai urate din fauna pamantului, am gasit (tot in cartea lui) o poza cu trei bufnite simpatice pe care le identific eu acum cu Horia si fratii sai!
Horica, te crezi cumva mai frumusel?
Strang in bratele mele o papusa. Mi-e tare draga si imi vine greu sa o las din brate ca sa v-o imprumut putin.
Imi plac papusile si am fost o fetita careia i-au placut papusile (nu doar pentruca eram fetita si parintii imi cumparau jucarii “pentru fetite”). Papusi mici sau mai mari, cu par drept sau mai ciufulit, cu hainute detasabile sau nu, ma rog, tot felul de papusi. Si sa fie mai multe ca sa formeze o clasa. Fiindca o profesoara are nevoie de elevi ca sa fie profesoara. Iar mie imi placea mult sa fiu profesoara lor. Dar nu eram mereu profesoara iar cand nu eram profesoara imi doream o papusa numai a mea. Dar nu una oarecare ci una inalta si cu parul lung si cu rochita care sa se invarta. A durat ceva vreme pana am primit o astfel de papusa. Si cand am primit-o am fost nespus de bucuroasa. Am ingrijit-o, am pieptanat-o, am invatat-o tot ceea ce stiam (caci a devenit pana la urma si eleva in clasa mea) si am suferit pentru micile neplaceri suferite de ea (ca de exemplu primirea a cate unui pumn de la fratele meu mai mare ca o “corectie frateasca”provocata de neinsemnatele si obisnuitele dispute copilaresti).
Si nu stiam ca exista pe lume o papusa mai frumoasa si mai draga. Pana cand am primit-o pe ea. Papusa mea adevarata, inalta, cu parul lung si incalcit si, deseori, cu rochita (care uneori chiar se invarte).
Acum intelegeti de ce o tin strans in bratele mele. Pentru ca este cadoul meu perfect!