copilarie

Reîntâlnire

by maria, Posted on

N-am mai participat la întâlnirile săptămânale ale playgroup-ului lui Felix din iunie. Ieri am reînceput. Felix a crescut mult în vara asta, ştiu şi pentru că i-am văzut ieri pe prietenii lui. I-am regăsit pe copii văzându-le imaginile parcă dintr-o oglindă care lungeşte. Erau toţi înşiraţi în mintea mea mititei, aşa cum îi lăsasem în iunie, iar acum încercam să le potrivesc imaginile mici cu cele prelungite din oglinda deformatoare. Da, erau tot ei. Numai Felix se oglindea într-o oglindă plană.

Sunt mulţumită că a găsit resurse să uite de timiditate şi să răspundă măcar cu câte un zâmbet diverselor mămici. Nu i-a urat băiatului gazdei “happy birthday” aşa cum îmi spusese acasă, dar i-a oferit darul fără reţinere, mai ales că, înainte de a-l împacheta împreună acasă, i-am citit cartea din pacheţel.

Mă uit la ei, la copiii cu vârste de la 5 luni la 4 ani, sunt toţi drăguţi aşa preocupaţi de diverse activităţi cum se arată în dupăamiaza asta. Mamele se strâng în grupuleţe de cate 2-3-4 şi discută diverse, de la virozele copiilor preşcolari, la planuri pentru petrecerea sărbătorilor şi până la idei de art&craft. Recunosc că nu mă simt perfect integrată în acest grup mixt, semăn puţin cu fetiţa mea din punct de vedere al socializării, însă, în ciuda acestui fapt, găsesc căi de comunicare mulţumitoare. De Felix nu-mi fac griji deosebite, el îşi găseşte mereu câte ceva de făcut prin preajma mea. Nici el nu-şi face griji în ceea ce mă priveşte, şi eu pot fi găsită prin preajma lui măcar din când în când. Şi totuşi… Urmărind-o pe Ester, micuţa Ester din oglinda minţii mele, acum o domnişorică de 18 luni, cu obrăjori rotunzi şi moi şi păr cârlionţat, deci, urmărind-o cum se îndreaptă pe nevăzute spre uşa balconului întredeschisă pe care încearcă să o determine să-şi dezvăluie potenţialul maxim de deschidere, în linişte şi cu un vădit sentiment de vinovăţie pe chip, îmi dau seama că băieţelul meu, pierdut în mulţimea de copii şi adulţi, de fapt doar simţindu-se pierdut, intră într-o stare de panică manifestată prin scurte ture din dreapta în stânga, strigându-mă, mama, mama şi, bineinteles, pornind a plânge. Îl strig zâmbind, mă aude zâmbind şi îmi răsplăteşte gestul de a-l fi regăsit prin îmbrăţişarea coapsei mele. Regăsind sentimentul de linişte şi siguranţă în haosul acustic, Felix îşi continuă turul imaginar cu un camion de jucărie, iar eu mă amuz văzând cum unul după altul câţiva copii curajoşi îl imită pe cel mai inventiv din zona respectivă care s-a cocoţat pe marginea canapelei de unde după ce termină de numărat până la zece plonjează în fund către marginea canapelei. Număr mai mulţi băieţei, dar o văd şi pe Eleonora printre ei şi asta mă miră, doar Eleonora era fetiţa cu instincte materne mai evidente. Dar poate că acest fapt nu este în contradicţie cu plonjarea în fund de la înălţime.

La activitatea zilei copiii au decorat şi alcătuit câte un zmeu cu faţă umană. Unele mame preferă să indice copiilor un model de decorare, altele lasă acest aspect în totalitate la discreţia imaginaţiei copilului, astfel că în final poţi vedea zmei zâmbitori cu feţe umane sau zmei trişti suprarealişti. Sau invers.

Cântăm şi dansăm la începutul şi la sfârşitul întâlnirii şi de fiecare dată citim câte o cărticică frumos ilustrată cu o scurtă istorioară aşa încât să nu se plictisească nimeni. Ieri, o maimuţică îşi căuta mama printre animalele din junglă, iar până să o găsească, a descoperit că animalele pe care le întâlneşte sunt foarte diferite, unele au aripi, altele nu au picioare, altele au nasuri lungi sau gâturi lungi, altele sunt viu colorate pe când altele sunt gri-pământii.

Ne-a plăcut, Felix a părut încântat, ceea ce şi ne-am dorit.

Test de coerenţă

by maria, Posted on

L-am învăţat pe Felix un cântecel şi o poezie mică în germană. Le zice şi el cum poate, chiar de nu ştii germană îţi dai seama în ce limbă le zice. Care va să zică a prins melodia. Nu vrea să le spună la comandă, nu insist. Horia n-a mai făcut germană la şcoală de câteva dăţi, doamna profesoară s-a măritat şi e în luna de miere. Lună de miere este şi pentru copiii care se bucură că au scăpat de germană. Germana este şi limba străină în care am purtat negocieri de două săptămâni încoace cu diverşi proprietari de apartamente din Austria, acolo unde ne-am obişnuit să ne facem vacanţa de schi încă de pe când locuiam în Slovenia. Îmi place perioada asta a anului şi pentru că îmi reamintesc cuvinte şi expresii în limba lui Goethe. Horica zice că nu este prea atras de ea, dar nu-i bai, cred că faptul că de data asta nu l-am lăsat să aleagă nu este un lucru rău. Părinţii pot hotărî uneori pentru copiii lor chiar fără să primească neapărat acordul lor, nu-i aşa? Doar uneori. Pe de alta parte, ne pare rău amândurora că Raluca nu mai are timp să se joace şi să citească în franceză cu Horica. După trei ani de franceză în particular nu aş fi vrut să o ia de la capăt la şcoală aşa că am ales germana ca a doua limba straina. “Mami, ştiu cum se spune la Polizei….poliţie”, învaţă Felix primele cuvinte în germană.

Horia mi-a găsit ieri încărcătorul pentru aparatul foto. Sunt bucuroasă, abia aştept să fac o poză cu el după atâta vreme. Haosul nu este atât de mare precum ar putea părea, însă scăpări avem la toate nivelurile. Se pare că ieri a fost o zi a redescoperirilor. De data asta eu am fost cea care, fără nici cea mai mică speranţa, am găsit “Marile speranţe”, romanul rătăcit de Horia. Ei, acum să vezi dilemă, pe care să o citească mai întâi, pe cea ivită de unde nu se aştepta nimeni sau “Robin Hood”?

L-am ascultat pe Horia la română, s-a pregătit pentru testul de azi despre câmpul lexical. Oare ce înseamnă “trăsătură de sens”, nu îmi amintesc de noţiunea asta şi îmi pare destul de dificilă pentru copiii de clasa a cincea? Sunt mulţumită şi încântată, pentru că doamna de română îl îndrăgeşte pe Horica. În special pentru că prinsese o frică teribilă de limba română. Se pare că ameninţările doamnei învăţătoare referitoare la exigenţa şi inflexibilitatea profesoarei de limba română nu s-au confirmat in realitate. Cel putin nu şi în ceea ce-l priveşte pe Horia. Totuşi ar putea să scrie un pic mai frumos. Şi scrisul meu de copil de clasa a patra era dezordonat, înghesuit, neregulat, deci inestetic. Apoi, chiar dacă nu a devenit un scris frumos, s-a aranjat în pagină şi a primit omogenitate.

Ca mulţi copii mai ales la început, Kiti are o materie preferată: educaţia fizică. Azi s-a urcat singură pe aparate, e mult mai bine ca la început. S-au obişnuit şi profesorii din şcoală cu prezenţa ei acolo. Nu e aşa de rău pentru nimeni în cele din urmă. Putem sta deja de două ori pe săptămână toate cele patru ore. Oare muzică nu au? Nu-mi amintesc să fi văzut materia asta în orar. Cum ar fi posibil?

Aşa cum Felix învaţă un cântec într-o limbă pe care nu o cunoaşte şi aşa cum cântam şi noi când eram mici cântecele pe care le ascultam, cu nişte cuvinte inexistente în limba respectivă însă care semănau atât de bine cu cele pe care de fapt încercam să le imităm, la fel învaţă şi Kiti diversele activităţi pe care le faci în mod obişnuit într-o zi. Automat, copiază unii paşi destul de bine, pe alţii îi sare, iar pe restul îi aproximează. Şi tot aşa până într-un târziu mai apropiat sau nu, cand reuşeşte să repete întreaga secvenţă a activităţii cu pricina cu destulă acurateţe. Alteori improvizează. Ca azi la masa de prânz. Între fraţii ei poziţionată la masă, are locul perfect din punctul ei de vedere întrucât accesul spre farfuriile celor doi fraţi este liber. Dar nu despre asta e vorba. Murdărind din neatenţie faţa de masă, s-a întors către sulul de şerveţele din care intenţiona să rupă un şerveţel cu care să şteargă masa. Din păcate, sulul fiind abia început, s-a blocat în suportul ce-l ţinea şi Kiti nu a reuşit să-l învârtă ca să rupă un şerveţel. În schimb a reuşit să rupă o bucăţică mică din el, mică cât un degeţel, bucăţică cu care intre doua degete a purces la ştergerea mesei. A început să râdă şi noi după ea, remarcând comicul situaţiei. După care, surpriză, neştiind ce se face cu o furnicuţă de şerveţel murdar de iaurt (lecţia asta n-a mai întâlnit-o) a găsit o soluţie neconvenţională la problemă :l-a…mâncat, în hohote de râs. Acompaniate de alte hohote de râs, bineinteles.

Oare poţi să-l înveţi pe un copil să piardă (un meci de tenis) cu zâmbetul pe buze?

Fără inhibiţii

by maria, Posted on

Nu, nu este moda nouă pentru băieţi mici. Şi nu este nici ţinuta preferată pentru ieşiri. Deşi cine ne cunoaşte şi ne vizitează iarna m-ar putea contrazice, nu-i aşa, din moment ce este întâmpinat invariabil de copiii în strampi.

Ei bine, deşi nu e nici la modă, dar nici alegerea mea perfectă şi deşi am ieşit din casă cu Felix îmbrăcat în pantaloni şi haină groasă în potrivire perfectă cu vremea rece şi ploioasă, nu am reuşit să rămânem la fel decât până la maşina din spatele blocului, întrucât Felix, în ciuda faptului că mămica lui îl roagă să nu se bălăcească oricând şi în orice condiţii în bălţile formate aleatoriu la fiecare ploaie, a sărit cu patos în prima baltă serioasă, nu se-ncurca cu orice adunătură neînsemnată, transformându-şi blugii în nişte învelitoare reci, ude şi respingătoare pentru gambe. Ca atare l-am dezbrăcat într-o suflare, alungând cu repeziciune sursa de umezeală, precaută şi temătoare ca în faţa unei posibile contaminări microbiene.
Şi ne-am continuat, de fapt abia început, treburile.

În cazul ăsta valoarea eventual negativă (prin ciudăţenie şi lipsă de convenienţă) a aspectului neobişnuit al copilului s-a anulat, părerea mea, prin contrastul extravagant dintre haina groasă şi umflată din partea superioară şi picioarele subţiri, păsăreşti de sub haină, creând o imagine nostimă. Iat-o:

Acum chiar că a venit. Toamna.

by maria, Posted on

Arată ca într-o duminică mohorâtă de toamnă, când ploaia, temperatura scăzută te ţin in casa la căldură, în faţa unui film vechi, îndrăgit. Dar ei nu sunt mohorâţi, cum nici duminica asta n-a fost, sunt doar obosiţi după câteva ore de alergat sub soare, unii, şi de la febra unei răceli obişnuite, alţii. Aşa că ideea de a vedea împreună un film a fost primită cu bucurie.

Au început să urmărească filmul concentraţi, în poziţii destul de incomode aş zice, dar spre sfârşitul filmului s-au mai relaxat:

Dar azi e luni şi a venit toamna cea friguroasă şi ploioasă. Nu este încă prea frig, dar Felix aşa simte, el are temperatura crescuta. Apoi mai trebuie să ieşim de unu, două, trei ori din casă.

Alina îi enumeră lui Felix trei motive pentru care zice ea că nu e “babă”, aşa cum i-a spus el că ar fi. Zice ea că 1-babele sunt mici de statură, 2-babele sunt cocosate şi 3-babele au păr puţin. Felix nu pare convins de argumentaţia Alinei, eu râd cu Horica de ea şi îi recomand să se uite în oglindă.

Kiti s-a întors de la şcoală în blugii lui Horică, ai ei s-au udat, o pereche, sambata si s-au umplut de zgura, cealalta, duminica, arată chic cu ei aşa de largi. Azi nu i-a plăcut ora de sport, acolo au aparate de fitness şi Alina zice că a insistat prea mult să o ţină pe nu ştiu ce steper. Mi se pare foarte fain că au aşa ceva în şcoală. Chiar de asta are Kiti nevoie acum, cand vine frigul. Poate învăţa şi să pedaleze până la urmă. Din păcate n-am mai făcut excursii cu bicicletele de 3 ani, timp în care Kiti a crescut şi nu mai încape pe scaunelul de pe bicicleta lui tati. Acesta este al lui Felix acum.

Felix nu mai este câine, ci pisică. Dar si-a pastrat freza de câine. Asadar este o pisică cu freză de câine. Şi se deplasează, cum altfel, în patru labe. Miau-miau, pisica vrea apă, miau-miau, pisica a văzut o “viermitate” sub scaun, varianta ei, a pisicii, pentru vietate. Am reuşit doar să zăresc viermitatea, avea multe picioare (nu le-am numărat, dar ştiu că sunt opt, fiindcă era un păianjen) cu care a fugit agil printre cărţile din bibliotecă.

Azi-noapte am dormit o oră pe jos, pe elanul de pluş de la Ikea, la picioarele patului lui Felix, cu o mână printre gratiile lui să-i susţină scutecul umezit pe fruntea fierbinte. N-a fost rău, dar nici bine. Mă doare şi-n cotul drept de la o mişcare greşită la tenis, de ieri.

Horică a început “Robin Hood”, deşi n-a terminat “Marile speranţe”. Sperantele cele mari nu sunt de găsit.

Dinamică, porumbei, papagali credincioşi şi cafe latte

by maria, Posted on

Se mişcă lucrurile odată cu noi. N-am mai spart de multişor niciun pahar, dar astăzi un ciob răzleţ s-a ivit de sub maşina de spălat. L-am luat cu degetele uşor, oare de unde vii şi cât de mult ai rătăcit? Totul e în mişcare, până şi părul celor doi Gogo, omuleţii cu părul de iarbă, creşte neîncetat. I-am tuns împreună cu aparţinătorii, Horica şi Felix, în baie, deasupra vasului wc-ului. A fost distractiv şi în ciuda locului în care i-am tuns, am tras adânc aer în piept, astfel ca izul ierbii proaspăt tunse să-mi aducă amintirile casei în care am locuit şi în care s-a născut stăpânul mai mic al unuia dintre Gogo.

Se mişcă şi cărţile, se mişcă şi jucăriile, dar asta o ştie orice copil. La noi mai mult ca la oricare. În pătuţul lui Felix număr una, două, trei…cinsprezece colocatari semipermanenţi. Nu e niciunul în acelaşi loc unde era cu o seară înainte. Nici Felix nu stă pe loc, de fapt el se mişcă cel mai mult dintre toţi aşa că noaptea, când pe întuneric mă aplec deasupra patului să-l învelesc, îi caut cu degetele făţuca pentru ca sa aflu unde a ajuns si ca sa nu i-o acopăr.

Ah, dar să vedeţi cât de mişcătoare sunt caietele şi penarele lui Horica! Ele sunt chiar impertinente, nu se codesc să ajungă absolut nicăieri. Un mic rezervor cu cerneală pentru stiloul lui Horica a ajuns chiar în maşina lui tati!!! Acolo unde l-a găsit Kiti. Şi fiindcă n-am avut timp de Kiti la fel cum n-am putut să-i întreţinem pe băieţi, copiii au găsit o cale pentru a alunga plictiseala aşteptării pe părinţi. În timp ce Horica şi Felix au adunat cu resturile de la un McDonald’s salvator vreo patru câini la fereastra maşinii, Kiti şi-a promis în barbă că va desface cumva rezervorul plimbăreţ de cerneală. Şi pentru ca a reuşit să se ţină de promisiune, când mi-am aruncat ochii pe faţa şi mâinile ei devenite albastre, mi-am dat seama că tricoul roşu cu dungi albe şi picăţele albastre de pe ea a fost doar roşu cu dungi albe de dimineaţă şi la origine. I-am promis tricoului că-l salvez cu Vanish, iar Felix a fost de părere că tot Vanishul îi va rezolva fetei şi faţa. Până la urmă n-am scăpat de picăţelele albastre de pe tricou cu Vanishul mincinos, astfel că am renunţat să-l aplicăm pe faţa albastră a fetiţei pe care o lăsăm în seama săpunului zilnic si speram că până la urmă să revină la culoarea naturală.

Se cutremură întreg apartamentul de câteva ori pe zi când arunca obiectele din loc în loc ca pe o minge. Iar mingi, fiindca răspunsul lui Kiti la întrebarea, care este jucăria ta preferată, este minge, mingi, avem nenumărate exemplare. Nu există încăpere fără minge. De-o fi baie, de-o fi cămară, de-o fi bucătărie sau cameră de zi.

Porumbeii mesageri ce vor fi ai lui Horica în curând au ieşit din ouăle lor. Sunt albi şi nu au creste. Inca nu au ajuns la Bucureşti. Aşa că Horica îi visează doar, noapte de noapte.

Ştiaţi că unul din cei doi papagai peruş ai domnului profesor, scăpaţi din curiozitatea unei fetiţe mici-mici care a testat deschiderea uşiţei coliviei în libertate, a revenit dramatic în colivia sa după aproape o săptămână de pribegie? Pe noi ne-a impresionat tare micuţa pasăre despre a cărei inteligenţă supravieţuitoare nu se auziseră veşti prea bune. Din păcate prietena lui nu a mai găsit calea de întoarcere. Sau şi-a găsit fericirea pe altundeva. I-am sugerat domnului profesor să-i aducă o altă parteneră lui Papi. Din nefericire, băbuţele-papagaliţe nu au căutare, deci nu sunt de vânzare.

Tati crede că la Starbucks pun droguri în cafea. Altfel cum se explică faptul că ne abatem pe acolo mereu şi mereu?

Eu şi copiii mei

by maria, Posted on

Îmi este nespus de drag să ies cu copiii pe oriunde merg, cu sau fără treburi. Ca aseară. Copiii sunt în paturi seara la 8-8 jumate (ei, Horică o mai lungeşte până pe la 9, el e în categoria almost teen), însă excepţiile de la regula asta se ivesc cam o dată la 10-15 zile. Împreună cu cei doi mai mici, am plecat să-l luăm pe Horică de la şcoală, de unde am pornit spre Otopeni, acolo unde am avut o întâlnire pentru a achiziţiona nişte obiecte pentru casă. În cazuri din acestea şi dacă îl am pe Horică cu mine, omul meu de încredere, îi las pe toţi trei în maşină cu geamurile deschise, fără cheie de contact şi cu un telefon mobil la îndemână. Nu îi las oriunde singuri în maşină, de data asta, insă, parcasem maşina într-o curte privată, deci copiii au rămas în siguranţă. După ce mi-am rezolvat treburile, trecuseră cam 40 de minute, am ieşit şi i-am găsit liniştiţi, dar pe alte locuri decât îi lăsasem, iar Kiti privea senină pe geam din locul ei, poate spre pisicuţa jucăuşă, pe care o smotociseră cu două zile înainte băieţii mei. O doamnă ieşise dintr-o încăpere a clădirii cu două portocale mari, probabil îi urmărise de ceva timp, şi mă aştepta, pentru ca să le dăruiască copiilor, de drag probabil, laudandu-i admirativ cât de frumos s-au jucat tot acest timp. I-am mulţumit, i-am reancorat în scaunele lor şi am pornit înapoi spre oraş.

Nu este momentul cel mai fericit să te întorci în oraş dinspre Otopeni, seara la şapte. Dar nici n-aveam de gand să o fac incă, pentru că îmi doream neapărat să-i dăruiesc Alinei un cadou de ziua ei, aşa că am renunţat la a aştepta într-un şir enorm de maşini depăşirea obstacolului Băneasa şi am făcut stânga, la centrul comercial de-acolo. In parcare am fost tinta lui Kiti prin portiera larg deschisă a portbagajului, de unde scoteam căruciorul pentru Felix, care m-a luat in vizor, bombardandu-ma cu cele două portocale mari de mai sus. Şi cum ora la care preconizam să ajungem acasă ar fi depăşit cu mult ora admisă pentru servirea cinei, am hotărât să ne oprim la Pizza Hut. Aici am cerut masa cea mai retrasă, aşa cum facem întotdeauna, şi am primit o măsuţă destul de mică pentru potenţialul distrugător mare al lui Kiti, de cel al lui Felix nu aveam de ce să îmi fac griji, întrucât l-am imobilizat în scaunul de copil al restaurantului. În ciuda temerilor mele legate de dimensiunea zgârcită a mesei, scaunele înconjurătoare, de fapt fotolii în toată regula, s-au dovedit a fi suficient de comode pentru a primi copiii în ele şi a le anula orice potenţială tentativă de asalt asupra mesei şi a obiectelor de pe ea. Pentru cină am împărţit în patru două pizza, una “fără nimic” aşa cum îi place lui Horică, adică Margherita şi una cu parmezan şi rozmarin, model nou şi foarte delicios. Kiti, Felix şi cu mine am împărţit o salată din salată verde, roşii, ardei şi ceapă cam aşa: ceapă şi salată- Kiti, salată, ardei şi roşii- Felix şi ce-a mai rămas- eu. De fapt niciodată nu pot spera la ce a mai rămas dintr-o salată, atâta timp cât opţiunea de a lăsa ceva din ea este a lui Kiti. Aşa că rectific: pe măsură ce împărţeam din salată în stânga şi dreapta, mai ciuguleam şi eu când una, când alta. Iar Horică, înfometat după şcoală, nu a împărţit cu nimeni, i-am acordat acest drept fără tăgadă, o porţie arătoasă de penne cu parmezan şi pâine cu usturoi. La masă am povestit, mai exact ne-a povestit Horică întâmplări de la şcoală, nu există zi de şcoală fără întâmplări istorisite de el şi iată un motiv pentru a savura zâmbind cina în patru. Kiti înţelege stările noastre şi le onorează prin mimetism, aşadar am avut parte de o Kiti la fel de veselă precum rânjitii de fraţii ei. Kiti a reuşit chiar să facă prima ei comandă într-un restaurant, spunându-i chelnarului, când acesta ne-a adus apa, destul de clar, “apă”. Motiv pentru care băiatul i-a oferit un pahar cu apă. Felix a vrut să se asigure din nou că el este puiul meu, apoi, pupându-mă pe mână, mi-a spus, “te pupă puiul tău!”.

Apoi am dat fuga aproape la propriu într-un magazin, unde am stat destul de mult ca să alegem, întotdeauna mă sfătuiesc şi cu Horică, atunci când fac un cadou, cel mai potrivit cadou pentru Alina. Horia m-a ajutat să analizez argumente pro şi împotriva alegerii unui anumit articol, iar remarca lui, că ar fi cazul să-i cumpărăm Alinei o geantă, întrucât cea maro cu care mai vine pe la noi este de babă, aproape că m-a convins, însă am renunţat în favoarea unui jerseu tare şic prin croială şi mai ales culoare. Cred că i-a plăcut cadoul, de aceea suntem mulţumiţi şi bucuroşi pentru misiunea reuşită.

Am părăsit în bătaia duşmănoasă a vântului Băneasa şomping city, aşa cum îi zice Felix, iar tot el, vântul, l-a trezit destul de brutal din somnicul care-l învăluise în căruciorul său pe mezin. Ne-am aruncat cu repeziciune în maşina încălzită încă de peste zi şi am luat-o spre casă. Văzând podul încă încărcat de maşini am ales să intrăm în oraş pe strada Jandarmeriei şi bine am făcut, pentru că nu ne-a luat nici douăzeci de minute să trecem de piaţa Presei libere, iar la nouă şi un sfert am ajuns în faţa casei, de unde l-am luat şi pe tati care ne aştepta cuminte în maşina lui, evident, fără cheie de acasă.

Nu mai ieşisem la masă de mult doar eu cu copiii,  de aceea o păstrez ca pe o experientă foarte placută, pentru că îmi este nespus de drag sa ies cu ei oriunde. Dar parcă am mai spus-o o dată, astăzi!

Cum îşi începe Kiti ziua, un tic nervos şi un breloc

by maria, Posted on

Nu este cel mai simplu lucru pe lume să stai întins în pat alături de Kiti. Asta însă doar dacă nu o cunoşti bine. În primul rând, trebuie să ştii că pe la orele dimineţii, atunci când cocoşii ne dau bineţe şi somnul este, în cazuri ca al meu, cel mai dulce cu putinţă, vei avea o trezire relativ brutală, din cauza zgomotului metalic al protecţiei de uşă care întâlneşte gresia în cădere, împinsă de Kiti. Invariabil, dimineaţă de dimineaţă. În secundele următoare uşa întredeschisă a dormitorului se izbeşte de perete şi Kiti plonjează ca o înotătoare în patul în care somnul s-a întrerupt fără voia sau controlul tău. De acum, să te ţii bine, patul se transformă într-o barcă pe o mare agitată, barca ce o loveşte fără milă din toate părţile, obligându-i pe vâslaşi să se ferească de eventualele lovituri primite. Cu o pernă, o inimă roşie cu două braţe de la Ikea, în braţele mele, mă protejez de picioarele lungi şi dispuse pe multe traiectorii ale lui Kiti. Cu toate astea mă simt foarte bine când îşi lipeşte obrăjorii rotunzi şi buziţele moi de faţa mea. Pentru că aşa îi place ei să stea, cuibărită cu fătuca peste a mea sau a lui tati. Iar corpuşorul ei de fetiţă, corpuşor în mişcare aproape continuă, îmi calcă braţe, picioare, trunchi, punându-mi sângele în mişcare ca intr-un veritabil masaj. Şi apoi, sincer, cui nu-i face plăcere un masaj? Mie, întotdeauna cu drag, iar astăzi, cu atât mai mult cu cât un junghi intercostal nu-mi dă pace.

Felix este supărat pe mine, altfel de ce mi-ar spune pe ton iritat, mami, niciodată mai vobesc cu tine, şi este supărat şi pe Kiti, fiindcă am un tic nevos si fiindcă îmi ia jucăria.

Tati nu-i acum acasă, o să se bucure să afle, când va veni, că am găsit uscătorul de păr pe care l-am căutat împreună disperaţi aseară prin toate locurile prin care orice om normal l-ar căuta într-o casă, până când părul lui Horica, proaspăt spălat, s-a uscat de la sine. Chiar dacă ştim că Kiti aruncă obiecte după calculator, nu ştim cum a ajuns la uscătorul de păr, al cărui loc este pe un dulap, pentru că, da, acolo l-am găsit, după calculator.

La finala turneului de tenis vremea a fost perfectă pentru jucatori, dar si pentru spectatori, jocul-destul de frumos, doar Horica a rămas dezamăgit şi cu mingea pentru autografe nesemnată de nici un campion anul acesta. S-a consolat cu un mic breloc în formă de miniminge de tenis montat deja la ghiozdan pe partea opusă celei de care atârnă brelocul-leopard.

Silence, please. It’s time!

by maria, Posted on


E greu pentru un băieţel de trei ani să îşi însoţească mama la un meci de tenis?

Răspuns: nu. În general, acesta adoră să fie în preajma mamei sale oriunde şi oricând, chiar şi noaptea dacă nu mai ales noaptea.

Ce poate face un băieţel de trei ani la un meci de tenis, ca să nu se plictisească prea tare, ţinând cont de faptul că la vârsta lui tenisul este distractiv atâta timp cât nu trebuie urmărit în linişte?

Răspuns: O mulţime de lucruri, ca de exemplu: să aplaude zgomotos după fiecare minge laolaltă cu ceilalţi spectatori, dar mai ales cu mama lui; să strige “bravo” când şi când, chiar dacă uneori niciunul dintre jucători nu ar putea accepta cinstit această apreciere; să imite şi să se amuze de fiecare dată când aude anunţul ferm şi caraghios al arbitrului, “time”; să profite din plin de fiecare scurtă pauză dintre game-uri ca să urce, să intre sub sau să se întindă pe bancutele din loja în care se află; tot atunci să-şi poziţioneze căţelul, avionul şi ce alte mici gadgeturi mai are la el în diverse aranjamente mai mult sau mai puţin haotice în micul său spaţiu; să aleagă dintre cei doi jucători pe unul care nu se ştie din ce motiv este mai atractiv pentru el ca să ţină cu el şi să îl încurajeze când şi când “hai, Riba!”; şi încă multe altele.

E dificil pentru mama băiatului de trei ani să urmărească un meci de tenis alături de fiul ei?

Răspuns: nu, atâta timp cât plăcerea de a urmări meciul de tenis nu o depăşeşte pe cea de a-şi privi şi ajuta băieţelul să găsească bucurie oriunde şi oricând.

Zi cu soare

by maria, Posted on

Am intrat într-un magazin cu obiecte legate de instalaţiile unei case. Un fel de “women’s secret” bărbătesc. De aceea, când am deschis uşa grea de la intrare şi am păşit în sala-hala rece şi întunecată, am fost izbită de mai multe priviri iscoditoare şi interesate. În plus, am avut şi o parte dintre copii cu mine, o altă specie ciudată intr-un astfel de loc, noroc că, deşi copii, reprezentau totuşi partea masculină, mulţumesc, dragilor, pentru că mi-aţi fost amortizoare! Am reuşit cu relativă uşurinţă să achiziţionez o listă de produse, este uimitor cum poţi să înveţi anumite lucruri complet necunoscute şi pe care nu ţi-ai imaginat vreodată că ai putea măcar să le auzi. Băieţii nu s-au plictisit, o dată, pentru că ei nu se pot (încă) plictisi, iar apoi, pentru că, băieţi fiind, au o atracţie şi un interes naturale pentru şuruburi, coturi şi robineţi. Horica a urcat şi a coborât treptele ce duceau la un etaj neexplorat de niciunul dintre noi de câteva ori bune, iar Felix l-a urmat îndeaproape. Au lansat avioane din hârtiile colorate, ce făceau reclamă magazinului, de la etaj şi până jos, s-au urmărit printre centrale şi radiatoare cu un pistol de apă. Eu am ridicat o dată- de două, maxim de trei ori vocea la Felix, ca să-i întrerup bălăceala degetelor în apa potabilă de la dozator. La casierie am aşteptat să achit şi să primesc factura pentru ceea ce am cumpărat, compătimind-o în sinea mea pe fata pierdută într-o lume de şuruburi şi am ascultat povestea lui Felix care zicea vitejeşte cum s-a întâlnit el deunăzi cu doi T. rex-i pentru a căror captură s-a înarmat de fapt cu pistolul verde de apă şi cum s-au împrietenit ei în cele din urmă şi au dansat Moonwalker pe muzica lui Michael “Jasken”. Legătură dintre Felix şi cei doi T. recsi s-a dovedit a fi una de genul love-hate întrucât, deşi bucuroşi să danseze împreună, la întrebarea mea ce vrea să-i fac de mâncare pentru mâine, Felix a spus mazăre cu piept de T. rex. Aşa am să fac, dar în cazul în care nu găsesc piept de T. rex, voi cumpăra piept de pui.

Kiti a mers pentru prima dată la şcoală. Se pare că şcoala nu este destul de “specială” pentru Kiti. În sensul că nefiind sedată, ca alţi copii de pe-acolo, Kiti nu stă o oră întreagă în băncuţă ei. Ea are nevoie de mişcare, motiv pentru care de mâine va sta doar două ore. Măcar la început. Apoi mai vedem. Ştiam, dar acum m-am convins: nu poţi să pui toţi copiii cu probleme la un loc. Şi ei sunt diferiţi, iar problemele pe care le au îi diferenţiază şi mai tare. Măcar sunt doar 5 copii în clasa lui Kiti si merge mereu însoţită.

Horica a venit de la şcoală şi îşi face temele conştiincios. Kiti este obosită, ar vrea să adoarmă, dar nu o las, iar Felix stă “liniştit în coteţul său” sau “în locul ăsta frumos pe care l-am găsit io”, adică sub masă. Eu scriu cu senzaţia că am un balon umflat în stomac şi cu gândul la un ceai călduţ pe care o să mi-l fac imediat ce spăl şi culc copiii. Adică în 3 minute!

Ritualul de noapte. Felix.

by maria, Posted on

“E noapte, mami?” întreabă aproape cântând Felix în timp ce vine la prima strigare spre dormitor. La ora opt, aproape că mai vezi încă soarele pe cer dacă te ridici bine pe vârfuri, aşa că îi explic că e doar seară dar că până terminăm pregătirile de culcare se lasă şi noaptea. E mulţumit, vorbăreţul se dezbrăca parţial, i-am arătat de câteva ori cum e cu descheiatul nasturilor, însă această operaţiune rămâne încă un mister pentru Felix, de aceea am şi eu partea mea în dezbrăcare. Rememorăm momentele şi cauzele fiecărui semn de pe corp, le căutăm şi le facem apelul: “mai am buba de la deget, mami?”, întreabă băiatul şi eu mă gândesc ce bine că întrebarea lui n-are decât 7 cuvinte, fiindcă, la cât de suprapuse ca tonalitate sunt, într-o clipă i se poate rupe vocea. Ceva de genul:
……………………………………….mami?”
…………………………….deget,
………………………….la
……………………..de
…………….buba
……….am
“Mai
Apoi, fiindcă face parte din ritual, se cântăreşte, primeşte mândru felicitările mele pentru că a depăşit cu o linie-două 15 kg şi fuge în baie să-şi primească duşul multifuncţional (relaxare, joacă, curăţire, nu în ultimul rând, etc).
Nu înainte de spălarea dinţilor, pe care o fac eu pentru el întrucât apariţia vreunei carii mă îndeamnă la prudenţă. Şi, din păcate, nu e prea încântat de acţiunea asta, îl “doare pasta de dinţi, mami!”, de data asta pe acelaşi ton :).

***

În pătuţul său, primit de la Kiti, care l-a primit de la Horia şi care l-a primit de la un alt copil de pe undeva, din Germania, deci un fel de pătuţ-fourth hand, mai corect însă pat, întrucât dimensiunile sale de 140/70 îl recomandă ca pat mai degrabă decât pătuţ, stă Felix îmbrăcat în pijamaua lui “de domn” cum ne place nouă să îi spunem pijamalei din tercot în carouri, cu cămaşă şi pantaloni, deci stă Felix înconjurat de Spot, Pepi, Muuu, broscuţa fără nume, soricelul alb, elefantul albastru şi Tigerii, gata să adoarmă cu nelipsitul “noapte bună” pe buze, dar şi cu o ultimă întrebare pe ziua ce e pe terminate, întrebare din seria “de unde ai capul ăsta drăguţ, mami?”, întrebare care de obicei nu mai aşteaptă un răspuns, întrucât moş Ene a trecut deja pe la genele lui Felix încă de dinainte de a se încheia sau, din contră, întrebare care vrea un răspuns amplu şi fascinant ca o poveste frumoasă într-un vis de băieţel.

Nota: floricica din gura lui Felix nu mai exista intre timp. De fapt mai exista, insa, cu parere de rau, ne-am luat adio de la ea!

Seară in familie

by maria, Posted on


În cortul montat aproape de pădurice şi de malul lacului stau cei trei copii, iar părinţii îi privesc dintr-o relativă depărtare. Pare că ar fi într-o expediţie de urmărire şi cercetare a animalelor de pe Animal planet. E linişte deplină, chiar şi Kiti îşi măsoară cu grijă şi cu interes respiraţia, se aud totuşi nişte şoapte din când în când. Este noapte cu stele şi lună pe cer.
“Hei, ce faceţi acolo?”. Întrebarea mea primeşte un răspuns abrupt,”şşşt, ne ascundem de turma de dinozauri!”. Aha, se joacă de-a urmărirea. Ei sunt urmăriţii, urmăritorii sunt imaginari. Oare îi vede şi Kiti?

Deodată începe agitaţia. Cortul se leagănă dintr-o parte într-alta şi inerţia mişcării lui îi aruncă afară pe copiii din el. Sunt atacaţi şi conducătorul de grup hotărăşte retragerea. Horia, cu cele necesare expediţiei pe spate, într-un rucsac, porneşte în fugă aranjând coloana de fugari în ordine descrescătoare.

Imaginea copiilor fugind vreo 200 de m în şir perfect, fără ruperi de ritm este acaparatoare pentru noi, părinţii copiilor. În special datorită lui Kiti care trăieşte jocul în acord cu fraţii săi. Şi datorită stilului în care ea aleargă după Horică, aruncând ritmic câte o privire în urmă pentru a se asigura că Felix e în coloană. Kiti aleargă cu viteză destul de mare, însă mişcările membrelor ei sunt uşor excentrice. În fugă, picioarele sunt aruncate spre exterior pas cu pas şi gambele nu sunt flectate suficient pe coapse astfel că arată ca o raţă în grabă mare. Braţele fac mişcări de înot în aer, iar mâinile le ţine cu palmele deschise şi degetele răsfirate, în contrast puternic cu membrele unui atlet în alergare. Dar aleargă şi o face cu viteză.

Ajung neprinşi înapoi la bază, în cort. Reintră unul după altul, aşa cum au şi ieşit, cu mişcări scurte şi sigure ca într-un desen animat (doar fundul lui Kiti mai are nevoie de o a doua mişcare ca să dispară din vedere) în cort unde răsuflă uşuraţi.

Jocul s-a terminat, copiii împart cu noi două pizza, Margherita şi vegetariană. A doua se termină mai repede, dar Felix mai vrea o bucată. Îi ofer din bucăţile pline de sos de roşii rămase pentru Horia (băiatul care mănâncă greu) dar sunt refuzată cu o mimică dezgustată şi cu observaţia că lui nu-i place pizza plină de sânge. Aşteptăm ca Horică să-şi mestece şi să-şi înghită ultimele bucăţele şi plecăm acasă.

De ce, de ce, de ce?

by maria, Posted on

E perioada de ce. De ce cânţi? De ce e noapte? De ce ai mâini? De ce peştii nu ies din apă? De ce, de ce?

De obicei fiecare întrebare de ce de mai sus este doar startul unei avalanşe de alte de ce-uri, legate strâns de prima, cea declanşatoare. Şi precum avalanşa se epuizează dramatic întotdeauna, nici avalanşa de întrebări de ce nu se termină decât printr-un colaps. Al respondentului, că s-a încumetat! El, Felix, îşi ia energia din întrebarea anterioară, este un perpetuum mobile. Tu, că eşti om bun şi îţi chiar place jocul ăsta (atâta timp cât nu se lungeşte prea mult, iată un deziderat imposibil), începi plin de resurse şi sfârşeşti stors de vlagă. Sau nu.

Într-o explozie de agresivitate doar declarativă, din fericire, Felix zice: “Hoia, veau să bat oameni în cap(!?!)!”

“Dar de ce vrei să faci asta?”, cu faţa exprimând nişte semne de întrebare, Horia îngrijorat.

“Pentu că veau afa eu!”

“Păi dacă faci asta, mergi la închisoare, la răcoare!”, cu un discret zâmbet maliţios, Horia.

“De ce meg la inchisoaie?”

“Pentru că ai încălcat legea!”

“De ce am încălcat legea? Ce e legea?”

“Legea este o ordine care se hotărăşte în guvern.”

“Ce e guveni?”

“Guvern, nu guveni! Guvernul este casa aia mare şi înaltă din piaţa Victoriei cu steagul României deasupra.”

Felix micşorează ochii, încruntă fruntea, strânge buzele, a neînţelegere.

“Hai, că ştii clădirea aia mare…”

“Guveni, guveni”, şopteşte el, căutând într-o arhivă nevăzută, “aaaaa, da, da, da, ciu, ciu, siguu că ciu, guveni!”, bucuros de descoperire.

“Uf!”, oftează eliberat Horia.

“De ce uf?”

……………………………………………………………………………………………………………………….

Copilul, bunicul si coşmarele

by maria, Posted on

Întrebare în timpul cinei, de la Horică la bunicul lui:

“Bicu, cum e să fii dentist? Ai coşmare?”

Se râde pe-acolo, doar e greu de crezut că cineva îşi poate alege să facă zeci de ani o meserie care îi provoacă coşmaruri. Cu atât mai puţin Bicu, bunicul cel vesel al lui Horică.

Dar el, Horică, nu se lasă, ne dă repede o idee de posibil coşmar de dentist:

“Visezi cumva că stai pe o bandă rulantă mare acoperită cu piele de limbă care te duce spre o gură imensă plină cu canini uriaşi care se închide şi se deschide continuu?”

Ei bine, dacă meseria de medic stomatolog nu i-a dat încă coşmaruri bunicului lui Horia, de acum are toate şansele să aibă unul… poate mai vesel.

Fără gri pentru copii

by maria, Posted on

După ce l-am rugat şi a acceptat să-şi ajute fratele mai mare la adunat mingile de pe terenul de tenis, Felix a venit la mine, plângându-se cu vocea lui subţirică, miorlăită şi cântătoare:

“Simt foate uău!”.

Îngrijorată, deja cu gândul la complicaţiile unei insolaţii-fulger, îl întreb: “de ce te simţi foarte rău?”

Şi pentru că îngrijorarea mea este exagerată, deci trebuie să dispară, primesc de la Felix următorul răspuns: “pentu că nu simt foate bine!”

Şi dusă fu. Îngrijorarea.

Atunci când vezi lumea în roz

by maria, Posted on

Dialog între fraţi:

“Auzi, Felix”, începe ameninţător şi protector cu jucăria lui nouă, Horică la încercarea rapidă a lui Felix de a apuca şi el o parte din construcţie.

“Da, Horică…”, răspunde candid Felix.

“Dacă cumva te atingi de barca mea…”,continuă Horia amenintarea şi se opreşte repede, crede că intonaţia sa este suficient de clară pentru a-l speria pe curiosul său frăţior. Numai că Felix nu înţelege mesajul şi spune:

“Continuă povestea cu atingerea, Horică!”

Trei

by maria, Posted on

Felix este băiat mare de azi, are trei ani. Numai că pentru el, să înţeleagă brusc, de pe o zi pe alta, că de acum va răspunde trei în loc de doi, când va fi întrebat în diverse situaţii câţi ani are, este dificil de înţeles. Nici nu-i de mirare că astăzi, când Alina l-a întrebat câţi ani împlineşte, Felix a răspuns “doi”. A primit o privire, de fapt două priviri dezaprobatoare, aşa că s-a mai gândit o dată şi a zis “patru”. Şi încă alte două priviri de acelaşi fel de la exigentele din faţă, Alina şi mami, l-au făcut să mai încerce o dată: “şapte”. Offf, iar a fost nevoit să se răzgândească şi să îşi încerce norocul “o…”. Noroc că mami şi-a modificat mimica, mişcându-şi buzele şi limba în formă de “t”, fără sonor, dându-i astfel cheia pentru răspunsul aşteptat. “Treiiiiii!”, cu un “iii” lung, cântat, cu codiţă în sus, obraznică de la zâmbetul larg, învingător al feţei.

De dimineaţă, foarte de dimineaţă, conform obiceiului casei, Felix a primit urări de la mulţi ani în următoarea ordine: mami, care abia l-a pândit să deschidă ochişorii împreună cu feţişoara zâmbitoare la prima oră ca să-l îmbrăţişeze, să-l pupe pe obrăjori şi să-i şoptească (doar încă ceilalţi dormeau) la ureche ce avea de zis. Apoi Horica, cu mândrie, fiindcă şi-a amintit că e ziua lui Felix aproape mai repede decât s-a trezit, l-a luat sus, în patul lui etajat, l-a pupat şi i-a citit o poveste ca să fie el primul care-i dăruieşte un cadou. Apoi tati, somnoros, cu un la mulţi ani şi o încercare semireuşită de pupat obrăjori rotunzi şi moi, doar semi-reuşită din cauza lui Felix care, absorbit de întâmplarea poveştii citite de Horia, nu a vrut să-i ofere decât un picioruş spre pupare. Şi în cele din urmă la mulţi ani-ul de la Kiti întruchipat de un sărut gingaş pe frunte.

După masa de prânz, în formaţia obişnuită pentru această parte a zilei, adică mami cu cei trei copii, i-am cântat trei variante de La mulţi ani, pe care le-a primit cu emoţie. Apoi a suflat de vreo cinci ori în lumânările de pe tortul din postul anterior, până a reuşit să le stingă, am aplaudat cu toţii, chiar şi Kiti, şi l-am gustat. Mai ales eu, mie, se pare, îmi place cel mai mult din familie. Cu maşinuţa primită în mână.

Acum doarme şi visează. Ca un băiat mare de trei ani.

La drum

by maria, Posted on

Precum d’Artagnan în Cei trei muşchetari, Horia şi-a pregătit o bocceluţă dintr-un săculeţ vechi de la vreo jucărie pentru drumul pe care l-a avut de făcut azi la…supermarket.

L-am întrebat curioasă ce are în boccea. Mi-a răspuns aşa:

o busolă, în caz că mă rătăcesc printre rafturi;
o sticlă-lupă, pentru a face focul dacă rămân blocat la frigidere;
un ceas cu oglindă, pentru semnalizare;
punga de la scrabble plină cu monede (în jur de 17 lei);
un pacheţel de şerveţele;
un pix Ico orient;
un card expirat, de la tata;
o sfoară cu un cârlig, în caz că trebuie să mă agăţ de ceva;
o pereche de mănuşi chirurgicale, pentru…nu ştiu pentru ce.

Bombonici, pâinici, câinici si altele

by maria, Posted on

Văzându-se într-o poză cărat în spatele lui tati, Felix întreabă:”Dede n-avea picioare?”

*
Impresionat de vederea a şapte căţei mititei înghesuiţi unul într-altul şi zgribuliţi de ploaie, Felix exclamă: “ce drăguţi sunt câinicii!”. Dacă pâine rimează cu câine, de ce n-ar rima şi diminutivele lor, pâinici-câinici?

*
Către sora mea: “tu eşti o bombonică” şi către băieţelul ei de 17 luni: “tu eşti o pâinică!”.
Către o prietenă: “tu eşti o pâinică” şi către fetiţa ei de 18 luni: “tu eşti o bombonică!”.

*
Pe oliţă:”vino repede, mami, am făcut o friptură de pipi!”

*
Dialog:
“Evrika! Am găsit ouşoarele!”, Felix.
“Ha, ha”, râde Horia.
“Nu râde, Horica, nu-i de râs, e de mâns!”

*
Tot dialog:
“Eşti scump!”
“Nu sunt scump, sunt urât!”
“Eşti un urât scump!”
“…hihihi…da!”

Horică-primul meci

by maria, Posted on


Ajuns la 10 dimineaţa pe terenul de tenis, Horia începe încălzirea pentru primul său meci de tenis, să-i zicem, semioficial. Partea “oficială” se datorează faptului că adversara lui este adusă de la alt club de tenis, deci o fetiţă total necunoscută şi meciul va respecta arbitrajul şi condiţiile unuia “adevărat”. Meciul este doar “semi”-oficial pentru că nu se desfăşoară în cadrul unui turneu organizat, este amical, fără miză.

Pentru că fetiţa încă nu a sosit, Horică începe să servească un coş de mingi, serviciul fiind unul dintre punctele sale vulnerabile. Pe când serveşte, apare şi adversara sa însoţită de antrenor şi tată. Antrenorul, domnul V, îl urmăreşte pe Horică aflat (ne)surprinzător tocmai după două servicii reuşite şi, cu o privire hâtră, îl întreabă pe antrenorul lui Horia: “ăsta-i Rambo?”. Rambo 5 (sau 6???) zâmbeşte şmecher şi se îndreaptă spre adversara sa pentru a se cunoaşte.

Ea este Andreea, o fetiţă înaltă, cu un corp atletic, codiţă lungă, şatenă, prinsă la spate, ascunsă parţial sub şapca bleu.
“Sunt Andreea, am aproape 10 ani”.
“Eu sunt Horia şi am tot aproape 10 ani”.
“Ziua mea este pe 25 iulie”, spune Andreea.
“Incredibil, ziua mea este pe 24 iulie”, se minunează Horică.
“Eu am o soră născută pe 26 iulie”, zice Andreea şi îi înţeleg foarte bine bucuria de a spune asta pentru că…
“Şi eu am un frate născut cu o zi înaintea mea, pe 23 iulie”, aproape că strigă Horia, “câţi ani împlineşte ea?”, continuă el.
“3”!
“Asta e una bună, mai rar aşa o coincidenţă, şi fratele meu face tot 3 ani!”

Hi, hi, hi, ha, ha, ha, de o parte şi de alta a fileului. Iată un start bun pentru o relaţie!

“Gata copii, să începem meciul, adu şi mingile, Radu”, de la mijloc, domnul V.
“Sunt Horia!” cu o exclamaţie cu volum de şoaptă.
“Andrei, cine e mai mare dintre voi?”, se interesează domnul V, evident neatent acum câteva minute, la schimbul prietenesc de introducere a celor doi copii.
“Sunt Horia!!!”, insistă Horică.
“Horia, da!”, acceptă în cele din urmă domnul V.
“Deci, care-i mai mare, ca să dea cu banul?”, vrea să iniţieze antrenorul procedura comună de start a meciului prin care cel norocos alege terenul sau serviciul.
“Eu sunt!”, strigă Horia.
“Ba eu sunt!”, replică Andreea.
“Dacă eu m-am născut pe 24 şi tu pe 25 iulie, acelaşi an, atunci eu sunt mai mare!”, calculează Horia.
“Ha, ha, păi eu sunt mai mare că ziua mea e pe 25 şi a ta pe 24!”, la care Horică îmi aruncă o privire neputincioasă, iar eu îi spun cu un gest că e un amănunt neimportant.
Domnul V revine pe teren cu mintea (cu corpul era acolo mai demult) şi devine arbitru: tu când eşti născut?, spre unul, dar tu?, spre celălalt şi decide: “Andreea dă cu banul, ea este mai mare!”
Horică urmăreşte piruetele monedei în aer cu un aer amuzat, ba chiar mai mult de-atât. Eu, pe bancă lângă buna mea prietenă M, venită pentru încurajare, râd de-a dreptul.

În sfârşit începe meciul, pe care nu doar copiii îl joacă acolo, în careu, ci şi noi, mai ales eu, lângă careu, cu sufletul la gură, gură care sporovăieşte în acelaşi timp despre vrute şi nevrute cu Felix şi M, ca să-l ţină (pe suflet) cuminte la locul lui. Fiecare minge este percepută la intensitate de valoare relativă şi nu absolută, iată astfel cum se explică emoţiile susţinătorilor lui Horica.

Câştigă în cele din urmă Horică (6-1, 6-3), însă nu în victoria în sine constă câştigul cel mai mare. ci în faptul că singur, cu mintea lui, a fost nevoit să analizeze şi să decidă fiecare următoare acţiune, să-şi controleze şi să-şi stăpânească emoţia pentru a juca cât mai bine.

Hai Horică!

O poveste…cam ciudată

by maria, Posted on

Am crezut că va începe o poveste, pentru că aşa cum începe orice poveste şi acum s-a auzit: a fost odată ca niciodată. De data asta a fost odată ca niciodată o brânză fermecată. Şi pentru că am ciulit urechile să ascult povestea brânzei fermecate, m-am hotărât să scriu repede, ca o dactilografă, ce voi auzi de la dragul nostru Felix (pentru puţin timp uitat de toată lumea). Iată, pentru cinci minute cum a sunat povestea:

Mamă, eu vreau desene, mamă, eu vreau desene, desene, desene. Măi Horica măi, l-am pierdut pe Hugo. Mamă, brânza fermecată, brânza fermecată, brânza fermecată. Mamă, eşti o pâinică, tu, Kiti, nu râde, nu eşti şefa, mie nu-mi place şefa, mie-mi plac şefi. Kiti, eşti o bombonică. (Onomatopee, iar onomatopee…şoapte neinteligibile). Brânza fermecată, brânza fermecată. Ha, ha, ha. Gebeshepot. Hapciu, am strănutat şi am căscat. Mami, ai păr frumos, tine pup. pup… tine am pupat.( hopa, topa pe trambulină). Brânza ferme…a căzut. Mamă, m-am supărat pe brânza fermecată. De ce? Fiindcă n-are maşină, ha, ha, hanta. Spot se simte rău, îi pun glugă. Spot pune mâna la ureche. Mamă, Spot ţine amândouă urechile. Acum nu mai e ud. Nu! Acum râd, fiindcă s-a uscat. E dragul meu Spot. Vreau… eşti prea mic, nu poţi să ajungi. Începe ploaia. Uite doi porumbemi. Săracii, stau pe casă. o a o a u a iii. Au zburat toţi şi avem şi geamuri, jucării, pâinici, şi …mamă, Horia are, cum se numeşte, aia care ţine, aia, şi Horia are roe? Ore? Alea cu care alunecă în şosete? Aaa, role? Dadada, hahahaha. Bate vântul şi Kiti are role şi Horia are role. Au mămica, giomanda! Şi Kiti are beca? Da’ unde e? Foaie verde ciocolată, (… este brânza fermecată).

Chiar dacă povestea brânzei fermecate nu are prea mult sens, poate fi folosită ca studiu de caz pentru a estima câte cuvinte emite un copil de aproape trei ani pe zi.

Bicicleta şi balerinul

by maria, Posted on

Bicicleta stă tristă în portbagajul maşinii. Este resemnată, stă acolo de un an întreg. E drept, nu a fost singură mereu, ba cel mai des a avut companie plăcută şi dragă. Cea mai admirată, domnişoara cu trei roţi, este favorita băieţelului. Ah, cât de mult a invidiat-o! Mai sta bătrânul şi încercatul cărucior, cu mustăţile stufoase şi încărunţite, picioarele strâmbe de povara anilor, doar a cărat mai mulţi copii de-alungul anilor în spinare. Apoi, tolănit şi fără griji, stă uitat golănaşul de skateboard. El nu pare supărat, chiar dacă nimeni nu-l mai solicită de ceva vreme, de fapt, zice mersi, că prea dulce este lenea ce l-a învăluit. Câteodată apare în garsoniera lor şi o tânără, înaltă şi frumoasă bicicletă albastră. Are nasul pe sus, o inabordabilă. Bine că atunci când îi vizitează, nu o face decât pentru câteva minute. Îngâmfato!

Bicicleta este tristă, resemnată, însă nu a fost mereu aşa. La început, fiecare deschidere a portbagajului îi creştea aproape insuportabil pulsul. Ah, prima noastră întâlnire, astăzi îl voi cunoaşte pe băieţel! Însă braţele ridicau cu încăpăţânare doar tricicleta de fiecare dată. Iar bicicleta rămânea singură în garsoniera goală (pentru că puştiulică cu 4 miniroti, adormit ca de obicei, nu se punea la socoteală) pentru câteva ore. Astfel că insuportabila şi prea repetata durere i-a crescut în timp pragul de percepţie a emoţiei până la resemnare. Până într-o zi senină de iunie.

Picioarele mici şi subţiri aflate într-o continuă extensie, ating uşor şi repetat frecvent asfaltul aleii. Toc, toc, toc, toc, păşeşte băiatul în poante de parcă ar dansa într-un balet. Braţele firave sunt graţios arcuite, iar mâinile, şi ele mici, cuprind cu hotărâre ghidonul unei biciclete în miniatură. Toc, toc, toc, toc se învârt în ritmul paşilor micuţi roţile minibicicletei care ar putea fi şi pătrate după ritmul sacadat al mişcării imprimate. Şeaua nu are astăzi bucuria de a-şi demonstra abilitatea de a oferi confort. Astăzi balerinul nu găseşte tihna şi fluiditatea mersului pe bicicletă, fie ea şi mini. Astăzi băiatul testează diferite modalităţi de raportare la ea. În dreapta ei, cu mâinile de o parte şi de alta a axului central longitudinal o domină şi o cucereşte, ea merge supusă unde o ghidează el. Culcată neajutorată pe pământ, bicicleta îi face confesiuni băiatului, e fragilă, are nevoie de sprijin. Din nou în două picioare (adică roţi) este partenera de dans a balerinului, toc, toc.

Astăzi, doar atât. Dar cât de mult i se pare bicicletei! Atât de mult cât nici nu poate cuprinde cu imaginaţia. Chiar dacă este doar imaginaţia adormită în simţiri a unei minibiciclete. Pentru ea e infinitul. Căci atunci când uitase şi să mai viseze, d-apoi să mai şi spere, nimicul a devenit totul. Brusc, neaşteptat, fantastic, ireal! De-acum înainte nu mai contează ce va fi pentru că fericirea de astăzi va umple restul zilelor.

Garsoniera din spatele maşinii e luminată de atâta bucurie. În sfârşit s-a făcut dreptate.

End.
Happy end.

Văcuţa Holstein de la Ikea

by maria, Posted on

“Bună ziua, băieţelule!” zise vaca Holstein de la Ikea.
“Bună ziua!” răspunse Felix, privind ruşinat în jur.

“Uită-te la mine, aşa este frumos când vorbeşti cu cineva. Las-o pe mama ta!” spuse vaca, a cărei voce venea puţin dinspre lateral dreapta faţă de gura ei, făcându-l astfel pe Felix să devieze uşor capuţul înspre mama lui, aflată şi ea, cum bănuiţi, în dreapta văcuţei.
Felix îi răspunse printr-un uşor gest al capului, asociat cu un zâmbet discret, timid.

“Eu sunt văcuţa Muuu, tu cine eşti?”
“Eu sunt Dede!” zise Dede.

“Îţi place laptele?”
“Da, eu beau lapte cu Nepquick dimineaţa!”

“Foarte bine, ţi-am adus o cutie de lapte, Dede!”
“Mulţumesc!”.

“Cine e fetiţa asta?” întrebă vaca.
“Este ţoaia mea, Kiti.”

“Buna ziua, fetiţă! Eu sunt văcuţa Muuu, pe tine cum te cheamă?”
Kiti aruncă o privire suspicioasă, pe furiş văcuţei. Ăsta îi fu răspunsul. Vaca insistă, repetă întrebarea. Kiti îi dădu acelaşi răspuns. Văcuţa nu se dădu bătută, ştia ea ce ştia, şi mai încercă o dată.
Acum, Kiti văzu că n-are încotro şi îngăimă un “Kiti”, care pentru un străin, aşa cum era şi văcuţa Muuu de altfel, semăna mai degrabă cu un “mână” (!?!).

“Mână, ce nume neobişnuit, dar frumos totodată!” spuse naiv văcuţa.
Atât le-a trebuit fraţilor lui Kiti, ca să izbucnească în hohote de râs, auzi, mână! Ce faci, mână, ha, ha, ha?
În acel moment, incitată de gălăgia râsetelor băieţilor şi uşor iritată de faptul că ea este motivul şi obiectul distracţiei stârnite, Kiti se îndreptă cu pas apăsat şi zguduitor înspre canapeaua unde se perpelea Horia de râs şi sări cu spectaculozitatea unui luptător de wrestling direct pe Horia. Cu arătătorul făcut cârlig, îi apucă sigur şi neaşteptat brăţara elastică, alb-albastră, cumpărată încă de pe vremea ultimului campionat mondial de fotbal, şi trase hotărât, cu putere şi cu un ţipăt incitator de luptă până o rupse. Ha, ha, ha, ce nebunie! “Ha, ha, mână, zici?”, spunea mimica si glasul lui Kiti. “Şi tu, acolo, crezi că e hazliu?” îi spuse şi lui Felix cu aceeaşi mimică şi cu arătătorul mâinii drepte, împingându-i finuţ, dar agasant obrazul. Deşi scena ne arăta o adevărată bătălie, fundalul sonor era încărcat de veselie, hohote şi chiote, veselie amplificată şi de strigătele lui Felix care, se pare, atâta aştepta.
“Ajutooor, ajutooor, hi, hi, hi, ia-o de pe mine, mami!” strigă Horia, “aaaaa, aaaaa, ha, ha, ha” urlă Felix, “ha, ha, ha” răcnea si Kiti.

Şi toată nebunia asta doar din vina văcuţei Holstein de la Ikea. O fi dând ea mult lapte bun şi bogat, dar nu prea aude bine!